Fibrele chimice din polimeri naturali

Polimerii sunt substanţe ce conţin molecule mari, alcătuite la rîndul lor din multe unităţi repetitive de
mici dimensiuni, numite monomeri sau meri. Numărul de unităţi structurale repetitive dintr-o moleculă
mare reprezintă gradul de polimerizare. Materialele cu un grad ridicat de polimerizare sunt cunoscute
sub numele de polimeri înalţi. Aceştia pot fi homopolimeri: polimeri la care există o singură unitate
structurală repetitivă de acelaşi fel şi copolimeri, care sunt formaţi din mai multe unităţi structurale
repetitive diferite.

Cele mai multe dintre substanţele materiei vii, cum ar fi proteinele, lemnul, cauciucul, răşinile etc. sunt
polimeri, la fel ca şi materialele sintetice (materialele plastice, fibrele sintetice, adezivii, sticla şi
porţelanul) care, prin extensie, pot fi considerate substanţe polimerice.

Primele fibre obţinute din polimeri înalţi naturali, de natură hidratcelulozică, au fost realizate la sfîrşitul
secolului al XIX-lea şi au fost cunoscute sub denumirea de rayon. Rayonul a mai fost denumit şi
“mătase artificială”, cu toate că din punct de vedere al compoziţiei chimice, el diferă complet de
mătase. De la obţinerea lui în anul 1900, rayonul a fost folosit în multe domenii ale industriei textile.

În procesul de fabricare a rayonului, celuloza naturală extrasă din lemn sau din lintersul de bumbac s-
a tratat cu o serie de substanţe chimice, pentru a se obţine o soluţie vîscoasă. Apoi, acestă soluţie a
fost extrudată, iar fibrele trecute printr-o baie de acid slab, astfel ca filamentele să revină la forma de
celuloză pură. Rayonul a început să fie obţinut atît prin procedeul viscozei cît şi prin procesul
cuproamoniacal.

La scurt timp după producţia rayonului au fost obţinute şi primele fibre estercelulozice, dintr-un acetat
de celuloză şi printr-un proces similar rayonului. De atunci, gama fibrelor chimice s-a îmbogăţit în mod
continuu, ele avînd o pondere mai mare decît cele obţinute din polimerii sintetici.

Aceste fibre obţinute din polimeri naturali au o pondere mult mai mare decît cele obţinute din polimerii
sintetici.

Principalele tipuri de fibre continue obţinute din polimeri naturali, prin procedee chimice sunt:

 viscoza şi cupro (hidratcelulozice);

 acetat (estercelulozice);
 azlon (proteice);
 fibre din cauciuc.

Toate aceste fibre au o moliciune accentuată şi sunt plăcute la pipăit, prezintă o culoare albă sau sunt
diferit colorate, prin vopsire în masă, luciul fiind însă diferit: puternic, semimat sau mat, în funcţie de
procesul tehnologic de obţinere.

Procesul de fabricaţie al acestor fibre constă în trei faze:

 prepararea unor soluţii vîscoase din produsul macromolecular;

 filarea;
 finisarea fibrelor.

În funcţie de polimerul de bază şi de procedeul de fabricaţie, fibrele din polimeri naturali se împart în:

 fibre pe bază de celuloză obţinute prin procedeul viscoza;

 fibre pe bază de celuloză obţinute prin procedeul cupro;
 fibre pe bază de ester celulozic, obţinute prin procedeul acetat.

Procedeul viscoza se bazează pe transformarea celulozei albite (purificată) din lemn, paie sau stuf în
xantogenatul de celuloză, ca produs celulozic intermediar. Acesta este dizolvat cu o soluţie de hidroxid
de sodiu 4%, obţinîndu-se o soluţie portocalie, omogenă şi foarte clară, cu o vîscozitate de 2-3 ori mai
mare decît a glicerinei, soluţie numită viscoza.

Următoarea etapă este aceea de fabricare propriu-zisă a fibrelor şi constă într-un proces de extrudere
(proces numit şi filare), prin care soluţia vîscoasă este forţată să treacă prin nişte mici orificii ale unei
duze (numită filator), într-o baie ce conţine o serie de substanţe chimice de coagulare, care permit
obţinerea unor filamente consistente. Secţiunea transversală a fibrelor variază de la forma crenelată
(cu zone distincte de coajă şi miez), la forme aproape circulare şi cu conţinut omogen.

