http://facultate.regielive.

ro/proiecte/sociologie/observ
atie-sociologica-comportamentul-oamenilor-in-
restaurant-68864.html

Reguli de observare
În orice tip de observaţie cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări: ce va observa?
Cum o va
face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le interpreteze în vederea
teoretizării?
Ruth C. Kohn şi Pierre Nègre (1991, 67) propun un model al observării care ne poate ajuta în
stabilirea unor reguli de observare (Figura 9.4).
Fig. 8.4. Un model al observării (după Kohn şi Nègre, 1991, 67)
Cine? Pentru cine?
Pentru ce?
Cum? Ce?
Când?
Unde?
Theodore Caplow (1970, 155) sintetizează experienţa de cercetare şi formulează 13 reguli de
observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul şi modul de notare. În deplin
acord cu
autorul citat, prezentăm aceste reguli.
Condiţii prealabile observării
Înainte de începerea cercetării de teren, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
obiectivele cercetării;
Tehnicile de observare şi procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis formulate
şi
suficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;
Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare
(secvenţele
comportamentale).
Procedura de notare
Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;
Răstimpul admisibil între observare şi notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri
excepţionale, de
ordinul orelor. Henri H. Stahl (1943, 17) atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună memorie ai
avea,
observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;
Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;
Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade
de
observare;
Conţinutul notelor de observaţie
Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării
evenimentelor
(făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării, aparatele utilizate în
observaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele (temperatura, iluminatul,
zgomotele
etc.), precum şi modificările care au survenit în timpul observării;
În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greşit
să notăm
că persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială,
paloarea, contracţia musculară etc.;
Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au
desfăşurat.
Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide între ghilimele (“),
iar
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 155
sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu apostrof (’), aşa cum se acceptă prin
convenţie în
studiile etnografice (Fielding, 1993, 162).
Opiniile şi deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite;
Definitivarea notelor de observaţie
Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest
lucru;
Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine
conturat, să
se treacă la clasificarea lor definitivă.
Fireşte că aceste reguli de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport
de tipul de
observaţie. Oricum, ele constituie un bun îndreptar pentru cercetătorul începător.
In finalul discuţiei depre observaţie ca metodă de cercetare în ştiinţele socioumane să ne
amintim
dictonul marelui chimist şi biolog francez Lous Pasteur (1822-1895), cel care a pus bazele
imunologiei şi
care a aplicat pentru prima oară vaccinarea antirabică: “In câmpul observaţiei şansa favorizează
doar
minţile cultivate”.
Termeni-cheie
auto-observaţia
observaţia
- calitativă
- cantitativă
- continuă
- controlată
- directă
- eşantionată
- etnografică
- externă
- necontrolată
- nestructurată
- participativă
- structurată
poziţia observatorului
- fizică
- socială
rolurile observatorului participant
- membru-activ
- membru-deplin
- membru-periferic
- observator ca participant
participant ca observator
totalmente observator
totalmente participant
serendipitatea
sinergologia
sistemul de categorii de observaţie
sociologia vizuală

METODA OBSERVAŢIEI SOCIOLOGICE

Observaţia stă la baza oricărui proces de cunoaştere şi deci a oricărei cercetări

ştiinţifice. Nu este, desigur, vorba de observaţia cotidiană, contingentă şi spontană.
Toţi oamenii „observă” zilnic, în toate împrejurările (pe stradă, în tramvai, în birou, în
atelier ş.a.m.d.). o astfel de observaţie este naivă, în opoziţie cu cea ştiinţifică. Ceea ce
deosebeşte observaţia ştiinţifică de cea naivă, sunt următoarele caracteristici:
 este ghidată de o ipoteză;
 este intenţională, adică este subordonată unui scop precis şi explicit de
cercetare;
 este sistematic planificată, adică nu are loc întâmplător;
 este selectivă, adică orientată spre anumite obiecte, concentrată pe anumite
aspecte ori pe un anumit număr de însuşiri;
  este în mod sistematic înregistrată şi pusă în legătură cu propoziţii mai generale
(astfel, observaţia devine o simplă adunare de date mai mult sau mai puţin
interesante, care însă nu spun nimic);
 este supusă verificării şi controlului în ceea ce priveşte: validitatea; fidelitatea;
precizia.
