Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PERFORMANŢELE FIRMEI

1.1. Conceptul de performanţă economico-financiară

Activitatea umană, indiferent de domeniul în care se desfăşoară, poate fi caracterizată
în funcţie de realizări, de efectele ei, de modul de îndeplinire a obiectivelor prestabilite. În
domeniul economic, activitatea poate fi cuantificată prin diverşi indicatori şi apreciată prin
compararea valorilor atinse de aceşti indicatori sau prin raportarea lor la un element de
referinţă prestabilit. Într-un asemenea context, se impune necesitatea de a cunoaşte care
dintre rezultatele înregistrate constituie performanţă în condiţiile asigurării viabilităţii firmei în
cadrul competiţiei interne şi internaţionale, cu respectarea restricţiilor impuse de dezvoltarea
durabilă.
Reliefarea performanţei se poate realiza numai prin comparaţie cu alte rezultate
înregistrate, această raportare constituind una din cerinţele conceptului de performanţă.
Referenţialul ales poate fi nu numai obiectivul de atins, ci şi rezultatele agenţilor economici ce
activează în acelaşi sector. Aprecierea nivelului indicatorilor realizaţi de un agent economic în
raport de cel al partenerilor ce activează în acelaşi sector de activitate are caracter relativ,
deoarece este posibil ca nici unul dintre actorii pieţei să nu fie capabil de performanţă în
anumite condiţii.
În literatura de specialitate, nu există o viziune unitară asupra conceptului de
performanţă, întâlnindu-se fie definiţii particularizate ale acestuia, ce surprind anumite laturi
ale sale, fie definiţii generale şi care sunt greu cuantificabile:
- nivelul de îndeplinire a obiectivelor (Alain Burland – Controle de gestion);
- rezultatele obţinute de întreprindere în raport cu resursele utilizate (Elie Cohen –
Analyse financiere);
- tot ce contribuie la îmbunătăţirea cuplului valoare – cost (Philippe Lorino –
Methodes et practiques de la performance).
În prezent, profesorii Niculescu şi Lavalette definesc performanţa economică a unei
firme ca reprezentând echilibrul instabil rezultat din evoluţia conceptelor de eficienţă şi
eficacitate.
Termenul de eficienţă cunoaşte mai multe accepţiuni în literatura de specialitate.
Astfel, unii autori consideră că o activitate este eficientă atunci când se atinge scopul dorit cu
efort minim. Principala problemă pusă în acest caz este delimitarea gradului de concordanţă
dintre rezultatele obţinute şi scopul propus de la care începe eficienţa.
În accepţiunea cea mai generală, eficienţa este definită ca raportul direct sau indirect
dintre efectele utile obţinute şi efortul depus:
Efect Efort
Eficienta = sau .
Efort Efect
Alţi cercetători au asociat şi un caracter temporal acestui raport, definind eficienţa ca efectul
maxim obţinut la un anumit nivel al cheltuielilor şi în timpul cel mai scurt.
Din punct de vedere managerial, prin eficienţă se are în vedere măsura în care au fost
realizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanţa managerială apare, în această situaţie,
în punctul de intersecţie dintre calitatea rezultatelor deciziilor şi acţiunilor manageriale şi
calitatea scopurilor sistemului managerial.
Eficienţa cunoaşte forme diverse, în funcţie de domeniul sau activitatea care se
urmăreşte şi de natura efectelor care se obţin, delimitându-se următoarele forme principale:

1
 - productivitatea – când se evaluează eficienţa muncii cheltuite în procesul de
producţie;
- rentabilitatea – când se evaluează capacitatea unei firme de a obţine profit;
- randamentul – în privinţa eficienţei utilizării mijloacelor fixe;
- gradul de valorificare productivă a materialelor – în privinţa eficienţei utilizării
materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie;
- ratele de gestiune sau de rotaţie – când se urmăreşte eficienţa utilizării
elementelor patrimoniale (active şi capitaluri).

Eficacitatea poate fi definită ca nivelul de satisfacere a exigenţelor externe, respectiv

ale clienţilor, statului, furnizorilor, salariaţilor, acţionarilor. O întreprindere devine eficace
atunci când reuşeşte să identifice şi să controleze interactivitatea dintre sursele externe şi
interne de dezvoltare, răspunzând cât mai bine aşteptărilor partenerilor externi.
În mod tradiţional, eficienţa şi eficacitatea au fost evaluate pe baza unor indicatori
financiari, dată fiind înclinaţia economiştilor de a converti efectele, chiar şi cele indirecte
(tehnice, ecologice, sociale, informaţionale) în economii de bani. Analiza eficienţei vizează,
însă, şi aspectele calitative ale activităţii unei firme, o importanţă deosebită căpătând-o, astfel,
indicatorii non-financiari precum gradul de satisfacţie a clienţilor, calitatea produselor, gradul
de pregătire şi specializare a personalului, flexibilitatea structurii organizatorice, imaginea de
piaţă a firmei şi a produselor sale, calitatea sistemului managerial etc.
O întreprindere devine performantă atunci când s-a optimizat capacitatea ei de a
produce un bun sau un serviciu la un moment dat.
În aceste condiţii, putem considera că o întreprindere este performantă atunci când
este, în acelaşi timp, şi eficientă şi eficace. Rezultă, astfel, că performanţa este o funcţie de
două variabile, eficienţa şi eficacitatea, combinaţia dintre ele reflectând nivelul de performanţă
a unei firme. În timp ce eficacitatea reflectă gradul de îndeplinire a aşteptărilor externe,
eficienţa este măsurată prin gradul de îndeplinire a aşteptărilor mediului intern al
întreprinderii.
Date fiind cele enunţate anterior, se poate stabili relaţia matematică de calcul al
performanţei:

