CAPITOLUL 1 - MANAGEMENTUL SCOLAR

1.1 Definirea conceptului de management

Conceptul de management derivă din latinescul „manus” (mânuire, manevrare,
pilotare). În limba engleză sub forma verbului „to manage”, cu sensul de a administra, a
organiza, a conduce, a dirija . De aici au apărut şi în limba română „manager” şi
„management” cu semnificaţia „a ţine în mână”, „a conduce în mod eficient”. – aprox. sf. sec.
XIX
E. Peterson şi E. Plowman consideră că managementul înseamnă „totalitatea
metodelor cu ajutorul cărora se determină, se clarifică şi se realizează scopurile şi sarcinile
unui anumit colectiv.“
K. Negel are o altă definiţie pentru management şi apreciază că acesta este un domeniu
care urmăreşte îndeplinirea unor obiective dinainte stabilite şi care foloseşte resursele umane
şi materiale într-un mod eficient.
Z. Tezenas găseşte un alt conţinut pentru management: „ştiinţa şi arta de a folosi
mijloacele materiale şi de a conduce oamenii ale căror funcţii sunt diferite şi specializate, dar
care cooperează în cadrul aceleiaşi întreprinderi pentru a atinge un obiectiv comun“.
Privind lucrurile numai din punct de vedere al persoanelor care realizeaza activitati si
procese de management, profesorii americani Ivancevich, Donelly si Gibson definesc
managementul ca fiind: ”procesul prin intermediul caruia, una sau mai multe persoane,
coordoneaza activitatile altor persoane ce obtin rezultate care nu pot fi atinse de nici o alta
persoana daca actioneaza singura (in mod individual)”.
Waren Bennis face o paralelă între conducător şi manager pentru a arăta că există
diferenţe între aceştia. El spune că „în timp ce conducătorul face ceea ce trebuie să facă,
managerul face ceea ce face aşa cum trebuie“.
În Le petit Larousse, management înseamnă „ansamblul tehnicilor de conducere, de
organizare şi gestionare a unei întreprinderi; ansamblul celor care conduc“.
În unele lucrări de specialitate româneşti managementul educaţional este prezentat ca
ştiinţă a conducerii. Este considerat ştiinţă pentru că are: „domeniu propriu, metode de
cercetare, legi şi principii, limbaj şi specialişti în domeniu“.
Informaţiile teoretice acumulate, precum şi experienţa practică au creat condiţii
prielnice pentru depăşirea conceptului de conducere, care înseamnă: planificare, organizare,
reglare, control, îndrumare etc. şi trecerea la conceptul de „management“, care pune accent
pe: folosirea resurselor umane, pe motivarea acestora, pe umanizarea deciziilor, pe informare
şi comunicare, pe obţinerea de performanţe etc. Pentru aceasta este nevoie „de cultură
managerială, de profesionalizare managerială, de abordare interdisciplinară a teoriei şi
practicii manageriale, de considerare şi ca ştiinţă şi ca artă, măiestrie.“
Aceeaşi abordare o are şi Ioan Bontaş, care apreciază: „conducerea competentă şi
eficientă a învăţământului, atât la nivelul sistemului, cât şi al instituţiei de învăţământ,
necesită fundamentarea ei ştiinţifică. La baza acestei fundamentări stă ştiinţa conducerii
învăţământului sau managementul educaţional“.
Acelaşi autor consideră că: „Funcţia de conducător (manager) al învăţământului este o
profesie şi, ca orice profesie, trebuie învăţată“.

