17 Seminar

Viaţa socio-economică în Moldova şi Ţara Românească

I. Mutaţii în domeniul relaţiilor agrare

- dreptul medieval de stăpânire asupra domeniilor moşiilor cunoaşte unele modificări
în secolul al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării economice şi creşterii valorii
pământului;
- domenilul de proprietate era împărţit în:
- loturi destinate locuitorilor sub formă de: pământ cultivabil, fânaţ, imaş,
pădure, sursă de apă în schimbul plătirii unor taxe: muncă, bani, produse.
- rezerva stăpânului
***locurile desţelenite rămâneau în folosul celui care făcea această
operaţiune (clăcaşului, conform Codului de legi a lui Alexandru Ipsilanti –
1780 (Pravilniceasca condica));
Locuitorii aveau drept de folosinţă, ereditar, dar inalienabil asupra moşiei,
condiţionat de prestaţii în: muncă, bani, produse şi plocoane;
-dreptul deplin asupra:- locuinţei, a vitelor şi
uneltelor de muncă, a grădinii, a viei sădite de ei,
dar nu şi al locului;
Reformele lui Constantin Mavrocordat
- stăpânii de moşii pierd dreptul de stăpânire asupra rumânilor sau
vecinilor;
- satele nu se mai numesc boiereşti sau mănăstireşti, ci sunt doar aşezate
pe moşii boiereşti sau mănăstireşti;
- actele juridice precizează că stăpânii de moşii devin acum stăpâni de
pământ;
- ca urmare ţărănimea clăcaşă pierde treptat dreptul obisnuit de folosinţă
asupra pământului;
 - se abrogă dreptul de monopol al stăpânului asupra:
- instalaţiilor prelucrătoare: mori, pive, fierăstraie;
- comerţului: cârciumi, băcănii etc.
- apelor şi pădurilor;
Consecinţe: -ţărănimea dependentă este transformată într-o întreprindere
capitalistă, adică ţăranul devine dependent faţă de stăpan prin intermediul
pământului şi nu ca persoană:
- relaţiile dintre stăpâni şi clăcaşi sunt reglementate acum prin lege de către
puterea centrală, care duce la eliminarea cutumei, uniformizându-se, totodată,
cuantumul obligaţiilor clăcăşeşti pentru reducerea fenomenului de instabilitate a
ţărănimii;
- satul devine garantul aplicării legii, prin porunci şi cărţi domneşti;
- dijma din produse rămâne, în general, aceeaşi, în natură: a zecea parte,
exceptând darea în porumb stabilită la 4 baniţe de boabe ()grăunţe) sau 8 ştuleţi la
pogon, iar pentru vie o vadră de vin din 20;
- stăpânul mai avea dreptul la:
- „adetul” pentru păscutul vitelor (suhat), pentru stupărit, pentru pescuit;
- plocoane: o găină de Crăciun; un pui la Sf. Petru etc.
