MENTINEREA SI EXPLOATAREA

RESURSELOR GENETICE VEGETALE

Mentinerea resurselor genetice disponibile constituie o cerinta primordiala pentru

succesul activitatii de ameliorare.
Hrana omenirii este asigurata, in principal, de patru cereale: grau, orez, porumb si
sorg. Se poate usor imagina ce dezastru ar inerveni daca una din aceste plante ar dispare,
datorita unei boli virulente cu care nu s-a putut lupta din timp. Aceasta supozitie face
indispensabila a tot ce se poate despre resursele genetice ale principalelor plante de cultura. Se
apeleaza mereu la formele salbatice de origine a plantelor cultivate, pentru a investiga o gena
sau mai multe, necesari imprimarii rezistentei la anumite boli. Unele culturi au fost salvate de
la disparitie, pe aceasta cale. Aceste transfere de gene s-au realizat treptat, pe masura ce a fost
necesar. Cu toate acestea, la nici o cultura nu s-a investigat in totalitate germoplasma
abordabila genetic, care apoi sa fie utilizata la nevoie. Sursele de gene nu trebuie sa fie numai
colectate si mentinute, ele trebuiesc studiate pentru a putea fi folosite cu maxima eficienta.
Intr-un sens larg, soarta speciei umane depinde de capacitatea noastra de a intelege si
utiliza resursele genetice vegetale. Acest exemplu nu este singular.
Din moment ce graul nu este numai cea mai importanta planta agricola, dar si cea mai
importanta sursa de proteina pentru o mare parte a locuitorilor Terrei, s-a lansat ideea de a
creste continutul si calitatea proteinei la aceasta cultura. Cresterea valorii nutritive a graului
implica cresterea continutului de lizina, un aminoacid esential gasit in cultivarele actuale la un
nivel sub 3% din procentul de proteina bruta. Dintr-o colectie de 15000 esantioane de grau
analizate in SUA, numai cateva, provenite din Argentina si India, contin circa 4% lizina.
Aceste varietati trebuie pastrate ca surse de gene pentru continutul ridicat in lizina, spre a fi
utilizat in programele de ameliorare.
Inainte de a se descoperi utilizarea androsterilitatiipentru obtinerea hibrizilor la
plantele care se castreaza dificil (grau, sorg, etc), plantele androsterile au fost eleiminate si
nimeni nu a propus conservarea lor. Inainte de aparitia necesitatii genelor de restaurare a
fertilitatii, asociata cu fenomenul heterozis, nu au fost cautate si nici nu s-a stiut ca
genotipurile difera in privinta acestui caracter.
Asemenea exemple pot fi semnalate le diferite plante de cultura. Amelioratorii si-au
dat seama de acest risc, cu mult timp in urma.la inceputul secolului XX si mai ales dupa
primul Razboi Mondial, s-au costituit colectii de seminte ale plantelor agricole, in numeroase
tari.
Intensificarea agriculturii dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, a cauzat pierderea
rapida a populatiilor locale, varietatilor primitive si selectionate, cat si a materialului nou
ameliorat, producand o evidenta ingustarea resurselor genetice vegetale,fapt ce a facut sa se ia
masuri ferme pentru stavilirea acestui fenomen prin crearea asaziselor „banci de gene”
Principalele surse de variabilitate genetica ce trebuie pastrate sunt:
 Varietatile comerciale cultivate in trecut si in prezent;
 Materialul ameliorat care nu a fost trecut prin procesul de omologare si
inregistrare, dar care poseda gene valoroase si sunt folosite in programele de