1.2 Managementul scolar. Principii si functii.

Managementul şcolar (al instituţiei sau organizaţiei şcolare) se referă la conducerea

sistemului de învăţământ, a instituţiilor cuprinse în acest sistem (minister, inspectorate
şcolare, case ale corpului didactic, unităţi şcolare de diferite tipuri, grade şi niveluri).
Pentru a putea înţelege, în profunzime, problematica managementului şcolar, trebuie
să analizăm mai întai conceptul de organizaţie sociala. Acest concept este prezentat in mod
special in literatura sociologica.
Organizaţia sociala reprezintă „un sistem de activităţi structurate in jurul unor finalităţi
(scopuri, obiective) explicit formulate care antrenează un numar mare de indivizi ce deţin
statute si roluri bine deteminate în cadrul unei structuri diferenţiate cu funcţii de conducere şi
de coordonare a activităţilor1”.
În cadrul fiecărei societăţi exista o fizionomie aparte a organizaţiilor sociale, după
nivelul de dezvoltare generală a societăţii respective. Pe de altă parte, specificul fiecărei
organizaţii sociale este determinat de finalitatea sa principala. Ca urmare, vom identifica mai
multe tipuri de organizaţii sociale:
 economica (avand finalitate principala economica);
 politica (avand finalitate principala politica);
 scolara (avand finalitate principala pedagogica);
 religioasa (avand finalitate principala religioasa);
 culturala (avand finalitate principala culturala) etc.

1
Paun, E., Scoala-abordare sociopedagogica, Polirom,Iasi, 1999, pag. 8
 Teoriile despre organizatia sociala evolueaza si ele de-a lungul istoriei, reflectand
stadiul atins in dezvoltarea societatilor modernedezvoltate odatacu afirmarea valorilor
specifice economieiei de tip industrial.
Teoriile clasice sunt cele care au marcat inceputurile conducerii manageriale in
perioada industrialismului timpuriu si pe cale de maturizare. Ca exemple, sunt organizatiile
care pun accent pe rationalizarea productiei (vezi contributia managementului clasic
reprezentat de francezul Fayol si de americanul Taylor) si pe conducerea birocratica,
teoretizata de marele sociolog german Max Weber (cu accent pe repartizarea ierarhica a a
sarcinilor, pe stabilitatea posturilor de lider, exercitate pe domenii inguste de competenta, pe
reglementari scrise, pe caracterul centralizat al deciziilor, pe relatiile impersonale in procesul
conducerii etc. )
Teoriile moderne sunt cele care apar in conditiile unei societati industrializate
dezvoltate sau pe cale de dezvoltare. Organizatia sociala este privita dintr-o perspectiva
sistemica, in cadrul ei se incadreaza si organizatia scolara care face parte din sistemul de
invatamant.
Analiza scolii ca organizatie sociala, din perspectiva sistemica, permite descoperirea
urmatoarelor caracteristici generale 2:
- caracterul global care rezulta din faptul ca „parte a unui sistem deschis mai
larg”(n.n..- scoala este un subsistem al sistemului de invatamant care este subsistem al
sistemului cultural , subsistem al sistemului social global);
- caracterul teleologic care se refera la orientarile pe care le are stabilite organizatia
scolara la nivel de sistem (prin finalitatile sistemului de invatamant) si de proces (prin
finalitatile procesului de invatamant, cunoscute si sub numele de obiective) si la faptul ca
aceleasi orientari (scopuri, obiective) comune pot fi atinse pe cai diferite (acest din urma
aspect reprezinta „echifinalitatea” unei organizatii sociale / scolare);
- caracterul reglatoriu-autoreglatoriu al organizatiei scolare, realizat prin numeroase
circuite de retroactiune (conexiune inversa, feed-back) care au rol de perfectionare
permanenta a activitatii;
- caracterul deschis al organizatiei scolare care se refera la contextul in care isi
desfasoara organizatia scolara activitatea npe baza de actiuni organizate, dar si de numeroase
influente spontane, ceea ce implica dezvoltarea continua a scolii in conditii de schimbare.

