Politica lingvistică a unei țări din UE:

Ungaria

Dacă pornim de la ideea „dublei determinări”, conform căreia orice societate umană este o
societate lingvistică, iar orice activitate lingvistică este o activitate socială, devine clar că politica
lingvistică este omniprezentă pentru a îngloba toate faptele limbajului, unde acțiunea societății
revelează forma politică. Această afirmaţie este cu atât mai actuală, cu cât, la începutul mileniului
al III-lea, există numeroase motive care au readus în centrul atenţiei factorilor de decizie,
cercetătorilor, societăţii civile, în ansamblu, problematica legată de politica lingvistică.
Politica lingvistică a unui stat, așadar, reprezintă un set de reguli și orientări asimilate de
autoritățile statului în legătură cu limba sau limbile vorbite pe teritoriul respectivei țări. Altfel spus,
conceptul de politica lingvistică face referire la măsurile administrative prin care statele înțeleg să
administreze pluralismul lingvistic în cadrul unor state complexe, unde limba a devenit obiect,
resursă și mijloc de control al politicului.
Politica de limbă poate să privească o singură țară, precum și organizațiile internaționale,
de exemplu, Uniunea Europeană.
În Europa, diversitatea lingvistică este o realitate. Limbile sunt parte integrantă a identității
noastre europene și constituie expresia cea mai directă a culturii. Într-o UE întemeiată pe mottoul
„Unită în diversitate”, capacitatea de a comunica în mai multe limbi reprezintă un avantaj
important pentru oameni, organizații și întreprinderi. Pe lângă faptul că joacă un rol important în
viața de zi cu zi a Uniunii Europene, limbile sunt, de asemenea, un factor determinant în asigurarea
respectării diversității culturale și lingvistice a UE.
Politica lingvistică a UE se fundamentează pe respectarea diversității lingvistice în toate
statele membre și pe crearea unui dialog intercultural pe tot teritoriul UE. Pentru a pune în practică
respectul reciproc, UE promovează predarea și învățarea limbilor străine și mobilitatea tuturor
cetățenilor prin intermediul unor programe educaționale și de formare specifice. Cunoștințele de
limbi străine sunt considerate competențe fundamentale pe care toți cetățenii UE trebuie să le
dobândească pentru a-și spori șansele de reușită în domeniul educației și pe piața muncii. De aceea,
UE promovează ideea ca toți cetățenii să stăpânească încă două limbi pe lângă limba lor maternă.
Ungaria (în maghiară Magyarország) este un stat situat în Centrul Europei, în Câmpia
Panonică și la poalele sudice ale Carpaților Occidentali Interiori, la o distanță egală de Oceanul
Atlantic, Munții Ural, respectiv de Marea Mediterană și Marea Nordului. Pe teritoriul ei este situată
aproape toată suprafața Câmpiei Panonice, din care face parte Parcul Național Hortobágy, înscris
pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Se învecinează cu Serbia la sud, Croația și Slovenia la
sud-vest, Austria la vest, Slovacia la nord, România la est și cu Ucraina la nord-est.
 Ungaria este o republică parlamentară. Capitala țării, Budapesta, este și cel mai mare oraș
al ei după populație (1,7 milioane locuitori). În 2010, orașul Pécs a fost ales Capitală Europeană a
Culturii. Țara face parte din NATO, iar din mai 2004 este membră a Uniunii Europene. Ungaria
s-a numărat printre inițiatorii Grupului de la Visegrád (V4), o organizație de cooperare economică
formată din patru state central-europene: Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria.
Populația este formată în general de unguri sau maghiari. Denumirea de maghiari este
folosită în limba română alături de cea de „unguri”.
Limbile fino-ugrice fac parte din grupul mai mare al limbilor din Urali, iar aceste limbi
uralice se disting în două ramuri.
Maghiara (magyar nyelv ['mɒɟɒr 'ɲɛlv]) face parte din ramura ugrică a acestei familii de
limbi fino-ugrice,cea mai conservată ramură a acesteia. Se vorbește în Ungaria, dar și în toate țările
vecine cu ea (România, Slovenia, Slovacia, Austria), precum și în comunități mici din S.U.A,
Canada și Israel.
Limba este influențată puternic de limbile turcice și iraniene și conservă puține elemente
din latină și slavă.
Secolul al XI-lea reprezintă datarea pentru prima testare scrisă în maghiară câteva
propoziții și cuvinte din scrisoarea de ctitorie a abației din Tihany.
În secolul al XII-lea apare primul text complet în limba maghiară, Halotti beszéd és
könyörgés (Discurs funebru și rugăciune), iar în secolul al XIV-lea, prima operă literară, poemul
Ómagyar Mária-siralom (Tânguirile Fecioarei Maria în maghiara veche)
În secolul al XVI-lea, limba se dezvoltă datorită literaturii laice, dar mai ales primelor
tipărituri în maghiară, traduceri ale textelor biblice de către catolici și de către protestanți. În același
secol, apar și primele lucrări lingvistice referitoare la limba maghiară.
În perioada dintre secolul al XVI-lea și secolul al XVIII-lea, în Principatul Transilvaniei,
limba maghiară devine pentru prima dată limbă de stat. Codurile de legi Compillatae
Constitutiones Regni Transylvaniae (1671) și Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae
(1677) sunt redactate în maghiară.
În secolul al XIX-lea se formează limba națională unitară și se fixează normele limbii
standard, prin activitatea cărturarilor numită de „înnoire a limbii”, care tinde să elimine influențele
latine și germane, și a Societății Științifice Maghiare, prin lucrările sale normative. Mai întâi în
perioada 1844-1849, apoi definitiv în 1867, maghiara devine limbă oficială.
Dialectele limbii maghiare sunt numeroase, dar limba maghiară este totuși unitară, adică
înțelegerea mutuală este în general posibilă între vorbitorii dialectelor, chiar și atunci când nu
vorbesc limba comună.
Dialectele învecinate între ele, care prezintă o serie de trăsături asemănătoare, formează
grupuri de dialecte, iar mai multe grupuri de dialecte formează regiuni dialectale. În prezent, se
consideră că sunt zece asemenea regiuni. Acestea nu se pot distinge prin câte o serie de trăsături
specifice. Multe trăsături sunt comune mai multor grupuri de dialecte, mai ales celor învecinate,
existând un continuum dialectal. Diferențele dintre regiunile dialectale sunt mai ales fonetice, dar
există și diferențe lexicale, mai puțin gramaticale. Între dialectele din Ungaria și cele din afara ei,
precum și dintre acestea și limba comună, diferențele sunt mai mari decât cele care disting
dialectele din Ungaria între ele și ansamblul lor în raport cu limba comună:
 Regiunea Transdanubia occidentală
 Regiunea Transdanubia centrală-Kisalföld
 Regiunea Transdanubia de sud
 Regiunea Sudul Marii Câmpii
 Regiunea paloților
 Regiunea Tisa-Criș
 Regiunea de nord-est
 Regiunea Câmpia Transilvaniei
 Regiunea secuiască
 Regiunea Moldova