Performanţa = Eficienţă x Eficacitate.

Rezultă, deci, că performanţa reprezintă gradul în care o întreprindere reuşeşte să

satisfacă atât cerinţele mediului intern, cât şi ale mediului extern, printr-o combinaţie
optimă între eficacitate şi eficienţă.
Indicatorii prin care se apreciază performanţele au un rol deosebit în procesul de
analiză diagnostic a activităţii unei firme, întrucât cuantifică în formă financiară sau non-
financiară finalitatea unei activităţi economice lucrative. În aceste condiţii, indicatorii de
performanţă pot avea următoarele utilizări:
- constituie principalul element determinant al politicii de dividend;
- sunt mijloc de previziune a rezultatelor viitoare;
- reprezintă instrument de evaluare a eficienţei managementului întreprinderii;
- reprezintă instrument managerial într-o serie de domenii (politica de stabilire a
preţurilor, negocierile salariale, determinarea potenţialului de creditare etc.);
- permit evaluarea gradului de îndeplinire a obiectivelor fixate.
Măsurarea performanţelor prezintă interes pentru o serie de stakeholderi (participanţi
la viaţa economică a întreprinderii):

2
 Stakeholderii Obiectivul măsurării Indicatorii utilizaţi
performanţelor
Acţionari - estimarea valorii şi a capacităţii - profit net
firmei de a remunera capitalul - ratele profitului net
investit - indicatori care exprimă crearea de
valoare (val. adăugată economică, val.
adăugată de piaţă)
Membrii - evaluarea modului de gestionare - indicatori ai utilizării resurselor
Consiliului de a patrimoniului; - indicatori de rezultate
Administraţie - evaluarea capacităţii de - indicatori specifici dezvoltării durabile
dezvoltare durabilă;
- stabilirea remunerării
managerilor
Manageri - stabilirea obiectivelor strategice - indicatori ai asigurării şi utilizării
şi tactice resurselor
- aprecierea gradului de realizare - indicatori de eficacitate
a obiectivelor - indicatori de rezultate
- indicatori specifici dezvoltării durabile
Furnizori, - estimarea capacităţii firmei de a - indicatori de lichiditate
Creditori genera fluxuri de numerar care să- - indicatori de solvabilitate
i permită achitarea datoriilor - indicatori de cash-flow
comerciale, a ratelor şi dobânzilor
Salariaţi - stabilirea formei şi nivelului - indicatori specifici privind motivarea
remunerării personalului
- aprecierea stabilităţii - indicatori ai creării de valoare (people
întreprinderii value added)
- indicatori ai activităţii
- indicatori de eficienţă
Clienţi - evaluarea calităţii producţiei - indicatori ai calităţii producţiei
- aprecierea stabilităţii firmei - promptitudinea livrărilor
- durata şi mărimea creditului comercial
- indicatori ai creării de valoare (customer
value added)
Societatea - aprecierea dezvoltării durabile - indicatori specifici dezvoltării durabile
civilă
Stat - contribuţia firmei la bugetul de - indicatori care exprimă taxele şi
stat impozitele de plată către buget
- aprecierea dezvoltării durabile - plăţi restante către bugetul statului
- indicatori specifici dezvoltării durabile

Pentru evaluarea performanţelor, au fost utilizate mai multe categorii de indicatori de-a
lungul timpului. Iniţial, performanţa unei întreprinderi a fost apreciată pe baza dimensiunii
acesteia, considerându-se că talia este o măsură definitorie în obţinerea performanţei. Practica
a dovedit, însă, că firmele mici sunt mai flexibile şi că pot fi mai uşor de gestionat, în special
când mediul economic se deteriorează. În consecinţă, s-a trecut la un alt criteriu de apreciere a
performanţelor, respectiv profitul. Acesta reflectă rezultatul care îi rămâne firmei după
acoperirea cheltuielilor. Totodată, prin calcularea profitului pe acţiune se poate determina
câştigul care i se cuvine unui acţionar. Profitul are în schimb mai multe limite, precum

3
necorelarea cu volumul de activitate sau cu capitalul folosit, neluarea în calcul a riscului, suferă
distorsiuni contabile etc.
Trecerea la indicatorii de flux de numerar a permis luarea în considerare şi a capacităţii
firmei de a gestiona corect activitatea curentă, urmând ca, ulterior, să se pună accentul pe
indicatorii care reflectă procesul de creare de valoare.