- sistemul arendăşiei, care cuprindea în ajunul Regulamentelor Organice la 75% în
Ţara Românească şi 50% în Moldova, de regulă date unor negustori;
- este un vector de pătrundere a capitalismului în agricultură, interesat în
creşterea producţiei, mai ales, după 1774, când monopolul turcesc începe
să fie îngrădit;
- prin extinderea suprafeţelor cultivabile;
- prin creşterea obligaţiilor clăcăşeşt – stabilirea a 12 zile de clacă
pe an; în Moldova se introduce nartul, normă de muncă stabilită
prin „aşezămintele” lui Grigore Ghica şi Grigore Ccallimachi din
1766 şi 1767;
- practica răscumpărării;
- reducerii prin încheierea de învoieli agricole (Legea Caragea –
nesupunerea);
 - producţia devine o problemă de stat, ca urmare a cerinţelor tot mai mari pentru
aprovizionarea Porţii otomane – a Istanbului;
- pentru această organizează:
- campanii pentru extinderea suprafeţelor agricole cultivabile;
- instituie un aparat executiv pentru scoaterea silită a ţăranilor la
muncile agricole;
- se ocupă de organizarea întovărăşirilor la plug;
- cu asigurarea seminţelor etc.: circulara din 18 august 1779 a lui
Alexandru Ipsilanti;
- alte măsuri privind:
- cointeresarea clăcaşilor
- neimpozitarea cerealelor
- interzicerea zălogirii uneltelor agricole
- măsuri de organizare teritorială a satului: comasarea
locuinţelor în vatra satului;
- sistarea acţiunilor de judecată în timpul campaniilor
agricole etc.;
- încurajarea stăpâniulor de moşii prin:
- acordarea scutirilor de dări a oamenilor puşi la
dispoziţia stăpânilor
-majoraea obligaţiilor clăcăşeşti;
- acordarea de licenţă la exportul produselor
agricole;
II. Economia agrară:
- producţia agricolă – premise naturale
- Principatele Române dispun de:
- un pământ deosebit de fertil
- o reţea hidrografică densă şi cu un debit mare care asigura
irigarea naturală a solului, constituită într-un imens rezervor
piscicol; dar şi inundaţii;
- climă acceptabilă – temperat continentală;
- gospodăria ţărănească era principalul realizator al producţiei agricole;
- producţia agricolă a înregistrat creşteri datorită:
- extinderii suprafeţelor agricole
- îmbunătăţirii metodelor de cultivare a pământului; apar chiar lucrări în
acest sens sub formă de traduceri;
- alternarea culturilor cu păşuni;
- sistemul trienal: păşune, culturi de toamnă şi de primăvară;
- folosirea îngrăşămintelor naturale – gunoirea;
- aratul
- seminţle cereale: grâul, porumbul etc.;
- modul de depozitare – primitiv;
-legimicultura
- în secolul al XVIII-lea capătă un avânt deosebit:
- pomicultura
- cultura viţei de vie
- cultura plantelor tehnice
- creşterea vitelor – principala sursă de venit;
- favorizată de - condiţiile naturale excelente
- de necesitatea nunui număr mic de braţe de muncă
- de cerinţa pieţei
- de transportul lesnicios
- de ineexistenţa monopolului turcesc
- adăposturi sumare
- piedici: - fiscalitatea
- abuzurile aparatului fiscal
- calamităţile naturale
- războaiele
- epidemii – epizoolia;
- pentru ţărani animalele erau folosite la:
- muncile agricole
- transport
 - asigurarea hranei şi îmbrăcămintei
- sursă de venituri
- principala avere luată drept criteriu de bază în:
- calcularea birului pe gospodărie
- distribuirea loturilor de pământ arabil şi fânaţ
- în stratificarea social-fiscală: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi;
- constituie o ramură, după viticultură, unde se investeşte capital în
angajarea braţelor de mună pentru îngrijirea vitelor şi cositul fânului;
- ponderea cea mai mare o deţin creşterea oilor: primele locuri în Europa
după Spania Anglia şi Franţa; ţigaia, bârsana şi stogorsc – hibrid;
Exploatarea resurselor pădurii:
- pădurile ocupau 60 - 70% din suprafaţa Ţării Româneşti şi Moldovei;
- foloase: - lemnul de stejar, brad etc.
