Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de

autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a
ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin
încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura
maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.
De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze
popoarele pe care le anexase. Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-
au evidenţiat :

1898 – Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate
din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.
1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se
extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-
o limbă minoritară.
„Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit
până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.
Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de
predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile
primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.
În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în
limba maghiară.
În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a
românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în
termen de 5 ani.
Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru
sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească
pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa
şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.
Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al.
Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I.
Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii
române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai
de populaţia românească şi nu de statul maghiar.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv
şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce
prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.
Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din
Transilvania.
După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti
din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.
Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în
lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Această lucrare confidenţială, pregătită în Secţia
Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp
după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment
care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună
cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la
cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii
româneşti.
„Manualul de maghiarizare” a românilor, care „conţine planurile strategice pentru desfiinţarea
neamului românesc”[1], a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la
Budapesta.
Cea mai completă evaluare a acestui plan strategic, bazat pe forţa brutală a terorii şi pe toate
mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu[2].
Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea tot mai puternică a
conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora faţă de politica
naţională a statului ungar, preconiza:
– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi
circumscripţiilor electorale;
– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică, pentru a i se impiedica orice
manifestări cu caracter românesc;
– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea numelui de „Ungrovlahia” din
titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română este exponentul
principal al aspiraţiilor românilor transilvă¬neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali
sunt cei mai periculoşi agenţi ai românismului;
– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi abrogarea Statului
Organic, pentru ca „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al
ţării”[3];
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi”;
– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu
desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu;
– în toate şcolile pedagogice româneşti se va utiliza numai limba maghiară, iar „Reuniunile
învăţătorilor otodocşi” să fie desfiinţate;
– controlul de către stat a activităţilor fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor;
– şcolile secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politicii ultranaţionale române, care pun în
primejdie integritatea naţională ungară, să poată fi controlate de stat”;
– adunările „Astrei Române” să se desfăşoare numai la Sibiu, în prezenţa unui comisar
guvernamental;
– pretinsele societăţi culturale româneşti, în realitate focare de agitaţie antimaghiară, să fie puse
sub strict control de stat;
– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile
ferate pentru ziariştii români şi condamnarea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară,
în locul celei de stat;
– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi reducerea influenţei acestora asupra
societăţii;
– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”;
– dezinformarea opiniei publice europene în legatură cu situaţia românilor transilvăneni prin
publicarea, în sinteză, a datelor statistice cuprinse în lucrarea confidenţială, astfel prelucrate, încât
„să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar”.
În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „manualului de maghiarizare” s-au
publicat 492, sub pseudonimul „Veritas”, într-un tiraj considerabil, fiind scoasă şi o a două ediţie,
cu 90 de pagini mai puţin.
Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim ministru şi lider
al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii, ministrul de interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţinut
măsurile politice, eonomice şi culturale de o severitate excepţională împotriva românilor din
Transilvania.
Ca prim minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune a
statului ungar în chestiuea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867
au neglijat o politică energică şi sitematică”.
Planul contelui Bethlen István prevedea:
– noi colonizări de unguri în Transilvania;
– stimularea natalităţii ungurilor;
– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor;
– stimularea emigrării românilor;
– strămutarea, în Transilvania, a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi
România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împropietărirea acestora şi acordarea unui credit
financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca
„Albina” din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti;
– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în infrastructura edilitară a oraşelor,
cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului
economic, industrial ori agrar, cu caracter naţional românesc;
– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare, din dreapta Dunării;
– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei;
– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului;
– azilele de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă ungurească;
– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor şi obligativitatea frecvenţei şi educaţiei în
limba maghiară;
– înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare;
– introducerea calendarului gregorian în ambele biserici româneşti;
– înfiinţarea „Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei”.
Numai Primul Război Mondial şi consecintele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a
Transilvaniei să fie aplicat.

Odată cu intrarea României în primul război mondial de partea Antantei (1916), guvernul maghiar
a luat măsuri de deznaţionalizare totală şi imediată a românilor, prin înfiinţarea aşa-zisei „zone
culturale” de la graniţa Transilvaniei cu România.
