UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță

MODUL:
PSIHONEUROFIZIOLOGIE

TUTOR : Lect. univ. drd. Eftihiţa Crăciun

- 2013 -
INTRODUCERE ...................................................................................... 3
Unitate de studiu 1. Neuronul , sinapsa si biochimia cerebrală ......... 14
Unitate de studiu 2. Principalele segmente şi formaţiuni ale
sistemului nervos central : măduva spinării şi trunchiul cerebral ....... 27
Unitate de studiu 3. Cerebelul si diencefalul ........................................ 41
Unitate de studiu 4. Telencefalul .......................................................... 51
Unitate de studiu 5. Psihopatologia lobului frontal si parietal ........... 71
Unitate de studiu 6. Psihopatologia lobului temporal si occipital ....... 83
Unitate de studiu 7. Aspecte de principiu în apariţia tulburărilor de
tip cortical : Agnozii , Apraxii , Amuzii ................................................. 97
Unitate de studiu 8. Mecanismele neurofiziologice ale percepţiei ,
atenţiei şi memoriei ............................................................................... 106
Unitate de studiu 9. Baza neurfiziologică a motivaţiei , emoţiei ,
inteligenţei şi gândirii ........................................................................... 129
Unitatea de studiu 10. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului 147
GLOSAR DE SPECIALITATE ........................................................... 160
BIBLIOGRAFIE................................................................................... 163

2
INTRODUCERE
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice (anatomiei, fiziologiei, neurologiei,
imunologiei) şi a metodelor statistice, odată cu recunoaşterea unor baze reale ştiinţific
determinabile ale ştiinţelor sociale, psihologia a început să capete caractere noi bazate
pe conexiunea ei cu toate domeniile enumerate mai sus.
Apariţia psihoneurologiei este rezultatul dezvoltării acestor ştiinţe de graniţă
care au dus la lărgirea considerabilă a orizontului şi orientării psihologiei.
Psihoneurologia studiază baza neurofiziologică a tuturor proceselor psihice, a
comportamentului şi limbajului.
Interdisciplinaritatea se impune tot mai pregnant ca o legitate esenţială a
cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea se afirmă nu numai în raporturile dintre
domeniile conexe ale aceleiaşi discipline, ci şi în raporturile dintre ştiinţe care aparent
nu au nimic comun cum sunt ştiinţele tehnice, pe de o parte şi ştiinţele biologice sau
sociale, pe de altă parte.
Cercetarea interdisciplinară care vizează corelarea şi integrarea într-un model
logico-operaţional unitar a diverselor unghiuri de abordare – interpretare ale unuia şi
aceluiaşi domeniu al realităţii, este un imperativ impus de însăşi logica internă a
evoluţiei cunoaşterii.
Noul curs în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se concretizează în constituirea
unor orientări metodologice, apte a favoriza şi media efectiv realizarea procesului de
integrare şi interdisciplinarizare, prezentat de neurocibernetica generală, teoria
informaţiei, teoria comunicării, semiotică şi teoria generală a sistemelor. O ştiinţă
închisă, izolată oricât ar fi ea de rafinată, are o valoare instrumentală (explicativă şi
aplicativă) incomparabil mai mică decât o ştiinţă deschisă, adică relaţionată dinamic şi
dialectic cu altele, dobândite dintr-o altă perspectivă şi pe o altă cale.
Poate că în nici un alt domeniu principiul integrării interdisciplinare,
intersistemice nu se impune cu atâta stingenţă şi nu-şi dovedeşte extraordinara sa
fertilitate ca în domeniul cunoaşterii complexităţii reale a omului a organizării sale
structurale şi funcţionale, şi a optimizării modalităţilor de educaţie şi terapie. Există
multe denumiri acordate domeniului psihoneurologiei care au în linii mari aceleaşi
preocupări.
În secolul trecut, studiul relaţiilor dintre procesele mintale, comportament şi
procesele fiziologice au fost cunoscute sub numele de psihologie fiziologică. Cei care
au vrut să evidenţieze caracterul larg al domeniului au folosit numele de psihologie
biologică. Alţii care au avut ca obiect de studiu procesele fiziologice sau neurologice
au folosit termenul de fiziologie a comportamentului sau cel de neuroştiinţă a
comportamentului.
În alte situaţii s-a căutat a se evidenţia relaţia dintre psihologie şi neurologia
clinică; în acest caz s-a folosit termenul de neuropsihologie sau neurologie
comportamentală (Rosenzweig şi Leiman 1989).

3
 Termenul de psihoneurologie nu se deosebeşte în esenţă de cel de
neuropsihologie, deoarece psihoneurologia are drept scop studierea bazei
neurofiziologice a proceselor psihice, a limbajului şi a comportamentului precum şi
evidenţierea aspectelor clinice ale acestora. Testele psihoneurologice destinate
evaluărilor de mai sus au fost elaborate în scopul verificării gândirii abstracte şi a
stării emoţionale a subiectului. Şi în medicină au apărut domenii mai noi care se
preocupă de aceleaşi probleme: medicina psihosomatică, medicina comportamentală.
În acest context au început şi primele studii care permit investigarea originii
biochimice a unor dereglări comportamentale ca schizofrenia, toxicomania şi
alcoolismul. Prin separarea chirurgicală a celor două hemisfere cerebrale şi prin
studierea bolnavilor cu leziuni hemisferice drepte sau stângi s-a putut preciza rolul
emisferelor cerebrale în procesele psihice, comportamentale şi de vorbire. Astfel s-a
descoperit că prelucrarea informaţiei se face diferit în emisfera stângă faţă de cea
dreaptă, prima având o modalitate analitică şi verbală de manifestare, în timp ce a
doua (dreaptă) poate fi caracterizată ca predominant spaţială şi holistică.
Cea mai complicată problemă care a dat naştere celor mai aprigi dispute cu
rezonanţe în plan fiziologic şi cultural general, este cea a raportului psihic-creier.
Abordarea şi rezolvarea lui concret-ştiinţifică nu a fost posibilă atâta vreme cât
creierul se studia ca o entitate în sine, fără a se ţine seama de datele şi unghiul de
vedere al psihologiei, iar psihicul se analiza, de asemenea, ca o organizare în sine fără
o raportare adecvată la datele anatomiei şi fiziologiei sistemului nervos, neurologiei şi
neurochirurgiei.
Graţie adaptării în ultimele decenii a metodologiei sistemice şi a principiului
interdisciplinarităţii, a devenit pregnantă necesitatea constituirii unei ştiinţe
interdisciplinare care să poată cuprinde şi aborda problema raportului psihic-creier
sub toate aspectele şi în toată complexitatea sa. O asemenea ştiinţă este
psihoneurologia sau neuropsihologia.
Astăzi când pe plan mondial asistăm la o puternică impulsionare a dezvoltării
ei , lucrările monografice sau de sinteză din acest domeniu sunt de o deosebită
actualitate şi se bucură de un interes major din partea reprezentanţilor tuturor
ştiinţelor. Deocamdată volumul cercetărilor de acest gen este cu totul insuficient faţă
de complexitatea fenomenelor ce se cer a fi cercetate şi analizate din perspectivă
sistemic-interdisciplinară.
Psihoneurologia trebuie privită ca ştiinţă care studiază problema raportului
psihic-creier în întreaga sa complexitate, trebuind deci să utilizeze şi să decanteze atât
datele experimentelor de laborator efectuate pe animale şi om cât şi datele oferite de
clinica neurologică şi neurochirurgicală. Prin aceasta, psihoneurologia nu este doar o
disciplină experimentală sau clinică, ci una fundamentală. De aici decurge şi cel de-al
doilea aspect referitor la relaţia dintre teoretic şi aplicativ în cadrul ei. În acest context
trebuie să dezvoltăm pe de o parte ideea admiterii şi realizării modelelor teoretice
generale şi explicative iar pe de altă parte trebuie să găsim noi modalităţi de
intervenţie şi acţiune practică, atât în sfera vieţii şi activităţii normale cât şi în cea a
clinicii.
Astfel, din punct de vedere teoretic, ne permitem a afirma cu certitudine că
identitatea individuală, personalitatea şi talentul sunt în primul rând funcţii cerebrale.
Pentru studiul comportamentului se folosesc patru direcţii principale de abordare:

4
 1) Direcţia descriptivă care permite o abordare analitico-structurală în urma
căreia se pot stabili elementele componente ale unui anumit comportament,
succesiunea acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile care se stabilesc între ele în
vederea alcătuirii structurii comportamentale finale. Abordarea funcţională permite
studiul funcţiei specifice a unui anumit comportament în cadrul activităţii psihice a
unui individ.
2) Direcţia eviluţionistă prin care se pot trage conclizii privitoare la evoluţia în
timp pe scara dezvoltării filogenetice a unui comportament.
3) Direcţia dezvoltării ontogenetice a maturării diferitelor comportamente
legate de maturarea unui set de neuroni sau a unui anumit circuit neuronal.
4) Direcţia studiului mecanismelor unui comportament.
În cadrul fiecărui mecanism intră componenta fiziologică (biochimică sau
electrică) ce asigură producerea comportamentului respectiv şi componenta
morfologică (tipul de neuroni, sinapse şi circuite neuronale) care susţin manifestarea
fiziologică.
În ultimul timp există preocupări crescute pentru alte două componente: cea
cibernetică care consideră creierul ca o reţea de tip computer cu autoreglare şi cea
fizică din a cărei perspectivă se analizează câmpurile electromagnetice care însoţesc
activitatea psihică, schimbul de particule elementare precum şi orice proces fizic care
permite realizarea de analogii între sistemele vii şi cele nevii (Giaquinti 1990,
Stawell1990).
Din punct de vedere practic, există multe domenii care necesită studii de
psihoneurologie. Astfel de domenii sunt: neurologia clinică, psihologia clinică,
medicina psihosomatică, pedagogia, îndrumarea şi selecţia profesională etc. În cadrul
medicinei psihosomatice tratamentele trebuie să ţină cont şi de determinismul
psihologic al maladiilor care poate ajunge până la un procentaj de 50%. Pe de altă
parte se consideră că 65% din maladii au o bază pur psihosomatică.
Având în vedere datele de mai sus, astăzi în terapia clinică a diferitelor maladii
îşi fac loc tot mai mult tehnicile psihologice de remediere a acestora. Utilizarea
râsului ca mijloc de terapie produce ameliorarea respiraţiei, creşterea numărului de
celule cu activitate imunitară şi eliberarea de endorfine. Înlăturarea stressului psihic
prin discuţii plăcute şi prin vizite la domiciliu efectuate de prieteni, cadre medicale
medii şi psihologi, duc la prevenirea atacurilor cardiace.
Asocierea stressului psihologic şi depresiei cu diminuarea funcţiei imune
mediată celular, constituie un fapt bine stabilit. Prin urmare starea psihologică are un
rol important atât în menţinerea stării de sănătate cât şi în dezvoltarea bolilor. Orice
boală este un continuum care se extinde de la etiologii predominant organice la
etiologii predominant psihosociale.
Domeniile psihoneurologiei în care se fac studii şi cercetări sunt numeroase. În
această direcţie relevăm relaţia strânsă care există între sistemul imunitar şi starea
psihică. Rolul emoţiilor, tristeţii şi frustraţiei asupra susceptibilităţii şi rezistenţei
organismului la diferite maladii este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Studiile
clinice cu privire la influienţa factorilor psihologici asupra sistemului imun au început
în anul 1960 cu lucrarea de pionierat a lui Black şi colaboratorii. Autorii au
5
demonstrat că răspunsul de hipersensibilizare a pielii poate fi întârziat prin sugestie şi
hipnoză. Cercetările ulterioare pledează în favoarea reducerii funcţiei imune mediată
celular atât în timpul depresiei cât şi în timpul evenimentelor adverse ale vieţii. Deşi
scăderea parametrilor imuni la persoanele depresive este bine documentată, nu s-a
ajuns încă la nici o concluzie fermă cu privire la implicaţiile chimice ale reducerii
citotoxicităţii, alterării subpopulaţiilor celulelor T şi a diminuării răspunsului
limfocitar la factorii mitogeni.
Această modalitate de abordare interdisciplinară pare să dea naştere la o nouă
disciplină: psihoneuroimunologia.
În ceea ce priveşte psihoneurologia, evoluţia sa este orientată în direcţia
realizării unor baterii de teste pentru determinarea parametrilor proceselor emoţionale
din stările patologice, către discriminare tot cu ajutorul testelor de comportament,
limbaj, comunicare , memorie etc. funcţiilor nervoase strâns legate de înţelegerea
metaforelor, proverbelor şi de formarea analogiilor; în cazul lezării creierului la
indivizi aflaţi în diferite situaţii ale dezvoltării ontogenetice (copii, adolescenţi) şi în
direcţia realizării unor studii care permit nu numai analiza corelaţiilor dintre SNC ci şi
a evoluţiei ontogenetice a acestora (Dennis şi Barnes 1990).
Cercetarea modului de acţiune a hormonilor şi a neurotransmiţătorilor a adus
date noi cu privire la modul în care aceste substanţe controlează comportamentele.
Astfel s-a descoperit capacitatea corpului de a produce substanţe similare cu
opioidele, cu rol important în controlarea durerii.
Diferite regiuni ale creierului conţin opioide endogene care pot elimina
durerea iar în anumite cazuri sunt chiar mai eficace decât morfina. Stimulările cu
electrozi implantaţi în regiuni cerebrale care conţin opioizi produc eliminarea durerii
pentru o perioadă mai lungă de timp decât stimularea obişnuită.
Dezvoltarea psihofarmacologiei moderne a dus la descoperirea unor
medicamente extrem de eficace în tratarea unor boli mintale. Primul medicament
psihoactv, clorpromazina a fost introdus în 1952 iar utilizarea lui pe scară largă a
început în anul 1954.
În privinţa naturii psihicului uman putem afirma că acesta nu poate exista în
afara funcţionării creierului şi a surselor obiective de informaţie din lumea externă şi
din mediul intern al organismului. Prin urmare, afirmaţia că psihicul este o funcţie a
creierului trebuie precizată şi particularizată prin sublinierea faptului că psihicul se
realizează ca funcţie de receptare – prelucrare – interpretare – stocare a informaţiei,
iar informaţia care se constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul
creierului în entităţi relativ distincte, pe care le numim procese şi stări psihice, este
furnizată de diversele categorii de semnale mecanico-fizico- chimice şi socio-
culturale ce acţionează din afară asupra receptorilor individului. La naştere, copilul nu
posedă o organizare psihică încheiată dar nici nu este o tabula rasa. Din punct de
vedere biofiziologic el dispune de un grad de organizare suficient de ridicat, care îi
permite să intre într-un proces de comunicare relativ activ şi selectiv cu mediul extern.
Apoi copilul se naşte cu o viaţă psihică elementară constituită în embriogeneză, pe
baza interacţiunii cu mediul intrauterin. În fine, prin mecanismul codului genetic,
fătului îi sunt transmise de la părinţi anumite trăsături şi predispoziţii, pulsiuni şi
tendinţe. Această zestre ereditară are un rol important atât în ceea ce priveşte ritmul
cât şi traiectoria de conţinut sau aspectul calitativ al dezvoltării psihice individuale.