- animale sălbatice
- fructe de pădure – hrana porcilor;
Albinăritul:
- condiţii climatice favorabile, la care se adaugă o floră bogată şi diversificată:
păduri de tei;
- miere de calitate foarte bună, fiind apreciată de străini;
- lucrări scrise : prima lucrare scrisă a lui Ioan Molnaru Piuariu, Economia
stupilor; Viena;(1785)
- toponimia în denumirea unor aşezări:
- asigura veniturile cămării prin comercializarea mierii şi a cerii pentru iluminat;
Pescuitul:
- favorizat de o reţea hidrografică deasă, la care se adugă mulţimea bălţilor
(Dunării) şi a iazurilor;
- sursă importantă pentru asigurarea hranei locuitorilor din lumea satelor, a
oraşelor şi a târgurilor, dar, mai ales, pentru consumul în perioadele de post, ceea
ce a dus la specializarea unor negustori;
- pescuitul era supravegheat pe domeniile stăpânilor de moşii, laici şi clerici, şi
liber pe domeniileân satelor moşnenilor şi ale răzeşilor;
Vânătoarea:
- favorizată de existenţa unor întinse păduri, păşuni, mai ales, în zona alpină, unde
trăiau o mulţime şi mare varietate de vieţuitoare propice pentru vânat, atât
animale (cerbi, urşi, mistreţi, căprioare, iepuri, vulpi, lupi etc.), cât şi păsări
(dropii, găinuşe, potârnichi, raţe etc.);
- domnii fanarioţi nu s-au arătat preocupaţi de vânătoare, faţă de boirime care
practica vânătoarea pe domneniul lor;

III. Industria extractivă

- exploatarea bogăţiilor subsolului în evul mediu a constituit unul din
monopolurile domniei;
- tehnologie rudimentară
- cele mai căutate zăcăminte erau:
- sarea: Ocna Mare, Ocna Mică, Slănic, Târgul Ocna;
- aurul: era extras din albiile unor râuri: Olt, Jiu, Argeş etc.
- păcura: Tazlăul Sărat, Prahova;
- arama
- fierul: Baia de Fier, Baia de Aramă;
- silistra
- în această perioadă se fac primele cercetări geologice de către miniralogi străini
în Mehedinţi, Bucovina;

IV. Meşteşugurile şi manufacturile

- meşteşugarii beneficiau de protecţia domniei în baza unor privilegii şi scutiri
pentru combaterea concurenţei;
- realizau: - obiecte de larg consum (îmbrăcăminte, încălţăminte, etc.)
- de uz casnic (săpun, lumânări etc.)
- mobilier
- mijloace de transport
- piese de podoabă şi de cult
- meşteşuguri: - de bunuri alimentare
 - morăritul – mori de apă
- ateliere: - brutării
- măcelării numite mesercii sau casapii
(Moldova)
- tăbăcării – specializări (tălpălari, cizmari,
pantofari, curelari, cojocari, blănari etc.)
- ţesătorii, croitorii
- ramura constucţiilor: - lemnari cu diferite
specializări ( dulgheri ect.),
pietrari, zidari, zugravi etc.
- prelucrarea metalelor: fierari cu diferite
specializări(potcovari, armurieri ect.), aurari, argintari etc.
-Vătăşiile şi breslele
- meşteşugarii erau organizaţi în vătăşii şi bresle
- primele asemenea organizaţii au apărut în cadrul curţilor
domneşti, unde aceştia erau subordonaţi unor vătafi, subordonaţi
direct domnilor;
- la nivelul oraşelor, când se trece de la producţia de comandă la
aceea de piaţă şi apare concurenţa, vătăşiile se transformă în bresle,
ca asociaţii profesionale libere, cu o anumită autonomie, în frunte
cu un staroste, care era ales şi confirmat de către domn;
- în timpul domniilor fanariote breslele au primit o puternică
influenţă orientală, fiind numite isnafuri, iar celelate rufeturi, iar
staroştii din fruntea acestora erau denumiţi cu termeni turco-
osmani;
- breslele funcţionau în baza unor hrisoave domneşti sau a unor
catastihe, care reglementau activitatea lor;
- din punct de vedere organizatoric breslele erau constituite din:
- meşteri numiţi jupâni în Moldova, care se bucurau de
dreptul de a poseda un atelier propriu şi prăvălie pentru
desfacerea mărfii;
 - calfe ca personal ajutător; ei puteau ajunge meşteri în
urma unui examen însoţit de o probă practică;
- ucenicii
- meşteşugurile domeniale: mori de apă, velniţe şi paverne pentru
obţinerea băuturilor spirtoase (rachiul),Zalhanalele sau abatoarele, ateliere
de ţesut, pive şi dârste, ateliere de croitorie etc.;
- meşteşugurile ţărăneşti: locuitorii unor aşezări se specializase în anumite
meserii regăsite în denumirea localităţilor: Blidari, Căldărari, Cărămidari,
Cărbunari, Pietrari, Şindrilari etc.
