JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Desfăşurarea judecării cauzelor

Judecata în primă instanţă se mărgineşte strict la faptele şi la
persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Actuala procedură nu
permite extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane sau a
acţiunii penale pentru alte acte materiale în faza judecăţii.
Schimbarea încadrării juridice nu are repercursiuni în privinţa
limitelor investirii instanţei şi nu atrage incompatibilitatea instanţei.
Măsurile pregătitoare prevăzute de art. 372-373 C. proc. pen.
constituie liantul între momentul sesizării instanţei de judecată şi începutul
efectiv al şedinţei de judecată.
Astfel, la termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor,
preşedintele verifică identitatea inculpatului. În cazul în care inculpatul este
persoană juridică, preşedintele face verificări cu privire la denumire, sediul
social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea
persoanelor abilitate să îl reprezinte.
După ce s-a făcut apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţi
pentru şedinţa de judecată, preşedintele constată care dintre ei sunt prezenţi
şi care lipsesc, după care invită martorii să părăsească sala de şedinţă şi să
revină atunci când vor fi chemaţi. De regulă, experţii rămân în sala de
şedinţă. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă previne influenţarea lor
de cele declarate sau discutate în şedinţă înainte de a fi ascultaţi. Întrucât
experţii şi-au exprimat concluziile în rapoarte scrise, nu se justifică aceeaşi
măsură şi faţă de ei. Interpreţii trebuie să rămână în sala de şedinţă pentru a
face traducerile necesare şi a da lămuriri asupra traducerilor făcute anterior.
Invitaţia de a părăsi sala de şedinţă se adresează şi acelor persoane care au
cunoştinţă de faptele cauzei şi ar putea fi ascultate ulterior ca martori.
Potrivit art. 374 C. proc. pen., la primul termen la care procedura de
citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele
dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în
judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să
facă o prezentare succintă a acestuia.
Acest moment are efecte juridice întrucât marchează pragul până la
care se pot face constituirile de parte civilă în proces, se pot propune probe şi
se pot invoca excepţiile sancţionate cu nulitatea relativă.
După ce a explicat inculpatului învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează
că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce

1
declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi dreptul de a pune întrebări
coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi
de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este
necesar. I se creează astfel inculpatului posibilitatea de a interveni activ în
desfăşurarea cercetării judecătoreşti, ajutând la aflarea adevărului despre
faptele cauzei.
În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului
că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate
în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă
recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.
În această situaţie preşedintele îi aduce la cunoştinţă dispoziţiile art.
396 alin. 10 C.p.p. potrivit cărora „în caz de condamnare sau amânare a
aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei
închisorii sunt reduc cu 1/3, iar în cazul pedepsei amenzii, cu 1/4”.
În situaţia în care părţile propun probe pentru a fi administrate, acestea
trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele
prin care pot fi administrate, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce
priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. În cazul în care
probele administrate în faza de urmărire penală nu sunt contestate de părţi,
acestea nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti (art. 473 alin.
7 C. proc. pen.). Cu toate acestea, instanţa poate ordona din oficiu
administrarea de probe, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Dacă inculpatul recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa,
instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile
procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii şi
administrează proba cu înscrisuri, dacă este solicitată (art. 377 corob. cu art.
374 alin. 4 şi art. 375 C. proc. pen.).
După ce stabileşte identitatea inculpatului, dacă acestea consimte să
dea declaraţii, se procedează la ascultarea lui cu privire la învinuirea ce i se
aduce. Omisiunea de a se asculta inculpatul prezent la judecată poate atrage
nulitatea hotărârii pronunţate, dacă prin această omisiune s-a adus atingere
dreptului său la apărare, nulitatea fiind relativă.
Inculpatul este lăsat să arate tot ce cunoaşte despre fapta pentru care a
fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către
procuror, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi
inculpaţi şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se
face. Inculpatul poate fi reaudiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora
dintre ei.