Perioada Criteriul de performanţă / Indicatorii de performanţă utilizaţi

1960-1970 Dimensiunea firmei, apreciată prin:
- cifra de afaceri
- activul total
1970-1980 Rentabilitatea contabilă, exprimată prin:
- profitul net
- rezultatul pe acţiune
- PER (price earnings ratio)
1980-1990 Lichiditatea degajată, exprimată prin indicatori de cash-flow:
- trezoreria de exploatare (cash-flow operaţional)
- trezoreria globală etc.
1990-2001 Crearea de valoare, exprimată prin:
- rentabilitatea prin cash flow a investiţiilor (RCFI)
- valoarea adăugată economică
- valoarea adăugată de piaţă etc.
În prezent Crearea de valoare, subordonată dezideratului dezvoltării durabile

Indicatorii performanţelor în condiţiile dezvoltării durabile sunt:

Obiectivele dezvoltării Indicatori

durabile
1. Impactul asupra - rata de emisie a substanţelor ce afectează stratul de ozon
mediului - rata de emisie a substanţelor acide
- gradul de poluare a solului
- sarcina toxică
- indicele de biodegradabilitate
2. Consumul de resurse - consumul de energie pe produs
- rata de reciclare a materiilor prime
3. Contribuţia la - gravitatea accidentelor de muncă
sănătatea publică - frecvenţa accidentelor de muncă
- ponderea bolilor profesionale
- cheltuielile pentru securitatea muncii
4. Educaţie, formare - cheltuielile de formare a salariaţilor
continuă şi - cheltuielile de formare a subcontractanţilor
dezvoltare culturală - gradul de acces la I.T. al salariaţilor
5. Lansarea de produse - numărul de produse biologice
şi servicii orientate - cota de piaţă a acestor produse şi ponderea lor în producţia
spre cererea socială totală
6. Dezvoltare - partea din cifra de afaceri realizată în ţările în curs de dezvoltare
economică echitabilă - valoarea adăugată creată şi reinvestită în ţările în curs de
dezvoltare

4
 1.2. Rolul diagnosticului financiar în evaluarea performanţelor firmei

Investigarea fenomenelor economice necesită un demers specific care necesită

cunoaşterea relaţiilor de cauzalitate şi a legilor interne ale formării şi evoluţiei acestora,
precum şi studierea coerenţei acestora într-un mediu în continuă schimbare. O asemenea
abordare permite nu numai o corectă evaluare a stării de fapt, ci şi identificarea
vulnerabilităţilor şi oportunităţilor de dezvoltare, indispensabilă fundamentării deciziilor de
management.
Diagnosticul este un instrument la dispoziţia managerilor, care are drept scop
investigarea întreprinderii şi a componentelor sale funcţionale, cu ajutorul unor metode
specifice, în vederea identificării principalelor puncte forte şi puncte slabe şi, pe această bază,
formularea de recomandări care să vizeze creşterea potenţialului economico-financiar al
acesteia.
Ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticul poate fi utilizat de orice
manager, indiferent de poziţia sa ierarhică în structura organizatorică, atunci când:
- se doreşte o analiză aprofundată a domeniului condus şi, pe această bază,
evidenţierea principalelor disfuncţionalităţi şi avantaje;
- se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau a strategiilor
parţiale de dezvoltare a firmei;
- se doreşte restructurarea sau privatizarea firmei, pentru a evidenţia
potenţialul de viabilitate economică a acesteia;
- se finalizează exerciţiul financiar şi se elaborează raportul de gestiune al
administratorului;
- se elaborează planuri de afaceri sau studii de fezabilitate, în vederea obţinerii
unor finanţări, diagnosticul fiind o importantă componentă a acestora;
- se evaluează întreprinderea.

Prin diagnostic financiar se stabileşte starea de sănătate economico-financiară a

întreprinderii şi se adoptă măsuri de redresare în viitor. El are rolul de a evidenţia punctele
forte şi slabe susceptibile a fi semnalate pe plan financiar. Din această perspectivă, punctele
forte se referă la: o structură financiară echilibrată, resurse financiare suficiente pentru
finanţarea activităţii, o bună rentabilitate a activelor deţinute etc. Punctele slabe pot,
dimpotrivă, corespunde unei fragilităţi a echilibrului financiar, caracterului puţin lichid al
activelor, fragilităţii rezultatelor şi a rentabilităţii, insuficienţei fondurilor pentru autofinanţare
etc.
Diagnosticul financiar nu face apel la elemente de matematici superioare sau din alte
ştiinţe şi aparent poate fi realizat de oricine. Cu toate acestea în practică au apărut de multe
ori situaţii paradoxale datorită aplicării mecanice a unor formule. Esenţială este în aceste
condiţii nu memorarea unui set de formule, ci formarea unui veritabil „instinct financiar” al
analistului. De asemenea, un alt aspect important, care modifică de multe ori concluziile
diagnosticului, îl reprezintă nu numai capacitatea profesională, ci şi volumul de date disponibile
la care analistul financiar are acces, precum şi timpul avut la dispoziţie pentru finalizarea
studiului.
Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, funcţie de subiectul care îl realizează
sau solicită, acordându-se prioritate aspectelor care caracterizează situaţia financiară a
întreprinderii în raport cu scopurile şi interesele urmărite.
Managerii sunt interesaţi de creşterea autonomiei şi flexibilităţii financiare a
întreprinderii, precum şi de modul de utilizare a resurselor disponibile. În demersul lor, ei vor
urmări, pe de o parte, indicatorii de caracterizare a performanţelor economico-financiare

