Natura juridică a contractului de transport

Prestare de servicii. Codul comercial român califica activitatea de transport

ca act obiectiv de comerţ, iar vechiul Cod civil încadra contractul de transport în
cadrul locaţiunilor de lucrări.
Codul civil actual, prin care sunt abrogate reglementările din vechiul Cod civil și
din Codul comercial român, introduce noţiuni noi cu efect direct asupra regimul
juridic al transportatorului cum sunt noţiunile de profesionist şi întreprindere, noţiuni
care înlocuiesc comerciantul şi faptele de comerţ.
Prestarea de servicii nu primește o definire expresă în Cod, dar se consideră
prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri. Observăm că
se utilizează o definire negativă, în sensul că toate operaţiunile economice care nu
sunt livrări de bunuri, sunt prestări de servicii: serviciile efective indiferent de natură -
transport, reparaţii, etc.

Obligațiile de prestare de servicii. Sunt obligații de prestare de servicii acele

obligații ce au ca obiect o activitate proprie a debitorului, cu excepția predării unui
bun sau unor bunuri. Obligațiile de prestare de servicii nu sunt susceptibile de
executare silită în natură și în caz de neexecutare voluntară, creditorul are doar dreptul
de a pretinde și obține condamnarea debitorului la plata de daune-interese1.

Activitatea de transport – prestare de servicii. Argumente. Calificarea

contractului de transport drept prestare de servicii este susţinută de o serie de
argumente:
a) prestatorul de servicii nu realizează un obiect, beneficiarul folosindu-se de
serviciul specific pe care îl execută acesta, ca în cazul transportului unde serviciul
specific constă în strămutarea persoanelor sau a bunurilor;
b) transportatorul este considerat prestator de servicii şi datorită faptului că el
beneficiază de independenţă juridică faţă de cealaltă parte contractantă; el, nefiind
prepusul clientului său, îşi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contract în baza
propriului său program, fiind exclusă orice ingerinţă din partea expeditorului sau
călătorului, care nu pot să dea indicaţii privind efectuarea transportului2.
c) transportatorul aduce la îndeplinire contractul de transport pe propriul său
risc;
d) caracterul oneros şi natura consensuală, precum şi caracterul autonom sunt
trăsături juridice comune atât ale contractului de prestări servicii, cât şi ale
contractului de transport;
e) titlul profesional cu care execută contractul transportatorul şi activitatea de
transport organizată sub formă de întreprindere sunt elemente care susţin teza
calificării contractului de transport ca fiind o prestare de servicii.

Secțiunea a 3-a. Caracterele juridice ale contractului de transport

§1. Consideraţii introductive

1
L.Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București,
2012, p. 29.
2
A. Cotuţiu, G.V. Sabău, Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 27.