2
 În situaţia în care inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau
împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în
instanţă şi cele date anterior, preşedintele instanţei poate da citire, în
întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare. Dacă inculpatul refuză să dea
declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat
anterior.
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente constituie mijloace de probă. Acestea sunt lăsate să arate tot ceea
ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod
nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii
acestora.
Dacă întrebările sunt respinse de către instanţă în situaţia în care
apreciază că nu sunt utile şi concludente, întrebările respinse se
consemnează în încheierea de şedinţă.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot pune întrebări, dacă
apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot
fi reascultate ori de câte ori este necesar.
În continuarea cercetării judecătoreşti sunt ascultaţi martorii care s-au
prezentat la şedinţa de judecată. Aceştia sunt chemaţi pe rând în sala de
şedinţă. Martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacă
este membru de familie sau fost soţ al inculpatului, persoanei vătămate ori al
celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de
duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma
săvârşirii infracţiunii.
Martorului i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile prevăzute de
art. 120 C. proc. pen. apoi i se pune în vedere să depună jurământul sau
declaraţia solemnă în condiţiile art. 121 C. proc. pen.
Întrucât ascultarea martorilor se face în contradictoriu, legea prevede
ordinea în care se pot pune întrebările: în primul rând de către membrii
completului de judecată şi de către procuror, inculpat, partea vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul a fost propus de
către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către
procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi.
În condiţiile art. 381 alin. 4 C. proc. pen., instanţa poate respinge
întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei, întrebările respinse fiind
consemnate în încheierea de şedinţă.
Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune
motivat, potrivit alin. 5 al art. 381 C. proc. pen., fie continuarea judecăţii, fie

3
amânarea cauzei. Martorul care, deşi citat sau căruia i s-a pus în vedere să
se prezinte la un anumit termen de judecată lipseşte nejustificat, poate fi
adus cu mandat de aducere.
Declaraţiile martorilor, răspunsurile inculpaţilor, ori ale altor persoane
audiate în cauză se consemnează în scris.
Potrivit art. 383 C. proc. pen., procurorul, partea vătămată şi părţile
pot renunţa la probele pe care le-au propus.
Este posibil ca, în cursul judecăţii în primă instanţă să se poată ajunge
la concluzia că încadrarea juridică dată faptei în actul de sesizare să nu fie
corectă şi că ar trebui schimbată cu o altă încadrare juridică, corespunzătoare
faptei penale.
În condiţiile art. 386 C. proc. pen., instanţa este obligată să pună în
discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului să are dreptul să
ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti
apărarea.
Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată
cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere
prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa
continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea
procesului penal.
După ce a fost epuizată administrarea probelor admise, preşedintele
instanţei întreabă procurorul, persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat
explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării
judecătoreşti. Dacă s-au formulat cereri de probatorii şi acestea au fost
admise, se continuă cercetarea judecătorească pentru a fi administrate, iar
dacă fie nu s-au formulat noi cereri de probe ori aceste cereri au fost
respinse, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească şi se trece
la dezbaterile pe fond. Preşedintele completului dă cuvântul pe fond în
următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente. Ultimul cuvânt aparţine inculpatului, timp în care
nu i se pot pune întrebări, însă dacă acesta relevă fapte sau împrejurări noi,
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării
judecătoreşti.
Instanţa poate încuviinţa, la cererea părţilor, după închiderea
dezbaterilor, să depună concluzii scrise.

Procedura în cadrul recunoaşterii învinuirii

În cazul în care inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în procedură
simplificată instanţa procedează la ascultarea inculpatului – dacă recunoaşte

