ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

MASTER COMUNICARE MANAGERIALĂ ȘI RESURSE UMANE

Migrația părinților un factor de risc în conduita minorilor

Vlad Alexandra- Elena

 Cauzele şi efectele migraţiei.

Emigrarea, în vederea obţinerii unui trai mai bun, are efecte din cele mai nedorite pe
termen lung. Apare astfel, un fenomen social ce necesită tot mai multă atenţie – copiii ai
căror părinţi au plecat la muncă peste hotarele ţării.
Se disting două grupe de efecte ale migrării populaţiei: sociale şi economice. La rândul
lor, aceste efecte pot fi pozitive sau negative, în funcţie de impactul asupra comunităţii, dar şi
asupra individului.
Efectele economice. Un factor determinant al migrării se referă la calitatea vieţii
migrantului. Aici este inclus: venitul, locul de muncă şi perspectivele pe care le oferă acesta,
nivelul de trai. Câştigurile mari obţinute, peste hotare, determină decizia de a pleca în alte
state. La prima vedere, banii şi alte bunuri pe care migranţii le trimit acasă, au un rol pozitiv,
contribuind la ridicarea nivelului de trai al familiei migrantului (achiziţionarea mărfurilor de
consum, preocuparea de locuinţe, investirea în educaţia copilului)
Pe termen lung, acestea au efecte negative: susţinerea artificială a valutei naţionale,
scăderea exporturilor etc.
Un alt aspect negativ al migrării este reprezentat de plecarea peste hotare a persoanelor
înalt calificate. Astfel, statul care investeşte în educaţia acestora nu au nici un beneficiu.
Adesea, migranţii optează pentru reîntregirea familiei, bucurându-se de o serie de avantaje în
statul de destinaţie.
Efecte sociale. Cel mai evident efect social al migraţiei, în special al celei ilegale, este
traficul de fiinţe umane; nu doar traficul în scopul exploatării sexuale, dar şi traficul în scopul
exploatării muncii forţate. Consecinţele sunt devastatoare, atât pentru societate, cât şi pentru
persoana traficată, care poate fi marginalizată;reintegrarea ei în comunitate nu poate fi
garantată în toate cazurile.
Un alt efect negativ este separarea familiilor, avându-se în vedere modificarea
structurii, dinamicii şi funcţionalităţii acesteia. Migraţia afectează, de asemenea, copii, care
se pot afla în situaţia în care ambii părinţi sunt plecaţi peste hotare sau doar unul dintre aceştia
este plecat în străinătate.
Plecarea părinţilor este dictată de dorinţa de a le asigura copiilor un viitor mai
bun. Cu toate acestea, riscurile la care sunt expuşi copiii din această categorie sunt
multiple, iar lipsa comunicării şi afectivităţii părinteşti nu pot fi compensate cu nimic.
Ei sunt, de regulă, lăsaţi în grija bunicilor, a rudelor şi chiar a fraţilor sau surorilor mai
mari.
 În mare parte a cazurilor, părintele plecat este mama, iar acest lucru poate marca
profund copilul căruia îi lipseşte dragostea şi îndrumarea maternă exact în perioada creşterii şi
formării. Durata şederii în afara ţării variază, în medie, de la 1 la 3 ani. În cazul în care
amândoi părinţii sunt plecaţi, timpul petrecut în străinătate creşte, iar cu cât durata de şedere
este mai mare, cu atât mai profunde sunt efectele.
Cel mai utilizat mod de comunicare dintre părinţi şi copii este cel telefonic, frecvenţa
convorbirilor fiind săptămânală.
Ca efecte ale plecării părinţilor se remarcă:
 Creşterea nivelului de trai (o situaţie financiară mai bună);
 Modificarea structurii familiale (separarea determină o ruptură la nivel familial şi
poate conduce la divorţ)
 Schimbarea exercitării rolurilor (supraîncărcarea şi inversarea de rol; rolul poate fi
preluat de fratele sau sora mai mare care va neglija activităţile şcolare);
 Schimb cultural ( părinţii se întorc cu o mentalitate nouă, ceea ce poate influenţa
mediul familial);
 Apariţia diverselor probleme ale copiilor.
Pe plan material, plecarea părinţilor este justificată, însă lipsa de afecţiune şi
supraveghere pot determina o serie de riscuri. Principalele dificultăţi identificate se referă
la modul de relaţionare cu colegii, la îndeplinirea sarcinilor şcolare, la apariţia unor
probleme de disciplină, la scăderea rezultatelor la învăţătură. Toate acestea pot cauza
marginalizare, schimbarea anturajului de prieteni, deseori nefast pentru copil.
Copiii pot fugi de acasă, în unele cazuri, rămânând pe străzi şi, astfel, pot deveni
victime ale traficului de persoane.