hibridare;
  Materialul de ameliorare care prezinta gene specifice (continut ridicat de
proteina, reziatenta la boli, stresuri climatice etc);
 Populatiile locale, in special cele care nu au mai trecut printr-un proces anterior
de ameliorare;
 Material genetic specific 9mutante, linii consangvinizate, surse citoplasmatice
s.a.);
 Poliploizi aneuploizi;
 Soiuri sintetice si hibrizi;
 Specii salbatice inrudite si buruieni.
Din cele de mai sus reiese ca, materialul initial de ameliorare ce trebuie mentinut se
imparte in doua categorii, cel existent la data inceperii programului de ameliorare (soiuri,
hibrizi, linii, populatii localeforme primitive de cultura, plante din flora spontana) si
materialul creat de ameliorator, prin diferite metode conventionale si neconventionale
(hibridare, consangvinizare, mutageneza, ploidie etc). Realizarea acestui deziderat impune
organizarea si studiere unor colectii de resurse genetice vegetale cat mai bogate, incat sa fie
posibila exploatarea maxima variabilitatii genetice.
Pentru mentinerea si conservarea materialului genetic vegetal sunt necesare banci de
gene bine organizate. Ele trebuie sa fie dotate in mod crespunzator pentru a mentine
viabilitatea semintelor timp de mai multi ani, fara regenerari frecvente. Trebuie stabilit si u
sistem de date eficient, pentru a sigura un acces usor la informatiile necesare si la materialul
vegetal.
Bancile de gene pot fi costituite din depozite de stocare a semintelor, sau partilor
vegetative, la tempertura si umiditate controlate. Evident, in cazul fiecarei specii la intervale
de timp mai mari sau mai mici, determinate de posibilitatea de pastrare a capacitatii
germinative, trebuie precedat la semanat si la obtinerea unui nou stac de seminte. Operatiunea
este relativ usor de realizat in cazul plantelor alogame, dar foarte dificila la plantele alogame
care ridica probleme serioase in privinta mentinerii potentialului genetic al populatiilor.
Asemenea institute, care au scopul mentinerii colectiilor de seminte si parti vegetative
au fost infiintate in diferite tari.
Situte stategic, in puncte cu diversitate genetica, aceste centre au fost specializate
pentru ameliorarea unor specii de cultura, dar si pentru stocarea materialului colectat, din
regiunea respectiva, sau din alte zone de pe Glob. Vacatia acestor institute este realmente
internationala, orientarile programelor de lucru fiind stabilite de un grup orientativ de circa 35
guverne sau organizatii internationale.
Coordonarea operatiunilor de colectare si de conservare a materialului este asigurat de
IBPGR (International Board of Plant Genetic Ressources), organism cu sediul la Roma, din
anul 1973.
Importanta internationala a conservarii resurselor genetice vegetale a facut ca in foarte
mullte tari sa se infiinteze ”banci nationale de gene”. Aproximativ 60 de banci aflate sub
supraveghere nationala au fost constituite pentru a culege si a conserva „tezaurele nationale
vegetale”, ca si pentru a introduce speciile straine necesare amelioratorilor. In acest domeniu
s-au dovedit deosebit de active NSSL ( National Seed Storage Laboratory) cu sediul in Fort
Collins- Colorado, SUA si VIR (Centrul Vavilov din Sankt Petersburg) din Rusia. La noi in
tara, s-a infiintat banca de gene in anul 1985, la Suceava.