5
obţinute (indicatori de rezultate, indicatori de eficienţă a utilizării factorilor de producţie, rate
de rentabilitate etc.), iar, pe de altă parte, indicatori de caracterizare a echilibrului financiar
(lichiditatea, solvabilitatea, autonomia şi stabilitatea financiară etc.).
Acţionarii, în calitatea lor de proprietari, urmăresc, în baza diagnosticului elaborat, să ia
decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acţiunilor de care dispun. Aceştia consideră
echilibrul financiar respectat, atunci când remunerarea capitalului investit compensează riscul
asumat. În general, micii acţionari sunt deficitari în materie de informaţii financiare privind
activitatea întreprinderii, diagnosticul lor întemeindu-se în principal pe rentabilitatea pe care o
obţin şi riscul financiar la care sunt expuşi. Marii acţionari dispun de mai multe informaţii, ei
participând efectiv la procesul de luare a deciziilor. Pentru aceştia, diagnosticul financiar se
întemeiază pe indicatori ce exprimă creşterea economică, autonomia şi flexibilitatea financiară
a întreprinderii, cât şi pe indicatori de rentabilitate.
Băncile finanţatoare apelează la diagnosticul financiar în procesul de fundamentare a
deciziilor de acordare a creditelor. Ele sunt interesate să-şi recupereze sumele împrumutate,
inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente, şi se bazează pe indicatori care permit evaluarea
capacităţii de plată a debitorilor lor, capacitatea lor de a rambursa datoriile şi de a plăti
dobânzile.
Organele administraţiei locale şi centrale apelează la diagnosticul financiar pentru
cunoaşterea situaţiei diferitelor întreprinderi cu ocazia fundamentării deciziei de acordare a
unor facilităţi financiare sau fiscale.
Consultanţii şi auditorii agreaţi folosesc diagnosticul ca instrument de lucru în cadrul
misiunilor lor legale, pentru informarea şi protecţia furnizorilor de capitaluri.
Plecând de la obiectivele urmărite de către diferitele categorii de utilizatori ai
diagnosticului financiar, putem grupa obiectivele generale ale acestuia pe trei direcţii:
- Poziţia financiară, urmărită pe baza bilanţului contabil;
- Performanţele economico-financiare, apreciate prin intermediul contului de
profit şi pierderi.

Realizarea unui diagnostic financiar presupune parcurgerea următoarelor etape:

1) Pregătirea diagnosticului. În această etapă sunt stabilite documentele necesare,

respectiv bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi etc, pentru o perioadă semnificativă,
precum şi o serie de chestionare specifice care permit atât pregătirea discuţiilor cât şi
participarea activă a personalului la culegerea datelor. De asemenea, tot în acestă etapă sunt
culese informaţii sectoriale, zonale sau general economice care au influenţă asupra
întreprinderii sau se referă la aceasta.

2) Analiza documentelor şi informaţiilor reprezintă partea cea mai importantă a unui

diagnostic, care permite analistului financiar să cunoască câz mai exact posibil funcţionarea
detaliată a întreprinderii. În acest sens, vor fi identificate deficienţele de funcţionare şi a
cauzelor acestora (puncte slabe), atât de natură externă, cât şi de natură internă, evaluând
influenţa negativă a lor. Tot în acestă etapă vor fi evidenţiate avantajele competitive ale
întreprinderii (puncte tari), precum şi posibilităţile de utilizare a acestora în fructificarea
oportunităţilor oferite de mediul întreprinderii.

3) Stabilirea măsurilor necesare urmează etapei de diagnosticare propriu-zise şi

presupune identificarea măsurilor ce trebuie luate pentru eliminarea sau reducerea influenţei
factorilor nefavorabili, respectiv pentru întărirea acţiunii factorilor pozitivi.

6
 Punerea în aplicare a obiectivelor stabilite, a politicilor şi a măsurilor de îmbunătăţire a
activităţii necesită adoptarea deciziilor de aplicare a acestora şi de urmărire a transpunerii lor
în practică, pe baza unor planuri de măsuri tehnico-organizatorice, cu prevederi punctuale de
înlăturare a disfuncţionalităţilor existente.