a. Fonetica

Sistemul fonologic al limbii maghiare standard este format din șapte perechi de vocale, una
scurtă și una lungă per pereche, și din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă
și una lungă. Opoziția scurtă – lungă are valoare funcțională, adică sensul cuvintelor poate fi
diferențiat prin cantitatea unei vocale sau a unei consoane.
Limba maghiară se caracterizează și prin armonie vocalică, adică, de regulă, un cuvânt
conține numai vocale caracterizate printr-o trăsătură comună: sunt fie anterioare, fie posterioare.
Scrierea limbii maghiare este fonemică, aproximativ în aceeași măsură în care este și cea a
limbii române.
În limba maghiară, accentul este tonic (numit și de intensitate), ca în română. Cuvintele
relativ lungi pot avea mai multe accente, dintre care unul principal. Accentul unic sau cel principal
cade totdeauna pe prima silabă a cuvintelor cu sens lexical deplin.

b. Caracterul aglutinant al limbii maghiare

Maghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebește
de limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei și de limbi din alte familii, precum
turca și japoneza. Caracterul aglutinant constă în faptul că morfemele sunt afixe (prefixe și sufixe)
care se alipesc la cuvintele rădăcini (deseori mai multe sufixe unul după altul) astfel, încât limitele
dintre ele rămân nete, fiecare corespunzând unei singure trăsături semantice sau funcționale.
Lingviștii care se ocupă de limba maghiară deosebesc în terminologie tipurile de sufixe.
Sufixul lexical se numește képző, iar sufixele gramaticale sunt de două feluri. Cel care se adaugă
la rădăcină sau după un sufix lexical, și mai admite alt sufix după el, se numește jel „marcă, semn”.
Astfel de sufixe sunt cele care indică pluralul și cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile și
cele care indică persoana verbului, adică cele de tip desinență, se numesc ragok (singular rag). Se
deosebesc de celelalte tipuri de sufixe prin faptul că nu mai admit alt sufix după ele.
Exemplu de cuvânt cu sufixe: házaimban „în casele mele”, format din rădăcina ház „casă”,
vocala de legătură -a-, sufixul -i (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul -m (care
indică persoana I singular a posesorului) și sufixul -ban (corespunzător prepoziției românești „în”).

