Capitolul 2

ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

2.1. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar este acela de a inventaria averea şi angajamentele

întreprinderii şi de a le ordona pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate, pornind de la
informaţiile prezentate în bilanţul contabil şi în notele explicative.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
a) Din perspectiva celor cărora li se adresează:
- acţionarii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia mărimii
acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de
capitaluri;
- creditorii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării dreptului lor.
b) Din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare,
gruparea elementelor patrimoniale în cadrul bilanţului financiar răspunde mai bine:
- analizei structurii financiar-patrimoniale;
- analizei echilibrului financiar;
- analizei bonităţii întreprinderii;
- analizei riscurilor;
- stabilirii valorii patrimoniale a întreprinderii.
Acesta este realizat în optica încetării activităţii firmei, urmărind modul în care
elementele de activ sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor. Pentru aceasta, elementele
patrimoniale prezentate în bilanţul financiar sunt înregistrare în valori reale, de piaţă, şi nu în
valori contabile, aşa cum sunt prezentate în bilanţul contabil. Aceasta presupune reevaluarea
activelor bilanţiere şi eliminarea activelor fictive.
Structura bilanţului financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.1.
ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV
1.Active imobilizate (mai mari de un an): 1.Capitaluri permanente:
- imobilizări necorporale - capital propriu
- imobilizări corporale - datorii pe termen mediu şi lung
- imobilizări financiare mai mari de 1 an - provizioane „mai mari de un an”
- stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă
- creanţe mai mari de un an
2.Active circulante (mai mici de un an): 2.Datorii pe termen scurt:
- stocuri - datorii de exploatare şi din afara
- creanţe şi imobilizări financiare mai mici exploatării
de un an - datorii financiare curente
- disponibilităţi - provizioane „mai mici de un an”

Pentru întocmirea acestuia, elementele de activ şi pasiv sunt supuse unor corecţii.
Principalele corecţii care conduc la construcţia bilanţului financiar sunt următoarele:
- imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă. În cadrul acestora,
cheltuielile de constituire şi cele de cercetare-dezvoltare sunt considerate non-valori
15
 (activ fictiv) şi, ca urmare, sunt eliminate din activ, diminuându-se cu aceeaşi sumă
şi capitalul propriu;
- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea reală, ceea ce presupune
reevaluarea acestora. Diferenţele constatate în raport cu valoarea contabilă vor
afecta şi capitalul propriu, în sensul majorării sau diminuării acestuia;
- imobilizările financiare şi creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor
înscrie, după caz, la active imobilizate sau active circulante;
- stocurile cu o rotaţie mai lentă de 365 zile se vor înscrie la active imobilizate, restul
stocurilor rămânând active circulante;
- cheltuielile înregistrate în avans sunt considerate non-valori şi vor fi eliminate din
activ, reducându-se corespunzător şi nivelul capitalului propriu;
- dividendele de distribuit din profitul net nerepartizat se scad din capitalul propriu şi
sunt reclasate între datoriile sub un an, bilanţul financiar fiind un bilanţ ulterior
repartiţiei rezultatului;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care sunt justificate trebuie să fie reclasate,
în funcţia de probabilitatea de scadenţă, în rândul datoriilor sub sau peste un an;
provizioanele nejustificate sunt asimilate rezervelor pentru partea care rămâne
după aplicarea impozitului pe profit şi sunt încorporate în capitalul propriu;
- veniturile în avans sunt asimilate capitalurilor proprii;
- datoriile din exploatare şi cele din afara exploatării pe termen scurt cuprind:
datoriile faţă de furnizori, personal, bugetul statului, creditori diverşi;
- datoriile financiare curente cuprind împrumuturile pe termen scurt.

Informaţiile furnizate de bilanţul financiar sunt utilizate în analiza statică a situaţiei

financiare, respectiv în calculul ratelor de structură financiară, a celor de lichiditate şi
solvabilitate, dar şi a unor indicatori precum fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi trezoreria.
În raport de cele arătate mai sus, orice bilanţ financiar se descompune în trei mari mase
financiare:
- fondul de rulment;
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria.
Fondul de rulment (FR) reprezintă diferenţa dintre capitalurile permanente şi activul
imobilizat, evidenţiind acel surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanţare al
investiţiilor ce poate fi folosit pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor. Acesta este expresia
realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului financiar pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare
ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare, rezultând din compararea stocurilor şi
creanţelor cu datoriile din exploatare şi din afara exploatării. Acesta evidenţiază suma de bani
de care trebuie să dispună întreprinderea, peste cea necesară finanţării imobilizărilor, pentru a
funcţiona normal.
În ceea ce priveşte trezoreria unei întreprinderi, prin prisma bilanţului financiar o putem
defini ca diferenţă între disponibilităţi şi datoriile financiare curente sau pe termen scurt.
Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente în măsura în
care fondul de rulment, la un moment dat, este superior necesarului de fond de rulment. Acest
excedent de finanţare este concretizat în disponibilităţi băneşti aflate în conturi bancare şi în
casă. Trezoreria pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.