Am putea adăuga faptul că observaţia naivă poate furniza doar anumite
percepţii, impresii, şi date lipsite de semnificaţie, în timp ce observaţia ştiinţifică
produce cunoştinţe. Metoda observaţiei este cea mai veche metodă şi prezintă pentru
sociologie – ca şi pentru celelalte ştiinţe – o metodă de bază. Deşi foarte veche,
observaţia nu este deloc o metodă învechită, ci – aşa cum au demonstrat cercetări
recente – ea îşi păstrează intactă valabilitatea, mai mult chiar, ea dovedeşte acuitatea
observaţiei ştiinţifice, sociologul Robert K. Merton a pus-o în legătură directă cu
noi funcţii de cunoaştere, proprii acestei metode, prin care un loc privilegiat îl ocupă
serendipitatea. Fenomenul denumit de Robert K. Merton serendipitate constă în
relevarea unor fapte neaşteptate, aberante şi capitale, care contravin ipotezei iniţiale, dar
care au rolul să reorienteze cercetarea către noi ipoteze, ceea ce poate conduce în final la
îmbogăţirea cunoaşterii.
Metoda observaţiei în general este definită adesea ca o contemplare sau
constatare a faptelor, fără ca cercetătorul să modifice condiţiile desfăşurării acestora.
În actualul stadiu de dezvoltare a ştiinţei, observaţia se prezintă, în urma continuei
perfecţionări, ca o metodă care nu presupune neapărat pasivitate din partea
cercetătorului. În sociologie, vrând-nevrând, cercetătorul, atunci când foloseşte metoda
observaţiei, se inserează în sistemul social studiat şi cel mai adesea este implicat în
forme şi grade diferite în acesta. Implicaţia poate fi sesizată cel mai bine în cazul aşa-
numitei observaţii participante.
Metoda observaţiei sociologice este acel demers ştiinţific caracterizat prin
relevarea empirică a realităţii, observatorul adoptând o atitudine fie de spectator, fie de
participant, fie de experimentator. De fapt, cele trei atitudini posibile în procesul de
observaţie sugerează trei tipuri de observaţie fundamentale.
 1. După criteriul „mediul înconjurător” observaţia poate fi de laborator (când
subiecţii sunt observaţi în condiţii artificiale) sau de teren (când subiecţii sunt observaţi
în mediul lor obişnuit).
2. După gradul de structurare, se distinge:
a). Observaţia structurată, care cuprinde cele mai formalizate tipuri de observaţie
caracterizate prin: existenţa unui plan de observaţie bine structurat, care lasă
observatorului o libertate de iniţiativă şi de decizie foarte redusă; presupune existenţa
unor ipoteze precise şi explicit formulate; se realizează, de obicei, „ruptura verbală”
între cele două sisteme implicate în procesul observaţiei (sistemul-observator şi sistemul
obiectiv); comportamentul observatorului este mai mult receptiv.
b). Observaţia non-structurată asigură observatorului o mai mare libertate de a
decide în cadrul general al cercetării. Dar şi acest tip de observaţie presupune un
protocol de observaţie, ceea ce înseamnă un anumit grad de structurare şi implicit de
control asupra comportamentului cercetătorului.
3. Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat observatorului,
vom deosebi:
a). Observaţia liberă, care asigură o relativă libertate în ceea ce priveşte luarea
de decizii, dar în limite permise de planul general al cercetării;
b). Observaţia controlată, care impune o disciplină mai rigidă observatorului.
4. După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat, există două tipuri:
a). Observaţia obiectivă (denumită şi observaţie nonparticipantă) presupune
un observator obiectiv, care efectuează observaţia „din afară”, adoptând un rol de
spectator (ca urmare, lipseşte interacţiunea dintre observator şi membrii grupului
studiat);
b). Observaţia participantă obligă pe observator să adopte rolul de actor
social înlăuntrul sistemului studiat.
Cele două tipuri de observaţii sunt complementare. Deoarece nici un observator
nu poate să desfăşoare simultan observaţii externe şi interne, adică să fie şi spectator
şi actor, se pot îmbina cele două tipuri prin observatori diferiţi.