1.3. Tipologia indicatorilor de măsurare a performanţelor economico –

financiare ale firmelor
La nivelul tuturor agenţilor economici, finalitatea oricărui tip de activitate se exprimă cu
ajutorul indicatorilor economico-financiari. Aceştia reprezintă instrumentul operaţional
fundamental al analizei. Pentru a evalua starea şi evoluţia unei întreprinderi, se folosesc zeci de
indicatori, care, la rândul lor, sunt descompuşi şi grupaţi în concordanţă cu scopul analizei.
Indicatorii economico-financiari se pot clasifica, după caracterul lor, astfel:
• indicatori cantitativi (rentabilitatea, eficienţa, productivitatea muncii)
• indicatori calitativi (măsura în care clienţii sunt satisfăcuţii de produse, reclamaţii
aduse de clienţi etc.).
După conţinut, se disting:
• indicatori de rezultate;
• indicatori de eficienţă;
• indicatori de eficacitate.
După frecvenţa utilizării, aceşti indicatori se mai pot clasifica şi în felul următor:
• indicatori tradiţionali (cifra de afaceri, excedentul brut de exploatare, profitul,
productivitatea, marja comercială, ratele de rentabilitate etc.)
• indicatori moderni, bazaţi pe crearea de valoare (valoarea adăugată economică,
valoarea adăugată sub formă de cash-flow etc.) şi indicatori ai dezvoltării durabile.
La rândul lor, după modul de exprimare, indicatorii tradiţionali se împart în:
• indicatori în mărime absolută;
• indicatori în mărime relativă.

1.3.1. Indicatorii tradiţionali ai performanţelor economico-financiare

Sistemul tradiţional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare cuprinde două

componente importante: indicatorii în mărime absolută şi ratele financiare.

A. Indicatorii în mărime absolută ai rezultatelor

Principalele componente în mărime absolută ale sistemului tradiţional al indicatorilor

rezultatelor economico-financiare ale firmei sunt: producţia exerciţiului, cifra de afaceri,
valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, profitul de exploatare, profitul brut
(înainte de impozitare) şi profitul net (după impozitare), capacitatea de autofinanţare. Fiecare
dintre aceşti indicatori are semnificaţia şi rolul său în cadrul aprecierii de ansamblu a
rezultatelor economico-financiare ale unei firme.

a) Producţia exerciţiului reflectă producţia totală (bunuri, lucrări, servicii) realizată de o

întreprindere într-o perioadă de timp, destinată a fi vândută în afară sau pentru consumul
propriu al întreprinderii. Nivelul său depinde de capacităţile productive de care dispune firma şi
de eficienţa gestiunii resurselor.

7
 b) Cifra de afaceri arată volumul total al vânzărilor din activitatea de producţie şi de
comerţ realizate de către o firmă într-o anumită perioadă de timp. Ea constituie unul dintre
indicatorii principali de apreciere a performanţelor economico-financiare ale unei firme,
deoarece exprimă puterea concurenţială a firmei şi locul său pe piaţă.

c) Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă valoarea nou creată în
activitatea productivă şi comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp.
Valoarea adăugată exprimă mai bine efortul nemijlocit al fiecărei întreprinderi
industriale la crearea produsului intern brut, permite aprecierea mai corectă a eficienţei
economice, stimulează reducerea cheltuielilor cu materialele, folosirea eficientă a mijloacelor
de producţie şi a forţei de muncă.

d) Excedentul brut de exploatare exprimă rezultatul economic monetar ce se obţine

din activitatea de exploatare a întreprinderii. El prezintă avantajul că nu este influenţat de
politicile de amortizare şi de stabilire a provizioanelor, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care
afectează indicatorii contabili tradiţionali, deşi nu poate elimina distorsiunile provenite din
modul de evaluare a stocurilor.
Datorită omogenităţii conţinutului său, excedentul brut de exploatare este un indicator
folosit pentru compararea rezultatelor economico-financiare ale firmelor şi în construcţia mai
multor rate ale rentabilităţii. În plus, excedentul brut de exploatare reprezintă o componentă
esenţială în cadrul unor indicatori nou creaţi ai rezultatelor economico-financiare. Exemplul cel
mai elocvent în acest sens este reprezentat de valoarea adăugată sub formă de cash flow.

e) Rezultatul exploatării este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea

operaţională a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu
ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă rezultatele realizate de
întreprindere din activitatea industrială şi comercială, ţinând cont de politica de amortizare şi
fiscală a întreprinderii.

f) Profitul brut şi profitul net

Profitul brut (rezultatul total al exerciţiului) şi profitul net reprezintă indicatori sintetici
prin care se apreciază sub formă absolută rentabilitatea unei firme. Maximizarea valorii acestor
indicatori constituie unul dintre obiectivele principale urmărite de către toate întreprinderile,
constituind o necesitate obiectivă pentru existenţa lor pe piaţă. Analiza profitului brut şi a celui
net se realizează pe baza contului de profit şi pierdere, acesta reprezentând principala sursă de
informaţii pentru analiza rentabilităţii.

g) Capacitatea de autofinanţare
Măsoară aptitudinea unei firme de a degaja resurse interne de finanţare din activitatea
desfăşurată. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure şi, de multe ori, cele mai
ieftine surse de finanţare a nevoilor viitoare ale întreprinderii.

h) Autofinanţarea

Cuprinde resursele interne rămase efectiv la dispoziţia firmei pentru a-şi finanţa
activitatea.

