Copilul tău spune NU la orice?

Diana Stănculeanu: “NU este modul în care copiii își exersează și își pun în aplicare independența”

Cam de pe la trei ani, odată cu începerea grădiniţei, băiatul meu cel mare a început să spună NU. Toată
ziua, de dimineață până seara, în orice situație. Nici nu apucam să-i cer ceva foarte clar, că-l şi auzeam
pe NU! NU vreau haina gri, NU vreau supă, NU vreau să mă duci tu la grădiniță, NU vreau ghetele maro,
NU vreau să mă spăl pe mâini. Desigur, nu a fost nicio mirare că primul cuvânt al fratelui său mai mic a
fost tot NU!

Diana Stănculeanu, psihoterapeut și coordonator al Centrului de Educaţie Emoţională şi

Comportamentală din cadrul organizației Salvați Copiii, ne spune care sunt motivele pentru care copiii
ne spun NU atât de des și ne face câteva recomandări pentru a trece mai uşor peste perioada lui NU.

Diana, ce înseamnă, de fapt, NU-ul copiilor?

NU este modul în care copiii îşi exersează şi îşi pun în aplicare independenţa. Ei nu încearcă să ne supere,
nu ne sfidează şi nici nu sunt egoişti, ci ne transmit că vor să ia propriile lor decizii. Ei nu ştiu cum ne
simţim sau care sunt nevoile noastre pentru că nu sunt încă capabili să înţeleagă sentimentele altei
persoane.

Uneori, copilul meu spune NU în contexte nepotrivite şi face crize de furie. Să mă îngrijorez?

Copiii experimentează emoţia de frustrare în fiecare zi, când vor să fie independenţi, dar nu primesc
permisiunea noastră de a face ce vor. Când le spunem NU, de obicei încercăm să îi protejăm şi să îi
învăţăm reguli importante. Fără a înţelege intenţiile noastre, ei se simt frustraţi. Câteodată, rezultatul
este o criză de furie. Sentimentul de frustrare creşte, iar copiii nu ştiu cum să îl gestioneze. Limbajul lor
nu este suficient de dezvoltat pentru a-i ajuta să îşi exprime emoţiile şi astfel ajung să fie trişti,
dezamăgiţi, frustraţi şi furioşi. Ei îşi exprimă emoţiile prin lacrimi, ţipete şi prin tăvălit pe podea. Astfel de
comportamente apar de obicei când copiii sunt obosiţi, înfometaţi, însetaţi sau când au depăşit limitele
rezistenţei lor.

Și părinţii fac acelaşi lucru, câteodată.

Aşa este! Când nu înţelegem intenţiile copiilor noştri, devenim frustraţi şi avem şi noi crize de supărare –
în special când suntem obosiţi. Dacă înţelegem ce se întâmplă în mintea şi sufletul copilului, îi putem
arăta cum să facă faţă emoţiilor de frustrare şi furie, altfel spus îl putem învăța cum să îşi exprime
emoţiile într-un mod sănătos. Răspunsul părinţilor la dificultăţile copilului poate deopotrivă să crească
sentimentul de frustrare şi să agraveze conflictul sau, dimpotrivă, să îi cultive celui mic inteligența
emoțională şi să ducă la consolidarea relaţiei părinte-copil.
 Ce se află între mine şi copilul meu?

Există în fiecare din noi o dorinţă de a comunica şi de a fi înţeleşi de alţii. Comunicarea în

familie este foarte importantă. Ea poate fi comparată cu mortarul ce ţine în picioare un zid de
piatră. Daca membrii familiei nu vor învăţa să comunice eficient şi paşnic, relaţiile dintre ei se
vor deteriora şi vor avea de suferit.

Copiii învaţă cum să comunice privind la părinţii lor. De multe ori, noi subestimăm capacitatea
copilului de a ne copia. Dacă părinţii se comportă plăcut şi cu tact unii faţă de alţii, este posibil
ca şi copiii să înveţe şi să dezvolte aceleaşi calităţi.

Trebuie să ne facem timp să discutăm cu copiii noştri, chiar şi atunci când ei sunt prea mici să ne
răspundă la întrebări. Când preşcolarii pun întrebări fără sfârşit, arătaţi-le interes şi răspundeţi-le
răbdători. Aceasta clădeşte o relaţie ce va îmbunătăţi comunicarea din anii de mai târziu,
comunicare ce va deveni mai provocatoare.