2
Paun, E., Scoala-abordare sociopedagogica, Polirom,Iasi, 1999, pag. 28-31
 Analiza organizatiei sociale din perspectiva schimbarii sau a dezvoltarii
organizationale pregateste terenul pe care se va realiza saltul spre organizatia tip
postindustrial, informational care este o organizatie bazata pe cunoastere.
In cadrul sistemului de invatamant, scoala (care prin definitie este o organizatie sociala
bazata pe cunostere) este definita de teoreticienii managenetului educatiei prin conceptul de
learning organization. Cu alte cuvinte, scoala eficienta este o ornaizatie sociala care are
capacitatea de a invata3. Aceasta calitate nu se refera „la individul care invata in cadrul
organizatiei, ci la organizatia ca ansamblu”. Rezulta doua semnificatii majore ale organizatiei
scolare care invata: a) dezvoltarea capacitatii sale de schimbare organizationala prin
stimularea permanenta a proceselor de invatare organizationala (staff de velopment); b)
promovarea si producerea speciala a invatarii prin organizatii de educatie (instruire- in scoli,
universitati) care proiecteaza, realizeaza si finalizeaza activitatea de invatare a elevilor,
studentilor. Logica reala a dezvoltarii organizationale a scolii se bazeaza pe corelarea
permanenta a celor doua semnificatii.
Evolutia scolii in societatea moderma are loc sub influenta directa a trei metode de
rationalitatea sociala: a) modelul rationalitatii sociale birocratice; b) modelul rationalitatii
sociale tehnocratice; c) modelul rationalitatii sociale manageriale.4
Toate cele trei modele sustin perspectiva unei organiyatii scolare complexe. Numai
modelul rationalitatii manageriale corespunde insa cerintelor unei societati informationale si
democratice care tinde sa se afirme la nivel global. Ca urmare, „conducerea manageriala a
organizatiei scolare valorifica ierarhia rationalitatii birocratice, devenita functionala si pe
verticala si pe orizontala sistemului, si hiperspecializarea rationalitatii tehnocratice, angajata
la nivelul conditiilor concrete de realizare a proiectelor in acord cu interesele si specifice ale
comunitatii profesionale, reprezentata in plan stiintific si politic (de politica a educatiei)”.5
Evoluand permanent ca „institutie care invata”, scoala va deveni „o organizatie
inovatoare”, calitate demonstrata prin modul de proiectare si realizare a procesului de
invatamant intr-un context pedagogic si social deschis, aflat intr-o continua miscare si
transformare.
Cultura organizatiei scolare cunoaste si ea o evolutie in conditiile conducerii
manageriale corespunzator cerintelor societatii. Acest lucru este de evidenta in conditiile in
care cultura scolara reflecta, prin intermediul valorilor pedagogice, ansamblul valorilor
sociale.
3
Paun, E., Scoala-abordare sociopedagogica, Polirom,Iasi, 1999 , pag. 44-46
4
Cristea S., Managementul organizatiei scolare, EDP, 1996, pag. 80-89
5
Idem, pag. 87
 Principiile şi funcţiile managementului şcolar
Principiile managementului şcolar reprezintă un set „de linii normative iniţiale
necesare pentru eficientizarea socială a activităţii de formare-dezvoltare permanentă a
personalităţii la toate nivelurile ierarhice, verticale şi orizontale ale sistemului şi procesului de
învăţământ6 .
În ceea ce priveşte managementul educaţiei, ca şi în al oricărui alt domeniu particular
de studiu, se poate pune problema a două categorii de principii 7:
1) unele care au valabilitate generală, în orice domeniu (cum ar fi principiul ordinii, al
unităţii dintre decizie şi acţiunea practică, al promovării cadrelor pe bază de competenţă sau
principiul corelării resurselor cu obiectivele);
2) unele care sunt specifice unui anumit domeniu (principiile didactice pentru
conducerea procesului de învăţământ, principiul accesului nediscriminatoriu al populaţiei la
instrucţia şcolară pentru sistemul de învăţământ, principiul unităţii de comandă, în tomată).
Depăşind această distincţie, S. Cristea sugerează şi analizează următoarele principii ale
managementului educaţiei :
1) principiul conducerii globale, optime şi strategice a sistemului şi procesului de
învăţământ - acesta asigură subordonarea, funcţională şi structurală, a imperativelor
administrativo, reproductive, executive, care abordează doar problemele curente sau
individuale, oportuniste sau adaptative, ale sistemului şi procesului de învăţământ;
2) principiul conducerii eficiente a sistemului şi a procesului de învăţământ, prin
acţiuni de informare-evaluare-comunicare managerială, care vizează perfecţionarea continuă a
politicilor educaţionale la nivel global, teritorial, local. Pe această bază se asigură atât
realizarea diagnozei sistemului şi procesului de învăţământ (prin informare şi evaluare) cât şi
susţinerea prognozei lor (prin comunicare managerială);
3) principiul conducerii superioare a sistemului şi procesului de învăţământ vizează
interdependenţa funcţiilor şi a structurilor asumate la nivel social. Respectarea sa asigură atât
proiectarea corectă a structurilor - instituţionale cât şi selectarea corectă a managerilor
(inspectori şcolari, directori de unităţi de învăţământ, profesori metodişti, profesori consilieri,
profesori cercetători);