Consecinţele migraţiei părinţilor pentru personalitatea copiilor.

Migraţia duce la modificări socio-economice şi culturale, ceea ce determină apariţia

unor schimbări temporare sau definitive ale modului de viaţă, dar şi a personalităţii celor ce
pleacă, dar şi a celor rămaşi acasă. Migraţia afectează, în primul rând, familia,
schimbându-i atât structura, dar şi funcţionalitatea.
Familia temporar dezintegrată a devenit una dintre formele către care se îndreaptă
evoluţia familiei, ridicând probleme ce vizează un nou stil de viaţă şi de interacţiune, noi
solicitări pe linia ajustării şi acomodării atât intrafamiliale, cât şi extrafamiliale.
 Se trag semnale de alarmă privind riscurile pe care le prezintă acest tip de familie
pentru copil, în sensul că atunci când unul dintre părinţi este absent pentru o perioadă mare de
timp, familia îşi pierde abilitatea de a funcţiona într-o manieră sănătoasă. Dacă în cazul unei
familii cu ambii părinţi există o distribuire a responsabilităţilor, rolurile parentale
exercitându-se complementar şi compensator; în cazul familiei conduse numai de un
părinte tensiunea şi încordarea în adoptarea rolului parental cresc, întrucât obligaţiile
ce revin ambilor părinţi trec în sarcina unuia. Situaţia se agravează atunci când toate
aceste responsabilităţi cad pe umerii copiilor sau ai bunicilor, rudelor etc.
În familiile în care un părinte pleacă la muncă în străinătate, deşi cresc veniturile, apar
probleme în relaţiile dintre soţi şi în cele cu copiii. Viaţa de familist la distanţă duce la
destrămarea cuplurilor, la pierderea controlului asupra copiilor lăsaţi în seama rudelor, la
răbufnirea unor conflicte.
În familiile în care, pleacă bărbatul, iar femeia rămâne în ţară, aceasta îşi asumă
singurătatea, aceasta se izolează de grupul de prieteni şi refuză orice alte relaţii. Ea este şi
mamă, şi tată pentru copii, ţine casa, merge şi la serviciu. În ceea ce priveşte relaţionarea cu
copiii, în cazul mamelor care îi educă singure, apar serioase schimbări comportamentale.
Este posibil ca limitele părinte-copil să se reducă, deoarece mama, dacă are mai mulţi
copii, poate manifesta tendinţa de a renunţa la rolul ei de părinte, devenind partenerul celui
mai mare dintre copii, caz în care mama tinde să se sprijine pe copil, considerându-l un suport
emoţional, în felul acesta implicându-l în structuri interacţionale mature pentru care nu este
suficient pregătit.
Fiind antrenaţi în astfel de situaţii, copiii nu-şi pot exprima sentimentele şi
trăirile tensional-conflictuale, însă pot demonstra în timp diferite forme de reacţie, cum
ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice.
S-a observat că pentru recăpătarea respectului de sine, pierdut în urma separării
de părinţi, şi pentru îndepărtarea stresului, ei, mai des decât semenii lor din familii
complete, recurg la consumul de alcool, droguri, tutun; sunt insuficient dezvoltaţi, labili,
indiferenţi, întâmpină dificultăţi în adaptare.
În ultimii ani, familia temporar dezintegrată a devenit o formă alternativă a familiei.
Separarea duce inevitabil la schimbării radicale în funcţionarea familiei, fapt ce
influenţează atât calitatea vieţii şi personalitatea membrilor săi, în special a copiilor. Aceştia,
de multe ori, sunt expuşi riscurilor, abandonului şcolar, traficului, violenţei, delincvenţei.
Pierderea celor mai apropiate fiinţe pentru ei înseamnă:
 Pierderea mediului familial stabil;
  Pierderea contactului cu alţi membri ai familiei;
 Pierderea ataşamentului;
 Pierderea dragostei şi a sprijinului părintesc;
 Pierderea siguranţei zilei de mâine.
„Separarea temporară de părinţi presupune un stres simţit de copil ca o senzaţie
de insecuritate ce dezvoltă anxietate, nevroze, agresivitate. Desigur, nu toţi copiii sunt
afectaţi la fel, unii depăşesc stresul relativ uşor. Vulnerabilitatea lor depinde de factori
genetici şi psihosociali. Astfel, mulţi dintre ei nu prezintă tulburări afective şi
comportamentale, în timp ce alţii pot manifesta tulburării psihosomatice şi psihotice
sau depresie”.1
Unii autori au divizat reacţia la separare în felul următor:
1. Faza de şoc: reprezintă o reacţie de negare a realităţii. Copiii pot nega realitatea şi
ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să privească pozele cu familia, fiind capabili de
orice compromis pentru a-şi vedea părintele sau, cel puţin pentru a-i auzi vocea la telefon.
2. Faza de suferinţă şi dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul pierderii
relaţiei cu cel drag. Durerea este intensă şi caracterizată prin suferinţă emoţională acută,
depresie, gânduri suicidare, tulburări de somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovăţie,
furie, afectarea imaginii de sine.
3. Faza de reorganizare: reprezintă trecerea de la o stare de mâhnire intensă la cea de
tristeţe moderată.
4. Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situaţia şi realitatea, încercând să-
şi gestioneze propria viaţă, cu mici susţineri din partea îngrijitorilor de moment.
Prin atingerea fazei de acceptare nu are loc tratarea „leziunii” sufletului. Copiii din
această categorie:
 Comunică mai puţin cu semenii;
 Îşi manifestă furia într-un mod foarte direct;
 Trăiesc pierderea discontinuu.
Copiii din familiile temporar dezintegrate manifestă un grad mai înalt de
suspiciune, supărare, negativism, iritare decât semenii lor educaţi în familii complete.
Copiii respectivi folosesc puterea fizică pentru a soluţiona diferite conflicte sau
probleme interpersonale. Ei îşi manifestă emoţiile negative prin strigăte, ameninţări,
injurii.