Ultimele operaţii sunt cele ale unor tratamente speciale, care se referă la: neutralizare, desulfurare,
albire, spălare, uscare şi tăiere.

Ca structură, fibrele chimice nu au perfecţiunea structurii fibrilare a fibrelor naturale. Fibrele au un

diametru regulat, deseori cu striuri longitudinale, continue şi bine marcate şi, de asemenea, prezintă
granulaţie caracteristică (în fibrele mate sau colorate cu pigmenţi).

Viscoza obţinută are un conţinut de celuloză de 87-89% şi un grad de polimerizare de 300-350,

fineţea filamentelor fiind cuprinsă între 4,4-1,7 dtex (Nm 2250-6000).

Proprietăţile chimice şi fizico-chimice ale fibrelor sunt uniforme pe toată întinderea lor, mai ales
netezimea, afinitatea faţă de coloranţi, rezistenţa şi alungirea.

Din punct de vedere al luciului, fibrele de viscoză se fabrică în trei tipuri: lucioase, semimte şi mate, în
general, viscoza avînd un luciu argintiu. Luciul prea puternic, specific fibrelor cu o secţiune ovală şi
mai puţin dinţată este un inconvenient pentru procesele tehnologice ulterioare şi tocmai de aceea,
fibrele se matisează.

Viscoza se vopseşte cu aceeaşi coloranţi ca şi bumbacul, avînd aceeaşi afinitate faţă de aceştia ca şi
bumbacul mercerizat.

Higroscopicitatea este superioară celei a bumbacului, umflarea cauzată de apă fiind reversibilă, iar
repriza este de 11%.

Conductibilitatea termică se aproprie de cea a bumbacului şi este superioară conductibilităţii lînii şi

mătăsii. Proprietăţile termoizolante ale îmbrăcămintei realizate din viscoză depind de stratul de aer
dintre fibre şi nu de conductibilitatea termică a fibrelor izolate.

Comportarea viscozei în aproprierea flăcării şi în flacără este asemănătoare bumbacului, mirosul

emanat şi aspectul cenuşii fiind similare cu cele al fibrelor naturale vegetale.

Fibrele de viscoza sunt distruse de acizii minerali concentraţi, chiar la o temperatură normală, în timp
ce acizii diluaţi le degradează cu uşurinţă la temperaturi ridicate sau printr-o acţiune prelungită. De
asemenea, ele sunt degradate cu uşurinţă şi de alcalii diluaţi, la temperaturi ridicate. Fibrele sunt
stabile faţă de acţiunea solvenţilor organici (benzină, benzen), în care nu se umflă decît foarte puţin.

Masa specifică este 1,51-1,52 g/cm3 iar rezistenţa specifică este de 18-22 kgf/mm2.

Prin încălzire un timp mai îndelungat, la 150°C, macromoleculele se depolimerizează iar proprietăţile
fizico-mecanice se degradează, rezistenţa la tracţiune menţinîndu-se pînă la 120°C.

Prin procedeul cupro (procedeul cuproamoniacal), celuloza purificată din linters sau din pin este
tratată cu sulfat de cupru şi cu hidroxid de sodiu, pentru a forma celuloza cuproamoniacală. Aceasta
este dizolvată în soluţii de 25% amoniac şi hidroxid de natriu şi extrudată, la fel ca şi viscoza,
coagularea făcîndu-se însă în apă sau în hidroxid de sodiu. Ultimele tratamente sunt cele de
decuprificare, spălare, uscare şi tăiere.

Fibrele obţinute prezintă un diametru regulat, fără striuri vizibile, iar fibrele mate sau colorate cu
pigmenţi prezintă o granulaţie caracteristică.

Fiind tot fibre hidratcelulozice, caracteristicile acestor fibre sunt asemănătoare cu cele ale viscozei,
însă alungirea la rupere este mai mică (10-16%) decît a acesteia. De asemenea, au o structură mai
uniformă şi se vopsesc mai bine şi mai omogen. Repriza fibrelor cupro este egală cu a viscozei şi este
de 11%.

Fibrele cupro reprezintă materia primă pentru produse fine de tricotaje, în special pentru ciorapi.