- pe moşiile unor ţărani liberi s-au construit mori de apă, velniţe şi
poverne, ulerii sau oloiniţe, ţesătorii şi croitorii, tăbăcării şi alte
asemenea ateliere privind prelucrarea lemnului sau legate de
construcţii etc.
-manufacturile erau acele ateliere care au făcut trecerea spre apariţia industriei;
am putea spune că ele aveau un caracter industrial, dat de:
- numărul mare de lucrători şi salahori, aflaţi în subordinea unui patron;
- erau înfiinţate de posesorii de capital: domn, boieri, negustori în baza
ideilor economice mercantiliste;
- manufacturi: - de lumânări (Bucureşti)
- de postav la Chipereşti (Iaşi) 1766, la Pociovalişte
(Bucureşti),
- de sticlărie: Târgovişte, Călugăra (j. Buzău) etc.

V. Fiscalitatea
Fiscalitatea era un atribut al domniei, pentru că acesta stabilea obligaţiile fiscale şi
cunatumul pe care trebuiau să-l plătească contribuabilii, realizarea
încasărilor la termenele prestabilite, precum şi stabilirea măsurilor
împotriva slujitorilor domneşti care săvârşeau abuzuri la perceperea
dărilor;
- veniturile statului erau adunate în două instituţii separate: Visteria
statului, care avea un caracter public, unde se adunau dările de repartiţie,
 între care cea mai importantă era Birul, plătit de către toţi locuitorii capi de
familie de la 16 ani în sus, şi Cămara domnului, de fapt a curţii domneşti,
care era o instituţie particulară, unde se adunau aşa numitele rusumaturi
(Ţara Românească) şi huzumaturi (Moldova), adică veniturile provenite de
la vămi (interne şi de la hotare – schele), din exploatarea bogăţiilor
subsolului (ocnele de sare), precum şi veniturile provenite dările de
cotitate, adică cele puse pe resursele materiale din gospodăria
contribuabililor, dări pe avere, din dijmele pe produsele agroalimentare
(oierit, vinărici, dijmele pe stupi, pe râmători sau mascuri, văcăritul şi
cuniţa);
- aparatul fiscal era alcătuit din dregători proveniţi din rândul boierimii,
cum ar fi marele vistiernic, membru marcant al Sfatului domnesc; apoi
vistierii de al doilea şi al treilea, logofeţi de vistierie (Ţara Românească)
sau dieci de vistierie (Moldova), care ţineau evidenţa socotelilor boiereşti
în condici sau catastihuri;
- în Moldova în secolul al XVIII-lea au apărut două dregătorii: vătaful de
vistierie şi condicarul de vistierie, iar în Ţara Românească copiii de
vistierie care îndeplineau sarcini de curier şi executive;
- Cămara domnească era condusă de marele cămăraş, având în subordine mici
dregători numiţi cămărăşei, din care unii erau specializaţi pe dările pe care
trebuiau să le strângă: cămăraşul de ocne;
- contribuabilii erau numiţi birnici şi proveneau din rândul ţărănimii libere;
- modul de impunere al contribuabililor:
- slujbaşii vistieriei întocmeau liste nominale pe sate ale contibuabililor,
stabilindu-li-se cuantumul dărilor în funcţie de starea materială şi le da o
ţidulă (adeverinţă) de câţi bani are de dat pe an şi în cîte rate;
- se făceau un fel de recesăminte fiscale constituite în Condicile Vistieriei,
unde erau înregistraţi pe unităţi teritorial-administrative (ţinuturi, judeţe) şi
sate toţi contribuabililii şi valoarea dării către Vistierie;
- acestea se reînnoiau o dată la trei ani pentru restabilirea birnicilor
(unii între timp mureau sau plecau din localitate);