4
situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, dacă solicită să fie judecat în
baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor noi
prezentate de părţi şi persoana vătămată (dacă şi în măsura în care se solicită
proba cu înscrisuri noi). „Ascultarea” la care face trimitere art. 375 alin. 1
C.p.p. este realizată strict în vederea stabilirii procedurii de judecată fiind
diferită de „audierea” prevăzută de art. 378 care se realizează în vederea
stabilirii obiectului judecăţii.
Inculpatul nu mai poate reveni pe parcursul procesului penal asupra
propriei sale cereri de a fi judecat în procedură simplificată în baza
recunoaşterii învinuirii, declaraţia sa dată în baza art. 375 alin. 1 C.p.p.
având caracter irevocabil. Instanţa se pronunţă asupra cererii ca judecata să
aibă loc în procedură simplificată după ce ascultă concluziile procurorului şi
a celorlalte părţi. Dacă admite cererea instanţa interpelează părţile şi
persoana vătămată dacă propun administrarea probei cu înscrisuri, singura
probă admisibilă în această procedură şi după caz apreciind asupra
concludenţei şi utilităţii probelor fie dă termen pentru administrarea probei
cu înscrisuri fie trece la soluţionarea cauzei. Dacă respinge cererea de
judecarea cauzei în procedură simplificată instanţa judecă potrivit
procedurii comune (art. 374 C.p.p.).
Pentru ca cererea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată
să poate fi admisă se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii:
1. acţiunea penală îndreptată împotriva inculpatului să nu vizeze o
infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. ICCJ prin decizia
16/2013 pronunţată într-un recurs în interesul legii a stabilit că într-un
proces penal având ca obiect un concurs de infracţiuni în a cărui alcătuire
intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar
săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat judecarea
cauzei se va face potrivit dreptului comun iar nu procedurii simplificate.
Această decizie este aplicabilă şi în prezent în temeiul art. 4771 C.p.p.
deoarece suntem în prezenţa unei probleme de drept dezlegată cu privire la o
dispoziţie legală care subzistă şi în actuala reglementare. (procedura
simplificată în baza recunoaşterii învinuirii era reglementată aproape identic
în art. 3201 din vechiul C.p.p.)
Nu poate avea loc o procedură simplificată în cazul infracţiunilor
pedepsite alternativ cu detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii (de ex.
omorul calificat prevăzut de art. 189 C.pen.). Procedura simplificată nu se
aplică nici pentru tentativa la o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă.
2. procedura simplificată nu se aplică în situaţia în care
infracţiunea/infracţiunile au fost săvârşite în timpul minorităţii deoarece art.

5
396 alin. 10 C.p.p. se referă la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de
lege, aşa încât faţă de sistemul sancţionator actual al minorilor care este
bazat numai pe măsuri educative privative sau neprivative de libertate
minorii nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei.
3. o altă condiţie vizează cererea inculpatului ca judecata să se facă pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale precum şi a înscrisurilor
noi care pot fi prezentate de părţi şi de persoana vătămată . Este evident că în
situaţia în care procedura de cameră preliminară au fost excluse una/unele
probe nici acestea nu vor fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
4. solicitarea inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată trebuie să
fie făcută personal şi procedura se aplică numai dacă recunoaşte în totalitate
faptele reţinute în sarcina sa. Recunoaşterea nu vizează încadrarea juridică a
faptelor, inculpatul având posibilitatea chiar în prezenţa recunoaşterii
faptelor să solicite schimbarea încadrării juridice a acestora. Recunoaşterea
vizează fapta dar şi modalitatea de participare la faptă şi forma de vinovăţie.
Prin decizia 17/2012 pronunţată într-un recurs în interesul legii ICCJ a
stabilit că judecătorul care a soluţionat cauza în procedură simplificată cu
privire la unul din inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală
şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în
judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu pentru
infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate.
Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care în considerentele
hotărârii pronunţată în procedura simplificată şi-a exprimat părerea cu
privire al soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă.
5.procedura simplificată este aplicabilă dacă instanţa consideră că probele
administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Instanţa va pronunţa o încheiere motivată care nu este supusă nici unei
căi de atac separate, putând fi atacată cu apel doar odată cu fondul cauzei.
În procedura simplificată disjungerea acţiunii civile poate avea loc în
două situaţii:
A) când administrarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea pretenţiilor
civile impune acordarea mai multor termene de judecată;
B) când pentru dovedirea pretenţiilor civile este necesară administrarea altor
mijloace de probă decât înscrisurile.

Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată

Prima instanţă va trebui să dea rezolvare, în condiţiile art. 396 C. proc.
pen., chestiunilor de fapt care ţin de latura penală şi care se referă la
temeinicia învinuirii inculpatului; dacă s-a reţinut că inculpatul a săvârşit