Părinţii încurajează comunicarea ascultând atenţi şi răspunzând întrebărilor copiilor. Multe

gânduri ne umplu mintea, însă nu trebuie să ratăm nici o ocazie de a comunica cu copiii noştri,
ascultându-i când ei vor să vorbească.

Încurajăm buna comunicare discutând cu copiii noştri pe acelaşi ton şi cu acelaşi respect ca şi
cum am vorbi cu un prieten.

Părinţii trebuie să comunice în timpul activităţilor zilnice, de rutină, nu doar când apare vreo
problemă. Aceasta creează o deschidere ce ne pregăteşte pentru momentele când copiii au nevoie
de ajutor special.

Cât de bine comunică copiii devine evident din relaţia lor cu ceilalţi fraţi. Este important ca fraţii
să comunice paşnic, prietenos.

Părinţii trebuie să fie în exprimarea aprecierii pentru o treabă bine făcută. Copiii trebuie să
folosească termeni de politeţe precum: ,,Mulţumesc”, ,,Scuză-mă”, ,,Îmi pare rău”. Ei se
obişnuiesc cu astfel de expresii dacă-i aud pe părinţi folosindu-le în activităţile zilnice.

Comunicarea de dorit există atunci când suntem capabili să discutăm împreună ca o familie într-
o atmosferă relaxată, împărtăşindu-ne deschis opiniile şi respectându-le pe ale celorlalţi. Dacă
ideea unui copil este greşită trebuie să-i arătăm adevărul cu blândeţe şi luciditate.

Comunicarea înseamnă mai mult decât cuvintele rostite. Se pot comunica multe prin gesturi,
expresii ale feţei, maniere-ce are un impact mai puternic decât cuvintele şi lasă impresii de
durată.
Părinţii trebuie să fie în stare să-şi folosească ochii în comunicarea cu copiii. Atunci când se află
la cumpărături, în vizită sau la o întâlnire, părinţii îşi pot coordona copiii din priviri.

În încercarea noastră de a comunica eficient, trebuie să fim atenţi să nu cădem în extrema

cealaltă-prea multă discuţie. Prea multă pălăvrăgeală nu este benefică într-o comunicare
eficientă.

Felul în care comunicăm cu şi despre cunoscuţi este foarte important, deoarece copiii vor fi atenţi
la lucrul acesta şi ne vor judeca.

În stradaniile noastre de a ne educa cât mai bine copiii să nu uităm că: ,,Sufletul copilului nu este
un vas pe care trebuie să-l umpli, ci o vatră pe care trebuie să o încălzeşti”.
 VIOLENŢA ÎN FAMILIE

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Violenţa în familie (domestică) este diferită de alte tipuri de violenţe, pentru că se produce în
„spatele uşilor închise”, cu acordul tacit al tuturor, prin neintervenţie sau intervenţie ineficientă.

Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un
membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică,
psihică, sexuală sau un prejudiciu material (Legea nr. 217/22.05.2003)

Există mai multe tipuri de violenţă:

violenţa psihologică- vizează emoţiile unei persoane, în special rănile emoţionale ce nu

sunt vindecate. Cuvintele următoare sunt exemple de violenţă emoţională:”Este vina ta că.....”,
„Dacă nu erai tu aş fi putut să...........”

violenţa mentală- se traduce prin acte de abuz de putere sau de control a unei persoane
asupra alteia. Actele de violenţă mentală cuprind toate gesturile şi cuvintele care provoacă frica-
terorizează, ameninţă, umilesc, insultă sau izolează o persoană de familia sau prietenii săi.

violenţa fizică- însumează toate actele fizice care se fac cu intenţia de a răni sau de a face
rău unei persoane

violenţa sexuală- desemnează actul sexual sau exploatarea sexuală, fără acordul
persoanei. Actele care sunt considerate violenţă sexuală sunt: expunerea unei persoane la un
material pornografic, violul, hărţuirea sexuală etc. Violenţa sexuală se poate produce singură sau
însoţită de alte forme de violenţă.

violenţa verbală- se foloseşte pentru a controla o persoană sau pentru a controla emoţiile
ei. Violenţa verbală se poate prezenta sub diverse forme: ţipete, insulte, ridiculizarea aspectului
fizic, denigrare.