1
www.singuracasă.ro
 Toate aceste momente pot fi explicate prin faptul că la copiii ai căror părinţi sunt
plecaţi pe termen lung există denaturări în procesul de dezvoltare a sferei afective, în reglarea
şi autoreglarea emoţională, în comunicarea cu adulţii ( părinţi, profesori). Ei se simt
neajutoraţi, nu atât din punct de vedere material, cât spiritual.
Familiile temporar dezintegrate riscă să producă modificări, uneori destul de
grave, în relaţiile cu copiii, dereglări în comportamentul şi, inevitabil, în personalitatea
acestora.
Absenţa părinţilor nu acţionează întotdeauna direct asupra copiilor, ci indirect, prin
producerea unor efecte care conduc la despărţirea familiei. O categorie de copii care sunt cei
mai expuşi riscurilor de diverse forme sunt cei care provin din familii destrămate şi, în
special, atunci când mama este cea care pleacă la muncă în străinătate. În aceste situaţii, este
cel mai probabil să se producă abandonul copiilor sau expunerea acestora la abuzuri din
partea adulţilor în grija cărora rămân.
Consecinţele negative ale plecării părinţilor sunt resimţite de copii, în primul rând, în
plan psihologic - dorul de părintele plecat poate avea drept consecinţă un sentiment de
însingurare a copilului pentru o anumită perioadă de timp. Sentimentul de deprimare poate fi
atenuat dacă copilul a fost obişnuit să trăiască într-o famile extinsă. De asemenea, lipsa
interesului pentru şcoală şi pentru preocupările extraşcolare poate fi o consecinţă directă a
absenţei părinţilor, însă interesul scăzut pentru performanţă şcolară nu poate fi explicat doar
printr-un singur factor cauzal.
O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării copilului de
afectivitatea parentală şi de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În
condiţiile plecării părinţilor pe perioade mai lungi şi a rămânerii copiilor în grija unor
persoane care nu pot oferi sprijin emoţional şi educativ, aceste două consecinţe pot produce la
rândul lor efecte negative în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a copilului,
implicarea în activităţi şcolare şi rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente
deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea la exploatare sau abuzuri de altă
natură.