6
fapta pentru care este judecat, trebuie să dea răspuns chestiunilor de drept
privind răspunderea penală a inculpatului şi să se stabilească sancţiunea la
care va fi supus.
După ce rezolvă latura penală, potrivit art. 397 C. proc. pen., se dă
rezolvare chestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul cauzat prin
infracţiune , existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de reparare a prejudiciului.
Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile.
Dacă admite acţiunea civilă instanţa apreciază dacă este cazul să dispună
luarea unor măsuri asigurătorii privind reparaţiile civile în situaţia în care
acestea nu au fost dispuse anterior. Instanţa se pronunţă prin hotărâre asupra
restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare chiar dacă nu există
constituire de parte civilă.
Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi
restituirea lucrurilor sunt executorii. Dispoziţiile privitoare la restabilirea
situaţiei anterioare devin executorii la data rămânerii definitive a hotărârii.
Dacă instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă (a se vedea art. 25 alin. 5
C.p.p.) măsurile asigurătorii se menţin cu excepţia situaţiei reglementată în
art. 25 alin. 5 C.p.p.
Instanţa dispune dacă admite acţiunea civilă plata din cauţiunea
despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor pricinuite de infracţiune.
Instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare.
Instanţa are obligaţia ca prin hotărâre să se pronunţe asupra
menţinerii, revocării înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive
dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, dispoziţia din
hotărâre în acest sens având caracter executoriu. Această obligaţie a instanţei
subzistă indiferent de natura măsurii preventive (privativă sau restrictivă de
libertate).
Instanţa dispune punerea de îndată în liberate a inculpatului arestat
preventiv (dispoziţia în acest sens din hotărâre având caracter executoriu)
dacă:
- pronunţă o hotărâre în care dispune renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal;
- instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata
reţinerii şi arestării preventive;
- instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare cu suspendarea executării
sub supraveghere;
- o pedeapsă cu amendă;
- o măsură educativă neprivativă de libertate.

7
 Dispoziţia instanţei prin care inculpatul este pus în libertate în
situaţiile prezentate este comunicată administraţiei locului de deţinere care
primeşte după pronunţarea hotărârii o copie după dispozitiv sau extras.
Instanţa dispune fie restituirea cauţiunii dacă nu s-a dispus plata din
aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate prin
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii fie va dispune confiscarea
cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu
măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive în situaţia în care
inculpatul a încălcat cu rea-credinţă obligaţiile care îi reveneau sau există
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru
care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa şi nu s-a
dispus plata din cauţiune a pagubelor cauzate prin infracţiune a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii.
Durata arestării preventive şi a arestului la domiciliu se deduce din
pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu
cu o zi din pedeapsă.
Faţă de conţinutul art. 399 alin. 1 este de observat că enumerarea nu
face trimitere şi la „luarea” măsurii preventive. În această situaţie se poate
conchide că instanţa, deşi nu este obligată poate să dispună luarea unei
măsuri preventive la momentul pronunţării hotărârii.
Instanţa de fond poate însă după pronunţarea hotărârii, până la
sesizarea instanţei de apel să dispună la cererea sau din oficiu luarea,
revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul
condamnat, în condiţiile legii. (art. 399 alin. 10 C.p.p.) Completul de
judecată ca avea aceeaşi compunere care a pronunţat hotărârea în fond.
Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare
trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a
dezbaterilor, repune cauza pe rol.
Fiecare dintre aceste chestiuni este supusă deliberării completului de
judecată. În momentul în care s-a ajuns la unanimitate sau majoritate de
voturi (complet colegial) sau când judecătorul unic a stabilit soluţia ce
trebuie dată în cauza judecată, se redactează minuta. În acest act se va
consemna ceea ce s-a hotărât, în speţă rezultatul deliberării. Minuta se
semnează de către membrii completului de judecată în momentul în care s-a
redactat. Minuta trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul
hotărârii (art. 400 C. proc. pen.).
Lipsa minutei face imposibilă verificarea a ceea ce s-a hotărât imediat
după deliberare, lipsa componenţei completului de judecată care a dat
soluţia, precum şi lipsa semnăturii unui judecător atrag nulitatea absolută a
hotărârii.

8
 Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele
completului de judecată, asistat de grefier. La pronunţarea hotărârii părţile
nu se citează.