Ca şi arie de cuprindere, violenţa domestică se referă la : abuzul copilului în familie; violenţa la

nivelul relaţiei de cuplu; violenţa între fraţi; abuzul şi violenţa asupra părinţilor/ membrilor
vârstnici ai familiei
CAUZELE APARIŢIEI VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

Factori de risc întâlniţi frecvent în apariţia violenţei în familie sunt:

statut educaţional scăzut;

status ocupaţional scăzut (lipsa unui loc de muncă);

dificultăţi materiale, financiare, venituri reduse;

existenţa unor abuzuri în copilăria agresorului;

martor la violenţa în familia de origine;

stimă de sine scăzută;

unele norme religioase;

consumul cronic de alcool sau substanţe nocive;

tradiţia care favorizează poziţia bărbatului;

insuficienta informare a victimei cu privire la existenţa alternativelor şi a posibilităţilor de

sprijin;

toleranţa femeii faţă de violenţă;

Cauzele apariţiei abuzului asupra copilului

1. Caracteristici parentale (ale adultului abuzator):

o adulţii au suferit la rândul lor abuzuri în familia de origine;

o model parental abuziv;

o instabili emoţionali, lipsiţi de empatie;

o nu apreciază copilul corect, nu-l aprobă, nu-l acceptă;

o comunicarea deficitară cu copilul;

o ataşament redus faţă de copil,

o familie tradiţională ce foloseşte bătaia ca metodă educativă;

o izolare socială;

2. Condiţii socio-economice şi familiale:

o antecedente penale sau familiale semnificative;

o părinte unic sau în relaţie de coabitare/ concubinaj;

o conflicte maritale;

o stres economic, sărăcie;

o şomaj, decese, mutări frecvente;

INFLUENŢE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPIILOR

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe
în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se
acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care
cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu
consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale
abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază
(nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile parentale
nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure
îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze
pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se
întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de
autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse
de viaţa familiei.

În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt
rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi
explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.

Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de
recunoscut. Ei prezintă:

probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare
fizică mai lentă;

probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de

abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;

probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a

colegilor;

probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme

cu somnul, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare,
consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;

probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa

de concentrare, lipsa de maniere sociale;

identificarea cu eroi negativi;

ABUZUL FIZIC ASUPRA COPIILOR

Există două tipuri de părinţi abuzivi, iar prin combinare apare şi cel de-al treilea tip:

- părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;

- părinţi abuzivi din dorinţa, conştientizată sau nu, de a distruge copilul;

- părinţi abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului negând intenţia distructivă;

De obicei ei sunt cei mai periculoşi pentru că nu-şi recunosc tratamentul inacceptabil pe care îl
aplică copilului.

În delimitare atitudinii corecte şi normale faţă de copil trebuie să se ţină cont şi de contextul
socio-economic în care trăieşte copilul, precum şi de nivelul de acceptare al societăţii vizavi de
violenţă, pedeapsă fizică, etc.

Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen multidimensional fiind prezent
în toate societăţile şi la toate nivele acestora şi rezultând din interacţiunea mai multor elemente:
particularităţi ale copiilor şi părinţilor, relaţiile care se stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul
cultural, comunitar şi societal.

Când este vorba despre propriul copil, orice adult crede că-şi poate exercita liber dreptul de a-l
pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea. Pedeapsa minoră, cea
care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită impropriu, în concordanţă cu faptele
comise, poate conduce la traume psihice şi variază de la o lovitură cu palma până la utilizarea
unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea unor arsuri, tragerea de păr şi chiar otrăvirea.

Vătămarea copilului se poate produce prin modalităţi diferite, având urmări grave pentru copil.
În funcţie de gravitatea faptei este determinat şi gradul de abuz. Forme grave, periculoase pentru
sănătatea copilului apar uneori printre modalităţile „educative” aplicate copilului de către un
părinte, care îşi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E foarte greu de determinat când apare
abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică şi fizică a copilului e vorba de un
abuz. Părintele îşi atribuie drepturi depline asupra modului în care îşi creşte şi îşi educă copilul.
La noi în ţară, din punct de vedere cultural sunt tolerate diferite forme de violenţă.