c. Gramatica

Verbul - Marca infinitivului este -ni, adăugată la rădăcina verbului: beszél → beszélni „a
vorbi”, akar → akarni „a vrea”, esik → esni „a cădea”. Dacă rădăcina se termină cu două consoane
sau cu vocală lungă + t, marca infinitivului se adaugă cu ajutorul unei vocale de legătură: hall →
hallani „a auzi”, dönt → dönteni „a decide”, állít → állítani „a afirma”, hűt → hűteni „a răci”
(tranzitiv). Infinitivul are câteva valori speciale:
Infinitivul potențial corespunde construcției românești „se poate” + infinitiv: Innen látni a
hegyeket „De aici se pot vedea munții”, Érezni a tavasz közeledtét „Se simte apropierea
primăverii”.
Infintivul poate exprima un ordin, deci să înlocuiască imperativul: Nyissd ki! „Deschide!”
Nyissátok ki! „Deschideți!” (voi), Nyissa ki! „Deschideți!” (adresare politicoasă la singular) și
Nyissák ki! „Deschideți!” (adresare politicoasă la plural) pot fi înlocuite cu Kinyitni!, care
constituie un ordin mai categoric.
Forma de infinitiv servește și la accentuarea ideii exprimate de același verb la un mod
personal, cu o nuanță concesivă, ceea ce în română se exprimă cu modul supin: Olvasni olvas, de
nem érti a szöveget „De citit citește, dar nu înțelege textul”.
Verbul nu cunoaște conjunctivul, timpurile se reduc la trecut, prezent și viitor la indicativ.
Substantivul - Genul gramatical nefiind exprimat în limba maghiară, substantivul poate
exprima numai genul natural, nici acesta totdeauna.
Categoria numărului este caracteristică substantivului, dar pluralul nu este exprimat
totdeauna prin sufixul care îl indică de obicei.
În general, se consideră că paradigma cazuală a maghiarei cuprinde 18 cazuri. Sistemul
cazual al limbii maghiare este foarte bogat în ceea ce privește exprimarea raporturilor spațiale,
deosebind prin trei cazuri diferite locul în care are loc un proces, cel spre care se face o deplasare
și cel de la care se face o deplasare. Exemplu: a házban van „este în casă” – bemegy a házba „intră
în casă” – kimegy a házból „iese din casă”.

d. Vocabularul

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte
împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu și 5% cuvinte de origine necunoscută.
Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavă (27%), urmate de cele de origine latină
(25%), germană (17%) și turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice
(italiană, franceză, română) și din limba engleză. Și calcurile sunt un mijloc important de
îmbogățire a lexicului maghiar.
Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea, cele mai
productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjecții, cuvinte onomatopeice, creații expresive),
formarea spontană de cuvinte prin derivare și compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte
prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea
conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

e. Scrierea

În scrierea sunetelor, limba maghiară se folosește de alfabetul latin, completat cu semne

diacritice și cu câteva semne compuse. În afara de aceste litere, în scrierea unor cuvinte de origine
străină se mai folosesc ch ( ca în technika, mechanika ) și w ( ca in watt, wipla ). Ch se pronunță
ca h din romana, iar w ca v.
Multe litere ale alfabetului maghiar se pronunță ca și corespondentele lor din limba
română. Există însă și litere cărora le corespund alte sunete decât în română. Rostirea corectă a
vocalelor specifice: a, e, ö, ő, ü, ű sau a consoanelor palatalizate ca gy, ty ( d` , t` ) cere un mic
efort din partea vorbitorilor români.
Așadar, preocupările lingvistice au precedat, au însoțit și vor succede, cu siguranță ideii
de Europă Unită, căci aceasta înseamnă, cum afirmam în premise prezentării de față, în primul
rând, comunicare inter-umană, care presupune, la rândul ei, un cod comun în cadrul limbajului
articulat, verbal.
Previziunile lingviștilor și antropologilor ca de prin anul 2020 întrega populație a
continentului să tindă, în contextul unei tendințe globlizante deja vizibilă, spre utilizarea unei
singure limbi, nu sunt excluse.