1
 Preliminarii. Contractele se clasifică în general după anumite criterii, criterii
ce susţin ideea de a departaja diferitele categorii de contracte, evidenţiind astfel
deosebirile de regim juridic existente între ele. Fiecare dintre caracterele juridice pe
care le vom sublinia nu prezintă doar un interes teoretic, ci şi unul practic pentru că,
de multe ori, calificarea contractului ca făcând parte dintr-o anumită categorie face ca
acel contract să producă anume consecinţe juridice, distincte de cele pe care le produc
contractele aparţinând unor altor categorii.3
De altfel, importanța stabilirii trăsăturilor juridice ale unui contract, prin
sublinierea tipurilor de contracte în care se încadrează, furnizează informații juridice
cu valoare teoretică și practică și creează, încă de la început, o imagine de ansamblu
asupra contractului respectiv și asupra locului pe care-l ocupă în materia contractuală
în ansamblul ei.
Importanța clasificărilor în stabilirea unui regim juridic al contractului
respectiv este una de netăgăduit și ea este întărită de chiar opțiunea Codului nostru
civil care, la nivelul unei reglementări de așa mare importanță, realizează o clasificare
a contractelor prin dispozițiile art. 1171-1177, din Secțiunea a 2-a, Titlul II, Cartea a
V-a – Despre obligații, denumită Criteriile de clasificare și categoriile de contracte.
Din această perspectivă de analiză, precizăm încă de la început: contractul de
transport este un contract numit4. Aceasta rezultă, pe de o parte, din reglementările
Codului civil, dar şi din reglementările speciale care se referă la diferite categorii de
transporturi.5
Contractul de transport este un contract autonom. Problema autonomiei
contractului de transport se analizează în doctrină dintr-un motiv ce ţine de faptul că
naşterea acestui contract este generată, de regulă, de existenţa altui contract sau de o
obligaţie asumată în alt contract. Circulaţia mărfurilor poate fi rezultatul încheierii
unor contracte ca: vânzare-cumpărare, închiriere, depozit, etc., iar contractul de
transport este o consecinţă a îndeplinirii unor obligaţii asumate în aceste contracte.
Contractului de transport nu poate fi analizat izolat de alte construcții juridice
asemănătoare cu care are puncte de interferență inevitabile. De exemplu, în
reglementarea contractului de vânzare, se fac trimiteri la obligațiile de preluare și
transport a bunului, cu ocazia reglementării cheltuielilor vânzării. Astfel, art. 1666
alin. 2 Cod civil prevede că măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului
cad în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării cad
în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel. Cu toate acestea, punctele de
conexiune cu diverse contracte nu fac din contractul de transport un act accesoriu
acestora.
Contractul de transport este un contract independent, cu o fizionomie juridică
proprie, un rezultat al complexităţii obligaţiilor civile şi comerciale ce rezultă din
raporturile economice ale părţilor.
În doctrină6 se precizează faptul că avem de analizat două tipuri de raporturi:
un raport juridic fundamental, cel care generează raportul inițial care va duce, mai
târziu, la asumarea unor obligaţii pentru a căror onorare va fi nevoie de încheierea
unui contract de transport şi un raport juridic derivat, reprezentat de contractul de
transport însuşi. Deşi, din punct de vedere relațional, cele două raporturi sunt conexe,
contractele ce se vor încheia vor fi independente.
3
R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10.
4
Contractele numite sunt contractele care au o reglementare specială, corespund unor anumite operaţii
economice. Exemple: contractul de vânzare, contractul de locaţiune, contractul de schimb, etc.
5
Gh. Piperea, op. cit., p. 23.
6
O. Căpăţînă, op. cit., p. 50-54, Şt. Scurtu, op. cit., p. 10-18

2
 Autonomia celor două contracte este susţinută de o serie de argumente: părţi
diferite; încheiere şi executare a contractului de transport indiferent de existenţa altor
convenţii între expeditor şi terţi; pentru a reclama daune de la transportator este
necesară numai dovada calităţii de parte în contractul de transport şi nu de titlu de
proprietate asupra mărfurilor aflate la transport7. Mai mult, din punct de vedere
practic, economia de piaţă a impus desprinderea activităţii de transport din ansamblul
comerţului de mărfuri ca activitate distinctă, executată cu titlu profesional8.
Așa cum am mai precizat, contractul de transport este o prestare de servicii şi va
avea aceleaşi trăsături cu cele ale acestui gen din care face parte.

7
O. Căpăţînă, op. cit., p. 54.
8
În acest sens, Șt. Scurtu, op. cit., p. 16-20: “Consecinţele recunoaşterii caracterului autonom al
contractului de transport sunt următoarele:
a) Caracterul autonom al contractului de transport are drept consecinţă faptul că în temeiul acestui
contract, cărăuşul recunoaşte numai pe expeditor ca titular al mărfurilor, iar pe destinatar ca cel în
folosul căruia se execută transportul şi i se eliberează mărfurile ajunse la destinaţie, deci nu-l
interesează calitatea juridică pe care o are expeditorul sau destinatarul faţă de mărfurile care fac
obiectul contractului de transport.
b) De asemenea, cel care reclamă daune de la cărăuş, în baza unui contract de transport, trebuie să
probeze calitatea sa de parte în contractul de transport (expeditor) sau de destinatar, iar nu un titlu de
proprietate asupra lucrului predat spre transport, proprietarul lucrului predat neavând calitatea de a
figura ca parte în proces.
c) Dar dacă regimul juridic al contractului de transport nu este influenţat de existenţa contractului
pentru executarea căruia s-a încheiat contractul de transport, nici clauzele contractului de transport nu
sunt opozabile părţilor din ceea ce doctrina numeşte “raportul juridic fundamental”.