„În cultura tradiţională românească a-ţi bate copilul semnifică a face om din el şi un
percept educaţional te învaţă să nu ascunzi bâta de copil. Se ştie că unde dă mama creşte, iar
bătaia e ruptă din rai. Dacă mentalitatea îţi recomandă aceste practici, propria ta experienţă de
copil ţi le confirmă, şi nu există nici o şcoală pentru cea mai dificilă şi importantă meserie, aceea
de părinte, părintele va apela la bătaie şi pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra
consecinţelor şi a căuta alternative.”
Există numeroase cauze ale aplicării pedepsei fizice la copii:

Moştenirea acestei forme de disciplină de la părinţi. Cei care nu sunt în stare să-şi
reamintească trecutul, ajung să-l repete.

Imaturitatea afectivă a părinţilor. Bătaia presupune o comoditate a părinţilor. Îi trebuie

mai mult timp şi efort pentru a căuta şi găsi o formă alternativă de educaţie decât să lovească
copilul.

Nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinţi care nu s-au realizat pe plan
educaţional, material, profesional, şi care simt nevoia de a exercita în mod abuziv autoritatea
asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul copilului.

Frustrarea. Această cauză derivă din cea anterioară şi apare la părinţi care deprimaţi de
eşecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-şi reverse frustrarea. Copilul este
cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face regulile şi care în mod obligatoriu are
dreptate. Dacă copilul nu îndeplineşte aşteptările, adultul recurge la pedeapsa fizică.

Distingerea dintre abuzul şi disciplinarea copilului se face sub mai multe aspecte: intensitatea
reacţiei parentale în raport cu greşeala, raportarea episodului prezent la anumite episoade
anterioare, consecinţele asupra comportamentului, intenţia părintelui, severitatea pedepsei.

Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice:

limitele între pedeapsa fizică şi abuz pot fi adesea ambigue - orice părinte care apelează
la pedeapsa fizică poate în anumite condiţii să evolueze spre abuz;

pedeapsa fizică face parte din categoria „ întăriri negative”;

recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacităţii şi autorităţii

parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea
părinţilor şi-a pierdut puterea;

pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalităţi de învins şi nu de

învingător.
Cel mai puternic mesaj transmis neintenţionat copilului prin folosirea pedepsei corporale este
acela că violenţa este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică să
folosească forţa pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al
violenţei în familie şi societate.

Dacă un copil trăieşte în critică,

El învaţă să condamne.

Dacă un copil trăieşte în ostilitate,

El învaţă să se bată.

Dacă un copil trăieşte în ridicol,

El învaţă să fie temător.

Dacă un copil trăieşte în ruşine,

El învaţă să fie timid.

Dacă un copil trăieşte în toleranţă,

El învaţă să fie răbdător.

Dacă un copil trăieşte în încurajare,

El învaţă ce este încrederea în sine.

Dacă un copil trăieşte în adevăr,

El învaţă să aprecieze.

Dacă un copil trăieşte în nepărtinire,

El învaţă ce este dreptatea.

Dacă un copil trăieşte în siguranţă,

El învaţă să aibă încredere.

Dacă un copil trăieşte în aprobare,

El învaţă să fie mulţumit de sine.

Dacă un copil trăieşte în acceptare şi prietenie,

El învaţă să găsească dragostea în lume.

ROLUL ŞCOLII ÎN COMBATEREA DEVIANŢEI ŞCOLARE

Un copil, victimă a violenţei intrafamiliale, este de obicei un copil cu probleme în adaptarea

şcolară. Relaţia şcoală-familie este şi terenul de manifestare a unor disfuncţionalităţi, care dacă
se corelează sistematic duc la apariţia fenomenelor de inadaptare şcolară, dificultăţi de învăţare,
absenteism , violenţa şcolară – toate reprezentând devianţa şcolară.

Elevii cu probleme de comportament prezintă, în general , o motivaţie redusă pentru învăţarea

şcolară - de aceea ei trebuie întotdeauna motivaţi pentru a se implica în învăţare.