Sprijinul şi entuziasmul cu care a fost primită armata română la pătrunderea în Transilvania
(sfîrşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1916) au determinat autorităţile maghiare să ia
hotărîri dintre cele mai grave pentru viitorul naţional al populaţiei româneşti. În primul rînd, s-a
luat măsura ca statul să preia în regiunile de graniţă şcolile româneşti confesionale cu învăţătorii
aprobaţi de stat. În al doilea rînd, trecîndu-se peste autonomia bisericilor româneşti, a fost introdus
împuternicitul ministerului cu puteri nelimitate.
Teritoriul „zonei culturale”, instituit la 30 decembrie 1917, cuprindea comitatele Bistriţa-Năsăud,
Trei Scaune, Braşov, Făgăraş, Tîrnava Mare şi Sibiu, precum şi cercurile şcolare Haţeg, Hunedoara
şi Orăştie. În acest spaţiu geografic au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, cu 477
învăţători. În locul şcolilor închise, guvernul a hotărît să înfiinţeze, în comunele româneşti din
această arie geografică, 1.600 de şcoli şi 800 de grădiniţe de stat maghiare.
E interesant de cunoscut ce intenţii încălzeau inimile politicienilor maghiari cu numai câteva luni
înainte de firescul deznodământ al Primului Război Mondial, pe care nu se arătau capabili să-l
întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea.
Ziarul maghiar “Ujság” scria:
“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci, lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari
şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi
economiceşte.
Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem
pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).
“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face
cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi
vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor
Urmánczy, la 32 martie 1918).
“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem
pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).
Remarcabil reuşeşte să fi în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29
ianuarie 1918, în acelaşi ziar:
“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach? n.
n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei
şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară.
În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă
cu atât mai mare reuşită.
Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:
Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.
Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi
cetăţeneşti.
Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile
romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni
preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.
Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care
să nu vorbească decât ungureşte.
Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.
Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de
comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.
Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]
Repetăm: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era prelat,
slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…
Mai precizăm că din rândurile unor gânditori politici de felul celor de mai sus aveau să se recruteze,
imediat după Tratatul de la Trianon, propagandişrii revizionismului maghiar interbelic, cei ce
aveau să se jeluiască în presa internaţională pentru soarta maghiarilor rămaşi în Ardeal.
Într-adevăr: ce s-a întâmplat cu minoritatea etnică maghiară după 1919, ajunsă aşadar ea sub
administraţia românească?
Foarte pe scurt, se poate spune că românii şi-au respectat întru totul jurământul făcut la Marea
adunare populară naţională, de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, 1848:
“Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici noi nu ne vom lăsa asupriţi!”
Acestui jurământ i se dăduse o recunoaştere oficială prin Rezoluţia adunării de la Alba Iulia, care,
între cele cinci “principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, punea pe primul loc
„Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi
fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în
proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”
Un text sublim, de o generozitate maximă, a cărui punere în fapt nu se putea produce însă numai
pe teritoriul României!
Acest text se adresa întregii comunități internaționale ca model de urmat în toate țările Europei
măcar! În subsidiar, ca subînțeles, acest mesaj de corectitudine deplină se adresa în primul rând
vecinilor din Vest, ungurilor! Era un mesaj care să le dea liniște sufletească românilor de pe
malurile Tisei, care rămâneau mai departe să trăiască în Ungaria, ca minoritari!
Era un mesaj care exprima convingerea că s-a pus capăt politicii criminale de maghiarizare cu
forța, practicată de Budapesta cu sprijinul Vienei după 1867!
Ce a urmat se cunoaște! Din cei aproape o jumătate de milion de români din Ungaria, azi mai au
curajul să-și zică români numai câteva mii!

După înfrângerea Puterilor Centrale şi justa reaşezare a graniţelor Ungariei în urma Tratatului de
la Trianon în 1920, oficialităţile şi publicaţiile maghiare au manifestat o ostilitate crescută faţă de
popoarele vecine.
“Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!
Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar
figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă
Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)
Prin contrast, românii au reuşit să acorde un tratament civilizat minorităţilor, aşa cum o dovedeşte
şi mărturia părţii celei mai interesate: Parlamentul ungar, de la Budapesta.
Aici, în iunie 1933, Fischer Kerestes, ministrul de interne, a rostit un expozeu asupra situaţiei
interne din Ungaria. Printre cei care au avut de obiectat la situaţia internă din Ungaria, două
intervenţii ni se par cu totul memorabile: a deputatului Tibor Eckhardt, şeful Partidului
Proprietarilor din Ungaria, care a cerut “Daţi-ne drepturile pe care ungurii le au în Cehoslovacia!”
şi a deputatului Francisc Ullein: “Daţi-ne drepturile pe care românii la acordă ungurilor din
Ardeal”!…
Numai că luciditatea şi sinceritatea celor doi deputaţi nu-și găsea pereche în presa şi publicistica,
fireşte, “liberă”, a perioadei interbelice. În ciuda afirmaţiilor oficiale privind dorinţa Budapestei
“de a trăi în bune relaţii cu toţi vecinii”, presa maghiară producea la nesfârşit texte pe leit-motivul
– şi cităm:

“Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!
Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar
figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă
Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

În aceşti ani paralel cu propaganda revizionistă făcută în străinătate, în Ungaria “înfloreşte” o

subliteratură a urii, a răfuielii sângeroase.
Iată o mostră, semnată de dr. Iosif Farago, profesor de liceu:
“De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra
plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete:
Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!
În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi,
mişună călăii. Ni-e amară pâine. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei
strigătul: Dreptate Ungariei!
Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes
casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul
meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea!
Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul:
Dreptate Ungariei!
Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru
tâlhari!… [78]
Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe
departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid:
“Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân!
Să piară deci sârbul, cehul şi valahul!
Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu se mai tulbure visurile Carpaţilor!”
(Eddödy Elek)
Inutil să precizăm că nu vom găsi în publicistica românească replici cu „aceeași monedă” la
asemenea mizerii.
Fireşte, această publicistică penibilă nu accepta decât propriul revizionism, vizând revenirea
integrală la situaţia dinainte de Trianon, când mai puţin de 8 milioane de maghiari oprimau peste
12 milioane de români, slavi şi germani, la adăpostul autorităţii militare austriece.
“Bineînţeles, noi pretindem vechile hotare milenare. Naţiunea maghiară nu-şi poate găsi fericirea
decât redobândindu-şi vechiul teritoriu. Noi pretindem revizuirea sută la sută!”
Dar oare decât acest Nandor Urmánczy, publicist la “Pesti Hirlap”, nu era mai nimerit să vorbească
în numele “naţiunii maghiare” primul ministru al statului ungar? Probabil că da. Căci iată şi o
părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:
“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele
regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate
circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul
district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel,
masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un
puhoi” (s. n.)
Asta în 1912!…
Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din
Transilvania şi Banat, precizează: “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia
rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9
la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava
Mare, unde domină germanii (saşii)”.
Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia
despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până
la comuna Berek-Böszörneny”.
Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în
1920… [79]
În fine, trecând peste alte mărturii şi hărţi demografice, întocmite fie de unguri, precum Geresy
Kalman, Varga Gyula (academician), fie de străini neutri, printre care îl aflăm şi pe romanistul
Gustav Gröber, mărturii luate sau nu în consideraţie de comisia internaţională care a fixat la
Trianon graniţele dintre Ungaria şi România, mărturii toate în consens asupra caracterului
românesc al teritoriului stabilit la Trianon pentru România, să mai pomenim, din arhivele
Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa
acestei conferinţe:
“În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-
vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140).