6
 Din punct de vedere al dezvoltării psihice optime raportul dintre factorii
externi şi condiţiile interne este simetric şi reversibil: absenţa auzului (condiţie
internă) are acelaşi efect asupra dezvoltării percepţiei auditive ca şi absenţa sunetelor
(factor extern); deficitul funcţional al creierului (condiţie internă) se răsfrânge la fel
de negativ asupra dezvoltării intelectuale ca şi deficitele de instruire şi de informaţie
(factor extern) etc.
În etapele timpurii ale psihogenezei precumpăneşte influienţa factorilor
externi. În etapele târzii ale psihogenezei, când structurile cognitive, motivaţionale,
instrumentale, reglatorii etc. tind să se consolideze şi să se automatizeze, ponderea
principală trece de partea condiţiilor şi a organizării interne a individului. Sub aspect
comportamental se ajunge la concluzia că sensul de derulare a stadiilor dezvoltării
psihice rezidă în trecerea de la determinarea externă la autodeterminare pe bază de
analiză- evaluare- decizie- corecţie. Orice dezvoltare psihică presupune pe de o parte
transformarea influenţelor externe în conţinuturi şi stări subiective interne, iar pe de
altă parte, transformarea prin intermediul acţiunii, a conţinuturilor şi stărilor
subiective interne în produse externe obiectivate.
Prin urmare, sursa dezvoltării psihice a omului o constituie nu un mediu extern
brut, ci unul umanizat, impregnat de subiectivitate, adică de efectele obiectivării şi
scopurilor subiective în cursul practicii social-istorice.
În cadrul mulţimii factorilor externi care participă direct la formarea şi la
dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice ale omului rolul determinant revine
factorilor sociali. Conţinutul diferitelor procese şi structuri psihice ale omului constă
în sisteme de cunoaştere despre diferitele domenii şi laturi ale realităţii (fizică,
chimică, biologică, istorică, astronomică), în sisteme de criterii şi etaloane de
apreciere şi clasificare a obiectelor şi fenomenelor din jur, în sisteme de valori
artistice, morale etc., în sisteme de operaţii şi procedee mintale de manipulare a
cunoştinţelor, uneltelor şi obiectelor cu care individul vine în contact, în sisteme de
semnificaţii, reguli şi norme, pe baza cărora devin posibile reglarea adecvată a
conduitei şi punerea ei de acord cu exigenţele vieţii sociale etc.
Diversitatea extraordinară a organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde
pe de o parte de creier (de mobilitatea, echilibrul şi forţa proceselor nervoase
fundamentale, de capacitatea informaţională rezolutivă a creierului) iar pe de altă
parte de complexitatea obiectivă a mediului şi vieţii sociale. Stimulentul esenţial al
dezvoltării funcţiilor rezolutiv- integrative al creierului este informaţia. Nivelul cel
mai înalt de realizare a integrării informaţiei îl reprezintă procesele psihice cognitive.
Psihicul uman este din punct de vedere ontologic esenţialmente informaţia,
subordonându-se şi satisfăcând aceleaşi principii şi condiţii de generare, structurare şi
funcţionare ca şi informaţia.
Psihicul, ca şi informaţia nu pot fi codificate nici ca substanţă nici ca energie,
şi nici nu posedă însuşiri fizice sau metrice sensibile, nemijlocit perceptibile. Prezenţa
şi individualitatea componentelor psihice se evidenţiază numai prin intermediul
actelor comportamentale. Orice proces psihic se subordonează principiului comenzii
şi controlului mijlocind şi reglând prin autoorganizare dinamica raporturilor
individului cu lumea externă.
Genetic, apariţia psihicului a fost determinată de necesitatea obiectivă de
adaptare la mediu în condiţiile unui mod de existenţă dinamic, caracteristic

7
animalelor. Omul are cea mai mare capacitate adaptativă susţinută de dezvoltarea
extraordinară a funcţiilor şi proceselor psihice, îndeosebi a celor de cunoaştere. Ca
structură informaţională, psihicul uman reprezintă sistemul cel mai complex din
Univers. Ca elemente componente, sistemul psihic uman include entităţi de tip
cognitiv, ca senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire (judecăţi, raţionamente) care
permit o orientare adecvată în raport cu obiectele şi fenomenele externe; entităţi de tip
motivaţional care conţin informaţie despre stările de necesitate, semnalizând deviaţiile
de la echilibrul homeostatic sau de la tendinţele şi finalităţile evolutive ale sistemului
individului (motivele de dezvoltare); entităţi de tip emoţional –afectiv care
încorporează în ele informaţii despre raportul dintre semnificaţia situaţiilor şi
evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a sistemului individului, eliberând şi
dirijând corespunzător tensiunea ergică, pe baza căreia se realizează şi se susţin actele
comportamentale deschise (exteriorizate) sau ascunse, inaparente; scheme şi repertorii
de operaţii şi acţiuni interne (mintale) şi externe (psihomotorii) de valorificare şi
utilizare adaptativă a conţinuturilor informaţionale de tip cognitiv şi afectiv.
Deosebirea esenţială dintre psihicul uman şi psihicul animal rezidă tocmai în apariţia
integrării de tip conştient. Fiecare proces psihic individualizat dobândeşte la
nivelurile sale superioare, corticale de integrare, atributele conştientizării realizându-
se ca fapt de conştiinţă.
Procesul care concentrează în sine cel mai pregnant determinaţiile structurale
şi funcţionale ale conştiinţei este gândirea. A fi conştient devine echivalent cu a gândi.
Nivelul de organizare – dezvoltare a conştiinţei depinde în foarte mare măsură de
gradul de dezvoltare – integrare a conţinuturilor şi structurilor operatorii ale gândirii.
În planul deteriorărilor patologice alterările zise ale conştiinţei se împletesc
strâns cu alterări ale gândirii şi invers. Fireşte din cele menţionate nu decurge
identitatea conştiinţei cu gândirea. Ca structură înglobată cu emergenţă specifică,
conştiinţa nu-şi epuizează toate determinaţiile sale în gândire, care, chiar dacă este
componenta sau latura cea mai importantă a ansamblului, rămâne totuşi o componentă
particulară.
Aceste niveluri se articulează şi se întrepătrund într-un tot unitar, iar între
nivelul organizării de tip conştient şi cel al organizării de tip inconştient există o
permanentă interacţiune şi intercondiţionare cu raporturi de concordanţă (consonantă)
şi discordantă ( disonanţă, conflict). Astfel fiecare act comportamental se realizează
pe baza medierii atât a conştientului cât şi a inconştientului. Departe de a fi
compartimente ermetice şi opuse ireconciliabil unul altuia inconştientul şi conştientul
comunică şi se întrepătrund în permanenţă. Oricum mecanismele conştiente au un rol
reglator dominant asupra celor inconştiente. Structurându-se preponderent pe
motivaţia biologică primară, inconştientul este sub aspect dinamic rezultatul unor
secvenţe de tip impuls-reacţie, între stimuli şi reacţiile vegetativ motorii de răspuns
existând legături directe şi relativ constante de tip reflex necondiţionat. Incatenarea
mai multor secvenţe de tip impuls – reacţia duce în filogeneză şi în ontogeneză la
constituirea programelor comportamentale de tip instinctual automat, fără luarea în
considerare a variaţiilor intervenite în situaţia obiectivă externă. La om asemenea
comportamente se pot observa doar în stările de afect (explozie emoţională), de
somnambulism şi de ebrietate, unde controlul raţiunii, al conştiinţei este puternic
diminuat sau complet suspendat.
În comportamentul cotidian normal, elementele inconştientului, în cea mai
mare parte de ordin energetic, sunt încorporate în patternurile elaborate şi controlate
la nivel conştient.

8
 Astfel inconştientul influienţează şi modulează dinamica structurilor
conştiinţei iar conştiinţa îşi exercită influienţa sa reglatoare prin analiza şi evaluarea
critică a conţinuturilor inconştientului emiţând mesaje de moderare, refulare, amânare,
transformare, ierarhizare etc. Unitatea sistemului psihic uman nu este plată şi inertă.
Datorită heterogenităţii structurale şi funcţionale a comportamentelor, pe lângă
raporturile de consonanţă, pot să se manifeste şi contradicţii, divergenţe, disonanţe
asociate cu un grad mai mare sau mai mic de tensiune trăită în plan subiectiv sub
diferite forme: nelinişte, disconfort, proastă dispoziţie, iritare, nehotărâre, obsesie,
bulversare afectivă, conflict motivaţional etc. Toate acestea conferă comportamentului
şi condiţiei existenţiale a omului o notă de dramatism mai mult sau mai puţin
accentuat.
Intensitatea tensiunilor şi a disonanţelor intrapsihice, depinde nu numai de
influenţele mediului extern ci şi de particularităţile organizării psihofiziologice a
individului. În general tensiunea şi frustraţia acţionează ca factori de progres şi
evoluţie a sistemului personalităţii, determinând comportamente specifice de
explorare-investigare, de învăţare, de elaborare a unor procedee şi modalităţi noi de
înfruntare şi de acţiune asupra situaţiilor externe.
Atunci când intensitatea şi durata acestor stări depăşesc anumite limite
valorice, din factori optimizatori se transformă în agenţi perturbatori, generatori de
oscilaţii cu caracter patologic.