16
 2.2. Analiza dinamicii şi structurii activelor

Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea crescătoare a lichidităţii lor,

fiind grupate, totodată, şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic din cadrul
întreprinderii, în elemente de activ cu utilizare aciclică, care cuprind „activele imobilizate”, şi
elemente de activ cu utilizare ciclică, în care se includ „activele circulante”.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii acestora, se calculează modificările absolute
şi procentuale care au avut loc în mărimea activelor totale (At), a activelor imobilizate (AI) şi a
activelor circulante (AC) cu ajutorul următoarelor relaţii:
∆At At
∆At = At1 - At0; ∆At% = ⋅ 100 = 1 ⋅ 100 − 100 = I At − 100
At 0 At 0
∆Ai = Ai1 − Ai 0 ; ∆Ac = Ac 1 − Ac 0 ;
∆ Ai Ai
∆ Ai% = ⋅ 100 = 1 × 100 − 100 = I Ai − 100 ;
Ai 0 Ai 0
∆Ac Ac 1
∆Ac% = ⋅ 100 = × 100 − 100 = I Ac − 100 ;
Ac 0 Ac 0
Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul activelor totale şi pe
grupe sau elemente de activ reflectă politica de alocare a resurselor şi principalele mutaţii
cantitative şi calitative intervenite în situaţia mijloacelor economice şi în patrimoniul firmei.

Analiza structurii patrimoniului firmei se face cu ajutorul ratelor de structură ale

elementelor de activ. Acestea se determină ca raport între un element sau o grupă de
elemente de activ şi totalul activelor, sau o grupă de elemente din cadrul acestuia. Cele mai
importante rate sunt: rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante.

1) Rata activelor imobilizate (RAI) se calculează ca raport între activele imobilizate şi

activele totale.
AI
R AI =
AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura şi
sectorul de activitate în care funcţionează firma. Astfel, în întreprinderile din industria
prelucrătoare, nivelul său va fi mult mai mare decât în întreprinderile comerciale. Pentru o
apreciere obiectivă, este necesar ca evoluţia acestui indicator să fie urmărită în timp, precum şi
în comparaţie cu întreprinderile cu profil de activitate similar.
Deoarece activele imobilizate cuprind mai multe componente, în analiză se pot utiliza şi
o serie de rate complementare:
1.1) Rata imobilizărilor necorporale (RIN) - arată ponderea activelor intangibile în totalul
imobilizărilor:
IN
RIN =
AI
Analiza poate continua prin urmărirea structurii imobilizărilor necorporale calculând o
serie de rate analitice:
- rata concesiunilor, brevetelor şi licenţelor;
- rata fondului comercial;
- rata imobilizărilor necorporale în curs.

17
 Aceste rate se determină ca raport între nivelul fiecărui element şi nivelul imobilizărilor
necorporale.

1.2) Rata imobilizărilor corporale (RIC), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor
corporale (IC) şi activele imobilizate ale firmei:
IC
RIC =
AI
Această rată depinde în mod hotărâtor de natura activităţii desfăşurate, fiind mai
ridicată în cazul întreprinderilor cu proces tehnologic complex. De asemenea, ea oferă
informaţii despre flexibilitatea unei întreprinderi, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta
la schimbările bruşte ale tehnicii sau ale cerinţelor pieţei, deoarece la o valoare ridicată este
mai dificilă conversia activelor în disponibilităţi.
Nivelul acestei rate poate fi denaturat în cazul întreprinderilor ce utilizează mijloace fixe
procurate prin leasing, deoarece acestea nu se regăsesc în bilanţul financiar.
Structura imobilizărilor corporale arată compoziţia pe elemente a investiţiilor materiale
reflectată de:
- rata terenurilor şi construcţiilor;
- rata instalaţiilor tehnice şi maşinilor;
- rata altor imobilizări corporale;
- rata imobilizărilor corporale în curs.

1.3) Rata imobilizărilor financiare (RIF), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor
financiare (IF) şi activele imobilizate ale firmei:
IF
RIF =
AI
Şi pentru imobilizările financiare pot fi calculate o serie de rate analitice, ce permit
caracterizarea structurii acestora.
Ultimele două rate ne permit determinarea tipului de strategie de dezvoltare a
întreprinderii. Astfel, dacă rata imobilizărilor corporale este preponderentă în raport cu rata
imobilizărilor financiare, înseamnă că întreprinderea investeşte cu prioritate pentru
dezvoltarea potenţialului tehnic intern. În caz contrar, întreprinderea mizează pe o dezvoltare
externă, prin achiziţionarea de titluri de participare la întreprinderile concurente sau la cele cu
care are relaţii de afaceri.
2) Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea activelor circulante în totalul
activelor:
AC
R AC =
AT
Ca şi în cazul activelor imobilizate se pot utiliza o serie de rate complementare.
2.1) Rata stocurilor (RSt), calculată ca raport între valoarea stocurilor (St) şi activele
circulante:
St
R St =
AC
Rata stocurilor are valori diferite la nivelul firmelor, în funcţie de sectorul de activitate al
întreprinderii, fiind mai ridicată în întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei, în timp ce
la întreprinderile din sfera serviciilor este mai scăzută.