Procedeul acetat (diacetat şi triacetat) foloseşte celuloza din linters sau de pin care este tratată
chimic cu acid acetic glacial şi cu anhidridă acetică, în vederea obţinerii celulozei acetat. Soluţia de
filare este obţinută prin dizolvarea celulozei acetat în acetonă şi alcool etilic, extruderea prin orificiile
 filierelor făcîndu-se ca la viscoza, însă cu evaporearea solvenţilor folosiţi. Ultima operaţie este cea de
tăiere a filamentelor continue.

În funcţie de gradul de esterificare, fibrele acetat se prezintă sub două forme: diacetilcelulozice şi
triacetilcelulozice, ambele avînd aproximativ aceleaşi proprietăţi mecanice.

Fibrele au un diametru regulat, cu striuri longitudinale continue, dar relativ puţine. Fineţea fibrelor
acetat este cuprinsă între 2,2-1,3 dtex (Nm 4500-7500).

Fibrele acetat sunt plăcute la pipăit, foarte moi, cu luciu asemănător mătăsii, dar se mototolesc cu
uşurinţă.

Nu prezintă afinitate faţă de coloranţii obişnuiţi şi de aceea sunt vopsite cu coloranţi specifici, de
dispersie, cu care se pot obţine şi diferite efecte de culoare.

Sunt fibre termoplastice, şi la 140°C încep să se deformeze. Tocmai de aceea, călcarea se face
numai prin intemediul unor ţesături umede.

Fibrele acetat sunt rele conducătoare de căldură, puţin higroscopice şi uşor inflamabile. Fiind puţin
higroscopice,fibrele acetat au proprietăţi electroizolante bune. Repriza fibrelor acetat este de 6%.

În apropriere de flacără încep să se topească, în flacără, ard topindu-se iar la ieşirea din flacără,
continuă să ardă, topindu-se, cu formare de gămălii negre, tari, mirosul emanat fiind acid, înţepător.

Dintre fibrele celulozice, fibrele acetat sunt cele mai sensibile la acţiunea bazelor, soluţiile slab
alcaline de săpun şi sodă descompunînd-o la fierbere. Au o stabilitate mai mare faţă de acizi decît
fibrele hidratcelulozice, însă acizii concentraţi o descompun. În solvenţi organici (acetonă, esteri)
fibrele se umflă mult şi se dizolvă.

Fibra acetat obişnuită are o rezistenţă specifică de 12-16 kgf/mm2 iar cea supraetirată, o rezistenţă
excepţională, de 126 kgf/mm 2, depăşind rezistenţa tuturor fibrelor textile, chiar şi pe cea a oţelului.
Masa specifică este de 30 g/cm 3.

Aceste fibre sunt folosite la fabricarea ţesăturilor şi a tricotajelor, fiind utilizate totodată şi la realizarea
diferitelor amestecuri de fibre, pentru obţinerea efectelor de culoare şi a reducerii şifonabilităţii.

Celofibra viscoza este alcătuită din fibre scurte obţinute din celuloză prin procedee chimice. În funcţie
de procedeul de obţinere, celofibra poate fi: celofibra viscoza, celofibra cupro şi celofibra acetat.

Avînd din punct devedere chimic aceeaşi compoziţie cu cea a fibrelor continue, proprietăţile celofibrei
sunt aproape identice cu cele ale acestor fibre.

Celofibra se prelucrează aproape întotdeauna în amestec cu alte fibre, ca: bumbac, lînă, polimeri
sintetici etc. şi de aceea, ea se fabrică în sortimente diferenţiate din punct de vedere al lungimii,
gradului de ondulare etc., pentru a fi compatibilă cu fibrele cu care urmează a se amesteca şi cu
metoda de filare.

Principalele tipuri de fibre de celuloză, din punct de vedere al lungimii lor, sunt:

 celofibra B, de tip bumbac: 20-40 mm;

 celofibra L, de tip lînă cardată: 60-80 mm;
 celofibra L, de tip lînă pieptănată: 80-150 mm;
 celofibra I, de tip in: 125-300 mm.

Celofibra tip bumbac prezintă un aspect lucios, un grad de alb de min. 80%, densitatea de lungime în
denieri este de 1,5 iar repriza este de 13%.

De asemenea, se mai fabrică celofibră de tip iută, pentru vigonie, celofibră groasă pentru covoare etc.