Centre internationale de cercetare si stocare a resurselor genetice vegetale

Nr. Anul
Centrul Localizarea
crt. inaugurarii
IRRI Los Banos
1 1959
(Institutul International de Cercetari asupra Orezului) (Filipine)
CIMMYT
2 (Centrul Internatinal de Ameliorare a Porumbului si El Batan 1964
Graului)
CIAT
Palmira
3 (Centrul International de Agricultura Tropicala/manioc- 1968
(Columbia)
plante cu tuberculi)
ILCA Lima
4 1972
(Centrul International al Cartofului) (Peru)
ICRISAT
Hyderbad
5 (Institutul International de Cercetari privind zonele 1972
(India)
Tropicale Semi-aride)
ADRAD
Monrovia
6 (Asociatia pentru Dezvoltarea Culturii Orezului in Africa 1971
(Liberia)
de Vest)
ICIPE Nairobi
7 1971
(Centrul International pentru Combaterea Insectelor) (Kenya)
ICARDA
8 (Centrul International pentru Cercetari Agricole in Zonele Liban -
Aride)
IBPGR FAO, Roma
9 1973
(Consiliul International pentru Resursele Fitogenetice) (Italia)

In paralele cu intitutiile mentionate mai sus, o serie de societati private, tot mai
numeroase, prospecteaza in intreaga lume populatiile primitive apatinanad diverselor specii
vegetale, urmarind descoperirea unor noi genotipuri si realizand schimburi reciproce de
material biologic. Volumul resurselor aflate in stocurile acestor bansi de genesunt insa dificil
de estimat, iar materialul greu accesibil, spre deosebire de centrele internatinale sau nationale,
care furnizeaza plante si seminte oricarui solicitant.
Rolul bancilor de gene este crucial prin aceea ca pastreaza material bilogic care a
disparut in tarile de origine. Astfel IRRI (Filipine), pastreaza in colectiile sale specia de orez
Oryza perennis, care a disparut din Taiwan. Aceeasi colectie poseda cultivare de orez unice
din Kampuchia, distruse in timpul ostilitatilor armate din anii 1970 si care au putut fi
redistribuite in cultura in 1981 si 1982.
Totodata, pe langa depozitarea diversitatii genetice, bancile de gene joaca un rol
imortant in cercetarea fitogenetica si realizarea unor noi cultivare. Astfel, gratie unor colectii
de la IRRI, amelioratorii au realizat cultivare de orez adaptate regiunilor secetoase sau
capabile sa supravietuiasca sub un strat de apa de 5m. Cercetatorii de la CIMMYTau reusit sa
colectioneze varitati de grau si triticale ce pot fi cultivate pe oluri acide, bogate in ioni de
aluminiu; succesele acestui program ar putea revolutiona zona cerealiera din centrul si sudul
Braziliei.
Cercetarile efectuate asupra colectiilor fitogenetice pot duce la descoperiri inedite, cu
aplicabilitate practica imediata. In 1983, GIBSON si PICKETT, de la Statiunea Rodhamsted
din Anglia, au descoperit ca frunzele unei specii salbatice de cartof (Solanum berthaultii)
sintetizeaza un produs volatil care produce o reactie de dezorganizare sexuala a fidelor
purtatoare de virusuri, drosophile, acarieni sau tripsi. Aceasta substanta (E) b-fernesen s-a
dovedit a fi un feromon cu un efect de indepartare a acestor paraziti. Aceasta descoperire este
cu atat mai interesanta cu cat s-a demonstrat pentru prima data, ca aceeasi substanta chimica
are si rol de protectie vegetala. S-a obtinut un hibrid intre specia cultivata de cartof si cea
salbatica, realizandu-se un genotip a caror frunze sintetizeaza (E) b-fernesen, realizand astfel
protectie impotriva afidelor.

PERICOLUL RESTANGERII VARIABILITATII GENETICE

Pana la aparitia agriculturii stiintifice, aproximativ la mijlocul secolului al XIX-lea,