[80]
Şi atunci, dacă acestea sunt declaraţiile celor mai responsabili factori politici, ale celor mai
îndreptăţiţi să-şi spună părerea, chiar şi în numele naţiunii maghiare, cum a putut să prolifereze, în
perioada interbelică, o literatură atât de josnică, de degradată?!… Ce climat moral şi intelectual a
făcut posibilă o publicistică ce pare azi halucinantă oricărui om normal?!…
Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba,
intitulată „Nici o îndurare”, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul:
“Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista
milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în
Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…”
Represiunea împotriva românilor petrecută în Ardeal în cei patru ani (1940-1944) de stăpânire
horthistă, depăşeşte în barbarie orice imaginaţie.
Civili particulari şi autorităţi dimpreună, din proprie iniţiativă ori conformându-se unor dispoziţii
de stat, s-au dedat la acte sălbatice, de neimaginat în Europa secolului nostru .
Între confiscarea averii şi ucideri în masă a populaţiei, întregul evantai de abuzuri şi crime a fost
epuizat de ocupaţia ungară, horthystă: arestări, bătăi, schingiuiri, siluiri, deportări în lagăre de
muncă, expulzări, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor, interzicerea ziarelor şi revistelor, a
asociaţiilor culturale ori politice, dislocări de populaţie ş.a.m.d.
Datele statistice ale vremii, arată cu precizie ce isprăvi au săvârşit în primele luni ale ocupaţiei
ungare, cavalerii maghiari ai răfuielii, dornici de a vărsa sânge omenesc doar din plăcerea ce le-o
poate stârni unora spectacolul suferinţei şi al degradării fizice, care au ucis şi schingiuit de-a valma,
bătrâni şi copii abia născuţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, pentru singurul motiv că aceştia erau
români: 919 omoruri (în comuna Ip au fost ucise 157 de persoane, în comuna Trăznea 68), 1.126
persoane schingiuite, 4.126 bătute, 15.893 arestate, s-au săvârşit 124 cazuri de profanări (biserici,
sinagogi, morminte), 78 devastări colective şi 446 devastări individuale.
Aceasta deci numai în primele două luni după anexarea nordului Transilvaniei !
Unul dintre conducătorii acestor represalii criminale, baronul Aczél Ede, se adresa astfel oamenilor
din subordinea sa, într-o cuvântare ţinută la Şimleu Silvaniei:
“Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică
iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută
şi această forţă brută noi cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti
valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru
că acestea sunt păcate. Aceasta este oare păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat numai dacă
nu vom extermina această bandă de valahi opincari. Vom organiza şi o noapte a Sfântului
Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”…
La manifestarea de comemorare a eroilor Revolutiei de la 1848, organizată de Partidul Civic
Maghiar şi de Consiliul National Secuiesc, la Târgu Mureş a fost citită scrisoarea premierului
Ungariei, Victor Orban care spunea:
“Să fie Ardealul şi naţiunea ungară aşa cum au fost înaintea Tratatului de la Trianon.”
La recensamântul care a avut loc in 2011, UDMR le-a recomandat secuilor si ceangăilor să se
declare maghiari. Preşedintele filialei Covasna, Tamas Sandor, a afirmat:
“vom informa comunitatea maghiară cu privire la recensamânt si vom recomanda membrilor
acesteia să-şi declare identitatea natională şi nu pe cea regională”.
Trianonul a fost şi continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă,
o adevărată tragedie şi a devenit o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific acestui popor –
Sindromul Trianon.
Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita
„naţiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţineau Ungariei
multinaţionale.
De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Bucureşti,
are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Revizioniştii unguri, de ieri şi de astăzi, nu s-au împăcat cu gândul că „Ungaria Mare” a celor 30
milioane de locuitori este un vis spulberat.
Nu au înţeles că monarhia austro-ungară era un conglomerat de naţionalităţi asuprite care depăşeau
cu mult populaţia maghiară. Prăbuşirea Ungariei s-a făcut din interior, aceasta fiind o alcătuire
statală artificială, în care o minoritate maghiară domnea asupra altor naţionalităţi.
Elocventă în acest sens este declaraţia făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către
Harmworth, secretar de stat la Ministerul de Externe al Marii Britanii, care a ţinut să sublinieze că
„Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înainte de
începerea Conferinţei de pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat
de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.