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul I de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursului este acela de a prezenta conceptele de bază cu care
operează n e u r o psihofiziologia , precum şi baza neurofiziologica a proceselor
psihice.

Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica neuropsihofiziologiei.
2.Insusirea şi explorarea cadrului conceptual al neuropsihofiziologiei.

Obiective specifice
Abordarea raportului psihic-creier si rezolvarea lui posibila numai prin
raportarea adecvata a psihicului la datele anatomiei si fiziologiei sistemului
nervos,neurologiei si neurochirurgiei precum si studierea creierului ca entitate legata
de unghiul de vedere al psihologiei.

Continutul tematic este urmatorul :

1. Organizarea structural-functionala a creierului.
2. Neuronul si functiile sale.
3. Biochimia cerebral.

9
 4. Principalelesegmente si formatiuni ale SNC.
5. Tehnici de investigare a functiei cerebrale.
6. Psihopatologia lobilor cerebrali.
7. Mecanismele neuronale ale functiilor psihice.
8. Diferentierea si specializarea interemisferica.
9. Exemplificarea prin prezentarea unor sindroame neuropsihopatologice.

2.Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de
bază ale anatomiei si fiziologiei creierului , a disciplinelor psihologie generală, ,
genetica , concepte precum procesele psihice, structura psihicului, individ, teorii
generale ale psihologiei.

Unitate de studiu 1: Neuronul , sinapsasi biochimia cerebrala

Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în
problematica neuropsihologiei, prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând
prezentarea structurii anatomice si biochimice a neuronului,clasificarea,proprietatile
functionale,conexiunea interneuronala ( sinapsa ) si substratul biochimic prin
prezentarea principalilor neurotransmitatori (
acetilcolina,noradrenalina,dopamine,seretonina,aminoacizii,peptidelor ) caile chimice
cerebrale , receptorii opiacei si perceperea durerii . Scopul ei este de a familiariza
studentul cu unitatea anatomica fundamentala a sistemului nervos ( celula nervoasa )
si biochimia sistemului nervos.

Unitate de studiu 2: Principalele segmente si formatiuni ale sistemului nervos

Prezentarea segmentului inferior al SNC , maduva spinarii : structura
anatomica ( substanta alba , principalele cordoane si fascicule nervoase : substanta
cenusie , coarnele anterioare , coarnele posterioare , coarnele laterale) , functiile
maduvei spinarii ( functia de conducere , functia de integrare reflexa si functia de
coordonare ).Trunchiul cerebral,organizarea anatomica ( bulbul
rahidian,protuberanta,pedunculii cerebrali,tuberculii cvadrigemeni )

Unitate de studiu 3: Cerebelul si diencefalul

Organizarea anatomica a cerebelului ( substanta cenusie,substanta
alba,pedunculii cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre acesta.
Diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul , subtalamusul
, epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

Unitate de studiu 4: Telencefalul

Componente anatomice ( emisferele cerebrale , formatiuni de legatura
interemisferica , sistemul limbic , corpii striati , substanta alba , scoarta cerebral ,
lobul frontal , temporal , parietal , occipital )

10
Metode si tehnici de investigare cerebral,stimularea electrica si inregistrarea ,
electroencefalograma , tomografia computerizata, rezonanta magnetica nucleara.

Unitate de studiu 5: Psihopatologia lobului frontal si parietal

Tulburari de tip molecular, tulburari ale sintezei eferente, tulburari ale vorbirii
, tulburari ale proceselor de cunoastere , tulburari de gandire , tulburari ale sferei
afectiv-emotionale , tulburari de tip molar .
Prezentarea tulburarilor sensibilitatii si perceptiei tactile , tulburarea orientarii
in spatiu si a constructivitatii obiectuale , tulburarea operatiilor logico-
gramaticale,tulburarea operatiei de calcul si sindromul acalculiei ( sindromul
Gerstmann , sindromul Anton-Babinski) .

Unitate de studiu 6: Psihopatologia lobului temporal si occipital

Tulburari ale perceptiei auditive la nivel cortical ( surditatea corticala , agnozia
acustica , afazia senzoriala , tulburari in recunoasterea vizuala , sindromul Kluver –
Bucy , tulburari de atentie , tulburari de gandire )
Tulburari ale senzorialitatii vizuale si ale integrarii primare,tulburari de camp
visual,reducerea acuitatii vizuale,tulburarea sensibilitatii
cromatice,luminoase,tulburari ale perceptiei obiectelor ( formei,dimensiunilor si
miscarii , tulburari combinate optico-motorii , cecitatea psihica )

Unitate de studiu 7 : Aspecte de principiu in aparitia tulburarilor de tip cortical

Agnoziile.apraxiile,afazia si amuziile

Unitate de studiu 8: Mecanismele neurofiziologice ale senzatiilor , perceptiei ,

atentiei , memoriei
Caracterizare generala si baza neurofiziologica ale
senzatiilor,perceptiei,atentiei si memoriei si tulburarile acestora

Unitate de studiu 9 : Baza neurfiziologica a motivatiei,emotiei,inteligentei si

gandirii
Caracterizarea generala , functia de declansare , directionare sau orientare ;
Baza neurofiziologica a motivatiei ;
Structura psihologica interna a gandirii , operatiile fundamentale , procesele
gandirii , baza neurofiziologica a gandirii .
Niveluri neuronale de integrare a emotiei .

Unitatea de studiu 10 : Mecanismele neurofiziologice ale limbajului

Consideratii generale privind structura si organizarea limbajului , cele trei
zone integrative ( nucleu , secundara si tertiara ) ;
Mecanismele neurofiziologice ale limbajului .

4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul
alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.

11
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:

OBIECTIVE

CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE

RESURSE
BIBLIOGRAFICE

DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU

EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII

12
 REZUMAT

CUVINTE CHEIE

TESTE DE
AUTOEVALUARE

RĂSPUNS CORECT

CONCLUZII

5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de
învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat conform
calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip grilă.

13
Unitate de studiu 1. Neuronul , sinapsa si biochimia
cerebrală

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 15
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 15

Resurse necesare și recomandări de studiu. ....................................................................... 15

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 15

1.1.Neuronul ....................................................................................................................... 16

1.1.1.Clasificarea neuronilor ........................................................................................... 16

1.1.2.Celulele gliale ......................................................................................................... 19
1.1.3.Sinapsa ................................................................................................................... 19
1.2.NEUROTRANSMIŢATORI ŞI NEUROMODULATORI ......................................................... 21

1.2.1.Acetilcolina............................................................................................................. 22
1.2.2.Serotonina .............................................................................................................. 22
1.2.3.Noradrenalina ........................................................................................................ 23
1.2.4.Dopamina ............................................................................................................... 23
1.2.5.Aminoacizi excitatori .............................................................................................. 24
1.2.6.Aminoacizi inhibitori .............................................................................................. 24
1.2.7.Glicina. ................................................................................................................... 24
1.2.8.Peptidele opioide ................................................................................................... 24
1.2.9.Enkefalinele............................................................................................................ 24
1.2.10.Endorfinele ........................................................................................................... 25
1.2.11.Dinorfinele ........................................................................................................... 25
1.3.Neuromodularea ........................................................................................................... 25

Rezumat .............................................................................................................................. 26

Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 26

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 26

Concluzii .............................................................................................................................. 27

14
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa-si insuseasca notiunile de baza privind celula nervoasa,conexiunea
interneuronala.
- să dobândească cunostinte referitoare la substratul biochimic al sistemului
nervos.
- sa aiba o abordare sistemica din perspectiva functionarii sistemului nervos
.

Cunoștințe preliminarii
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de
bază ale anatomiei si fiziologiei creierului , a disciplinelor psihologie generală, ,
genetica , concepte precum procesele psihice, structura psihicului, individ, teorii
generale ale psihologiei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

15
 1.1. Neuronul sau celula nervoasă împreună cu prelungirile ei, este unitatea
anatomică, funcţională şi trofică a sistemului nervos. El este singura celulă dotată cu
proprietatea de a conduce influxul nervos.Dimensiunea neuronilor variază între 2 şi
134μ. Toate celulele corpului urmează acelaşi tipar au: membrană, citoplasmă şi un
nucleu înconjurat de o membrană dublă (nucleolemă) care comunică cu exteriorul
prin pori. În nucleu se găseşte ARN şi ADN care devin vizibili odată cu condensarea
ce precedă diviziunea, constituind cromozomii. La om sunt 46 cromozomi diferiţi ca
mărime şi formă. Fiecare regiune de ADN care produce o moleculă funcţională de
ARN constituie o genă. Gena este unitatea eredităţii, alcătuită din AND. În genetica
clasică, gena este considerată ca fiind o particulă discretă, reprezentând un fragment
de cromozom, care determină apariţia unui anumit caracter. Poate prezenta mai multe
forme diferite numite alele care influenţează aceeaşi însuşire a organismului,
determinând apariţia unor caractere contrastante (de exemplu: plante înalte – plante
pitice).
Citoplasma conţine organite generale comune tuturor celulelor şi organite
specifice. Organitele generale sunt formate din :mitocondrii (produc energie);
lizozomi răspândiţi în dendrite (au enzime hidrolitice care acţionează asupra
proteinelor, hidraţilor de carbon şi acizilor nucleici pe care îi dezintegrează; aparat
Golgi (elaborează conţinutul veziculelor sinaptice) şi centrioli (numai la neuronii
tineri care se divid în viaţa intrauterină).
Organitele specifice sunt reprezentate de corpusculii Nissl (activitate de
sinteză a proteinelor protoplasmatice care servesc la refacerea celulei), neurofibrile
(grupuri de fascicule care pătrund în dendrite şi axon), neurotubuli (numeroşi în
dendrite şi conul de emergenţă al axonului, cu rol de a transporta constituenţi în
procesul de creştere), pigment gilben (lipofuscina), pigment melanic, enzime, metale
cum ar fi: zinc (în hipocamp), cupru (în locus coeruleus), fier (în substanţa neagră)
Aproximativ 75% din masa ţesutului nervos este alcătuit din celule (35%
celule neuronale şi 40% celule nevroglice); 15% reprezintă substanţa intermediară
necelulară (lichid extracelular cu elemente macromoleculare), iar 10% reprezintă
reţeaua vasculară.
Într-un mod încă neexplicabil ei permit unor celule să se specializeze în
moduri diferite în decursul dezvoltării, în ciuda faptului că ele au acelaşi patern
(tipar) de bază.
1.1.1Clasificarea neuronilor. Dupa formă neuronii pot fi stelaţi (în cornul
medular anterior), piriformi (neuronii Purkinje din scoarţa cerebrală); piramidali (din
straturile piramidale ale scoarţei cerebrale) şi ovalari (în ganglionii spinali). După
numărul proceselor neuronale (prelungirilor) care iau naştere din corpul celulei,
neuronii pot fi: unipolari, cu o singură prelungire nervoasă denumită axon (celulele
din ganglionii sistemului nervos autonom şi celulele cu conuri şi bastonaşe din retină);
bipolari cu două fibre nervoase, una periferică (dendrita)care primeşte informaţia şi
alta situată la polul opus (axon) care duce informaţia la SNC sau de la SNC la
organele efectoare (motorii); multipolari (din corpul medular anterior) cu un axon şi
mai multe dendrite care emerg din toate părţile corpului celular şi pseudounipolari cu