Sentinţa penală
Sentinţa penală este actul procedural prin care se înfăptuiesc sarcinile
justiţiei în cauzele penale. Din momentul în care hotărârea penală devine
definitivă, sentinţa penală capătă puterea obligatorie a legii faţă de
autorităţile publice, instituţiile publice, alte unităţi, faţă de persoanele la care
se referă. Sentinţa se pronunţă în numele legii.
Prin sentinţa penală se soluţionează fondul cauzei.
Instanţa poate pronunţa după caz condamnarea, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită
de inculpat. Dacă inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii instanţa va
dispune plata amenzii din cauţiune dacă anterior faţă de inculpat s-a luat
măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus
înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului
judiciar pe cauţiune.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constă dincolo
de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost
săvârşită de inculpat în condiţiile art. 83-90 C.pen.
Inculpatul poate beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă în cazul
închisorii cu 1/3 iar în cazul amenzii cu ¼ nu numai în situaţia în care
judecata a avut loc în procedura simplificată dar şi în situaţia în care:
instanţa a respins cererea de judecare în procedură simplificată şi totuşi după
efectuarea cercetării judecătoreşti în procedură comună a reţinut aceeaşi
situaţie de fapt ca aceea descrisă în rechizitoriu şi recunoscută de inculpat;
instanţa deşi a admis cererea inculpatului pentru judecarea în procedură
simplificată a administrat probe pentru stabilirea încadrării juridice şi
indiferent dacă schimbă sau nu încadrarea juridică reţine aceeaşi situaţie de
fapt ca acea reţinută în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată
dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi
a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 80-82 C. pen.
Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin.
1 lit. a-d C.p.p.

9
 Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute în art. 16
alin. 1 lit. e-j C.p.p. Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal şi
se constată ca urmare a continuării procesului penal că sunt incidente
cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. a-d C.p.p. instanţa pronunţă achitarea
iar dacă se constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. a-d
C.p.p. instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Cuprinsul sentinţei penale

După pronunţarea sentinţei penale urmează să se redacteze hotărârea
judecătorească. Termenul în care trebuie redactată hotărârea este de 30 de
zile având natura juridică a unui termen de recomandare.
Sentinţa prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei trebuie să
cuprindă o parte introductivă (comună pentru toate sentinţele), expunerea şi
dispozitivul.
Partea introductivă (practicaua) cuprinde menţiunile prevăzute în
art. 402 C. proc. pen.: denumirea instanţei care a judecat cauza, data
pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum şi numele şi
prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale
grefierului.
Expunerea sau considerentele sentinţei penale cuprind elementele
prevăzute de art. 403 C. proc. pen., respectiv: datele privind identitatea
părţilor; descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea
timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată
acesteia prin actul de sesizare; motivarea soluţiei cu privire la latura penală,
prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii
penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu
privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt
pe care se sprijină soluţia dată în cauză; arătarea temeiurilor de drept care
justifică soluţiile date în cauză.
Motivarea soluţiei trebuie să fie reală şi completă, în sensul că din
sentinţă trebuie să rezulte corect şi justificat conflictul de drept penal
soluţionat, de natură să convingă de justeţea soluţiei şi să permită instanţei
de control să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate.
Dispozitivul sentinţe penale cuprinde elementele prevăzute în art. 404
C. proc. pen.: persoana inculpatului şi soluţia dată cu privire la infracţiune,
indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în
caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se
întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea
acţiunii civile.

10
 Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de
instanţă cu privire la deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive,
indicându-se partea din pedeapsă executată, în acest mod; măsurile
preventive, măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor
ce nu sunt supuse confiscării, rezolvarea oricăror probleme privind justa
soluţionare a cauzei. De asemenea, cuprinde menţiunea că hotărârea este
supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat,
indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că
pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Prin decizia 24/2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii de
ICCJ s-a stabilit că lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii că pronunţarea
acesteia s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea acesteia doar dacă se
dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
anularea acelui act, iar anularea este necesară pentru aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei.
Când instanţa dispune condamnarea în dispozitiv se menţionează
pedeapsa principală aplicată. Dacă se dispune suspendarea executării
pedepsei în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi
obligaţiile pe care trebuie să le respecte condamnatul.
Atunci când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii în
dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi
îndrumarea minorului.
Dispozitivul trebuie să fie conform cu minuta. Lipsa unor menţiuni
esenţiale de care depinde executarea sentinţei (spre exemplu: identitatea
inculpatului, încadrarea juridică dată faptei, nedeterminarea pedepsei
aplicate, soluţia dată în latura civilă a cauzei) atrag nulitatea sentinţei penale.
Erorile materiale se pot înlătura printr-o încheiere a instanţei de judecată.
După pronunţare, se comunică procurorului, părţilor, persoanei
vătămate şi, în cazul inculpatului arestat, administraţiei locului de deţinere, o
copie a minutei, în vederea exercitării căii de atac. În situaţia în care
inculpatul nu înţelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică
într-o limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii persoanelor
menţionate anterior li se comunică hotărârea în întregul său.

11