Devianţa socială şi manifestările ei ;

O serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se
abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup
sau sistem social.
 Ca „ deviere” de la exigenţele normative pe care orice societate le impune membrilor
săi, devianţa reprezintă una dintre cele mai interesante, dar şi una dintre cele mai articulate
domenii de studiu.
Devianţa, subliniază GA şi AG Theodorson (Banciu, 1985) 2este un fenomen obişnuit
în viaţa oricărei fiinţe umane şi este definitivă, întotdeauna, din punctul de vedere al unei
structuri normative particulare.
În interesul său cel mai general, devianţa desemnează nonconformitatea cu normele
sociale.
Aşa cum se ştie, orice acţiune umană este guvernată de norme, care o dirijează în
anumite direcţii şi spre anumite finalităţi. Orice normă prescrie indivizilor forme specifice de
conduită, obligându-i să se conformeze anumitor exigenţe, să realizeze numai acţiuni
compatibile cu regulile, interesele şi valorile grupului social din care fac parte. Normele
sociale sunt, de fapt, prescripţii ale acţiunii sau repere ideale de comportament.
Încorporând expectaţiile membrilor grupului faţă de modul cum trebuie să se comporte
şi să acţioneze indivizii, norma reprezintă şi o expresie a aprobării celorlalţi. Atunci când
aceste expectaţii nu sunt îndeplinite, datorită violării unei norme sau alteia, grupul social îşi
manifestă dezaprobarea prin aplicarea unor sancţiuni. Sancţiunile pot fi formale
(reglementate, de exemplu: de coduri juridice, sau de reguli procedurale scrise) ori informale(
exprimate de pildă în diferite reacţii ale opiniei publice).
Când un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite
instituţional şi socialmente acceptabil este calificat drept deviant.
Ca formă de deviere de la cerinţele normative, comportamentul deviant implică
adoptarea fie a unui model antinormativ, fie a unui model nonnormativ. În ambele cazuri
individul se comportă diferit faţă de aşteptările celorlalţi.
Un comportament deviant este, deci, un comportament „ atipic”, care se abate de la
poziţia standard şi transgresează normele socialmente recunoscute şi acceptate în cadrul unei
anumite societăţi.
Devianţa implică, de fapt, orice conduită umană sau acţiune socială care sunt
diferite faţă de conduitele şi acţiunile celorlalţi membrii ai unui grup social sau ai unei
anumite societăţi.

2
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. „Introducere în Sociologia Devianţei” Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
 Merton (Banciu, 1985)3 evidenţiază legătura stabilită între devianţă şi anomie,
subliniind ideea că orice act deviant îşi are izvorul într-o anumită stare anomică a societăţii. O
asemenea stare anomică apare ca urmare a contradicţiilor dintre scopurile legitime propuse de
societate şi mijloacele permise pentru realizarea lor. El subliniază faptul că anomia este un
factor generator de devianţă, fiind caracteristică, mai ales, societăţilor în care există multiple
conflicte între scopuri şi sisteme normative, sau în care funcţionalitatea sistemului normativ
dominant încetează, temporar, de a-şi executa influenţa asupra indivizilor.
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu faptul că devianţa socială include
ansamblul comportamentelor care se îndepărtează sensibil de la normele şi valorile acceptate
şi recunoscute de cea mai mare parte dintre membrii societăţii.
Extensia, gradul şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de reacţia
publică faţă de aceste abateri şi încălcări, de măsura în care ele sunt recunoscute de ceilalţi
membrii ai societăţii ca socialmente periculoase pentru structura şi coeziunea socială a
colectivităţii, precum şi de natura şi forţa sancţiunilor ce li se aplică.
Actul deviant apare, nu ca o condiţie în sine, ci ca o consecinţă determinantă de factori
diferiţi, succesivi şi graduali, care fac din devianţă un fenomen schimbător şi în continuă
transformare. Conceperea devianţei ca reacţie de răspuns şi contrarăspuns social conduce la
constatarea că, în cazul în care abaterile de la normele şi valorile existente în societate, la un
moment dat, au loc în sensul progresului, devianţa poate avea un caracter pozitiv. Este, de
pildă, cazul „inovaţiei” care, nonconformă cu un anumit model cultural şi normativ, nu are un
caracter distructiv, ci contribuie la dinamica şi funcţionalitatea vieţii sociale. Spre deosebire
de aceasta, devianţa cu caracter negativ cuprinde acele comportamente care, violând
normele şi valorile fundamentale ale societăţii şi ameninţând stabilitatea şi securitatea
socială a grupurilor, sunt calificate drept periculoase şi sancţionate în forme
instituţionalizate. Din această categorie fac parte delincvenţa juvenilă, care implică
reacţii puternice de control social organizat şi specializat din partea societăţii.
Relativitatea normelor, antrenează prin relativitatea criteriilor, distincţia dintre drept şi
nedrept; deci o relativitate a devianţelor în acest sens, pentru a nu crea confuzie, trebuie făcute
unele distincţii:
 Un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie şi nu va fi
condamnat în alte împrejurări;