16
o singură prelungire care se divide imediat într-o fibră periferică (dendrită) şi una
centrală (axon).
Neuronii sunt stelaţi şi au o prelungire lungă numită axon şi ramificaţii scurte
de cealaltă parte numite dendrite. Important de reţinut este faptul că neuronul în
întregime este o celulă unică a cărei citoplasmă umple axonii şi dendritele. Neuronii
au dimensiuni şi forme foarte variate. Numărul lor este de 5x109 din care 14 miliarde
aparţin cortexului.
Axonul care transmite impulsurile electrice de la măduva spinării până la
muşchii degetelor de la picioare aparţin unui neuron care poate atinge lungimea de
60-90 cm., în funcţie de lungimea piciorului. Axonul asigură transmiterea excitaţiei
către alt neuron sau unui aparat efector.
Dendritele sunt specializate în captarea excitaţiei şi în dirijarea ei spre
operatorii situaţi în corpul neuronului. În corpul neural au loc procese de analiză –
sinteză a informaţiei. Astăzi s-a modificat esenţial imaginea despre transformările
care au loc la nivel neuronal. Neuronul este asemănat cu un microsistem logistic,
capabil a efectua operaţii de comparaţie, discriminare, clasificare, bazate pe criterii
de ordin pragmatic, semantic şi sintactic. Natura şi conţinutul transformărilor
efectuate depind de specializarea funcţională a neuronilor.Dupa functie exista trei
tipuri de neuroni: senzoriali, motori şi de asociaţie.
Primii, cei senzoriali, sunt specializaţi în receptarea informaţiei emise de
sursele din afara SNC în prelucrarea ei şi în elaborarea în final a unui model adecvat
al unei însuşiri sau al stimulului în ansamblu. Gruparea acestor nuroni la diferite
niveluri ale nevraxului, împreună cu căile nervoase alcătuite din terminaţiile lor
dentritice şi axonice formează marile sisteme ale sintezei aferente.
Neuronii motori sunt specializaţi în elaborarea mesajelor de comandă şi a
răspunsurilor la stimulii din mediul intern sau extern al organismului. Gruparea lor
ierarhică formează marile sisteme ale sintezei eferente.
Neuronii asociativi stabilesc legătura între cei senzoriali şi cei motori.
Gruparea lor formează zonele de asociaţie sau integrative ale SNC. Pe măsură ce
trecem de la un segment inferior la altul superior, ponderea neuronilor asociativi şi
implicit a zonelor de asociaţie creşte semnificativ. Astfel la nivelul scoarţei cerebrale
zonele de asociaţie reprezintă aproximativ 2/3 din suprafaţa totală. Întrucât un neuron
asociativ poate primi semnale de la neuronii senzitivi aparţinând unor subsisteme
modale diferite, precum şi de la neuronii motori aparţinând unor zone diferite el poate
efectua comparaţii şi integrări intermodale. Corespunzător la nivelul zonelor de
asociaţie se realizeaza integrări complexe, supraordonate, cu conţinut informaţional
calitativ superior.
Membrana celulară sau partea externă a neuronului reprezintă formaţiunea cea
mai specializată a tuturor neuronilor. Aceasta este semipermeabilă, permiţând trecerea
diferitelor particule încărcate electric (ioni) din interior către exterior şi invers. De
obicei există concentraţii diferite de ioni (Na +, Cl-, Ca+2etc) în interiorul şi exteriorul
celulei (stare polarizată), ceea ce duce la o diferenţă de potenţial electric de
aproximativ –65mV în secţiunea transversală a membranei din interior către exterior
Na+ Na+ Na+ .

17
K+ K+ K+
Valorile potenţialului de repaus este cuprins intre –50mV pentru celulele uşor
excitabile (neuroni vegetativi), - 70mV pentru neuronii din SNC şi – 90mV pentru
fibrele musculare striate.
Situaţia poate fi schimbată cu ajutorul stimulilor de diferite tipuri (mecanici, electrici,
chimici) - - - + + + K+ K+ Na+ Na+
+ + +- - - Na+ Na+ K+ K+
Pe măsură ce potenţialul transmembranar scade către valoarea de + 55 mV
apare o creştere explozivă a permeabilităţii membranei ceea ce permite ionilor de
sodiu şi clor să pătrundă în neuron iar ionilor de potasiu să iasă în exterior
(depolarizarea). Acest schimb rapid, deplasează potenţialul de membrană de la –
65mV la +55mV în aproximativ o jumătate milisecundă, creind astfel potenţialul de
acţiune. După ce potenţialul de acţiune atinge maximum de +55mV, membrana se
reântoarce rapid la valoarea sa de repaus adică la cea a potenţialului de –65mV.
Împreună cu o scurtă perioadă refractară de după potenţialul de acţiune , timp în care
membrana este inactivă, întreaga secvenţă durează aproximativ 4 ms.
Transportul ionic transmembranar realizat prim mecanisme diverse duce la
aparitia şi menţinerea potenţialelor de membrană, de repaus sau de acţiune. Cele mai
importante dispozitive de transport sunt reprezentate de canalele membranare şi de
pompele ionice. Canalele ionice sunt sisteme pasive de transport transmembranar
formate din proteine ce străbat membrana celulei excitabile prin care se transportă
ionii din exterior către intrior şi invers. Transportul ionic transmembranar activ este
asigurat de mecanismul pompelor ionice (pompa de Na+ - K+, pompa de Ca2+, pompa
de Cl_ etc.)
În concluzie, orice factor care determină o creştere bruscă a permeabilităţii
membranei pentru ionul de Na+ de la exterior produce o secvenţă de modificări rapide
ale potenţialului de membrană. Această secvenţă se numeşte potenţial de acţiune.
Modificarea durează câteva fracţiuni de secundă după care potenţialul de membrană
revine la valoarea lui de repaus – potenţial de repaus- Factorii care pot declanşa o
astfel de secvenţă pot fi electrici, mecanici, termici sau chimici.
Structura membranei neuronale care permite apariţia potenţialului de acţiune,
permite şi propagarea lui de-a lungul neuronului, din punctul din care a luat naştere.
Astfel, unda de activitate electrică (sau depolarizarea) adică variaţia explozivă a
potenţialului de membrană de la –65 la +55mV, trece de-a lungul membranei neurale.
Dacă se plasează pe membrană un electrod înregistrator format dintr-un fir subţire, el
va înregistra această undă ca pe o apariţie de activitate electrică. Acesta este influxul
nervos. Fiecare parte a membranei traversată de un impuls, rămâne inactivă pentru o
perioadă de aproximativ 4 milisecunde. Astfel rata maximă a transmisiei impulsurilor,
sau fregvenţa este de aproximativ 250/sec.
Proprietăţile cruciale ale conducţiei impulsurilor sunt: frecvenţa şi tempoul
trenurilor de impulsuri. Potenţialele de acţiune sunt de obicei iniţiate pe
dentritele neuronului după care influxul nervos este propagat de-a lungul neuronului
în direcţia dentrită – celulă – axon – terminalele tuturor ramurilor axonice.

18
 Sistemele senzoriale şi motorii, percepţia, memoria, cogniţia, gândirea,
emoţia, personalitatea sunt reprezentate fiecare de anumite paternuri de impulsuri
nervoase şi de structuri proprii ale SNC. Viteza de conducere poate fi calculată după
distanţa dintre punctele de aplicare şi culegere prin care trece potenţialul de acţiune,
distanţă caracterizată prin timpul de trecere dintre cele două puncte. Viteza de
conducere variază pentru fiecare fibră nervoasă între 0,5 şi 170 m/s. Viteza de
conducere este mai mare în fibrele mielinice şi în cele cu diametrul mai mare. Fibrele
pentru durere cu un diametru de 1μ au o conducere de 1m/s. Cele aferente fusurilor
musculare cu diametrul de 13μ au o viteză de conducere de 75m/s. Fibrele pentru
sensibilitatea profundă cu diametrul de 3μ au o viteză de 11m/s. Nervii mixti
periferici (ex. nervul sciatic) care inervează musculatura şi pielea membrului inferior
conţine toate categoriile de fibre nervoase.
Proprietăţile generale care stau la baza activităţii neuronului sunt:
excitabilitatea, conductibilitatea şi labilitatea.
Activitatea de fond (spontană) a neuronilor
Mulţi neuroni posedă proprietatea de a descărca ritmic, fără acţiunea excitaţiei.
Această activitate continuuă şi după întreruperea prin narcoză a contactelor sinaptice.
Activismul spontan poate fi rezultat al bombardării sinaptice, al circuitului închis şi al
influxului nervos.

1.1.2.Celulele gliale
Numărul celulelor gliale din SNC este de aproximativ 5-6 ori mai mare decât
numărul neuronilor. Nevroglia SNC este formată din astrocite, oligodendrocite,
microglie şi ependim. Acestea nu sunt numai celule de susţinere a ţesutului nervos ci
joacă un rol însemnat în transportul de gaze, apă, electroliţi şi metaboliţi de la vasele
sanguine la parenchimul nervos, îndepărtând şi produşii de dezintegrare din neuroni.

1.1.3.Sinapsa
Neuronii nu sunt interconectaţi fizic între ei. Dacă ar fi aşa, atunci potenţialul
de acţiune s-ar propaga la întâmplare în toate părţile SNC. Între terminalul unui axon
şi neuronul următor există o discontinuitate. Conexiunea dintre neuroni ca şi cea
dintre ei pe de-o parte şi elementele receptoare şi executive, pe de altă parte, se
realizează prin intermediul unui mecanism complex pe care Foster şi Sherrington
(1897) l-a denumit sinapsă.
Cercetările histologice au evidenţiat că la locul de contact, aceste terminaţii
prezintă o proeminenţă care poate avea forma unui inel, unui buton, unui bulb sau a
unei varicozităţi. Toate aceste structuri sunt cunoscute sub numele generic de butoni
sinaptici.
În general sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se
propagă către terminalul axonal sau presinaptic.
Structural, sinapsa cuprinde următoarele elemente: o membrană presinaptică
ce conţine vezicule caracteristice cu un diametru de 300-400Å (1/10000 dintr-un
micron) denumite veziculele aposinaptice ale lui Robertis şi Benelt şi membrana
postsinaptică. Între cele două membrane există un spaţiu care variază de la un tip de
sinapsă la altul de la 150 la 500Å. După natura terminaţiilor între care se face
joncţiunea, sinapsele pot fi:
19
-axosomatice (în măduvă , în ganglionii spinali)
-axodentritice (în scoarţa cerebrală)
-dentrodendritice
-axoaxonale
După efectul produs la nivelul neuronului receptor se disting sinapse
excitatorii şi sinapse inhibitorii. La acestea se adaugă sinapsele receptoare (senzoriale)
prin care se realizează trecerea informaţiei de la nivelul celulelor senzoriale periferice
în structurile neuronale specifice care intră în alcătuirea sistemelor sintezei aferente, şi
sinapsele efectoare (vegetative sau motorii) prin intermediul cărora se transmit
semnalele de comandă de la centrii sintezei eferente la organele executive de răspuns
(glande sau muşchi).
După mecanismul de transfer al excitaţiei de la nivelul neuronului emitent la
cel al neuronului receptor , se presupune existenţa a două tipuri de sinapse: cu
transmisie chimică şi cu transmisie electrică.
Sinapsele excitatorii depolarizează iar cel inhibitorii hiperpolarizează
membrana postsinaptică. Acetilcolina este transmiţătorul chimic de la nivelul
joncţiunilor neuromusculare şi al multor altor sinapse neuronale. Oricum toţi
neurotransmiţătorii (noradrenalina, serotonina) sunt produsul activităţii secretorii a
neuronilor care se intensifică în cursul stimulărilor externe. Se presupune că la fiecare
impuls nervos se degajază şi se pun în mişcare aproximativ 1 milion molecule de
acetilcolină. În segmentul postsinaptic neurotransmiţătorii sunt supuşi unui proces
chimic de descompunere prin intermediul unor agenţi speciali de tipul unor enzime
cum ar fi colinesteraza. Pentru ca aceste contrasubstanţe să devină eficiente şi să
asigure preluarea continuuă de către membrana postsinaptică a influxului de la nivelul
membranei presinaptice este necesar să fie produse în cantitate suficientă şi să
acţioneze rapid asupra substanţelor transmiţătoare.
Experimental s-a dovedit că, colinesteraza se produce într-o cantitate de 5 ori
mai mare decât este minim necesară, iar viteza ei de reacţie este deasemenea foarte
ridicată. O moleculă de colinesterază hidrolizează o moleculă de acetilcolină în 30μs.
Această viteză a reacţiei de hidroliză este suficient de mare pentru a asigura
funcţionarea optimă a mecanismului sinaptic.În principiu se poate spune că sinapsa
funcţionează ca un sistem cu telecomandă chimică.
Sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se propagă către
terminalul axonal presinaptic. Potenţialul de acţiune trebuie să se transmită
transsinaptic către membrana postsinaptică a neuronului următor. Transmiterea
transsinaptică se face pe cale chimică. Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în terminalul
sinaptic sub forma unor vezicule sferice de stocare. Când un potenţial de acţiune
ajunge în regiunea presinaptică, el stimulează un număr de vezicule pentru a migra şi
a se reuni cu membrana neurală propriu-zisă a celulei care delimitează sinapsa de
unde, ele îşi eliberează conţinutul chimic în spaţiul sinaptic. Moleculele
neurotransmiţătorului difuzează transsinaptic şi se combină cu receptorii localizaţi pe
membrana postsinaptică.
Molecula neurotransmiţătorului are o anumită configuraţie spaţială care se
adaptează perfect configuraţiei spaţiale a moleculei receptor. Interacţiunea dintre