variabilitatea contituia o trasatura comuna pentru orice cultura care se reproducea sexuat.
Generat de mutatii si hibridare naturala si mentinuta prin selectie naturala, mcultivarea
plantelor a avut un rol deosebit in formarea raselor locale sau a populatiilor varientale
primitive, care evoluau ca o reactie fireasca la conditiile climatice, edafice si socio-economice
(SAVATTI, 1983).
Rasele locale sunt populatii in echilibru cu mediul si raman stabile perioade lungi de
timp. Structura de populatie are ca efect pastrarea unui potential pentru schimbari adaptative,
in special acolo unde exista posibilitatea de schimb de gene si introgresie.
Desi relativ izolate prin diferite bariere naturale, populatiile varientale primitive rareori
sunt izolate complet de infiltratii de gene din afara arealelor lor. Migrarea omului si comertul
au jucat un rol insemnat in schimbul de material genetic, realizandu-se in zone foarte diferite
ale agriculturii primitive numeroase introgresii din surse de gene externe. In momentul de
fata, varietatile la mai gasim numai in acel zone care nu au fost profund afectate de agricultura
moderna.
Trecerea de la populatiile varientale primitive la soiurile moderne a avut ca efect o
ingustare a bezei genetice, fapr ce s-a realizat pe doua cai. Tendinta spre ingustare a resurselor
genetice vegetale s-a intensificat in ultimele doua decenii datorita unor masuri culturale pe
suprafete mari, masuri care au minimalizat sau chiar inlaturat influenta mediului (exemplu: in
horicultura) si raspandirea unor selectii cu ridicata adaptabiliatate, pe suprafete mari.
Pericolul pe care il reprezinta saracirea resurselor genetice nu a aparut foarte clar decat
atunci cand, in anul 1970, culturile de porumb din SUA au fost afectate de helmintosporioza,
recolta din mai multe state cuprinse in binecunoscuta „Centura a porumbului” fiind redusa la
jumatate. Cauza s-a datorat faptului a, in acel moment, aproape 90% din hibrizii de porumb
posedau acelasi tip de citoplasma, ca urmare a utilizarii aceleiasi surse de androsterilitate (de
tip Texas).
Mai multe anchete de data recenta, au aratat ca diversitatea genetica a plantelor
cultivate la ora actuala, este mult diminuata. In 1970 doua cultivare de grau furnizau 40% din
recolta de grau de toamna in SUA. De asemenea, in 1980, 72% din recolta de cartofi era
sigurata de patru varietati,iar la mazare, de doua varietati.
O evolutie similara s-a observat in intreaga lume. Dupa al doilea Razboi Mondial, 95%
din varietatile de grau existente in Grecia, nu au mai fost cultivate, iar in Republica Sud
Africana, toate populatiile locale de sorg au disparut odata cu introducerea in cultura a
hibrizilor de mare productivitate, originari din Texas.
Granele de mare valoare, create de echipa Rockfeller in Mexic, au transformat
aspectul agriculturii pe suprefete intinse in Asia si America Latina, la fel ca si noile varietati
de orez create in Filipine. Succesul acesta reprezinta o reala si imediata amenintare, in sensul
ca bogatia de varietati din centrele genice, vor dispare fara urma. Aceasta amenintare nu este
nici noua, nici limitata numai la grau si orez, desi la aceste culturi dinamica procesului de
ingustare a bazei genetice este mult accelerata de lucrarile de ameliorare.
In acest moment trebuie sa luam in considerare semnificatia resurselor genetice
vegetale care au o valoare imediata, sau pe termen lung, avand in vedere nu numai nevoile
prezentate, dar si cele viitoare ale omenirii.
Unii ecologisti si geneticieni au semnalat fattul ca noile genotipuri introduse in cultura
sunt, in general, genetic uniforme si ca, variabilitatea genetica este in scadere constanta, fapt
care favorizeaza aparitia vulnerabilitatii genetice, cu toate consecintele sale grave.
Motivatia acestei ingrijorari este sustinuta de catre CHANG (dupa BOROJEVIC,
1990) care semnaleaza unele efecte ale vulnerabilitatii genetice:
 Foametea din Irlanda, in 1840, datorata manei cartofului (Phytophtora
infestans);
 Criza graului in SUA, in 1917, datorata ruginii brune (Puccinia graminis);
 Marea foamete din Bengal, India, in 1943, asociata cu patarea bruna a orezului
(Cochiobolus miyabeanus);
 Disparitia completa din cultura a soiului de orz Victoria , in anii 1940, in SUA,
datorita patogenului Cochiobolus victoriae;
 Trecerea rapida a daunatorului Nilaparvata lugens, de la biotipurile 1, la
biotipurile 2 de orez, intre anii 1974-1976, cand zone intinse au fost semanate
in Filipine si Indonezia cu cateva soiuri semipitice de orez.
Din datele prezentate rezulta importanta cunoasterii ccentrelor de diversitate genetica,
capabile de a oferi posibilitatea utilizarii genelor pentru anumite caractere specifice, in
programele de ameliorare. Aceasta perspectiva este cu atat mai actuala cu cat numeroase
populatii locale, sau varietati arhaice au disparut din cultura, sau au fost reduse la un numar
limitat de varietati datorita intensificarii productiei vegetale.
Varietatile cu productivitate ridicata si hibrizii care s-au creat de data recenta, in
diferite centre de ameliorare din lume, nu sunt de obicei diferentiati marcant genetic, intre ele.
Riscul epidemiilor nu se datoreaza in totalitate numai lipsei diversitatii genetice a
cultivarelor, ci si datorita optiunii cultivatoorului, care inceraca sa cultive cea mai buna
varietate, concentradu-si atentia asupra uneia sau a doua varietati. Datorita acestui fapt, apare
necesitatea crearii unui mare numar de varietati divergente pentru o specie cultivata, capabile
sa contracareze factorii limitativi majori dintr-un anumit mediu cologic. Acest fapt apare ca
important si in vederea asigurrarii stabilitatii productiilor dintr-o regiune, sau chiar la nivelul
unei ferme mari.
FORME DE CONSERVARE A RESURSELOR GENETICE