Este interesantă şi relatarea cotidianului The New York Times din 1918, care, într-un articol
intitulat „Ungaria reală” sublinia:
„Orice copil de şcoală trebuie să cunoască adevărul cu privire la componenţa Ungariei. Ar trebui
să ştie că din 22 de milioane de locuitori, numai aproximativ 9 milioane sunt unguri.Celelalte 13
milioane de nemaghiari sunt trataţi de clasa stăpânitoare cu opresiune şi cruzime”.
La rândul său, dr. Emil Nagy, fost ministru al Justiţiei, declara:
„Ungurii trebuie să abandoneze ideea integrităţii dinainte de război şi trebuie să se resemneze cu
pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naţionalităţi străine”.
Lamentărilor ungureşti pe tema „pierderilor” înregistrate prin Tratatul de la Trianon li se poate
răspunde cel mai simplu prin aprecierea academicianului David Prodan:
„La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat în cursul istoriei
din teritoriile altora”.
Guvernanţii maghiari nu au înţeles realitatea şi chiar de la data semnării Tratatului de la Trianon
şi-au manifestat intenţiile revizioniste.
Cunoscutul publicist american Milton Lehrer, analizând politica revizionistă promovată de
Ungaria horthystă, făcea următoarele aprecieri:
„Chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon, ea şi-a manifestat intenţiile
revizioniste. Deputaţii după ce au votat ratificarea, au jurat în mod solemn să înfăptuiască
reînvierea Ungariei milenare, care a durat exact cinci decenii, de la 1867 până la 1918″.
Politica de revizuire a graniţelor stabilite prin Tratatul de la Trianon a fost prezentă în toate
programele cercurilor politice maghiare între anii 1920- 1940 şi promovată cu fervoare de
cabinetele care au condus Ungaria în perioada ascensiunii hitlerismului în Germania.
Tot ceea ce se întâmplă astăzi în România ne face să ne amintim de perioada interbelică. Cu toate
că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către
Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.
Regimul horthyst a organizat o intensă propagandă revizionistă pentru cotropirea teritoriilor
locuite de români, slovaci, sârbi şi ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste reţele de
societăţi şi formaţiuni cu caracter paramilitar, terorist şi revanşard.
Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea
antiromânească şi, profitând de alianţa cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a
reuşit să dea României lovitura fatală. Partea de Nord-Est a Transilvaniei va ajunge sub ocupaţia
Ungariei, însoţită de teroarea şi masacrele comise împotriva românilor de trupele şi administraţia
maghiară.
Iredentiştii maghiari dau dovadă şi astăzi de multă inventivitate şi se manifestă nestingheriţi de
nimeni, aici, în România, în afara Ungariei şi în anumite organisme internaţionale, încercând să
obţină bunăvoinţa unor cercuri politice revanşarde.
Falsificând istoria, sfidând dreptul istoric şi dreptul internaţional, revizioniştii acţionează metodic,
folosind tactica paşilor mărunţi.
Suita de autonomii de tot felul pentru care militează, diferitele referendumuri pentru autonomia
teritorială, aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, sau sloganul „noii descălecări” vizează redobândirea
teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon.
Nicoale Iorga spunea că România este o ţară înconjurată de români şi avea perfectă dreptate: la
nord sunt bucovinenii anexaţi astăzi în Ucraina, la est sunt moldovenii, arbitrar şi abuziv
transformaţi într-o colonie de către sovietici, la sud est sunt românii din Cadrilaterul anexat de
Bulgaria, la sud-vest avem Banatul şi Timocul aflate în interiorul graniţelor Serbiei, iar la vest sunt
românii care astăzi trăiesc în Ungaria…
Cu toate acestea, politica României a respins şi respinge expansionismul teritorial şi acţiunile de
subminare a statelor vecine în care trăiesc români.
Ungaria a avut şi are de învăţat de la România în această privinţă, dar mai ales din lecţiile aspre
ale istoriei.