6
Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera Internaţional, 2000,
p.231-232
7
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti: ALL Educaţional, 1998, p.412
 4) principiul conducerii complexe a sistemului şi procesului de învăţământ vizează
interdependenţa funcţiilor şi a structurilor manageriale asumate la nivel social. El exprimă
caracterul unitar al conducerii manageriale, care stimulează permanent raporturile de
interdependenţă şi de complementaritate pedagogică dintre:
 funcţiile şi structurile manageriale de planificare-organizare, orientare
îndrumare, reglare-autoreglare a sistemului şi procesului de învăţământ;
 acţiunile manageriale de informare-evaluare-comunicare a deciziei, în legătură
cu starea sistemului şi a procesului de învăţământ;
 operaţiile manageriale de diagnoză şi prognoză a sistemului şi procesului de
învăţământ.
Ipostaza din care autorul menţionat propune analiza şi interpretarea principiilor
managementului educaţiei este una care antrenează o nouă paradigmă de abordare a
pedagogiei generale, proprie culturii societăţii postindustriale, de tip informatizat. De aceea,
apreciem în mod deosebit ideea că „managementul educaţiei reprezintă o treaptă
metodologică necesară pentru realizarea corectă, eficientă social, a activităţii de formare-
dezvoltare a personalităţii umane, la nivelul sistemului de învăţământ in perspectiva secolului
XXI"8 .
În liniile lor directoare, principiile se regăsesc în Legea învăţământului în partea I, la
Dispoziţii generale. Din punctul nostru de vedere, aspectul de ordin esenţial este acela că, aşa
cum procesul didactic se întemeiază pe principii, norme şi reguli tot aşa actul de management
şcolar trebuie să-şi afle o întemeiere nu doar praxiologică, economică, juridică ci, în primul
rând, axiologică. Din multitudinea sugestiilor 9 , am identificat 7 principii axiologice care să
orienteze dificilul proces al „ţinerii frânelor" în sistemul de învăţământ sau într-un subsistem
al acestuia (de la nivelul micro către macro).
Fundamentul acestor principii este cel al respectului. Fără o autentică preţuire a
copilului, elevului, cadrelor didactice, a literei şi spiritului legii, a valorii „muncă", a
managerilor de la nivelul supraordonat sau subordonat nu se poate proiecta şi finaliza un act
de management reuşit. Celelalte 6 principii, deşi sistematizate într-o aparentă contradicţie, se
află într-o completitudine desăvârşită, completitudine ce le face să funcţioneze sistemic, real
şi diametral opus faţă de modul în care se realiza conducerea în sistemul nostru de învăţământ