18
 De asemenea, rata stocurilor este influenţată de durata ciclului de exploatare, fiind mai
ridicată în întreprinderile cu o durată a ciclului de exploatare mai mare, în timp ce la
întreprinderile care au o durată a ciclului de exploatare mai redusă, nivelul acestei rate este
mai scăzut.
Nivelul ratei stocurilor poate fi influenţat şi de anumiţi factori conjuncturali, precum şi
de condiţiile pieţei, astfel încât anumite elemente speculative pot determina creşterea sau
reducerea acestei rate, îndeosebi modificările intervenite în preţurile materiilor prime şi
materialelor.
În general, încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor determină formarea unor stocuri
fără mişcare sau cu mişcare lentă, creşterea imobilizărilor materiale şi financiare, ceea ce se
reflectă negativ asupra gradului de lichiditate şi solvabilitate a firmei.
În practică, se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor este de 30% în firmele
industriale şi de 40 – 45% în comerţ.
Creşterea stocurilor poate fi justificată doar în cazul în care are loc o creştere a
volumului de activitate, iar indicele cifrei de afaceri devansează indicele stocurilor (ICa > ISt).
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri, ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp a acestora
constituind informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale. În acest scop, se pot
calcula o serie de rate analitice: rata materiilor prime (RMp), rata producţiei neterminate (RPn),
rata produselor finite (RPf) şi rata mărfurilor (RMf).
Mp Pn Pf Mf
RMp = ; RPn = ; RPf = ; RMf = .
St St St St
Valoarea acestor rate diferă în funcţie de natura activităţii. De aceea, la întreprinderile
din ramurile productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate înregistrează
valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile de mărfuri.

2.2) Rata creanţelor (RCr):

Creante
R Cr =
AC
Nivelul acestei rate depinde de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii de afaceri şi
de termenele de plată pe care le acordă clienţilor săi. Astfel, nivelul acestei rate tinde spre zero
în întreprinderile de comerţ cu amănuntul sau cele de prestări servicii către populaţie şi
înregistrează valori mai ridicate în celelalte întreprinderi.
2.3) Rata disponibilităţilor sau gradul de asigurare cu disponibilităţi. Se poate calcula un
grad net şi un grad brut de asigurare cu disponibilităţi.

2.3.1) Gradul net (Gn), se calculează cu relaţia:

Disponibilitati
Gn =
AC; AT
Se apreciază că un nivel al disponibilităţilor în proporţie de 3-5% din activele circulante
sau de 1-1,5% din activele totale asigură necesităţile financiare curente ale întreprinderii.

2.3.2) Gradul brut (Gb) ia în calcul şi investiţiile financiare pe termen scurt:

Db + IFTS
Gb =
AC, AT
Se apreciază că un nivel al acestuia de 30% din activele circulante sau de 10% din
activele totale reprezintă o situaţie normală.

19
 Analiza gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti poate reflecta o situaţie
favorabilă în cazul asigurării echilibrului financiar al firmei, dar poate evidenţia şi o utilizare
ineficientă a resurselor băneşti, ceea ce necesită o studiere a evoluţiei disponibilităţilor băneşti
pe perioade scurte de timp, precum şi a corelaţiei dintre încasări şi plăţi din perioada studiată.

2.3. Analiza nivelului, dinamicii şi structurii capitalurilor firmei

Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei firme necesită asigurarea surselor financiare

pentru acoperirea sau constituirea mijloacelor economice ale firmei. Aceste surse pot fi
grupate după mai multe criterii. Astfel, în bilanţul financiar, ele sunt grupate în funcţie de
perioada în care rămân la dispoziţia firmei în:
- capitaluri permanente, formate, la rândul lor, din capital propriu şi datorii pe
termen mediu şi lung;
- datorii pe termen scurt.
După forma de proprietate, capitalurile utilizate de o firmă cuprind:
- capital propriu, aflat în proprietatea acţionarilor;
- datorii totale, care provin de la terţi.
La rândul lor, după natura lor şi obligaţiile pe care le generează, datoriile sunt formate
din:
- datorii din exploatare şi din afara exploatării, care sunt determinate de desfăşurarea
ciclului de exploatare sau a operaţiunilor extraordinare. Utilizarea acestora nu
generează costuri pentru întreprindere atât timp cât se află în termene normale de
plată. În cadrul lor se cuprind: datoriile comerciale, avansurile primite de la clienţi,
datoriile faţă de personal, acţionari, bugetul statului etc.;
- datorii financiare (capital împrumutat), la care întreprinderea apelează pentru a-şi
acoperi necesităţile de finanţare. Acestea sunt purtătoare de dobânzi, astfel că
utilizarea lor generează costuri pentru firmă. În categoria datoriilor financiare intră:
creditele bancare, împrumuturile din obligaţiuni, creditele obţinute de la alţi agenţi
economici etc.
Prin însumarea capitalului propriu cu capitalul împrumutat obţinem capitalul investit.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii capitalurilor firmei, se calculează
modificările absolute şi procentuale intervenite în fiecare element sau grupă de elemente, cu
ajutorul relaţiilor:
∆Pi Pi
∆Pi = Pi1 - Pi0; ∆Pi% = ⋅ 100 = 1 ⋅ 100 − 100 = IPi − 100
Pi0 Pi0
în care:
Pi - grupele sau elementele de pasiv;
IPi – indicele elementului de pasiv.

Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul capitalurilor firmei

permite aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin reflectarea unor aspecte privind
stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia, precum şi gradul de îndatorare al firmei. Pentru
o imagine mai exactă asupra acestor modificări, dinamica elementelor de pasiv trebuie corelată
cu dinamica indicatorilor de rezultate (cifră de afaceri, rezultatul din exploatare, rezultatul
total), o situaţie favorabilă înregistrându-se atunci când rezultatele cresc într-un ritm superior
creşterii capitalurilor.

20
 În privinţa structurii capitalurilor firmei, analiza acesteia urmăreşte aprecierea
principalelor strategii şi politici financiare ale firmei, privind modul de formare a resurselor
financiare pe categorii de surse şi pe termene de exigibilitate. De aceea, structura financiară
poate fi urmărită după mai multe criterii, respectiv:
- după criteriul exigibilităţii;
- după forma de proprietate.
Metodologic, analiza se bazează pe utilizarea ratelor de structură financiară.

a) Analiza structurii capitalului după criteriul exigibilităţii

O asemenea analiză permite aprecierea modului în care firma reuşeşte să-şi procure
resursele financiare adecvate structurii patrimoniului. În acest scop, se utilizează trei rate
financiare:
- rata stabilităţii financiare;
- rata datoriilor pe termen scurt;
- rata structurii finanţării.

1) Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper) în

capitalul total al întreprinderii (Kt).
Kper
R SF =
Kt
Un nivel ridicat al acestei rate reflectă caracterul permanent al finanţării activităţii,
conferind un grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare, în timp ce un nivel scăzut
pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii, deoarece ea se bazează în proporţie prea
mare pe datoriile pe termen scurt cu o scadenţă apropiată. Această rată trebuie să ia valori mai
mari decât rata activelor imobilizate, deoarece activele imobilizate trebuie finanţate în
întregime prin resurse permanente. Totuşi, se recomandă un nivel minim al acestei rate de
50%, în timp ce nivelul normal este de circa 66%.
2) Rata datoriilor pe termen scurt (RDTS) reflectă măsura în care datoriile curente (Dts)
participă la formarea capitalului total şi la finanţarea activităţii.
Dts
RDts =
Kt
Se apreciază că valoarea maximă admisibilă pentru o firmă industrială nu poate depăşi
50%, deoarece ar compromite stabilitatea financiară şi gradul de îndatorare, în timp ce
valoarea normală oscilează în jurul valorii de 33%. Creşterea nivelului acestei rate semnifică o
creştere a ponderii datoriilor pe termen scurt în totalul finanţării. Aceasta se apreciază
favorabil dacă este determinată de creşterea datoriilor de exploatare prin obţinerea de la
furnizori a unor termene de plată mai îndepărtate, cu condiţia să nu depăşească valoarea
maximă admisibilă. Dacă, dimpotrivă, nivelul acestei rate creşte pe seama creşterii nivelului
creditelor pe termen scurt, se apreciază nefavorabil deoarece, pe de o parte, creşte gradul de
dependenţă a firmei faţă de bănci, iar, pe de altă parte, cresc costurile financiare. De aceea, se
impune determinarea unor rate analitice, care să surprindă structura datoriilor pe termen
scurt, respectiv:

2.1) Rata datoriilor financiare (RDfin):

Dfin
RDfin =
Dts; Dt

21
 2.1) Rata datoriilor comerciale (RDcom):
Dcom
RDcom =
Dts; Dt
2.1) Rata altor datorii nefinanciare (RAd):
Ad
R Ad =
Dts; Dt
Dintre acestea, preponderentă trebuie să fie rata datoriilor comerciale, cu condiţia ca
nivelul său ridicat să fie efectul relaxării termenelor de plată al acestor datorii, respectiv al
reducerii nivelului creditelor bancare.

3) Rata structurii finanţării (Rstr) reflectă raportul dintre datoriile pe termen scurt şi
capitalurile permanente.
Dts
R str =
Kper
Acest indicator se compară cu caracterul nevoilor de finanţat, care depinde de specificul
activităţii firmei. Nivelul maxim admisibil este de 100%, iar cel normal este de circa 50%.

b) Analiza structurii capitalului pe forme de proprietate

Urmărirea structurii capitalului pe forme de proprietate oferă informaţii despre

autonomia financiară şi riscurile la care se expune firma. În acest scop, se utilizează ratele de
autonomie financiară şi ratele de îndatorare.

1) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) se determină ca raport între capitalul

propriu (Kpr) şi capitalul total.
Kpr
R AFG =
Kt
Un nivel al acestei rate mai mare de 30-40% se apreciază ca fiind satisfăcător pentru
asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul valorii de 50%.
Peste aceste limite, firma poate apela la credite bancare, cu condiţia ca rata rentabilităţii
economice să fie mai mare decât rata dobânzii.

2) Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) se poate calcula în două variante:

Kpr
a) R AFT = , când trebuie să fie mai mare de 50%.
Kper
Sub această limită, firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de
insolvabilitate. În dinamică, se apreciază că această rată trebuie să aibă tendinţa de creştere,
situaţie favorabilă atunci când se datorează creşterii capitalului propriu şi reducerii datoriilor pe
termen mediu şi lung. Reducerea nivelului acestei rate poate fi acceptată în situaţia în care
firma face investiţii, iar pentru finanţarea acestora apelează la împrumuturi pe termen mediu şi
lung, cu condiţia ca firma să beneficieze de efectul de levier financiar.
Kpr
b) R AFT = , când trebuie să fie mai mare de 100%.
Dtml
unde: Dtml - datorii pe termen mediu şi lung.

3) Rata de îndatorare globală (RÎG) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor

utilizate de firmă. Se calculează ca raport între datoriile totale (Dt) şi capitalul total:
22
 Dt
R IG =
Kt
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale. Valoarea
maximă admisibilă este de circa 66%, iar nivelul normal este de 50%. O situaţie favorabilă se
înregistrează atunci când nivelul acestei rate scade pe seama rambursării creditelor
contractate. Creşterea nivelului acestei rate reflectă o situaţie normală numai dacă este
determinată de creşterea datoriilor comerciale prin obţinerea unor termene de plată mai
îndepărtate de la furnizori.

4) Rata de îndatorare la termen (RÎT) se calculează ca raport între datoriile pe termen

mediu şi lung şi capitalul permanent sau capitalul propriu:
Dtml
R IT =
Kper; Kpr
Nivelul său trebuie să fie mai mic de 50% în primul caz şi mai mic de 100% în cel de-al
doilea caz, ceea ce semnifică existenţa unor datorii pe termen lung mai mici decât capitalul
propriu. Aceasta constituie o garanţie a rambursării creditelor contractate de la bănci.

2.4. Analiza echilibrului financiar

În teoria economică, noţiunea de echilibru are semnificaţii multiple. Într-o concepţie

generală, echilibrul economico-financiar la nivelul întreprinderii se realizează atunci când se
recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu costurile. O
asemenea înţelegere are un caracter reducţionist, nu pune în evidenţă legătura ansamblului cu
componentele echilibrului general, cu stările parţiale ale lui, care se constituie într-un sistem de
proporţionalitate şi relaţii prin care se realizează şi se menţine starea generală.
Pentru aprecierea echilibrului financiar, trebuie avute în vedere mai multe tipuri de
“egalităţi” şi “corelaţii” între “necesităţile” şi “posibilităţile” întreprinderii, respectiv între
sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi
comercializare pe termen lung şi scurt. În starea generală de echilibru se circumscriu atât
”egalităţi” ale elementelor, cât şi “inegalităţi”, cu semnificaţia lor economică.
Analiza echilibrului financiar poate fi urmărită pe termen lung şi pe termen scurt, iar
realizarea şi menţinerea acestuia se manifestă ca o tendinţă, prezentând şi unele momente de
dezechilibru sau de neconcordanţă între sursele financiare şi necesităţile de resurse ale firmei.
Existenţa fluxurilor băneşti, concomitent cu cele materiale impune luarea în considerare
în definirea echilibrului financiar a elementelor implicate de aceste fluxuri prin indicatori
specifici de caracterizare. Rezultă că echilibrul economico-financiar al întreprinderii trebuie
înţeles ca fiind un ansamblu de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a capitalului.
Menţinerea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent al politicii financiare, care
poate fi considerat realizat atunci când exerciţiul financiar se încheie cu o trezorerie pozitivă.
Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiţie de bază pentru desfăşurarea unei
activităţi profitabile, iar realizarea acestui echilibru financiar se poate obţine prin reglarea
dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a firmei.
În abordarea echilibrului financiar, de-a lungul timpului s-au conturat două orientări:
- analiza statică, bazată pe studiul bilanţului contabil;
- analiza dinamică, bazată pe studiul fluxurilor financiare ce permite îmbinarea
coerentă a studiului echilibrului financiar cu cel al performanţelor întreprinderii.
Analiza statică a echilibrului financiar al firmei necesită studierea următoarelor aspecte:

23

analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii;

analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă;

a) Ratele de lichiditate şi solvabilitate

O restricţie importantă ce condiţionează buna desfăşurare a activităţii întreprinderii o