20
transmiţător şi receptor este de scurtă durată, dar cât timp durează produce o
schimbare în permeabilitatea membranei postsinaptice.
În acest mod se face propagarea potenţialului de acţiune, dar combinarea unei
singure molecule de neurotransmiţător cu un singur receptor este insuficientă pentru
depolarizarea completă a membranei postsinaptice. În aceste condiţii, impulsu nervos
nu va traversa sinapsa iar informaţia pe care o reprezintă va fi pierdută. Astfel,
frecvenţa impulsurilor nervoase din neuronul presinaptic nu corelează cu fregvenţa
impulsurilor din neuronul postsinaptic. Un neuron are sinapse cu câteva mii de alţi
neuroni.
Sinapsele au anumite proprietăţi fundamentale comune şi anume:
-conducere unidirecţională.
-descărcare repetitivă.
-imposibilitatea transmiterii cu exactitate a fregvenţelor salvelor presinaptice.
-oboseala sinaptică.
-inhibiţia sinaptică.
-întârzierea sinaptică.
Timpul minim pentru aceste procese este de 0.5ms.
Sinapsa, unul dintre substraturile cele mai importante ale plasticităţii SN, stă la
baza unor funcţii superioare ca învăţătura, memoria etc. Utilizarea frecventă a unei căi
sinaptice duce la extinderea suprafeţei de contact, incită sinteza de substanţă
transmiţătoare şi măreşte disponibilitatea acestui transmiţător la nivelul spaţiului
sinaptic, toate la un loc favorizând transmiterea sinaptică. S-a demonstrat apoi că
fenomenele care se produc în cadrul mecanismelor sinaptice au o strânsă legătură cu
stocarea informaţiei. Tocmai datorită unei asemenea legături, se elaborează în timp, la
nivel sinaptic, indici şi operatori de recunoaştere a semnalelor de intrare. Sinapsa
devine astfel nu numai un mecanism de conducere al influxului nervos, ci şi de
interpretare informaţională a lui.

1.2.NEUROTRANSMIŢATORI ŞI NEUROMODULATORI

În contrast cu cercetarea activităţii electrice a sistemului nervos, studiile

biochimice au început mult mai târziu. Un pas decisiv a fost făcut în jurul anului 1900
de către şcoala engleză de fiziologie a lui John Langley care a studiat nervii autonomi
ai organelor interne. Atunci s-a constatat că stimularea electrică a nervilor respectivi
produce modificări caracteristice, de tipul tahicardiei şi hipertensiunii arteriale care
mimează pe cele provocate de injectarea extractului de glandă adrenală.
În anul 1904 Elliot, student al lui Langley, în vârstă de 26 de ani la British
Medical, a făcut o comunicare la Physiological Society, în care postula că impulsurile
nervilor autonomi duc la eliberarea la nivelul terminalelor acestora a unei substanţe
asemănătoare epinefrinei din glanda adrenală.

21
 Neurotransmiţătorul este o substanţă fabricată de celulă, care eliberat în spaţiul
sinaptic ca răspuns la o stimulare are un efect specific asupra altei celule. În SNC
această celulă este neuronul, dar la periferie poate fi o celulă secretoare.
În general se ştia că un neuron utilizează numai un transmiţător (legea lui
Dale), dar acum s-a dovedit că pot exista în mulţi neuroni doi transmiţători formaţi
dintr-o peptidă şi o amină. În creier au fost identificaţi receptori pentru unii
neurohormoni existând şi posibilitatea eliberării acestora în circulaţia periferică prin
bucla feedback.
Ulterior, situaţia s-a complicat prin apariţia conceptului de neuromodulator.
Astfel, acţiunea neurotransmiţătorului considerată a fi scurtă, operează pe o distanţă
mică. Totuşi, unii candidaţi neurotransmiţători, în special peptidele, provoacă
modificări de lungă durată a tonusului sinaptic, modulând astfel mediul înconjurător
în vederea acţionării altui neurotransmiţător.
Prin urmare, utilizarea tradiţională a structurilor anatomice ca unităţi
funcţionale n-a fost înlocuită, dar trebuie ştiut că acelaşi comportament se află sub
dependenţa atât a unui substrat anatomic, cât şi a unuia neurochimic. Creierul posedă
neuroni şi neurotransmiţători încât orice structură are la bază componente anatomice
şi componente neurochimice.
Căile anatomice cerebrale interconectate sunt definite nu numai de structura
lor anatomică ci şi de transmiţătorii lor sinaptici. O anumită cale înglobează mii de
axoni care pleacă de la nucleii trunchiului cerebral (bulb, punte, pedunculi) către
regiunile creierului anterior. În traiectul lor către creierul anterior (nucleii bazali,
sistem limbic, cortex cerebral) aceşti axoni emit colaterale care se îndreaptă către
structurile vecine. Neuronii respectivi eliberează acelaşi neurotransmiţător la fiecare
din cele peste 100 terminaţii sinaptice. A devenit posibilă identificarea unui mare
număr de căi neuronale ascendente formate din axonii care pornesc de la grupele
celulare ale trunchiului cerebral şi ajung la creierul anterior.
În continuare vom analiza câţiva neurotransmiţători cheie pentru fiziologie.
1.2.1.Acetilcolina (Ach) (parasimpaticomimetic), este transmiţătorul principal
utilizat de neuronii motori ai măduvei spinării. În SNC este găsită în concentraţii mari
la nivelul nucleului caudat şi al hipotalamusului precum şi în sistemul colinergic
ascendent care defineşte inervaţia talamusului, cerebelului, sistemului limbic şi
cortexului cerebral. Activitatea colinergică se reflectă asupra trezirii corticale şi
comportamentale. Desincronizarea (trezirea) corticală este produsă de eliberarea
acetilcolinei. Stimularea reticulată măreşte activitatea căilor colinergice ascendente
prin eliberarea crescută de acetilcolină la nivelul punctelor de contact ale acestora cu
cortexul cerebral. Lezarea formaţiunii reticulate reduce cantitatea de acetilcolină
eliberată la nivel cortical.
1.2.2.Serotonina este denumita chimic 5 hidroxitriptamină (5HT). Aceasta
face parte din categoria aminelor neurotransmiţătoare, în care mai intră dopamina şi
noradrenalina. Cantitatea cea mai mare de serotonină se află în nucleii rafeului din
trunchiul cerebral, de la care pleacă fibre ascendente şi descendente care influenţează
multe arii din creier, în special neocortexul, sistemul limbic, talamusul şi
hipotalamusul. Corelatele comportamentale ale sistemului serotoninic au fost mai
puţin studiate. Una din cauze se datorează lipsei medicamentelor specifice pentru

22
blocarea sau stimularea sistemului. Majoritatea studiilor s-au efectuat cu ajutorul
medicamente care produc creşteri sau scăderi enorme ale concentraţiei generale de
serotonină. În acest mod s-a constatat rolul de control al serotoninei asupra somnului
cu unde lente. Leziunile de la nivelul rafeului sau injectarea unor substanţe care
diminuă cantitatea de serotonină cerebrală îi fac pe şobolani mai explorativi, mai
hiperactivi şi eventual hiperagresivi. Aceste date sugerează că serotonina centrală
mediază inhibarea comportamentală. Creşterea cantităţii de serotonină duce la
realizarea unui comportament mai scăzut. Injectarea unor substanţe care sărăcesc
creierul de serotonină mimează acţiunea medicamentelor antianxioase.
1.2.3.Noradrenalina (NA) este transmiţătorul postganglionic al neuronilor
simpatici, dar în creier neuronii care o sintetizează cel mai mult se află în trunchiul
cerebral, în locus coeruleus şi în alţi nuclei. Neuronii ascendenţi influenţează cortexul
cerebral, sistemul limbic şi hipotalamusul. Se crede că noradrenalina cerebrală este
implicată în reglarea funcţiilor cognitive (pe calea cortexului), afective (prin
intermediul sistemului limbic ce controlează expresia emoţiilor), endocrine şi
autonome (prin intermediul hipotalamusului). Noradrenalina cerebrală mediază
excitarea, fapt demonstrat cu ajutorul agoniştilor noradrenalinei (ex :amfetaminele)
care au efecte stimulatoare. Diminuarea cantităţii de noradrenalină cu 70-80% nu
împiedică achiziţionarea de modele motorii noi dificile. Prin urmare, noradrenalina
are un rol important în procesul de învăţare. S-a mai afirmat că acest
neurotransmiţător contribuie la alegerea stimulilor importanţi pe care îi consideră
demni de o analiză ulterioară. Implicarea noradrenalinei ventrale în funcţia
hipotalamică este mai certă.
1.2.4.Dopamina (DA). Există 3 căi majore ale dopaminei. Prima porneşte de la
substanţa neagră din mezencefal şi ajunge până la corpul striat din ganglionii bazali
iar o extensie a acestei căi inervează şi nucleul amigdaloid. A doua cale porneşte de la
corpii celulari din apropierea substanţei negre şi se termină în tuberculul olfactiv al
sistemului limbic. Terminalele dopaminice din cortex sunt probabil extensii ale
acestei căi mezencefalice. A treia reprezentată de o colecţie densă de corpi celulari ai
dopaminei se găseşte în hipotalamus. Ea inhibă în mod normal eliberarea de
prolactină din lobul anterior al glandei pituitare. Medicamentele care blochiază
dopamina produc o creştere imediată a nivelului de prolactină. La cei decedaţi de
boala Parkinson s-a găsit o degenerare marcantă a substanţei negre şi a striatului
precum şi scăderea cantităţii de dopamină. La majoritatea structurilor cerebrale,
tractul nigro-striat este reprezentat bilateral. Cele mai multe medicamente
antischizofrenice sunt antagonişti ai dopaminei. Dată fiind asocierea dintre pierderea
dopaminei nigro-striatale şi parkinsonism este de aşteptat ca blocanţii dopaminei să
producă la oameni parkinsonism. Astfel, tratamentele prelungite cu medicamente
neuroleptice în schizofrenie produc în mod consistent efecte secundare de
parkinsonism sau efecte extrapiramidale. Axonii de dopamină care urcă de la
substanţa neagră formează sinapse în striat pe neuronii colinergici. Dopamina
eliberată din terminaţiile presinaptice acţionează în mod normal pentru a inhiba aceşti
neuroni colinergici. În parkinsonism sau în cazul blocării dopaminei de către
medicamentele neuroleptice, activitatea căii nigro-striate este redusă iar neuronul
colinergic nu mai este inhibat. Prin urmare, simptomele extrapiramidale sunt produse
de neuronii colinergici supraactivi din striat, în special din nucleul caudat. Acţiunea
neurolepticelor de blocare a dopaminei striatale duce la apariţia unor efecte secundare
care pot fi ameliorate cu medicamente anticolinergice sau cu L-Dopa, fără afectarea
funcţiei antipsihotice a neurolepticelor.