Să presupunem efectuarea unei cercetări de sociologie industrială bazată în
exclusivitate pe metoda observaţiei. În acest caz, cercetarea va trebui să parcurgă
anumite etape. De menţionat că folosirea observaţiei obligă la parcurgerea tuturor
etapelor şi în cadrul acestora a tuturor fazelor unei cercetări clasice:
 pregătirea sau etapa de proiectare a cercetării;
 colectarea datelor;
 analiza şi interpretarea datelor;
 raportul final (etapa terminală).
În acest sens se spune că observaţia este cea mai completă metodă.
În etapa pregătitoare se parcurg următoarele faze, întocmai ca şi în celelalte
tipuri de cercetare:
- formularea problemei;
- formularea ipotezelor;
- elaborarea paradigmei teoretice;
- traducerea conceptelor în indici;
- stabilirea instrumentelor de lucru;
- verificarea prealabilă a uneltelor muncii de observare;
- instruirea observatorilor;
- definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul de lucru.
Specificarea metodei observaţiei se învederează încă din această etapă din
două puncte de vedere. Întâi, nu se recurge la eşantionare (studiindu-se de obicei grupuri
de muncă) sau cel mult la eşantioane mici. În al doilea rând, instrumentele de lucru ale
metodei observaţiei sunt numeroase şi specifice.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei:
Scheme de clasificare a materialului. Observatorul va trebui, în etapa
colectării datelor, să împartă materialul observat pe anumite tipuri sau categorii.
Esenţa metodei observaţiei se relevă în mod pregnant o dată cu rezolvarea celei
mai importante probleme din cadrul procesului de colectare a datelor: definirea rolului pe
care trebuie să-l adopte observatorul în grupul studiat. În etapa de recoltare a datelor,
observatorul nu este un simplu colector de date, un colector pasiv de observaţii. Mai
mult, observatorul are de jucat în această etapă nu numai un rol de cercetător, ci şi un
rol social.
 În desfăşurarea procesului de observaţie, observatorul poate să-şi aleagă trei
roluri principale şi deci să se prezinte într-una din următoarele trei ipostaze: observator
spectator; observator participant; observator experimentator.
Când sociologul este spectator, el foloseşte unul din tipurile observaţiei obiective
(non-participante). Din punct de vedere metodologic, adoptarea rolului de spectator nu
înseamnă nici pasivitate, nici contemplare. Pentru a culege date, cercetătorul va trebui
oricum să ia contact cu obiectul de studiu, cu grupul social supus observaţiei. Ceea ce
caracterizează observaţia obiectivă în care observatorul este spectator nu este deci lipsa
de contact între cele două sisteme (sistemul observator şi sistemul observat), ci faptul că
lipseşte interacţiunea între cele două sisteme, că observatorul nu se amestecă în
procesele ce se desfăşoară în grup, că nu devine parte componentă a sistemului studiat
(chiar dacă pătrunde în sistem).
Într-un cuvânt, în ipostaza de spectator, observatorul are o poziţie externă faţă
de grupul studiat şi – de obicei – nu se angajează în relaţii de interacţiune cu membrii
grupului.
O problemă specială, specifică observaţiei non-participante este următoarea:
cercetătorul trebuie sau nu să-şi declare calitatea de observator? În funcţie de răspunsul
la această întrebare, cercetătorul va opta pentru unul din cele două subtipuri ale
observaţiei obiective: 1) observaţia mărturisită; 2) observaţia disimulată. Deci
observatorul dezangajat, obiectiv, spectator poate să-şi joace rolul în mod disimulat
(nemărturisit) sau, dimpotrivă, mărturisit. Se ridică însă problema avantajelor şi
dezavantajelor.
Observaţia disimulată a fost folosită de multe ori, dar – aşa cum o dovedeşte
istoria cercetării empirice în sociologie – nu i se datoreşte nici un studiu remarcabil. De
altfel, disimularea pune observatorului serioase probleme de etică. Observatorul din
timpul celei din urmă experienţe de la uzinele Hawthrone, plasat la un birou din fundul
sălii de observaţie, practica observaţia mărturisită, ceea ce n-a influenţat negativ asupra
rezultatelor cercetării. Oricum s-ar situa faţă de sistemul (grupul) studiat, oricât de
obiectivă ar fi atitudinea de spectator, există totuşi pentru observator pericolul unei
implicaţii personale, ceea ce poate duce la diminuarea obiectivităţii ştiinţifice. Cu alte
cuvinte, există pericolul ca cercetătorul să se transforme din observator non-participant,
în participant non-observator.