8
 B. Indicatorii în mărime relativă ai rezultatelor

B.1. Ratele rentabilităţii

Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă
situaţia profitabilităţii întreprinderii. Ratele rentabilităţii sunt printre cei mai importanţi
indicatori prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă
rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare,
producţie şi desfacere.
Rata rentabilităţii poate avea mai multe forme de exprimare, în funcţie de modul de
raportare a unui indicator de rezultate (profit) la un indicator de flux global al activităţii (cifra
de afaceri, venituri din exploatare) sau la mijloacele economice avansate sau consumate
pentru obţinerea rezultatului respectiv (active sau capitaluri).

a) Rata rentabilităţii economice

Această rată măsoară eficienţa globală a mijloacelor materiale şi financiare alocate
întregii activităţi a întreprinderii. Activele pe baza cărora se analizează rentabilitatea
economică sunt cele totale angajate de întreprindere, în cadrul exerciţiului, sau numai cele de
exploatare.

b) Rata rentabilităţii financiare exprimă capacitatea unei firme de a genera un rezultat

net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor (în special a capitalurilor proprii ale
întreprinderii) şi care este destinat, astfel, recompensării acestor capitaluri. Din acest
considerent, rata rentabilităţii financiare prezintă o importanţă deosebită pentru acţionari,
care apreciază, în funcţie de nivelul acestei rate, dacă investiţia lor este justificată şi dacă vor
continua să sprijine dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri, fie prin renunţarea
pentru o perioadă limitată la o parte din dividendele cuvenite.

c) Rata rentabilităţii capitalului investit exprimă eficienţa cu care firma utilizează

capitalul atras pentru care datorează o remuneraţie (capitalul propriu şi datoriile financiare).

d) Rata rentabilităţii resurselor consumate se exprimă ca raport între un anumit

rezultat economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia. Această rată prezintă
interes pentru managerii întreprinderii, care trebuie să asigure o utilizare eficientă a resurselor
disponibile ale fiecărei firme.

e) Rata rentabilităţii vânzărilor, numită şi rata rentabilităţii comerciale, face parte din
categoria marjelor de profitabilitate şi exprimă eficienţa activităţii de comercializare a
întreprinderii într-o anumită perioadă de timp.

B.2. Productivitatea muncii

Este unul din cei mai importanţi indicatori sintetici ai eficienţei activităţii economice a
întreprinderilor, care reflectă eficacitatea sau rodnica muncii cheltuite în procesul de
producţie.
Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a
volumului producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi
competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă.

9
 B.3. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe

Acest indicator arată gradul în care o firmă îşi utilizează activele sale fixe (terenuri,
instalaţii şi echipamente) pentru a obţine venituri din vânzări.

B.4. Eficienţa folosirii activelor totale

Exprimă, în mărime relativă, vânzările obţinute cu activele totale folosite.

B.5. Viteza de rotaţie a activelor circulante

Reflectă numărul de rotaţii sau durata în zile a unei rotaţii a elementelor de active
circulante din forma materială în forma bănească, pe circuitul aprovizionare – depozitare –
producţie – comercializare – încasare. Cu cât numărul de rotaţii este mai ridicat sau durata în
zile a unei rotaţii mai mică, cu atât firma utilizează mai eficient activele sale circulante.

1.3.2. Indicatorii moderni ai performanţelor economico-financiare

Majoritatea firmelor utilizează o paletă largă de indicatori economico-financiari pentru a

putea exprima scopurile şi obiectivele financiare stabilite, precum şi modul de îndeplinire a
acestora.
În contextul dezvoltării durabile, capătă o importanţă tot mai mare aspectele calitative
ale activităţii firmelor, care privesc impactul asupra mediului înconjurător sau cheltuielile
efectuate cu programele de pregătire a salariaţilor. Printre principalii indicatori care vizează
performanţele unei firme în contextul dezvoltării durabile se pot aminti:
- rata de emisie a substanţelor toxice;
- indicele de biodegradabilitate;
- rata de reciclare a materiilor prime;
- gravitatea şi frecvenţa accidentelor de muncă;
- cheltuielile de formare a salariaţilor;
- numărul şi cota de piaţă a produselor biologice etc.
La aceşti indicatori, se adaugă şi cei care reflectă crearea de valoare adăugată pentru
acţionari, salariaţi, clienţi, firmă:
- valoarea adăugată economică;
- valoarea adăugată de piaţă;
- valoarea adăugată sub formă de cash flow;
- rentabilitatea prin cash flow a investiţiilor;
- customer value added;
- people value added.

1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza performanţelor firmei

Evaluarea rezultatelor financiare ne ajută să identificăm punctele slabe şi punctele tari
ale activităţii unei firme, precum şi modul de îndeplinire a obiectivelor financiare prestabilite.
Pentru acest lucru, sunt folosite informaţiile cuprinse, în principal, în bilanţurile contabile,
contul de profit şi pierdere, situaţia cash flow-ului şi diferitele bugete de activitate, acestea
fiind analizate cu ajutorul unor instrumente şi metode specifice.