23
 1.2.5.Aminoacizi excitatori (glutamatul şi aspartatul). Glutanatul este
transmiătorul excitator major de la nivelul creierului. Aproape toate celulele cerebrale
au receptori care-i răspund. Există 4 tipuri de receptori ai glutamatului iar unul dintre
aceştia are şi subtipuri. Ei controlează canalele cationice cu conductanţă mare,
permeabile la Ca, Na şi K. În cazul depolarizării membranei cu 20-30 mV, Mg iese
din aceste canale permiţând intrarea Na şi Ca în celulă. Aceste canale funcţionează
eficient numai în prezenţa glicinei. Când concentraţia glicinei este redusă, abilitatea
glutamatului de a deschide canalele respective se reduce. Majoritatea neuronilor
glutamatergici se găsesc la nivelul cortexului cerebral şi la nivelul hipocampului.
Cantitatea excesivă de glutamat este toxică pentru neuroni prin influxul excesiv de Ca
intracelular.α, β si γ. Subunitatea α are cea mai mare afinitate pentru GABA.
1.2.6.Aminoacizi inhibitori ( GABA şi glicina sau glicocolul).
GABA (gama-aminobutiric-acid) are acţiune inhibitoare majoră la nivel
cerebral şi medular. El acţionează în 40% din sinapsele SNC. Există trei subunităţi
receptoare pentru GABA:
Doua subunităţi α şi β se leagă de barbiturice în timp ce α se leagă de
benzodiazepine. Receptorii GABA acţionează prin deschiderea canalelor de Cl - care
hiperpolarizează şi inhibă celulele ţintă. Receptorii GABA de care se leagă
benzodiazepinele sunt concentraţi în sistemul limbic, în special în amigdală, arie cu
importanţă centrală pentru comportamentul emoţional.

1.2.7.Glicina.
Distribuţia cerebro-spinală a glicinei este mai limitată decât la GABA, cele
mai mari concentraţii găsindu-se în trunchiul cerebral, cerebel şi coarnele anterioare
ale măduvei spinării. Glicina este utilizată de interneuronii măduvei spinării pentru
inhibarea muşchilor antagonişti. Acţiunea hiperpolarizantă postsinaptică se realizează
prin intermediul unui receptor ionotrop cuplat la canalul de clor. Acţiunea canalului
respectiv produsă de glicină provoacă ca şi în cazul receptorului GABA, creşterea
permeabilităţii pentru ionii de clor (Robinson1994).

1.2.8.Peptidele opioide.
S-a sugerat că există neurotransmiţători endogeni similari cu morfina. Plecând
de la această ipoteză, Hughes şi Kosterlitz (1975) au identificat în omogenatele de
ţesut nervos cerebral, două peptide morfinomimetice pe care le-au denumit
enkefaline. Ulterior, Guillemin (1976) a descoperit endorfinele cerebrale, iar
Goldstein şi colaboratorii (1979) au izolat din hipofiză şi din tesutul nervos porcin o a
treia grupă de peptide opioide denumite dinorfine. Descoperirea celor trei tipuri de
peptide opioide (endorfine sau endomorfine) a fost urmată de stabilirea structurii
chimice, biosintezei, distribuţiei şi proprietăţilor biologice ale acestora.
1.2.9.Enkefalinele. Prin afirmarea lor specifică pentru receptorii opiacei,
enkefalinele seamănă cu morfina, dar efectul lor analgezic a fost greu de determinat
deoarece ele sunt scindate rapid de către enzime după injectarea lor intracraniană.
S-a demonstrat că există o strânsă legătură între distribuţia terminaţiilor
enkefalinice şi modularea impulsurilor nociceptive. Enkefalina este stocată în

24
terminaţiile pre-sinaptice; în condiţii corespunzătoare este eliberată în sinapsă unde
acţionează asupra receptorilor opiacei postsinaptici. Aceasta pare să fie baza
analgeziei naturale. În anumite condiţii sistemul poate deveni supraactiv (exemplul
soldaţilor cu răni puternice care continuuă să lupte). Există şi diferenţe individuale în
susceptibilitatea la durere, explicate prin densitatea acestor căi opiate. Acupunctura
poate stimula sistemul opioid endogen iar naloxona blocheaza analgezia indusă de
hipnoză. În plus, opiaceele endogene pot explica şi efectul placebo.
S-a sugerat că sistemul endogen opiat joacă un rol important şi în funcţionarea
normală a căilor de recompensare din creier.
Extranevraxial, enkefalinele au fost detectate la nivelul tubului digestiv,
ganglionilor simpatici, ţesutului glandular medulosuprarenal şi în retină
(Nieuwenhuys 1985).
1.2.10.Endorfinele. Termenul de endorfină derivat din cuvintele endogen şi
morfină, se utilizează pentru a desemna unele peptide cu acţiune opioidă. Aceste
substanţe au fost relevate odată cu descoperirea în creierul vertebratelor a receptorilor
opiacei prezenţi în terminaţiile presinaptice. Spre deosebire de enkefaline, endorfinele
au o localizare mai limitată. În funcţie de zona în care se găsesc, endorfinele sunt
stocate fie ca atare, fie sub formă acetilată, inactivă. S-a presupus că endorfinele ar
favoriza eliberarea hormonului antidiuretic, a celui de creştere şi a prolactinei. În
general endorfinele ajută la menţinerea unui comportament normal. Receptorii opiacei
au o localizare eterogenă având concentraţia cea mai mare în ariile legate de
perceperea durerii şi de comportamentul emoţional. Alterarea mecanismului care
reglează homeostazia betaendorfinelor provoacă semne şi simptome de boală mintală.
Substanţa antagonistă cu înaltă specificitate pentru receptorul opioid, naloxona, nu a
dus la nici o ameliorare clinică a schizofrenicilor. Injectarea endorfinelor în LCR
afectează numeroase procese fiziologice şi comportamentale. Beta-endorfina dă o
marcată stare catatonică numită stare de inhibiţie rigidă sau imobilitate rigidă beta-
endorfinică.
1.2.11.Dinorfinele. Reprezintă a treia familie de peptide opioide endogene. În
SNC cea mai mare concentraţie de endorfine se găsesc în hipotalamus şi in lobul
neural (posterior) al hipofizei. Cele trei sisteme opioide (enkefalinele, endorfinele şi
dinorfinele) nu sunt complet separate. Precursorii lor pot genera peptide diferite dar şi
identice în funcţie de structura nervoasă sau glandulară în care se produc şi de rolul pe
care-l îndeplinesc în plan funcţional. Distribuţia cerebro-spinală a peptidelor opioide
fiind diferită şi dublată de prezenţa receptorilor opioizi asigură efecte inhibitorii
asupra durerii şi asupra reacţiilor somatovegetative şi endocrine produse de stres.

1.3. Neuromodularea

Neuromodularea constă în modificarea în sens activator sau inhibitor a

efectelor neurotransmiţătorului la nivel postsinaptic. Substanţa neuromodulatoare
poate avea origine sinaptică cotransmiţătoare sau parasinaptică în cazul eliberării sale
de către celulele din afara ariei sinaptice. În general, substanţele modulatoare sunt
lipsite de efect propriu. Ele influenţează în mod indirect teritoriul postsinaptic,
modificând reactivitatea acestuia faţă de efectele depolarizante sau hiperpolarizante
ale neurotransmiţătorului principal. Totuşi, în funcţie de colocalizare, de fregvenţa de

25
stimulare şi de interacţiunile sinaptice, unii mediatori chimici pot îndeplini rol de
neurotransmiţători sau de neuromodulatori. De precizat că nu toţi modulatorii sunt şi
cotransmiţători. În unele cazuri, efectul retroactiv al neurotransmiţătorului asupra
eliberării sale prin intermediul receptorilor presinaptici exercită proprietăţi
neuromodulatoare. Dar şi componentele compartimentului extracelular pot participa
la neuromodularea teritoriului sinaptic. Aproximativ ½ din sinapsele rapide ale
creierului sunt excitatorii, utilizând în cea mai mare parte glutamatul ca
neurotransmiţător. Cealaltă jumătate a sinapselor rapide este de tip inhibitor şi
utilizează în majoritatea cazurilor acidul ca mediator chimic GABA. Spre deosebire
de sinapsele excitatorii şi inhibitorii rapide, căile sinaptice lente folosesc ca
neurotransmiţători o gamă variată de amine biogenice şi peptide biologic active.
Mecanismele modulare prin care căile sinaptice lente modulează transmiterea
sinaptică sunt insuficient cunoscute. Se crede că ar fi vorba de modularea
proteinkinazelor şi proteinfosfatazelor de către mediatorii chimici implicaţi în
transducţia semnalelor.

Rezumat

Această primă prelegere asigură o introducere generală în neuropsihofizologie,

prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând precizări terminologice, abordarea
raportului psihic-creier si introducerea si definirea celulei nervoase a conceptului de
sinapsa si notiunilor de biochimie cerebrala prin prezentarea unor neurotransmitatori
cheie pentru neurofiziologie. Rostul acestui prim capitol este de a familiariza
studentul cu elementele fundamentale ale acestei discipline.

Cuvinte cheie
 neuron
 sinapsa
 neurotransmitatori cu molecula mica si transmitere rapida (amine si
aminoacizi)
 neurotransmitatori cu molecula mare si transmitere lenta ( peptidele opioide )

Teste de autoevaluare
26
 1. Definiți obiectul de studio al psihoneurologiei (pg. 17 ).
2. Componentele celulei nervoase ( pg. 18 )
3.Potentialul de membrana (pg. 19 )
4.Componentele sinapsei (pg. 21 )
5.Caile dopaminergice. (pg. 24 )

Concluzii.
Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în
problematica neuropsihologiei, prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând
prezentarea structurii anatomice si biochimice a neuronului,clasificarea,proprietatile
functionale,conexiunea interneuronala ( sinapsa ) si substratul biochimic prin
prezentarea principalilor neurotransmitatori (
acetilcolina,noradrenalina,dopamine,seretonina,aminoacizii,peptidelor ) caile chimice
cerebrale , receptorii opiacei si perceperea durerii . Scopul ei este de a familiariza
studentul cu unitatea anatomica fundamentala a sistemului nervos ( celula nervoasa )
si biochimia sistemului nervos.

Unitate de studiu 2. Principalele segmente şi formaţiuni ale

sistemului nervos central : măduva spinării şi trunchiul
cerebral

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 28
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 28

Resurse necesare și recomandări de studiu. ....................................................................... 29

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 29

2.1.ANATOMIA SNC ............................................................................................................ 29

2.1.1.Măduva spinării...................................................................................................... 30
2.1.2.Structura internă a măduvei spinării ...................................................................... 30
2.1.3.Caile motorii ........................................................................................................... 31

27
 2.1.4.Trunchiul cerebral .................................................................................................. 32
2.1.5.Bulbul rahidian ....................................................................................................... 33
2.1.6.Nucleii bulbari proprii ............................................................................................ 34
2.1.7.Funcţiile bulbului .................................................................................................... 34
2.2.PUNTEA ......................................................................................................................... 35

2.2.1.Funcţiile punţii ....................................................................................................... 37

2.3.MEZENCEFALUL............................................................................................................. 37

2.3.2.Faţa posterioară ..................................................................................................... 37

2.3.3.Feţele laterale ........................................................................................................ 37
2.3.4.Tegmentul mezencefalic ........................................................................................ 38
2.3.5.Tectul. .................................................................................................................... 39
Rezumat .............................................................................................................................. 40

Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 40

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 40

Concluzii .............................................................................................................................. 40

Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a maduvei spinarii ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a bulbului cerebral ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a protuberantei ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a mezencefalului .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul anatomiei si psihologiei generale .