reprezintă asigurarea lichidităţii şi solvabilităţii acesteia.
Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei firme de a-şi onora la termen,
cu mijloacele băneşti de care dispune, obligaţiile scadente pe termen scurt. Aceasta se obţine
prin compararea activelor circulante (mai mici de un an) cu datoriile pe termen scurt (mai mici
de un an). Lichiditatea patrimonială a unei întreprinderi nu trebuie confundată cu lichiditatea
activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea activelor disponibile de a se transforma
rapid în bani.
Pentru caracterizarea lichidităţii patrimoniale se utilizează mai multe rate:
a) Lichiditatea generală (Lg): se calculează ca raport între activele curente şi datoriile
curente.
Active curente
Lg =
Datorii curente
Activele curente cuprind:
- disponibilităţile băneşti existente în casierie şi în conturi la bănci;
- valorile mobiliare cu un grad ridicat de lichiditate;
- creanţele faţă de clienţi;
- stocurile.
În calculul acestei rate nu vor fi luate în considerare următoarele elemente de activ:
- valoarea materiilor prime şi a materialelor fără posibilităţi de valorificare;
- valoarea produselor finite fără comenzi;
- valoarea lucrărilor executate şi a produselor şi serviciilor facturate, cu caracter
litigios, fără posibilităţi certe de încasare;
- debitorii litigioşi greu de încasat.
Activele curente pot fi stabilite şi indirect, plecând de la activele circulante din care se
scad stocurile nevalorificabile şi creanţele incerte.
Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt, fiind formate din următoarele
elemente:
- datoriile faţă de furnizori;
- împrumuturile bancare pe termen scurt;
- ratele la creditele pe termen lung scadente în perioada considerată;
- impozitele şi taxele de plătit;
- alte cheltuieli plătibile (de ex. cheltuieli cu personalul).
Lichiditatea generală este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidităţii, pentru că
indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea
activelor care pot fi transformate în lichidităţi până la scadenţa datoriilor. Nivelul acestei rate
trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat şi cu nivelul mediu înregistrat în
ramura în care îşi desfăşoară activitatea firma.
Valoarea supraunitară a acestei rate reprezintă expresia existenţei unui fond de rulment
pozitiv, care îi permite firmei să facă faţă obligaţiilor curente de plată, în timp ce o valoare
redusă a lichidităţii generale poate reflecta apariţia unor dificultăţi în achitarea datoriilor
firmei.

24
 Totuşi, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol pentru solvabilitatea
firmei, atunci când stocurile se reduc treptat, în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen
scurt, fără a afecta însă continuitatea ciclului de exploatare.
Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,8 şi 2. În activitatea practică trebuie
evitată, însă, o evoluţie descendentă a acestei rate, deoarece reflectă o activitate în declin,
determinând creditorii şi furnizorii să devină circumspecţi în acordarea de noi credite
comerciale şi bancare.

b) Lichiditatea curentă (Lc) se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea
activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la datoriile curente.
Active curente - Stocuri
Lc =
Datorii curente
Acest raport se consideră un test acid pentru măsurarea capacităţii firmei de a-şi onora
obligaţiile pe termen scurt, a cărui valoare trebuie să fie cuprinsă între 80% şi 100%.

c) Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea întreprinderii de rambursare rapidă a

datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor existente. Se calculează astfel:
Disponibilitati banesti (Db)
Li =
Datorii curente
Pentru aprecierea corectă a acestei rate, trebuie să se ţină seama de condiţiile de
desfăşurare a activităţii firmei, de corelaţia dintre termenele de plată a obligaţiilor şi cele de
încasare a creanţelor, precum şi de viteza de rotaţie a capitalurilor.
O valoare ridicată a acestei rate reflectă o lichiditate ridicată, dar care poate fi
consecinţa unei utilizări mai puţin eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, un nivel
ridicat al acestei rate nu reprezintă o garanţie a solvabilităţii, dacă celelalte elemente ale
activelor circulante au un grad scăzut de lichiditate.
În teoria economică, se apreciază că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2 şi 0,3
reflectă o bună administrare a firmei din punct de vedere financiar.

Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă scadenţelor cu surse

proprii. Pentru caracterizarea acesteia, se folosesc următoarele rate:
a) Solvabilitatea generală (Sg) - se calculează ca raport între activele totale şi datoriile
totale:
Active totale
Sg =
Datorii totale
Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii. Pentru a
avea o situaţie normală, este necesar ca activele totale să reprezinte dublul datoriilor totale.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp), numită şi rata autonomiei financiare, se calculează
ca raport între capitalul propriu şi capitalul total:
Capital propriu
Sp =
Capital total
Se consideră că valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 30%, iar nivelul său
normal este de 50%.

25
 b) Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezorerie

Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară pentru

caracterizarea stării de echilibru / dezechilibru financiar a unei întreprinderi, la un moment dat.
Acesta exprimă surplusul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate, care
serveşte la finanţarea activelor circulante. Regula de bază este aceea că resursele durabile
trebuie să asigure finanţarea nevoilor stabile, în timp ce resursele ciclice trebuie să servească la
finanţarea nevoilor ciclice. Când resursele permanente sunt mai mari decât utilizările
permanente, întreprinderea dispune de o marjă de securitate, respectiv de fond de rulment,
care îi permite să facă faţă unor situaţii neprevăzute pe termen scurt. El constituie premisa
menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei independenţe financiare a acesteia faţă
de creditori.
Având în vedere descompunerea bilanţului financiar în două mari mase, o masă relativ
permanentă, formată din activele imobilizate şi capital permanent, şi o masă mobilă, formată
din active circulante şi datorii pe termen scurt, fondul de rulment poate fi determinat în două
moduri:

a) Pe baza elementelor cu caracter permanent (de la vârful bilanţului financiar)