 - pentru siguranţa strângerii întregii sume preconizate pe o aşezare
s-a introdus măsura solidarităţii, adică suportarea dărilor celor
morţi sau plecaţi de către ceilalţi contribuabili;
- perceperea obligaţiilor se făcea în urma unei învoieli între
Vistierie şi contribuabili, consemnată într-un document întărit cu
sigiliul domnesc, numit ruptă, plătibilă în patru rate sau sferturi;
- veniturile Vistieriei constau din: - strângerea birului
- dărilor de la mazili şi de la bresle
- de la familiile venite din Transilvania
(ungureni)
- de la ocnele de sare, vămi, păşuni, stupi,
vin, tutun, Casa răsurilor
- cheltuielile - haraciul, mucarerul mare şi mic ( care întrecea haraciul),
peşcheşurile şi geaigeana
- se adăudau zaherelele plătibile în natură (cereale şi vite), apoi
cheltuielile pentru pavatul uliţelor din Iaşi din vama numită
mortasipie, instalarea cişmelelor (Moldova), plata lefurilor
dregătorilor din veniturile ajutorinţei
- scutirile de obligaţii fiscale – boierimea (uneori plătea şi ea), mănăstirile; la
instalare domnii acordau scutiri şi privilegii pentru satele de
slobozie, unor mănăstiri şi ajutoare unor lăcaşuri de cult, bresle,
clerici, dregători, demnitari ai ţării, ţăranilor întorşi la locul de
baştină; apoi mai erau scutiţi ţăranii scutelnici ai boierilor (dările
erau suportate de stăpânii lor), posluşnicii mănăstirilor;
- politica fiscală – domnii fanarioţi au căutat să introducă măsuri de îmbunătăţire
a vieţii contibuabililor micşorându-le obligaţiile fiscale prin
stabilirea unui sistem echitabil de repartiţie a lor, apoi măsuri
împotriva celor care comiteau abuzuri (lucrarea Sfaturi);
- astfel, în 1724 Nicolae Mavrocordat a dat un aşezământ
prin care se stabileau dările după starea materială a
contribuabililor;
 - apoi Constantin Mavrocordat prin măsurile laute în
perioada 1730 şi 1769 a făcut o adevărată reformă fiscală,
prin care:
- a comasat toate dările în una singură, plătibilă în
patru sferturi (rate);
- a desfiinţat unele dări pe avere, ca văcăritul,
pogonăritul, sporind cuantumul altora: oieritul,
vinăriciul, săpunăritul etc.;
- a scutit de dări unle categorii sociale: scutelnicii şi
posluşnicii;
- a unificat Visteria şi Cămara domnească în Visteria
domnească;
- asemenea măsuri au mai luat Matei Ghica, Alexandru
Ipsilanti (1774 – 1782), care a înlocuit sferturile cu sămile
ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi a căutat să
grupeze pe contibuabili într-o unitate fiscală, numită liude,
alcătuită dintr-un număr variabil de familii Condica liuzilor
– 1803);
- apoi Constantin Ipsilanti în Ţara Românească (1802 –
1806) a elaborat şi pus în aplicare primul regulament al
finaţelor în Principatele Române;
-abuzurile au cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi, mai males,
la începutul secolului urmator o creştere considerabilă ca urmare a sporirii
bairam- peşcheşului plătit la Înalta Poartă de cei ce cumpărau tronul;
- acum sunt puşi să plătească şi boierii mari şi mici, înalţii ierarhi ai
Bisericii, în frunte cu mitropolitul, negustorii cei mari, precum şi boierii
craioveni, cum s-a întâmplat în vremea lui Nicolae Marvogheni (1786 –
1789), Mihai Şuţu (1791 – 1793), Alexandru Moruzi ( 1795 – 1796) şi
Constantin Hangerli (1797 - 1799).