Participarea îl obligă pe observator să adopte un rol în grupul pe care-l studiază.
A alege şi a juca unui rol social în sistemul studiat, ridică o serie întreagă de probleme:
- cum să fie primit observatorul în grup;
- cum se asigură el că în timpul desfăşurării procesului de observaţie nu va
„ieşi din rol”, ceea ce ar compromite cercetarea;
- cât de departe trebuie să meargă identificarea, cât de intensă trebuie să fie
participarea, ţinând seama că în cazul unei identificări complete va fi greu să-şi
menţină obiectivitatea;
- o participare prea intensă a observatorului devine problematică şi datorită
faptului că prin această participare se poate modifica însuşi grupul observat (mai ales în
cazul grupurilor mici). Acest pericol creşte atunci când trebuie dezvăluită participarea
observatorului (observaţia participantă mărturisită).
În această privinţă există un set de norme de comportament pentru observatorul
participant, formulate sub formă de reguli ale observaţiei participante. Iată aceste reguli
pe care William White le adresează sociologului observator:
 explicaţia pe care o daţi despre rolul vostru trebuie să fie scurtă şi simplă,
declaraţi totuşi că aţi fi bucuros să daţi mai multe detalii oricui ar fi interesat;
 explicaţia trebuie să fie îndeajuns de generală pentru a acoperi toate
categoriile de muncă pe care doriţi să le efectuaţi. În felul acesta, activităţile ulterioare
vor părea rezonabile, fără a mai fi nevoie de noi explicaţii;
 căutaţi întâi sprijinul persoanelor – cheie, căci şi ceilalţi îşi vor modela
atitudinea după aceste personaje;
 căutaţi printre persoanele studiate pe aceia care sunt ei înşişi observatori abili
şi care sunt bine plasaţi pentru a observa. Dacă veţi reuşi să-i interesaţi în cercetarea
voastră, ei vă vor fi de un ajutor inestimabil, atât pentru colectarea faptelor cât şi pentru
interpretarea observaţiilor. Este ceea ce etnologul numeşte informatorul privilegiat;
 nu urmăriţi o „asimilare” totală. Acest lucru nu este nici posibil, nici de dorit;
  nu este necesar să luaţi parte la toate acţiunile grupului (sau să vă
comportaţi identic cu membrii acestuia), ci este suficient să daţi dovadă de interes faţă
de activităţile grupului;
 nu fiţi zgârcit cu timpul dv. şi întreţineţi contacte frecvente. Observaţia nu va
relevă prea multe lucruri, atâta timp cât nu ve ţi fi „trăit” cu oamenii un anumit timp.
Evitaţi însă să luaţi parte la vreun conflict care scindează grupul.
Observatorul experimental merge mai departe decât observatorul participant
intervenind:
- pentru a izola o variantă (ca în cazul clasic al experimentului);
- în scop terapeutic, ca în observaţia „sociometrică”;
- în scopul schimbării comportamentului grupului, ca în cazul aşa-numitei
observaţii active (action research), preconizate de Kurt Lewin.
În ceea ce priveşte celelalte două etape ale observaţiei (etapa analizei şi etapa
finală), nu sunt de semnalat particularităţi. Adâncirea cercetării diferitelor zone ale
socialului impune necesitatea efortului conjugat al mai multor metode şi implicit
împrumutul de tehnici între metode. Astfel, metoda observaţiei recurge tot mai frecvent
la tehnici experimentale, care duc mai departe procesul cunoaşterii, sporind în acest fel
eficienţa diferitelor tipuri ale metodei observaţiei. Rezultat al acestor interferenţe –
observaţia se practică astăzi cel mai adesea în condiţii experimentale, aşa cum este
cazul cu cercetările întreprinde de Elton Mayo, Kurt Lewin, Jacob Moreno etc.