În acest caz, fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente peste

valoarea activelor imobilizate şi se calculează cu relaţia :

FR = Capital permanent - Active imobilizate = Kper – AI

Acest mod de calcul reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi pune accent pe
originea fondului de rulment. În practică, pot fi întâlnite două situaţii :
Kper > AI => FR > 0, când se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung este
asigurat, existând un surplus de resurse ce va fi utilizat pentru
finanţarea activelor pe termen scurt;
Kper < AI => FR < 0, când avem o situaţie de dezechilibru financiar, ce trebuie analizată
în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Întreprinderea
va avea dificultăţi în achitarea datoriilor pe termen scut, fiind
afectată lichiditatea acesteia.

b) Pe baza elementelor pe termen scurt (de la baza bilanţului financiar)

Potrivit acestei accepţiuni, fondul de rulment evidenţiază acea parte a activelor
circulante care nu poate fi finanţată pe baza datoriilor pe termen scurt. Se determină cu relaţia:

FR = Activele circulante - Datoriile pe termen scurt = AC – Dts

Această relaţie pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen scurt, reflectând

utilizarea fondului de rulment pentru finanţarea activelor circulante.
În măsura în care activele circulante sunt superioare datoriilor pe termen scurt,
înseamnă că firma dispune de un excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de
exigibilităţile potenţiale aferente aceleiaşi perioade, ceea ce se constituie într-o premisă a
asigurării echilibrului financiar.

26
 În analiza financiară, nivelul fondului de rulment se recomandă a fi urmărit în corelaţie
cu specificul sectorului de activitate. Sectorul de activitate exercită o influenţă hotărâtoare
asupra mărimii fondului de rulment (pentru întreprinderile industriale la care stocurile se
încadrează în niveluri normale, se consideră că fondul de rulment trebuie să reprezinte circa
10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante).

Analiza fondului de rulment poate fi realizată şi prin metoda ratelor.

Principalele rate utilizate în analiza fondului de rulment sunt:
1) Finanţarea imobilizărilor (FI), calculată ca raport între capitalul permanent şi activele
imobilizate:
Kper
FI =
AI
Această rată ne permite aprecierea modului în care sunt finanţate imobilizările, care
trebuie finanţate prin resurse permanente, deci nivelul ratei trebuie să fie mai mare decât 1. Ea
poate fi privită ca o formă de exprimare a fondului de rulment în mărimi relative. Când Kper >
AI, înseamnă că întreprinderea are un fond de rulment pozitiv, ceea ce constituie o premisă a
asigurării echilibrului financiar. În caz contrar, întreprinderea are un deficit de fond de rulment,
deoarece o parte din activele imobilizate sunt finanţate prin datorii pe termen scurt, cu
consecinţe nefavorabile asupra menţinerii echilibrului financiar.

2) Finanţarea imobilizărilor prin capital propriu (FIKpr) măsoară proporţia în care

capitalul propriu asigură finanţarea activelor imobilizate de care dispune o firmă. Nivelul său se
calculează ca raport între capitalul propriu şi activele imobilizate:
Kpr
FIKpr =
AI
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate are tendinţa de
creştere.

3) Acoperirea capitalurilor investite (AKI) presupune ca resursele permanente să

finanţeze nu numai activele imobilizate, ci şi necesarul de fond de rulment (NFR). Se calculează
cu relaţia:
Kper
AKI =
Ai + NFR
Nivelul acestei rate trebuie să fie în jur de 100%, ceea ce înseamnă că resursele
permanente sunt suficiente pentru a finanţa imobilizările, dar şi cea mai mare parte din NFR.
4) Ponderea FR în capitalul permanent (GKper) serveşte la caracterizarea structurii
capitalului permanent în funcţie de modul de alocare a acestuia:
FR
GKper =
Kper
Nivelul acestei rate trebuie urmărit în strânsă legătură cu necesităţile de finanţare ale
ciclului de exploatare. Astfel, pentru firmele cu rotaţie lentă a activelor circulante, este necesar
ca o bună parte din acestea să fie acoperite pe baza fondului de rulment, deci se cere un nivel
ridicat al acestei rate. În acelaşi timp, un nivel prea mare poate reflecta unele deficienţe în
utilizarea resurselor, deoarece capitalurile permanente sunt, în general, mai scumpe decât cele
pe termen scurt.

27
 5) Rata de finanţare a activelor circulante (RAC) :
FR
R AC = ⋅ 100
AC
Permite aprecierea proporţiei în care fondul de rulment acoperă, din punct de vedere
financiar, activele circulante (respectiv stocurile dacă numitorul ar fi reprezentat de acestea).
Pentru o firmă industrială, se apreciază că un nivel mai mare de 20% al acestei rate este
considerat suficient.

6) Rata de finanţare a stocurilor (RSt) :

FR
R St = ⋅ 100
St
Se consideră că fondul de rulment asigură o finanţare normală a stocurilor dacă acoperă
2/3 din totalul acestora.

7) Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment total (RNFR):

FR
RNFR = ⋅ 100
NFR
Această rată oferă o imagine, în termeni financiari, a derulării ciclului de exploatare.
Dacă ea este mai mare decât 100%, rezultă că fondul de rulment a asigurat finanţarea integrală
a necesarului de fond de rulment şi o parte din trezoreria de activ.

8) Rata de finanţare a cifrei de afaceri (RCA) sau viteza de rotaţie a fondului de rulment
exprimă numărul de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Se
determină cu relaţia :
FR
R CA = ⋅ 360
CA
Un nivel în scădere al acestei rate semnifică o recuperare mai rapidă a fondurilor şi,
deci, un necesar mai mic de resurse permanente pentru realizarea aceleiaşi cifre de afaceri. Se
apreciază că, pentru majoritatea întreprinderilor, această rată trebuie să fie cuprinsă între 30 şi
90 de zile.

Analiza necesarului de fond de rulment

Desfăşurarea activităţii de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar, în

acelaşi timp, presupune şi constituirea, în contrapartidă, a resurselor necesare finanţării
acestor nevoi. Procedând la compararea globală a nevoilor de finanţare ale ciclului de
exploatare cu resursele de finanţare corespunzătoare, se naşte necesarul de fond de rulment
(NFR).
Necesarul de fond de rulment poate fi definit ca reprezentând acele capitaluri pe care
întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare
dintre plata furnizorilor şi a altor datorii de exploatare şi încasarea creanţelor de la clienţi.
Nivelul său poate fi determinat astfel:
NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii de exploatare pe termen scurt =
= (St + Cr) - Dets
Datoriile de exploatare pe termen scurt cuprind datoriile faţă de furnizori, salariaţi,
bugetul statului etc. (mai puţin datoriile faţă de bănci).
În practică, pot fi întâlnite situaţii când necesarul de fond de rulment este negativ, ceea
ce reflectă existenţa unui surplus de resurse din exploatare în raport cu necesităţile din
28
exploatare. Situaţia se apreciază favorabil dacă este determinată de rotaţia rapidă a stocurilor
şi creanţelor, respectiv de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai
îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul unor întreruperi ale procesului de
aprovizionare cu materiale, cu consecinţe nefavorabile pentru perioada următoare.
Analiza necesarului de fond de rulment se poate face în mărime absolută dar şi pe baza
unor rate, dintre care mai utilizate sunt:
1) Rata necesarului de fond de rulment:
NFR
R= ⋅ 360
CA
Între necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri există o strânsă legătură, deoarece
creşterea vânzărilor este în strânsă dependenţă, pe de o parte, cu deţinerea de stocuri şi
acordarea de credite clienţi, iar, pe de altă parte, cu obţinerea unor credite furnizori. Se
apreciază că situaţia este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea ce semnifică o
ameliorare a trezoreriei. În condiţii normale, această rată trebuie să ia valori între 30 şi 60 de
zile.
2) Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment totală prin trezorerie:
Sold de trezorerie
R= ⋅ 100
NFR
Mărimea acestei rate este subunitară şi reflectă măsura în care trezoreria concură la
acoperirea financiară a NFR.

Analiza trezoreriei nete

Trezoreria este strâns legată de operaţiunile financiare pe termen scurt realizate de

întreprindere. Pentru a face faţă nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea trebuie să
dispună de resurse financiare, respectiv resurse de trezorerie. Resursele de trezorerie sunt
furnizate de partenerii financiari şi reflectă gestiunea financiară pe termen scurt a
întreprinderii.
Activitatea desfăşurată degajă excedente monetare, care-i permit întreprinderii
acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Expresie a desfăşurării unei activităţi rentabile,
trezoreria netă rezultă din scăderea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente. Nivelul său
poate fi determinat astfel:
T = Disponibilităţi - Datorii financiare curente = Db - Dfc
sau
T = FR – NFR.
Datoriile financiare curente cuprind creditele bancare pe termen scurt, inclusiv soldul
creditor al contului curent de la bancă.
Nivelul său poate să fie pozitiv sau negativ. Un nivel pozitiv al trezoreriei semnifică
realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al întreprinderii, deoarece întreprinderea
dispune de lichidităţi care să îi permită acoperirea fără probleme a datoriilor pe termen scurt.
În plus, o trezorerie pozitivă conferă întreprinderii şi o autonomie financiară sporită, aceasta
neavând credite pe termen scurt. Pe termen lung, menţinerea unui nivel ridicat al trezoreriei
pozitive poate afecta performanţele financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de
oportunitate, cu efecte negative asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria negativă poate reprezenta semnalul unei stări de dezechilibru financiar pe
termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit în totalitate prin
resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la împrumuturi bancare. Totuşi, o
asemenea situaţie poate fi considerată normală pentru majoritatea firmelor, atât timp cât
29
nivelul îndatorării nu depăşeşte pragul critic şi, în plus, firma beneficiază de efectul pozitiv al
efectului de levier.
În concluzie, putem aprecia că o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul
trezoreriei pozitive sau negative tinde către zero, ceea ce, pe de o parte, reduce riscul de a
gestiona prost surplusul de resurse, iar, pe de altă parte, conferă întreprinderii un nivel
satisfăcător al autonomiei financiare.

30