Conservarea vegetatiei constituie una din marile probleme care stau in fata celor ce au
puterea si raspunderea sa o rezolve. Din pacate, interventiile omului din ultimul timp fac ca
vegetatia sa fie supusa unor serioase transformari, care nu intotdeauna sunt favorabile
ocrotirii naturii.
Tinand cont de aportul substantial al resurselor genetice in sporirea productiei agricole
se impune mai nmult discernamant atunci cand se hotareste amplasarea unei zone industriale,
defrisarea unor paduri sau destelenirea unor pajisti. Plecand de la posibilitatile care le ofera
resursele genetice, prin estimari mai atente s-ar putea gasi mai multe avantaje, chiar pentru
dezvoltarea industriala, ca sa nu mai vorbim de agricultura, prin mentinerea si ocrotirea unor
ecosisteme, si nu distrugerea lor. Desigur, aportul resurselor genetice in sporirea productiei
agricole este mai lent si nu intotdeauna spectaculos. Avand in vedere insa ca o gena sau un
complex de genepot la un moment dat salva pieirea unei specii de baza in alimentatia umana,
ne putem da seama de uriasul rol al resurselor genetice in viata omenirii.
Conservarea genetica a plantelor trebuie sa asigure atat viabilitatea semintelor cat si
stabilitattea genetica initiala a materialului supus pastrarii. In functie de posibilitatile existente
si de particularitatile fiecarei plante, se hotareste forma de pastrare a fiecarei plante (seminte,
polen, radacini, tuberculi, culturi de tesuturi etc.).
Conservarea genetica poate fi facuta pe trei cai principale: in situ, ex situ si in banci de
gene.
Conservarea genetica a plantelor in situ
Conservarea genetica aplantelor in situ consta in oastrarea populatiilor in ecosistemel
naturale in care s-au format si dezvoltat si in care si in care sunt foarte bine adaptate la
conditiile de mediu. O astfel de conservare este specifica indeoasebi speciilor salbatice de
plante, care in general traiesc in comunitati in echilibru cu un mediu relativ stabil. Astfel de
comunitati pot fi: o padure primitiva, o savana expusa pasunatului, buruienile din culturi sau
de pe marginea drumului etc. Daca comunitatea este distrusa, partial sau total, sunt distruse in
acelasi timp si resursele genetice din cadrul comunitatii respective.
In timp ce pentru plantele salbatice, conservarea is situ constituie o solutie eficienta de
pastrare a resurselor genetice, pentru plantele de cultura primitive aceasta metoda prezinta
anumite dezavantaje. In primul rand este deoasebit de dificil sau chiar imposibil sa convingi
pe cultivatorii terenurilor din interiorul rezervatiei sa pastreze in cultura soiuri primitive, slab
productive, in timp ce vecinii lor, din afara rezervatiei, folosesc soiuri moderne, foarte
productive. In al doilea rand, prin folosirea in cultura pa suprafete mici a soiurilor primitive,
nu se asigura cuprinderea intregii diversitati genetice a speciilor, ceea ce duce la procesul de
eroziune genetica.
Din aceste cauze, in prezent, conservarea in situ se identifica in buna parte cu protectia
suprafetelor din rezervatiile naturale, in care se dezvolta anunmite spacii vegetale salbatice
sau specii silvice, a caror supravietuire este cnditionata de gradul de integritate al comunitatii,
in ansamblu.
Masurile de protectie variaza in functie de scopul rezervatiei, cat si de durata
aproximativa a acesteia. Pentru ca rezervatiile naturale sa functioneze ca habitate cu evolutie
continua si sa serveasca generatiilor viitoare, trebuie ca durata care se prevede pentru
existenta lor sa fie cat mai mare, iar arealele alese sa fie cat mai intinse si cat mai
reprezentative. O schema pentru rezervatii cu astfel de durata a fost elaborata odata cu
stabilirea rezervelor Biosferei in Proiectul al 8-lea al Programului UNESCO Ömul si
biosfera”. Astfel de masuri sunt deosebit de necesare, indeosebi in domeniul resurselor
genetice silvice, standardele de protectie pot fi sensibil micsorate.
Pentru ca pastrarea plantelor in situ sa decurga in conditii normale, de mare importanta
este cunoasterea temeinica a aspectelor biologice ale conservarii genetice in asemenea
conditii. Astfel, in activitatea de conservare a plantelor salbatice, trebuie avute in vedere, atat
durata mare de evolutie continua a acestora in cadrul mediului natural, cat si pastrarea
populatiilor salbatice ca surse potential folositoare pentru viitor. Evolutia continua a mediului
natural, in multe cazuri in sens distructiv, cere ca populatiile sa posede o mare variatie
genetica, in vederea mentinerii capacitatilor de adaptare.
Majoritatea programelor de conservare in situ au in vedere ecosistemele sau
comunitatile cu mai multe specii. Pentru conservare insa, retin atentia numai cateva dintre ele,
amenintate cu extinctia sau in curs de extinctie. Procesele de baza ale supravietuirii, cum sunt:
evolutia adaptativa, mentinerea variatiei in interiorul populatiei, stabilitatea pe termen lung a
numarului populatiilor si abundentei speciilor in interiorul comunitatilor, constituie probleme
centrale ale biologiei moderne. Majoritatea programelor de conservare in natura implica
utilizarea unuia sau mai multor areale pentru pastrarea unei specii sau comunitati. Aceste
areale sunt asementaore unor insule izolate, intre care nu este exclus schimbul biologic natural
sau prin intermediul omului. In functie de diversitatea speciilor din insule si a cauzelor
extinctiei, se stabilete stategia alegerii locului rezervatiei, marimea acesteia, administratrea
rezervelor, precum si planificarea unor actiuni pe termen lung.