10
 Pentru analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot
folosi mai multe metode: metoda indicilor, metoda trendului, metoda mediilor, metoda
corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda comparaţiei rezultatelor economice,
metoda diviziunii rezultatelor economice, metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor
de cauzalitate.
Metoda comparaţiei are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare
rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca o mărime în sine, ci şi în raport cu
un anumit criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor
intervenite în timp şi spaţiu. În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua
următoarele tipuri de comparaţii: comparaţii în timp, în spaţiu, mixte şi cu caracter special.
Analiza cu ajutorul trendului presupune utilizarea funcţiilor statistico-matematice în
realizarea previziunilor privind evoluţia indicatorilor economico-financiari. În acest sens, în
extrapolarea tendinţelor dintr-o perioadă de gestiune anterioară se pot utiliza atât funcţii
lineare, cât şi nelineare.
Metoda corelaţiei se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina
sensul şi intensitatea legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de
influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective. Ea se poate aplica atât în
analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele previzionale, în vederea extrapolării tendinţei
de evoluţie a unor fenomene economice în viitor. Folosirea metodei corelaţiei în analiza
economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea
caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei
de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele analizate. În acest scop, este
necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune esenţială, făcând abstracţie
de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea interdependenţei dintre resurse
(input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a eficienţei folosirii factorilor de
producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire (înlocuire) a acestor factori în
vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate scoate
în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului producţiei sau gradului de
participare şi solicitare a resurselor (factorilor exogeni) pentru a obţine o anumită creştere a
producţiei (factorul endogen).
Alături de aceste metode, în analiza performanţelor economico-financiare se pot folosi
şi metode manageriale, considerând nivelul rezultatelor firmei ca fiind determinat de poziţia
concurenţială a întreprinderii în cadrul sectorului în care îşi desfăşoară activitatea.
Concurenţa reprezintă un factor important al succesului sau eşecului firmelor, ea
determinând oportunitatea acelor activităţi ale unei firme care pot contribui la performanţa
acesteia. Strategia concurenţială urmăreşte să stabilească o poziţie profitabilă şi durabilă faţă
de forţele care determină concurenţa în cadrul ramurii. În alegerea strategiei concurenţiale,
trebuie să se ţină seama de:
• atractivitatea ramurilor de activitate din punct de vedere al profitabilităţii pe termen lung şi
factorii care o determină;
• factorii determinanţi ai poziţiei concurenţiale relative dintr-o ramură economică.
Existenţa şi dezvoltarea concurenţei sunt o expresie a manifestării liberei iniţiative,
întreprinzătorii dezvoltând activităţile pe care le consideră a fi profitabile. Concurenţa propriu-
zisă se desfăşoară între întreprinderi în calitatea lor de ofertanţi. Ea îmbracă forma luptei
pentru cucerirea pieţei, întreprinderile concurente urmărind creşterea vânzărilor produselor în
detrimentul concurenţilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare firmă caută să satisfacă
nevoile clienţilor în condiţii superioare celorlalţi ofertanţi, respectiv să-şi maximizeze
rezultatele obţinute printr-o strategie adecvată de cucerire a pieţei.

11
 Scopul strategiei poate fi exprimat prin dorinţa de atingere a unui nivel de satisfacere a
nevoilor clienţilor superior celui oferit de concurenţi sau prin obţinerea unui cost mai redus de
realizare a unui produs. Crearea avantajelor concurenţiale este legată strâns de selectarea
pieţelor de desfacere şi de particularităţile firmei privind structura investiţiilor.
În majoritatea ramurilor economiei naţionale, există firme mai profitabile decât altele,
indiferent de nivelul mediu al profitabilităţii pe ramură. Primul factor determinant al
profitabilităţii unei firme este activitatea ramurii. În concepţia lui M. Porter, în orice ramură
economică regulile concurenţei sunt reprezentate prin cinci forţe concurenţiale:
• intrarea unor concurenţi noi;
• ameninţarea produselor de substituţie;
• puterea de negociere a cumpărătorilor;
• puterea de negociere a furnizorilor;
• rivalitatea dintre concurenţii existenţi.
Intensitatea colectivă a acestor cinci forţe competitive determină capacitatea firmelor
dintr-o ramură economică de a obţine, în medie, rate ale rentabilităţii investiţiei peste costul
capitalului.
Grafic, cele cinci forţe concurenţiale care determină capacitatea unei firme de a obţine
într-un anumit sector o rentabilitate superioară costului capitalului sunt prezentate în figura de
mai jos.