Celofibra polinozică a început să fie fabricată în 1960 şi este o celofibră viscoza superioară calitativ
celei obişnuite, fără a se ridica însă la nivelul de rezistenţă a bumbacului.
Secţiunea acestor fibre este circulară şi au un grad de structurare fibrilară mai ridicat. De asemenea,
în stare umedă, prezintă un grad de rezistenţă sporit, sunt mai rezistente la acţiunea alcaliilor, au o
capacitate de gonflare mai redusă şi o mare afinitate faţă de coloranţi.

Datorită proprietăţilor sale superioare, celuloza polinozică substituie bumbacul, un amestec de 50%
celofibră cu 50% bumbac posedînd aproape în totalitate însuşirile corespunzătoare bumbacului.

De asemenea, se foloseşte în amestecuri cu fibre sintetice, respectiv cu cele poliesterice, fibrele

obţinute caracterizîndu-se prin rezistenţă mărită la frecare, neşifonabilitate, păstrarea dungii şi
întreţinere uşoară.

Fibrele proteice (protidice) mai sunt cunoscute sub numele de fibre azlon.

Fibrele azlon pot fi fabricate pe bază de: cazeină din lapte (fibre lanital), zeină din porumb (fibre
Vicara), glicină din arahide (fibre Ardil), din soia, din sămînţă de bumbac etc. şi fiind fibre proteice,
prezintă caracteristici asemănătoare fibrelor de lînă.

Producţia lor a început în 1935 dar nu s-a dezvoltat şi nu există şanse de dezvoltare nici în viitor,
datorită faptului că baza de materii prime o reprezintă domeniul alimentar, care şi aşa este deficitar la
nivel mondial şi pentru că posedă o slabă rezistenţă atît în stare uscată, cît şi umedă.
Majoritatea compuşilor macromoleculari sînt solubili în dizolvanţi cu structură chimică
asemănătoare lor.
Din cauza dimensiunilor mari, presiunea de dizolvare a compuşilor macromoleculari este
redusă.
1.

Dizolvantul.avînd moleculele mici, poate pătrunde însă printre macro molecule fixindu-se
de ele prin forţe slabe. În modul acesta polimerul se umflă din ce în ce mai mul, fenomen
denumit îmbibiţie. La un moment dat, îmbibiţia este atît de puternică, încît moleculele se
desprind între ele, mişcîndu-se liber în soluţie; substanţa s-a dizolvat. Capacitate de
dizolvare o au compuşii macromoleculari liniari cum şi unii compuşi macromoleculari
ramificaţi. Cu totul alte proprietăţi fizice, chimice şi mecanice manifestă compuşii generaţi
prin reticularea catenelor. Ca urmare a structurii lor tridimensionale, sînt insolubili,
infuzibili, duri şi lipsiţi de elasticitate. În soluţie, macromoleculele au proprietăţi de
coloizi; spre deosebire de particulele coloidale propriu-zise, care sunt formate din asociaţii
de molecule, în soluţiile substanţelor macromoleculare, particula coloidală este formată din
însăşi macromolecule. Din această cauză, masa moleculară a polimerului influenţează
vîscozitatea şi presiunea osmotică a soluţiei.
La încălzire, polimerii înalţi se înmoaie pînă la fluidizare;ei nu au un punct de topire net.
Polimeri înalţi care au structură liniară sunt rezistenţi la rupere prin îndoire sau întindere,
spre deosebire de polimeri cu grad mic de polimerizare sau cu o structură ramificată.
Aceasta rezistenţă se explică prin consumul de energie necesar desfacerii legăturilor
covalente din macromoleculă. În plus, între macromoleculele se formează legături de tip
van der Waals, care măresc rezistenţa mecanică a fibrei.
Macromoleculele opun rezistenţă la trecerea curentului electric. Din cauza acestor
proprietăţi electroizolante , unii compuşi macromoleculari sunt folosiţi ca izolatori în
electrotehnică şi electronică. De asemenea , ei prezintă proprietăţi termoizolante
Datorită proprietăţilor lor speciale: elasticitate mare, posibilitatea de a fi presaţi la cald, de
a se trage în speciale: elasticitate mare, posibilitatea de a fi presaţi la cald, de a se trage în
fire şi în foi, rezistenţei mari la rupere şi faţă de agenţii chimici etc. , foarte mulţi compuşi
macromoleculari se folosesc în tehnică drept materiale plastice.