Conservarea genetica a plantelor ex situ (sau in gradinile botanice).*

Spre deosebire de conservarea in situ, unde plantele sa pastreaza in canditiile naturale
in care s-au format, in echilibru dinamic cu mediul respectiv, in conservarea ex situ, plantele
apartinand mai multor specii sunt concentrate in anumite locuri, controlate de om, in
conformitate cu anumite principii de organizare si functionare. In general, in intreaga lime,
gradinile botanice sunt cele care adapostesc atat specii autohtone adaptate la conditiile
ecologice locale, cat si specii straine.
Conservarea genetica in gradinile botanice constituie o problema relativ noua,
intrucat,nu demult, majoritatea gradinilor botanice detineau suprafete relativ reduse, de 5-10
ha, obiectivele lor fiind, in general, altele decat conservarea genetica.
Criza resurselor genetice declansata in ultima vreme, a determinat pe de-o parte
cresteea suprafetelor gradinilor botanice, iar pe de alta parte, imbunatatirea functiilor acestora,
fie prin alaturarea la cele existente si a celei de conservare genetica, fie prin dezvoltarea
acestei functii acolo unde ea exista. Pentru ca o gradina botanica sa poata indeplini si functia
de conservare genetica,trebuie ca fiecare colectie vie care se gaseste in gradina sa fie astfel
formata si dimensionata,incat sa permita mentinerea structurii genetice a populatiilor
respective. In caz contrar, structura genetica a populatiilor va suferi schimbari importante,
abatandu-se de la structura genetica initiala, chiar daca din punct de vedere al aspectului
exterior nu se sesizeaza schimbari evidente. De asemenea, structura si marimea specifica a
populatiilor in conservarea genetica ex situ trebuie conduse in functie de sistemele de
reproducere si de imnultire a acestora. De aici, rezulta ca nu orice conservare de plante este in
avcleasi timp si conservare genetica, ceea ce presupune in primul rand pastrarea integritatii
genetice. Or, cu un numar insuficient de indivizi dintr-o populatie sau cu o recolta
necorespunzatoare a probelor se asigura conservarea numai a unei parti din variatia totala a
populatiei. Marimea optima a unei probe , care se preleveaza dintr-o populatie, pentru a o
reprezenta, trebuie sa cuprinda acel numar de plante din care sa se obtina cu o certitudine de
95% toate alele unui locus luat la intamplare si la care exista in populatiecu o fresventa mai
mare de 0,05.
Gradinile botanice pot, de asemenea, contribui la ocrotirea unor plante, indeosebi a
acelora,care deocamdata nu pot fi conservate in banci de gene sau prin culturi de tesuturi,
precum si speciilor amenintate cu extinctia., la care trebuie urmarita conservarea, chiar si a
unei parti din variatia genetica totala, in caz ca nu se poate cuprinde intreaga diversitate. In
vederea realizarii functiei de conservare genetica gradinile botanice trebuie dotate cu
aparatura speciala si constructii corespunzatoare pastrarii semintelor pe termen lung.
In prezent, reteaua de gradini botanice din lume este foarte neuniform distribuita, de la
lipsa lor in multe tarii din Africa, Asia, America Centrala si America de Sud, la o densitate
ridicata, in Europa si America de Nord.