28
Resurse necesare și recomandări de studiu.
Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

2.1.ANATOMIA SNC

Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier este necesară studierea

antomiei şi fiziologiei SNC. Initial, anatomia şi fiziologia SNC au făcut abstracţie de
implicarea diferitelor structuri în producerea vieţii psihice.
Modelele anatomice erau statice iar modelele fiziologice erau de tip robot în
sensul că funcţionarea unui centru era privită ca autonomă. De-abia în ultimele
decenii s-a produs o colaborare între anatomie, fiziologie şi psihologie. Creierul
funcţionează după principiul interacţiunii şi interdependenţei multifazice şi
multinivelare. Sistemul dualist preconizat de Pfluger şi Sherrington împărţea sistemul
nervos în două segmente diametral opuse : segmentul inferior reprezentat de măduva
spinării şi trunchiul cerebral, în care se află sediul actelor reflexe necondiţionate şi
segmentul superior format din hemisferele cerebrale în care se află sediul actelor
psihice (spirituale, extrareflexe, extramateriale) inaccesibile cercetărilor.
Astăzi, dispunem de viziunea monistă, comform căreia sistemul nervos
alcătuieşte un angrenaj funcţional unitar ca activitate reflexă de răspuns fiziologic şi
psihic la stimulii din mediul intern sau extern. Nu există funcţii exclusiv fiziologice şi
funcţii exclusiv psihice. Apoi nu toate formaţiunile sistemului nervos au acceaşi
importanţă. Există un sistem nervos central şi un sistem nervos periferic format din
ganglioni şi trunchiuri nervoase. Sistemul somatic este utilizat în raportul dintre
organim şi mediul extern.
Sistemul nervos vegetativ (autonom) coordonează funcţia organelor interne.

29
 După criteriile genetice (filogenetic şi ontogenetic) există : formaţiuni
nervoase vechi (măduva cu actele sale reflexe înnăscute) şi formaţiuni nervoase noi
(cu acte reflexe complexe de adaptare a individului la mediu pe baza experienţei noi).
Ontogenetic, din partea posterioară a tubului neural se dezvoltă măduva
spinării. Partea anterioară dă naştere la cinci vezicule (mielencefalul, metencefalul,
mezencefalul, diencefalul şi telencefalul) din care se dezvoltă toate formaţiunile
cerebrale:
-mielencefalul = bulbul rahidian
-metencefalul = puntea lui Varoli şi cerebelul
-mezencefalul = pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni
-diencefalul = talamencefalul şi hipotalamusul
-telencefalul = hemisferele cerebrale

Sistemul nervos are substanţă cenuşie formată din celule nervoase şi substanţă
albă formată din terminaţiile celulelor nervoase.

2.1.1.Măduva spinării
Filogenetic este cea mai veche formaţiune.Ea are o lungime de 43-45 cm. şi
se întinde de la vertebra C1 (atlas) până la vertebra L2. Măduva se termină printr-un
con medular din vârful căruia porneşte filum terminale – trunchiul nervilor spinali sau
coada de cal. Pe suprafaţa sa măduva spinării are mai multe şanţuri longitudinale. Cel
mai proeminent este şanţul median anterior ocupat de artera spinală anterioară. De
partea opusă este şanţul median posterior mai puţin proeminent. Lateral se află şanţul
colateral anterior prin care ies rădăcinile anterioare motorii ale nervilor spinali şi
şanţul colateral posterior prin care intră rădăcinile senzitive ale nervilor spinali.

2.1.2.Structura internă a măduvei spinării

La exterior se află substanţa albă formată din milioane de axoni ce transmit
impulsuri superior sau inferior. Un mare număr de fibre sunt mielinice. La interior se
află substanţa cenuşie formată din corpii celulelor nervoase, din dendritele şi axonii
terminali şi preterminali, din capilare şi din ţesut glial interneuronal. Fibrele sunt
amielinice.
Substanţa albă este împărţită în trei cordoane:
-cordonul anterior- între şanţul median anterior şi şanţul colateral anterior
-cordonul lateral- între cele două şanţuri colaterale anterior şi posterior
-cordonul posterior- între şanţul colateral posterior şi cel median posterior
Fiecare cordon este subdivizat în grupe de fibre numite fascicule sau tracturi.
Ele alcătuiesc magistralele senzitive şi motorii. După rolul funcţional şi direcţia
influxului nervos avem fascicule ascendente centripete senzitive şi fascicule
descendente centrifuge motorii.

30
 Căile senzitive sunt urmatoarele:
Tractul spino-talamic lateral, care se încrucişază retroependimar; el transmite
sensibilitatea termică şi dureroasă la talamus şi de acolo la scoarţa cerebrală.
Tractul spino-talamic anterior transmite sensibilitatea tactilă
Tractul Goll şi Burdach transmit sensibilitatea tactilă şi proprioceptivă conştientă.
Tractul Flechsig şi Gowers (spinocerebelos) transmite sensibiltatea proprioceptivă
inconştientă.
Tractul spinovestibular
Tractul spinomezencefalic
Tractul spinoreticulat

2.1.3.Caile motorii
Căile motorii sunt somato-motorii, viscero-motorii şi centrale (encefalice). Ele
reglează reflexele condiţionate şi actele motorii voluntare. În continuare redăm cele
mai importante tractusuri motorii.
Tractul cortico-spinal pentru mobilitatea voluntară. El este direct şi încrucişat (
în bulb).
Tractul cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinal cu origine în aria
premotorie dirijază mişcările extrapiramidale involuntare.
Tractul cortico-strio-nigric este destinat mişcări involuntare.
Tractul tecto-spinal din tuberculii cvadigemeni – are rol de a întoarce capul la
stimuli acustici.
Tractul rubro-spinal.
Tractul vestibulo-spinal.
Tractul reticulo-spinal utilizat pentru amplitudinea reflexelor motorii.

Substanţa cenuşie sub forma de H este divizată în 4 regiuni:

-coarnele anterioare sau ventrale
-coarnele posterioare sau dorsale
-zonele intermediare
-coarnele laterale

31
 Coarnele anterioare reprezintă în principal partea motorie a substanţei cenuşii
spinale.
Coarnele posterioare conţin neuroni influenţaţi în principal de impulsurile ce
intră în măduvă pe calea rădăcinilor posterioare. Ele reprezintă partea senzitivă a
substanţei cenuşii spinale. Mulţi dintre aceşti neuroni dau naştere axonilor ce intră în
substanţa albă după care se duc spre creier.
Zonele intermediare sunt situate între coarnele anterioare şi posterioare.
Zonele intermediare sunt compuse în principal din neuroni de asociaţie sau
interneurali pentru integrarea segmentară şi intersegmentară a funcţiilor măduvei
spinării. De aceea, zonele intermediare reprezinta părţile de asociaţie ale substanţei
cenuşii spinale iar cei mai mulţi dintre axonii ce iau naştere din neuronii acesteia
rămân în măduva spinării; unii trimit totuşi proiecţii către creier.
Cornul lateral este o extensie mică , triunghiulară a zonei intermediare în
cordonul lateral al regiunii toracice şi în primele două segmente lombare. El conţine
corpii celulelor neuronilor preganglionari ai sistemului nervos simpatic.
Funcţiile măduvei spinării

Maduva spinării are următoarele funcţii:

-Funcţia de integrare reflexă
-Funcţia de coordonare reflexă
-Funcţia de conducere
Un arc reflex medula are 4 verigi: veriga receptoare (exteroreceptoare,
interoreceptoare), veriga senzitivă formată din cordoane posterioare şi laterale); veriga
de comandă formată din neuronii somatici şi vegetativi; veriga de execuţie formată
din muşchii membrelor şi viscerelor). Actul reflex este raspunsul fiziologic la stimulii
care acţionează asupra unei zone receptoare, cu participarea sistemului nervos.
În funcţie de integrare reflexă, – măduva are o anumită independenţă dar şi
subordonare faţă de etajele superioare. Prin urmare reflexele medulare au o dublă
integrare: primară medulară şi secundară determinata de centrii superiori.
Funcţia de conducere – în legătură cu scoarţa, măduva este considerată o
verigă de legătură. Prin fibrele ascendente şi descendente se efectuează acte
comportamentale complexe.
Funcţia de coordonare reflexă –se manifestă prin reglarea actelor reflexe cum
ar fi: ordinea de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor, modularea ritmului şi
tempoului ( din mers, înnot, gimnastică).

2.1.4.Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este format din:
Bulbul rahidian (medulla oblongata)
Protuberanţa (puntea lui Varolio)

32
Pedunculii cerebrali

2.1.5. Bulbul rahidian

Configuraţia bulbului rahidian – configuraţia sa este asemănătoare cu cea a
măduvei spinării. Are două feţe: anterioară şi posterioară şi două părţi laterale.
Anterior de o parte şi de alta a şanţului median anterior se găsesc două
cordoane nervoase numite piramide bulbare anterioare. Lateral acestora se află
şanţurile colaterale anterioare.
La nivelul şanţului bulbopontin deasupra piramidelor se află originea aparentă
a perechii aVIa de nervi cranieni.
Lateral se află coloanele bulbare laterale, prelungire a celor medulare. În
partea superioară a acestora se află oliva bulbară. La nivelul şanţului colateral dorsal
al bulbului ies perechile IX, X, XI de nervi cranieni (glosofaringian, vag şi spinal). La
nivelul şanţului colateral bulbar anterior îşi are originea aparentă nervul
hipoglos(XII). Deasupra olivei se află originea aparentă a perechii VII, iar lateral de
olivă se află originea aparentă a perechii a VIIIa de nervi cranieni. Piramidele conţin
fibre motorii cortico-spinale care în proporţie de 80% se încrucişază în 1/3 inferioară
formând pe o distanţă de 0,8cm decusaţia sau încrucişarea piramidelor.
Faţa posterioară traversată longitudinal de şanţul median posterior, continuare
a celui medular este cuprinsă între cele două şanţuri colaterale aceeaşi dispoziţie ca în
măduva spinării. În partea inferioară cordoanele posterioare. La jumătatea înălţimii
bulbului, fasciculul Goll şi Burdach se depărtează. De la acest punct fasciculul
Burdach se continuuă cu corpul restiform ce intră în alcătuirea pedunculului
cerebelos inferior iar fasciculul Goll devine piramida bulbară posterioară.
Spre deosebire de măduvă, la bulb, datorită încrucişării fasciculului piramidal
(decusaţia piramidală) şi a unor căi ascendente senzitive substanţa cenuşie este
fragmentată în nuclei.
Prin fragmentarea coarnelor anterioare iau naştere nucleii motori.
Prin fragmentarea coarnelor posterioare se formează nucleii senzitivi.
Prin fragmentarea coarnelor laterale iau naştere nucleii vegetativi.
În afară de aceştia bulbul are şi nuclei proprii.
Nucleii proveniţi din fragmentare sunt: motori, senzitivi si vegetativi.
Nucleii motori sunt formaţi din nucleul nervului hipoglos(XII), nucleul ambigu al
nervului glosofaringian (IX), nucleul vag (X), nucleul spinal (XI)
Nucleii senzitivi alcătuesc intermediarul Wrisberg (VIIbis), nucleul solitar, nucleul
vag (X), nucleul glosofaringian (IX), nucleul senzitiv al trigemenului, nucleii
vestibulari, nucleii cohleari (anterior şi posterior)
Nucleii vegetativi alcatuesc nucleul solitar inferior (care trimite fibre viscero-motorii
secretorii prin nervul gloso-faringean la glanda salivară şi parotidă), nucleul dorsal al
vagului (de aici pornesc fibrele viscero-motorii la inimă, plămâni şi organele
abdominale).

