O instalaţie de imagistică RMN este alcătuită dintr-un cilindru gol la interior în care este plasat

pacientul. Pereţii cilindrului sunt străbătuţi de o bobină cu reactanţă foarte mare. Când bobina
este alimentată cu energie electrică, un câmp magnetic foarte puternic, concentrat în centrul
cilindrului, asigură rezonanţa nucleelor din zonele investigate ale organismului. Semnalele
detectate sunt convertite în imagini prin intermediul computerului, iar imaginile finale sunt
interpretate de către medicii specialişti.
Substanţe trasoare
Radioizotopii emit radiaţii, care pot fi detectate şi măsurate, utilizând detectoare specifice
(Geiger, cu scintilatie etc.). Detectarea radiaţiilor emise permite localizarea cu precizie a
radioizotopilor şi a traseului străbătut de aceştia.
Tehnica poartă denumirea de tracing iar radioizotopii utilizati astfel se numesc substanţe trasoare
(tracers).
Această tehnică poate fi utilizată pentru a determina circulaţia unui compus în corpul plantelor
sau animalelor. Aceasta se realizează prin administrarea radioizotopului (în alimente sau
injectabil), urmată de monitorizarea parcursului acestuia în interiorul plantei sau organismului.

Terapia prin iradiere

Celulele canceroase cu multiplicare rapidă sunt şi ele sensibile la radiaţii. Regimuri de iradiere
riguros determinate (fascicule foarte înguste, concentrate pe zonele afectate) pot distruge celulele
canceroase, cu efecte secundare controlabile la nivelul întregului organism.
Radiaţia mai poate fi utilizată la sterilizarea instrumentarului chirurgical reutilizabil din spitale,
prin iradierea bacteriilor şi viruşilor, îndeosebi în cazul materialelor sensibile la căldură şi abur,
precum şi la sterilizarea sângelui destinat transfuziilor.
Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl (în ucraineană Чорнобильська атомна
електростанція, în rusă Чернобыльская АЭС) este o centrală nucleară dezafectată din Ucraina,
amplasată în apropierea orașului părăsit Pripiat, la 14,5 km de Cernobîl, la 16 km de granița cu
Belarus și la 110 km de capitala Ucrainei, Kiev. Aceasta ocupă o mare parte din zona de
alienație.
Reactorul 1 a fost terminat în 1977, urmând astfel reactoarele 2 (1978), 3 (1981) și 4 (1983). Alte
2 reactoare erau în construcție la momentul exploziei din 1986. Construcția acestora a fost sistată
și ulterior abandonată la scurt timp după dezastru.
Explozia din 26 aprilie 1986 a distrus reactorul 4 și a cauzat evacuarea orașelor Pripiat și
Cernobîl, și a câtorva sate din apropiere. Activitatea centralei a fost oprită temporar, însă cele 3
reactoare rămase și-au reluat activitatea mai târziu.
Reactorul 2 a fost închis în 1991, în urma unui incendiu, urmând închiderea reactorului 1 în
1996, și în cele din urmă, reactorul 3 fiind închis în 2000.
Demolarea Reactorului 1 este în desfășurare și termenul este între 2020-2022.
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie
Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47
de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre
cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer.
Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002.
Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise, majoritata
teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate economică.
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o explozie catastrofală a
cazanelor sub presiune de abur din componența acestuia, care a declanșat un incendiu, o serie de
explozii adiționale și fluidizare nucleară. Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a
accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost distrus (omorând trei
oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul
accidentului de la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele internaționale.

Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și zece ori mai mult material radioactiv decât cel
de la Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de radiații emise de bombele de la
Hiroșima și Nagasaki[7], dar mai puțin de 1 % decât au aruncat în atmosferă testele nucleare de
suprafață ale armelor nucleare, până la interzicerea efectuării acestora în atmosferă.
La data de 26 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a fost programat pentru a fi închis pentru
întreținere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacității
generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de
siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii externe. Tipul RMBK
al reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât
combustibilul nuclear este prezent. Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori
diesel, disponibilă, dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a
reduce turatia turbinei, punct la care ea ar fi fost deconectată și ar fi permis rotirea in inertie,
scopul testului fiind verificarea ipotezei ca turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru
pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active),
având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute
îmbunătățiri adiționale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.
În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii masive a personalului
centralei și anumitor "lichidatori", din cele câteva mii de copii care s-au îmbolnăvit de cancer
tiroidian (un cancer tratabil), până în anul 2013, cel puțin 16 au murit. Incidența cancerului
tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și
Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident. Numărul suplimentar (față de numărul
normal la populațuia generală ne-expusă) de leucemii și limfoame apărute la cei care au
intervenit pentru limitarea dezastrului ("lichidatorii") a fost mic, fapt care încurajează specialiștii
să spere că în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai
cunoscute) va fi și el mic la aceștia (lichidatori), și asta cu atât mai mult la populația fostei
Uniuni Sovietice care se presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării solului și aerului
pe traiectoria de deplasare a norului radioactiv. Până acum, studiile Organizației Mondiale a
Sănătății nu au putut decela o creștere a incidenței tumorilor solide în populație, probabil pentru
că expunerea fiind relativ mică, creșterea, câtă este, se "îneacă" sub micile variații naturale ale
incidenței de fond. În cel mai rău caz se consideră că va avea loc o creștere de 1 % a prevalenței
cancerelor în populație, un risc suplimentar aparent minor deci, în comparație cu prevalența
naturală a cancerului în populație (care ea este de aproximativ 45% (aproape unul din doi bărbați
primește un diagnostic de cancer în decursul vieții) pentru bărbați și aproximativ 38% pentru
femei). Cifra procentuală aparent mică a creșterii prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde
totuși o fațetă mult mai puțin încurajantă a realității consecințelor accidentului, în măsura în care
aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi care vor face probabil
cancer și de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la Cernobîl.