*Tehnice moderne de conservare ex situ

Conservarea ex situ prin culturi in vitro

Aceasta, deşi prezintă riscul aparitiei variabilităţii somaclonale datorata metodelor de
regenerare folosite, dar si a mentinerii pe termen mediu si lung a culturilor, joacă un rol
extrem de important în conservarea speciilor de plante periclitate, acţionând împotriva
dispariţiei speciilor sau populaţiilor în sălbăticie şi reprezintă o sursă continuă de plante
utilizate în programe de restaurare. Succesul unei metode de conservare ex situ a variabilităţii
genetice a speciilor de plante depinde în mod strict de colectarea probelor in situ (Falk &
Holsinger, 1991). Conservarea in vitro, ca tehnică modernă a conservarii ex situ, implică
tehnici de culturi celulare utilizate pentru menţinerea şi păstrarea resurselor vegetale cultivate
şi crescute in vitro prin procese ce implică subcultivari succesive.

Conservarea ex situ prin criostocare

Reprezinta o alternativa pentru conservarea resurselor genetice vegetale pe termen
lung, intrucat in aceste conditii majoritatea proceselor biochimice si fiziologice sunt incetinite
sau complet stopate. Materialul genetic criostocat poate fi reutilizat atat in alte experimente,
cat si in programele de repopulare. Printre avantajele metodei de criostocare pot fi enumerate
si:

 pastrarea nealterata pe termen lung a materialului biologic, fiind o sursa inepuizabila

de tesuturi si linii celulare genetic stabile,
 spre desebire de colectiile in camp se elimina riscul instalarii eroziunii genetice,
 comparativ cu tehnicile de cultura in vitro care sunt mai laborioase si costisitoare, este
una dintre cele mai eficiente metode de securizare a resurselor genetice.
Pentru ca un sistem de conservare să fie eficient trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

 Abilitatea de a minimiza creşterea şi dezvoltarea plantelor in vitro prin mărirea

intervalului dintre subcultivari,
 Să fie menţinută viabilitatea materialului stocat şi conservarea stabilităţii genetice,
 Să menţină potenţialul de dezvoltare şi adaptare a materialului biologic conservat când
este adus în condiţii fiziologice naturale.

Pentru a asigura o mai mare diversitate genetică a populaţiilor speciilor conservate este
necesar ca recoltarea probelor să se realizeze din zone diferite, din subpopulaţii diferite. De
aseamenea, este important ca probele sa fie analizate separat, în funcţie de caracteristicile
habitatului de origine, în vederea conservării genetice a populaţiilor respective (Segarra-
Moragues si colab., 2005).