VI. Comerţul şi circulaţia monetară
-comerţul românesc înregistrează progrese ca urmare a dezvoltării producţiei
agricole, meşteşugăreşti şi, mai ales, a îngrădirii monopolului otoman după pacea
de la Kuciuk kainargi (1774);
- comerţul intern era influenţat de:
- rezultatele producţiei interne ale gospodărilor ţărăneşti;
- de existenţa târgurilor permanente şi periodice;
- de desfacerea cu amănuntul sau cu ridicata a produselor;
- de taxele şi impozitele stabilite de regimul turco-fanariot;
- de existenţa monopolului feudal;
- de mulţimea războaielor;
- comerţul intern se desfăşura în târgurile din aşezările urbane, dar îN în
mediul rural;
- în oraşe unele târguri aveau un caracter permanent, altele
periodic, a căror denumire preciza amplasarea lor din punct de
vedere topografic: Târgul de Sus, Târgul de Jos, Târgul Vechi,
Târgul Nou; cum se întâlnesc la iaşi, Suceva, botoşani, Roman,
Bucureşti, Târgovişte, Craiova;
- în târgurile permanente negustorii şi meşteşugarii aveau prăvălii
şi dughene proprii, unele prevăzute cu pivniţe, proprii sau
închiriate, pentru care plăteau o taxă numită bezmen în Moldova şi
embatic în Ţara Românească;
- prăvăliile şi dughenele erau grupate pe categorii de
mărfuri, care au dat şi numele strzilor: uliţa abagiilor,
cojocarilor, şelarilor etc.;
- în unele oraşe erau clădiri pentru depozitarea şi vinderea
mărfurilor de către negustorii străini, numite hanuri în Ţara
Românească, şi ratoşe în Moldova, unele înconjurate cu
ziduri pentru apărare contra focului;
 - asemenea hanuri şi arzoşe existau şi în mediul
rural şi de-a lungul unor importante drumuri
comerciale;
- târgurile periodice erau săptămânale, ce se ţineau într-o anumită
zi, diferită de la o localitate la alta, şi anuale care se ţineau la o dată
fixă care coincidea cu o sărbătoare religioasă şi purta numele de
zhor sau bâlci în Ţara Românească, şi iarmaros în Moldova;
- ele erau organizate numai cu aprobarea domniei şi durau
mai multe zile, la care participau pe lângă negustorii
autohtoni, numiţi cupeţi, şi, mai ales, negustori străini;
-unele erau specializate în vinderea unor anumite produse,
cum le arată şi denumirea: Târgul Făinii, (iaşi, Botoşani),
Târgul de vite, Târgul cailor, Târgul boilor
(Galaţi,Suceava), numite şi Obor (Bucureşti, Craiova,
Târgovişte, Piteşti);
- unele erau organizate şi în mediul rural, pe moşiile unor
ţărani liberi;
- activitatea târgurilor au devenit treptat o nouă sursă de
acumulare de capital;
- negustorii erau organizaţi în bresle care aveau un statut
juridic, în frunte cu un staroste ales, apoi meşteri, calfe şi
ucenici;
- unele erau organizate în funcţie de specialzarea
negustorilor în vânzarea anumitor mărfuri: breasla
bacalilor(comercializarea mirodeniilor, citicilor, fructelor
exotice etc.), apoi breasla crâşmarilor, pescarilor etc.;
- comerţul extern priveşte exportul de produse agricole: cereale şi derivatele
acestora, legume, fructe, cherestea, peşte, miere, vite mari şi mici, produse
animaliere, articole meşteşugăreşti şi manufacturi etc.;
- până la 1774 exportul a fost îngrădit de monopolul otoman;
- importul
 - circulaţia monetară:
- moneda autohtonă: leul şi paraua;
- moneda străină: circa 85 de tipuri de monezi provenite din Imperiul
otoman, Rusia, Austria, Olanda, Republica Veneţia;
- ele erau din aur, argint sau din aramă

BIBLIOGRAFIE:
- * * * Istoria românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa
luminilor (1711 – 1821). Coordonatori: dr. Paul
Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei
Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru
corespondent al Academiei Române. Secretar ştiinţific:
Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2002, p. 158 - 249.
- Ibidem, capitolele: Bibliografie, p. 291 – 301 (facultativ), în sensul alegerii
lucrărilor care vi se par interesante sau vă completează
informaţiile, deja indicate, din Tratatul privind istoria
românilor.