3
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. „Introducere în Sociologia Devianţei” Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
  Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul social al autorului;
 Devianţa va depinde de contextul normativ în care apare.
Relativismul normelor şi valorilor depinde de fiecare societate.
Categorii de devianţă
a.Infracţiunea şi delictele cuprinzând: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă;
b. sinuciderea;
c. consumul de droguri cu implicaţiile dezorganizate de factură psiho-socială;
d. conduitele sexuale deviante includ : prostituţia, homosexualitatea, lesbianismul,
pornografia.
e.deviantele religioase care prin atitudini fanatice antreneaza unele secte
religioase,erezii,vrajitorii.
f.Bolile mentale au fost si ele analizate din punctul de vedere al abaterii de la
normele sociale
g.Extremismul politic.
h.Handicapurile fizice.
Tulburari de conduita la adolescenţi
La adolescent crima este mai rară. In aceste cazuri rare, omorul din
neglijenta,accidental este mai des.
Cu implicaţii dintre cele mai grave,in tulburările de comportament este furtul.
În ontogeneza timpurie,furtul se manifestă sub o forma incipientă, prin însuşirea forţată sau
brutala a jucariei partenerului, ca mai târziu să ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş cu o
nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul psihologiei delicvenţei juvenile evidenţiază faptul că
la baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de
anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă forme mai grave si cu pronunţate note de
teribilism, mai ales la tineri.
Vagabondajul, fuga de acasă se constituie ca o deteriorare comportamentală
gravă cu o evoluţie spectaculoasă ce este dublată deseori de alte forme aberante cum ar
fi prostituţia si perversiunile sexuale.
O serie de cercetari menţioneaza influenţele negative exercitate asupra copilului de
perceperea de către acesta a relaţiilor anormale dintre părinţi. Astfel copilul poate fi tensionat
si dereglat de atmosfera morală ,destrămarea nefavorabilă a familiei, decesul unuia dintre
părinţi sau al ambilor, prezenţa unui părinte vitreg, alcoolismul părinţilor, abaterile
comportamentale ale părinţilor, manifestarea lor trivială ş.a.
 Fenomenele respective pot fi provocate de o situaţie biopsihologică sau de una
economico-socială necorespunzătoare.
În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă şi are loc sub
ameninţare sau ca act de violenţă. Situaţia comportamentală este tragică şi mai complexă când
jaful se produce în bandă, ceea ce evidenţiază caracteristicile personalităţii dizarmonice.
Comportamentele sexuale deviante au loc datorită maturizării sexuale ; se
manifestă prima experienţă sexuală şi apoi se structurează conduita sexuală, care poate
lua forme aberante, deviante, sub influenţe nefaste sau sub influenţa agresivităţii si
opozabilităţii : violul
În general infracţionismul şi conduitele sexuale deviante sau aberante au la bază :
1) incidente sexuale în copilăria mare sau pubertate ca, de pildă, seducţia de către un
homosexual mai în vârstă, incestul sau violul ;
2) tinerii care nu au avut modele sexuale (fără tată sau mamă în familie) cu care să se
identifice şi ca atare au conduitele sexuale needucate şi un mai mare risc de a deveni
inadecvaţi ;
3) izolarea excesivă de alţi copii şi lipsa de educaţie socială generală şi educaţie sexuală
ca urmare a lipsei de sociabilitate generală fapt ce constituie un risc mai mare pentru
conduite aberante (exibiţionism, viol ) ;
4) teama de responsabilitate însoţită de imaturitate conduce la dependenţe de adult şi
creează condiţii mai lesnicioase pentru deviaţii sexuale ;
5) teama excesivă, anxietatea si opozabilitatea din familie si şcoală creează o tensiune ce
se descarcă sub formă de hiperacţiuni sexuale (uneori) ;
6) viaţa excesiv austeră şi privată de relaţii sociale, de distracţii reale şi de independenţa
din internate, colonii etc. poate favoriza unele deviaţii sexuale.

Copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate reprezintă o categorie socială
puternic defavorizată, provenind dintr-un mediu destul de nefavorabil pentru o bună creştere
şi dezvoltare a acestora, sunt mai puţin urmăriţi, mai puţin controlaţi.
Incapacitatea educativă favorizează o formare inadecvată a personalităţii copiilor şi
denaturează relaţiile dintre membrii familiei.
Bibliografie:

1. Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. „Introducere în Sociologia Devianţei” Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

2. Dragomirescu, V,. „Psihologia comportamentului deviant” Ed.,Științifică și

Enciclopedică, București, 1976

3. http://www. Singuracasă.ro