Consvervarea genetica a plantelor in banci de gene

Conservarea genetica moderna a plantelor se face in asa-zisele „banci de gene”,
institutii special infiintate, care au sarcina de aprospecta, colecta, evalua si conserva plantele
pe termen foarte lungi. In acest sens, s-au efectuat studii, ale caror rezultate au stat la baza
stabilirii conditiilor de climatizare necesare mentinerii viabilitatii semintelor si integritatii lor
genetice.
De asemenea, in cadrul bancilor de gene se impuneefectuarea unor studii referitoare la
influenta factorilor de mediu si genetici asupra viabilitatii semintelor, gasirea si a altor metode
de conservare genetica, stabilirea intervalelor de reinmultire a semintelor, calitatea
materialulul colectat din punct de vedere chimic, fiziologic, citologic, genetic etc.

Managementul germoplasmei conservate în bănci de gene (în câmp, seminţe sau in

vitro) presupune anumite activităţi (de Vicente si colab., 2005):

 de asigurare a identităţii indivizilor în vederea menţinerii integrităţii genetice,

 de limitare a colecţiilor prin determinarea germoplasmei redundante,
 de monitorizare a modificărilor genetice naturale sau apărute ca urmare a intervenţiei
omului,
 de identificare a genelor importante.

Colecţiile in vitro pot fi clasificate astfel (IPGRI Handbooks for genebanks No. 6, 2003):
– Colecţii active (active collections) cuprind exemplare pentru utilizare curentă,
multiplicare, cercetare, distribuire, evaluare. Sunt în mod normal duplicate ale colecţiilor de
bază şi sunt menţinute în condiţii de conservare pe termen mediu şi lung.
– Colecţiile de bază (base collections) reprezintă un set de exemplare conservate pe
termen lung, ce nu sunt utilizate pentru analize de rutină.
– Colecţii pentru securitate (security backup collection) cuprind exemplare din
colecţiile active depozitate în locaţii diferite faţă de colecţiile active şi cele de bază.
– Colecţiile de arhivă (archive collections) – stoc de germoplasmă depozitată, dar nu
este conservată propriu-zis.
 Un compartiment relativ nou în cadrul majoritatii bancilor de gene este cel de
regenerare a probelor. Pana in prezent, acesta a fost mai mult sau mai putin de sine statator,
dar rolul lui s-a dovedit de mare importanta pentru asigurarea viabilitatii genotipurilor pe
perioade lungi de timp. Între atribuțiile comportimentului intră și distribuirea semințelor către
alte bănci de gene sau utilizatori.

FLOW-CHART FOR SEEDS IN INTERNATIONAL TRANSFER TO GENEBANKS

STAGE: MATERIAL COLLECTED

PRE-EXPORT CLEANING
DRYING

REGISTRATION

PRE-EXPORT QUARANTINE INSPECTION

CHEMICAL TREATMENT
DISPATCH

POST-ENTRY
POST-ENTRY QUARANTINE INSPECTION

DECISION ON CONTROL MEASURES

SHORT-TERM STORAGE LONG-TERM STORAGE

REGISTRATION REGISTRATION

CLEANING CLEANING
HERBARIUM SAMPLE
GERMINATION TEST GERMINATION TEST

PRE-STORAGE

MEASURE MOISTURE CONTENT MEASURE MOISTURE CONTENT

DRYING, PROCESSING, PACKIGING DRYING, PROCESSING, PACKIGING

STORAGE -10 to 5ᴼ C, 30%RH -20 to -10ᴼ C

RECORDING SEED QUANTITY RECORDING SEED QUANTITY

AND STORAGE POSITION AND STORAGE POSITION

PERIODIC GERMINATION TESTS PERIODIC GERMINATION TESTS

POST-STORAGE

DISPATCH TO PLANT BREEDERS DISPATCH TO PLANT BREEDERS

 Seed multiplication for
long-term storage
Quarantine procedures Quarantine procedures

FLOW-CHART FOR SEED MULTIPLICATION IN GENEBANKS

Seed sample from genebank

Registration and inspection

Preparation of soil

Chemical coating of seeds

Planting in screened house

Post-germination inspection

Uninfected plants Infected plants

Transfer to field plots Re-pot in screened house

Protection from pathogens Cure seed-borne infection

and pests prevent it spreading

Propagate from
un-infected tissues

Regular crop inspection Protect from other crop infections

Harvest F1 seed Regular plant infection

Dispatch to genebank Dispatch to genebank

for post-entry registration for post-entry registration