În acest sens pot enumera unele sugestii privind modalităţile de intervenţie în înlăturarea
comportamentelor indezirabile şi întărirea celor dorite, adaptative:

Aprobarea, stimulii pozitivi (recompensele) întăresc comportamentul şi probabilitatea ca

acesta să se repete în viitor va fi mare.

Extra-atenţia acordată unui comportament sau altul întăresc acel comportament. De aceea
aceasta trebuie acordată numai comportamentelor dorite însoţită de recompense (laude şi
încurajări:de ex. îmi place cum lucrează X sau mi-ar plăcea ca toţi să lucreze ca Y etc.)

Atenţie! Nu trebuie acordată extra-atenţie comportamentelor indezirabile, pentru că, deşi

poate fi una negativă (ridicarea tonului, ameninţarea cu sanctiunea, teorii lungi şi plictisitoare
despre moralitate, etc.), ea poate întări şi recompensa comportamentul. Copiilor le place să
atragă atenţia şi dacă singurul mod de a atrage atenţia este atenţia negativă se va comporta astfel
încât să o obţină.

Atunci când considerăm că un anumit comportament incomod nu merită a fi sancţionat,

căutaţi să-l ignoraţi. Pentru aceasta trebuie să evitaţi contactul vizual cu copilul şi să încercaţi să
vă mentineţi calmul. Când copilul a încetat comportamentul inadecvat, invitaţi-l să participe la
ceea ce faceţi, discutaţi cu copilul în mod normal fără să-i arătaţi resentimente sau supărare.
Evitaţi contactul vizual prelungit, rugămintea sau cearta.

În cazul în care anumite conduite nu pot fi ignorate (acţiuni precum lovirea unui alt
copil), interveniţi cu mult calm si tact. Încercaţi să aflaţi ce s-a întâmplat, ce l-a supărat pe
copilul respectiv şi într-o maniera cât mai impersonală. Ajutaţi copilul să-şi recapete controlul
prin încurajarea blândă. Arătaţi-i multă grijă, atenţie, afecţiune, arătaţi-i că-i înţelegeţi
“necazurile” (spuneţi-i-o, nu-l lăsaţi doar pe el să înţeleagă).

Cel mai important lucru pentru prevenirea reacţiilor nevrotice îl reprezintă provocarea unor
sentimente pozitive, asigurarea unui climat care să-i confere copilului confort psihic, stimularea
bunei dispoziţii, a relaţiilor prieteneşti!

Unele modalităţi de diminuare a comportamentelor indezirabile pot fi :

animarea comunicării între familii şi stimularea unor demersuri comune de către grupuri
de părinţi cu probleme sau situaţii asemănătoare;

iniţierea şi abilitarea părinţilor în utilizarea procedeelor educative adecvate vârstei şi

particularităţilor individuale ale copiilor;

formarea unor atitudini care să favorizeze colaborarea familiei cu alte instituţii educative:
şcoala, grădiniţa, biserica etc.;

asistenţa psihopedagogică sau psihoterapeutică acordată familiilor aflate în situaţii de

criză;

consilierea părinţilor ai căror copii sunt victime ale violenţei intrafamiliale;

pregătirea cuplurilor tinere în vederea maternităţii şi paternităţii.

ROLUL INSTITUŢIILOR STATULUI ÎN COMBATEREA VIOLENŢEI

În unele cazuri de abuzuri este necesară intervenţia instituţiilor abilitate în ocrotirea copilului. O
modalitate de scoatere a copilului din mediul violent este plasamentul familial.

Conform practicii internaţionale, plasamentul familial constă în încredinţarea unui copil, unei
persoane sau familii, alta decât părinţii biologici, cu sau fără consimţământul acestora.

Familia de primire poate fi din rândul familiei lărgite sau din comunitatea din care face parte
copilul. Familia primitoare îşi asumă responsabilităţile pentru creşterea si educarea copilului.

Deşi plasamentul familial şi încredinţarea erau considerate alternative prioritare faţă de

instituţionalizarea copilului, în practică ele au fost şi rămân încă forme marginale.

Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente împotriva copilului

este important să ştie să descopere simptomele neglijării şi abuzului şi să ia măsurile care se
impun pentru remedierea climatului familial, ţinând cont de interesul major al acestuia.