Forţa noilor intraţi

Bariere la intrare

Forţa furnizorilor
Putere de negociere
Interacţiunea dintre
diferiţii concurenţi din Forţa clienţilor
sector Putere de negociere
Forţa de coeziune
Forţa de respingere

Forţa de substituţie

Figura 1.1. Cele cinci forţe concurenţiale care determină profitabilitatea ramurii economice
(Modelul lui M. Porter)

Aceste cinci forţe trebuie luate în considerare pentru a concepe o strategie de

dezvoltare. Conform concepţiei lui Porter, activitatea firmei constituie elementul principal al
strategiei, asupra căruia acţionează alte forţe externe. Capacitatea de acţiune a unei firme
depinde de strategia acesteia, care poate fi corelată cu cea a altor concurenţi (forţa de
coeziune) sau, dimpotrivă, poate fi îndreptată împotriva unui alt concurent (forţa de
respingere). Indiferent, însă, de natura relaţiilor de interacţiune din sector, strategia unei firme
trebuie să ţină seama de ceilalţi concurenţi.
Noii intraţi pe piaţă cu produse aproape identice reprezintă una din forţele externe
care condiţionează strategia firmelor deja existente pe piaţă. Pentru a preveni intrarea altor
firme pe un anumit segment strategic, sunt iniţiate diverse măsuri, precum îmbunătăţirea
calităţii produselor, acordarea de garanţii consumatorilor, îmbunătăţirea serviciilor post-

12
vânzare etc. Toate acestea constituie bariere de intrare, pe care un nou venit trebuie să le ia în
considerare în fundamentarea strategiei sale.
Noii veniţi pot adopta o strategie de satisfacere a aceleiaşi nevoi, dar cu mijloace de
substituţie noi, reprezentând fie un produs nou, fie realizat cu o tehnologie nouă. În acest din
urmă caz, şansele de intrare în sector sunt mai mari, dar această cale presupune costuri mai
mari, în special cu concepţia noului produs. Împotriva unei astfel de forţe externe, firmele au
posibilităţi mai reduse de iniţiere a unor bariere de intrare, dat fiind faptul că este vorba de
produse cu un nivel tehnic ridicat.
Furnizorii constituie o altă forţă externă, mărimea şi puterea lor depinzând de
ponderea valorii produselor lor în valoarea produsului final. Această dependenţă faţă de
furnizori este, adesea, subestimată în momentul creării unui produs nou, dar ea poate conduce
la catastrofe economice. Consecinţele gradului ridicat de dependenţă faţă de furnizori sunt
acceptarea unor preţuri mai mari pentru materialele livrate, apariţia riscurilor de întrerupere a
procesului de producţie ca urmare a întârzierilor în activitatea de aprovizionare, calităţii slabe a
materiilor prime şi materialelor recepţionate, falimentului unui furnizor etc.
Forţa clienţilor se poate dovedi şi ea periculoasă, atunci când un client sau un grup de
clienţi are o pondere importantă în cifra de afaceri a unei firme. În cazul în care oferta de pe
piaţă depăşeşte cererea, există riscul reorientării acestor clienţi către alţi furnizori, ceea ce
obligă întreprinderea să acorde avantaje financiare pentru menţinerea lor, cu consecinţe
nefavorabile asupra rentabilităţii. Riscurile sunt mai reduse în cazul în care clienţii unei firme
nu sunt beneficiarii finali ai produselor, ci intermediari-distribuitori.
Modelul forţelor lui Porter obligă firmele să facă o analiză serioasă înainte de a decide o
orientare strategică. El constituie un instrument util pentru manageri în procesul de
maximizarea a performanţelor firmei prin mijloace externe, respectiv pe seama creşterii
eficacităţii.

Evaluarea situaţiei întreprinderii şi a mediului în care ea acţionează se poate face şi cu

ajutorul analizei SWOT. Termenul SWOT provine de la abrevierea următoarelor cuvinte din
limba engleză:

"Strenghts" (puncte forte)

"Weaknesses" (slăbiciuni)

"Opportunities" (oportunităţi)

"Threats" (ameninţări).

13
 Analiza SWOT

Tipul de factor
Localizarea
factorilor Favorabil Nefavorabil

Puncte forte Slăbiciuni

• Experienţa întreprinderii în
fabricarea şi /sau distribuţia
produselor sale
• Tehnologia avansată utilizată de
întreprindere
Întreprindere • Poziţia de lider pe piaţa ţintă
• Ritmul rapid de înnoire şi
diversificare a gamei produselor
oferite
Oportunităţi
• Politica guvernamentală care
favorizează investiţiile în anumite
Mediul extern sectoare de activitate
• Încheierea unor acorduri între ţări de
protejare reciprocă a investiţiilor
• Raportul calitate /preţ
nesatisfăcător
• Lipsa unei politici clare şi eficiente
• Costurile de producţie mari
• Lipsa unei forţe de vânzări proprii
Ameninţări
• Puterea de cumpărare scăzută a
consumatorilor potenţiali
• Instabilitatea economică şi politică
• Apariţia unor concurenţi redutabili

Analiza SWOT prezintă punctele forte şi punctele slabe ale organizaţiei, precum şi
oportunităţile şi ameninţările mediului extern. Pentru a stabili care din punctele forte şi
slăbiciunile întreprinderii trebuie să se bucure de o atenţie specială, în vederea dezvoltării sau
corectării lor, se pot utiliza scale de evaluare a acestora.

14