8
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera Internaţional;
p.232
9
Jinga, I., Istrate, E. (1998). Manual de pedagogie, Bucureşti: AU Educaţional; p. 410-411; 4, p.231-232
până în 1990. Principiul autonomiei manageriale, al relativei independenţe în luarea şi
aplicarea deciziilor se combină util cu principiul unităţii manageriale, al plasării fiecărui act
de conducere din perspectiva unei conduceri democratice, al unei macrostructuri în care ne
includem, şi de care trebuie să ţinem cont. Principiul responsabilităţii face ca pe umerii
fiecărui cadru didactic cu funcţie de manager să atârne greu implicaţiile actelor şi deciziilor
sale care vizează oamenii, copii în devenire, colegi, locuri de muncă, un viitor mai bun sau
mai puţin bun. Acest principiu nu poate să nu-l completeze pe cel al descentralizării, în baza
căruia, în funcţie de condiţiile reale, se poate lua o hotărâre pe loc, fără a cere permisiunea şi
fără a aştepta intervenţii de la alţi factori decizionali, în limita legii. Aceasta este aceea care,
alături de un profil moral autentic, asigură respectarea principiului autorităţii. Elevii şi adulţii,
copiii şi cadrele didactice părinţii şi decidenţii colaborează cu succes când se respectă şi se
recunosc ca valori autonome, capabile de dialog şi înţelegere. În acest fel comunică nevoi şi
decizii, contribuind la realizarea feed-back-lui. Se nasc proiecte noi, se optimizează procesul
managerial respectând principiul iniţiativei .
Studiul literaturii pedagogice româneşti indică faptul că abordarea funcţiilor se face în
două modalităţi distincte: una dintre ele este mai apropiată de maniera pedagogiei tradiţionale,
în care funcţiile erau concepute corespunzător modelului dezvoltării industriale. În acest sens
se poate urmări reprezentarea funcţiilor de prevedere, decizie organizare, coordonare,
antrenare, control şi evaluare10 . Celalalt tip de abordare este mult mai intens conectat la
specificul societăţii postindustriale, dezvoltam următoarele funcţii: de planificare-organizare a
sistemului de învăţământ, de orientare-îndrumare metodologică a procesului de învăţământ,
de reglare-autoreglare a sistemului şi procesului de învăţământ11 .
Prezentăm, în continuare, în sinteză, ambele puncte de vedere I. Jinga şi E. Istrate dau
principalelor funcţii ale managementului următoarea semnificaţie:
1. Prevederea este acea activitate prin care managerii caută să evalueze viitorul,
încercând să surprindă tendinţele, conjuncturile probabile în care vor acţiona factorii de
influenţă (în sens pozitiv sau negativ, stimulator sau restrictiv) asupra organizaţiei. In raport
cu perioada pe care se realizează, se disting trei tipuri de activităţi previzionale: prognoza,
planificarea şi programarea;

10
Jinga, I., Istrate, E. (1998). Manual de pedagogie, Bucureşti: AU Educaţional; p.413-417
11
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera Internaţional;
p.225-230
 2. Decizia, ca moment cheie, constă în alegerea unei modalităţi de acţiune din mai
multe posibile. Ea are un caracter procesual, presupunând: pregătire, adoptarea deciziei,
aplicarea deciziei şi controlul îndeplinirii ei;
3. Organizarea cuprinde „ansamblul de activităţi prin intermediul, cărora se stabilesc şi
se delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală, componentele lor, realizându-se
gruparea lor pe compartimente, formaţiuni de lucru”. Ea asigură combinarea raţională şi
armonioasă al tuturor elementelor sistemului şi procesului de învăţământ. Se apreciază că ea
se referă la două aspecte distincte: structura organizaţiei (configuraţia compartimentelor,
relaţiile dintre ele, atribuţii) şi organizarea personalului şi a resurselor materiale;
4. Coordonarea asigură cooperarea dintre compartimente şi oameni, dintre manageri
aflaţi pe diferite niveluri de conducere în scopul armonizării tuturor categoriilor de resurse;
5. Antrenarea constă din ansamblul acţiunilor managerilor prin care aceştia îi
determină pe subordonaţi să participe activ, responsabil şi creator la îndeplinirea sarcinilor ce
le revin, în condiţii optime;
6. Controlul se referă la supravegherea funcţionării sistemului condus, în limitele
parametrilor consideraţi normali, precum şi în compararea rezultatelor obţinute cu obiectivele
stabilite. El poate fi preventiv sau corectiv;
7. Evaluarea este procesul de obţinere a informaţilor asupra activităţii analizate, de
comparare a lor cu anumite obiective sau standarde, de adoptare a unor decizii privind
ameliorarea activităţii evaluate.