33
2.1.6.Nucleii bulbari proprii
Nucleul Goll din piramida bulbară posterioară.
Nucleul Burdach din corpul restiform.
La nivelul acestor nuclei se găsesc deutro-neuronii pentru analiza secundară a
semnalelor sensibilităţii profunde conştiente. Axonii acestor neuroni se încrucişază în
drum spre talamus formând panglica lui Reil mediana.
Nucleul olivar bulbar de unde ia naştere tractul olivospinal şi unde se termină căile
care vin de la cerebel, corpii striaţi, nucleul roşu, şi ţine de sistemul extrapiramidal.
Substanţa reticulată bulbară este alcătuită din celule motorii, vegetative şi de
asociaţie.
Pedunculul cerebelos inferior este alcătuit din corpul restiform – prelungire a
fasciculului Burdach, din corpul juxtarectiform prelungire a fasciculului Goll şi din
fibre ale celulelor din substanţa reticulată. Concentraţia acestor nuclei şi fibre arată
importanţa funcţională a bulbului.
Substanta alba a bulbului este formată din fibre mielinice grupate sub formă
de tracturi. Fibrele respective pot fi grupate în două clase. O primă clasă se referă la
fibrele de trecere prin bulb (tracturi ascendente şi descendente), iar a doua clasă
cuprinde fibrele proprii bulbului cu origini la acest nivel.
Fibrele de trecere ascendente (fascicolul lui Goll, Burdach, tractul spino-
cerebelos dorsal şi ventral, tractul spinotalamic latral) provin din maduvă.
Fibrele de trecere descendente sunt formate din tractul corticospinal lateral şi
anterior, tracturile rubrospinal, tectospinal, olivospinal, reticulospinal si
vestibulospinal.
Fibrele de asociaţie alcătuesc fasciculul longitudinal medial.
Fibrele proprii bulbului sunt descrise sub forma diferitelor grupări cum ar fi
corpii restiformi (format din fibre olivocerebeloase şi din fibrele tractului
spinocerebelos dorsal), juxtarestiformi (format din fibrele descendente ale radăcinii
vestibulare şi ale nervului acusticovestibular) şi fibrele arcuate interne si externe.

2.1.7.Funcţiile bulbului
Bulbul are urmatoarele funcţii:
a) Funcţia de integrare reflexă
b) Funcţia de conducere
c) Funcţia de reglare

a) Ca centru reflex, bulbul joacă un rol esenţial în comanda şi controlul

activităţii principalelor organe interne. La nivelul lui se găsesc centrii respiratori,
cardiaci, vasomotori, digestivi (salivaţia, deglutiţia, suptul), centrii unor reacţii de
apărare (strănut, tuse, clipit, vomă) şi centrii de reglare a tonusului muscular.

34
 Particularităţile centrilor bulbari: automatismul (cu independenţă funcţială) şi
autoexcitabilitatea (pe baza modificărilor chimice ale sângelui care ajung la ei ).
b) Funcţia de conducere constă în mijlocirea transmiterii informaţiei între
zonele receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale ) pe de-o parte,
şi centrii de comandă (motori) pe de altă parte. Bulbul e traversat de fibre ascendente
şi descendente.
Căile ascendente transmit informaţii de la receptorii cutanaţi, proprioceptivi şi
viscerali prin panglica lui Reil, prin fascicolul spinotalamic şi prin fascicole
spinocerebeloase.
Căile descendente ce transmit mesaje de comandă emise de centrii encefalici superiori
sunt alcătuite din: fascicule piramidale direct şi încrucişat, fasciculul rubrospinal,
reticulospinal, vestibulospinal, tectospinal, fasciculul central al calotei, fasciculului
longitudinal.
c) Funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii psihice se realizează cu precădere
prin intermediul substanţei reticulate.

2.2.PUNTEA
Puntea lui Varolio ce ocupă etajul mijlociu al trunchiului cerebral se prezintă
ca o bandă de substanţă nervoasă cu urmatoarele dimensiuni:
25 mm înălţime, 25mm grosime, 35 mm lăţime. Puntea este dispusă transversal
deasupra bulbului întinzându-se de la o emisferă cerebeloasă la alta. Ea are o faţă
anterioară, o fata posterioară, două feţe laterale şi două margini, una superioară şi alta
inferioară.
1) Faţa anterioară are pe linia mediană şanţul bazilar. Lateral de acesta se află
piramidele pontine, care se continuuă lateral cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Limita
dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii este dată de emergenţa nervului trigemen
(V).
2) Faţa posterioară acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi formează
jumătatea superioară a podişului ventriculului 4. Ea se află în continuarea bulbului, de
care se apropie ca structură.
3) Feţele laterale se continuă cu pedunculii cerebelo şi mijlocii.
4) Cele două margini sunt reprezentate în jos de şanţul bulbopontin care o
desparte de bulb iar în sus de sanţul pontopeduncular care desparte puntea de
mezencefal. În şantul interpeduncular apare nervul oculomotor; în unghiul
pontomezencefalic apare nervul trohlear; în unghiul pontocerebelos iese nervul
acusticovestibular şi trigemen, iar medial nervul intermediafacial; în şanţul
bulbopontin deasupra piramidei bulbare se află nervul abducens.
În structura internă a punţii deosebim o parte anterioară numită picior şi o
parte posterioară numită calotă.

35
 Limita lor este dată de corpul trapezoid. Pe linia mediană se observă o
încrucişare de fibre care poartă numele de rafeu. Rafeul împarte puntea în două
jumătăţi simetrice.
Piciorul are două feluri de fibre; longitudinale şi transversale. Cele longitudinale
descind de la scoarţă si ajung la nucleii pontini ( fibre corticopontine), la nucleii
bulbari şi la măduva spinării ( fibre corticospinale). Printre ele se află fibre
transversale care pleacă din nucleii pontini, trec linia mediană şi intră în componenţa
pedunculului cerebelos mijlociu controlateral.
Substanţa cenuşie a piciorului se compune din mici nuclei de la care pornesc
fibrele transversale şi la care ajung la unele fibre corticale (fibrele corticopontine).
Calota situată în partea dorsală a punţii este formată din substanţa reticulată şi
albă. Substanţa cenuşie este reprezentată de nucleii nervilor cranieni V,VI,VII şi VIII
(aceştia sunt nuclei motori, senzitivi şi vegetativi), de nucleii corpului trapezoid şi de
formaţiunile proprii ale punţii.
Substanţa reticulată (formaţiune pontină proprie) este situată în partea mijlocie a
punţii între nucleii nervilor cranieni şi porţiunea bazală.

Substanţa albă a calotei cuprinde căi ascendente şi descendente

1)Caile descendente provin din scoarţa cerebrală, de la nucleii subcorticali şi
din cerebel. Ele trec prin punte sau au un capat în punte. Cele care provin din scoarţa
cerebrală sunt reprezentate de fasciculul piramidal cu fibre cortico-spinale, cortico-
nucleare sau cortico-pontine şi tractul fronto-parieto-temporo-occipito-pontin.
Celelalte fibre provin din centrii subcorticali, din cerebel, din nucleul roşu, (fascicolul
rubrospinal şi fascicolul rubroolivar), din tectum, (fascicolul tectospinal) şi din
substanţa reticulată,(fascicolul reticulospinal).
2) Căile ascendente vin de la cornul medular posterior, şi de la fascicolul Goll
şi Burdach şi de la nucleii senzitivi ai nervilor cranieni şi merg spre cerebel
(fasciculul spinocerebelos), spre nucleii subcorticali, spre talamus (fasciculul
spinotalamic) şi spre tectum (fasciculul spinotectal).
O formaţiune specifică punţii este corpul trapezoid situat între partea bazilară
(picior) şi dorsală (calota). El este constituit din fibrele transversale ale nucleului
cohlear ventral care încrucisază linia mediană şi se continuuă de partea opusă cu
lemniscul lateral.
Fasciculul longitudinal medial se întinde de la planşeul ventriculului trei până
la măduva cervicală. El este legat de mişcările de orientare a ochilor, capului, gâtului.
Lemniscul medial (panglica lui Reil) este un fascicul format din fibre
ascendente care pornesc de la nucleii senzitivi inferiori şi ajung la talamus şi tectum.
În punte are o poziţie centrală. Pe partea laterala i se adaugă fibrele acustice care
capătă denumirea de lemnisc lateral.

36
 2.2.1.Funcţiile punţii
Puntea îndeplineşte o funcţie de integrare reflexă şi una de conducere.
Funcţia de integrare reflexă se refera la nucleii pontini care realizează reflexe
somatice şi vegetative, ca de exemplu: reflexul salivar, lacrimal, masticator, cornean,
audio-polpebral, audio-oculogir; reflexe secretorii (sudoripar, sebaceu); contracţia
muşchilor feţei (mimica); mişcare de lateralitate oculară si tonusul muscular. Aceste
reflexe se includ in calitate de componente ale diverselor forme de comportament, ele
fiind integrate şi controlate de nivelul superior al nevraxului.
Funcţia de conducere asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern
şi cel intern, către centii corticali şi subcorticali şi a mesajelor de comandă în sens
descendent către organele de execuţie. Ea se îndeplineşte prin intermediul fasciculelor
care trec prin punte.

2.3.MEZENCEFALUL

Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali şi din tuberculii (coliculii)

cvadrigemeni.
El este situat între punte şi un plan care uneşte comisura posterioară cu
marginea posterioară a corpilor mamilari. Mezencefalul care porneşte din
protuberanţa şi pătrunde în emisferele cerebrale are o faţă anterioară, una posterioară
şi două feţe laterale.
2.3.1.Faţa anterioară sau bazală este singura care este accesibilă vederii, între
pedunculii cerebrali se află o scobitură triunghiulară numită fosa interpedunculară.
Vârful acesteia se află la punte iar baza se situează în sus spre corpii mamilari. Pe ea
se găseşte substanţa perforată posterioară străbătută de vase sangvine. Fosa
interpedunculară este marginită lateral de picioarele pedunculilor cerebrali. Pe faţa
mediană a pedunculilor cerebrali se află originea aparentă a perechii a III a de nervi
cranieni (oculomotorul).
2.3.2.Faţa posterioară a mezencefalului este accesibilă vederii numai după
ridicarea lobilor occipitali. Aici întâlnim lama cvadrigeminală a tectului mezencefalic
cu cele 4 proeminenţe: corpii cvadrigemeni anteriori sau superiori în număr de 2 şi
corpii cvadrigemeni inferiori în număr de 2. Braţele coliculilor cvadrigemeni
superiori ajung la corpii geniculaţi laterali, iar braţele coliculilor cvadrigemeni
inferiori ajung la corpii geniculaţi mediali. Sub coliculii inferiori iese nervul trohlear
singurul nerv cranian cu origine pe partea posterioară a trunchiului cerebral. Lateral
apar pedunculii cerebeloşi superiori care pătrund din mezencefal sub coliculii
inferiori. Limita superioară este dată de talamus şi epitalamus iar cea inferioară de
vârful medular inferior.
2.3.3.Feţele laterale corespund tegmentului mezencefalic şi piciorului
peduncular.Între picior şi tegment apare şanţul lateral al mezencefalului. Feţele
laterale vin în raport cu girul hipocampic.
Pe suprafaţa de secţiunea transversală, mezencefalul apare alcătuit din trei
etape suprapuse: etajul situat posterior de apeduct poartă numele de tectum; etajul
mijlociu numit tegment sau calotă continuă în jos tegmentul pontin; şi etajul anterior
este format din picioarele pedunculilor cerebrali. Limita dintre tegment şi picior este
dată de substanţa neagră. Între treimea posterioară (tectum) şi cea mijlocie (tegment) a

37
mezencefalului se află apeductul lui Sylvius ,care leagă ventriculul trei cu ventriculul
patru. In jurul lui se găseşte substanţa cenuşie cu formaţiunile sale nucleare.

Picioarele pedunculilor cerebrali sunt alcătuite exclusiv din substanţa albă cu

fibre lungi, descendente corticofugale.
Tractul corticospinal sau piramidal ocupă cele trei cincimi mijlocii ale piciorului
pedunculilor cerebrali. Fibrele lui ajung la motoneuronii coarnelor anterioare din
partea opusă a măduvei spinării. Fibrele frontopontine ocupă cincimea internă iar cele
tempopontine cincimea externă.
Fibrele fasciculul geniculat ajung la nucleii motori ai nervilor cranieni din bulb şi
punte.
Tractul corticonuclear ajunge la nucleii motori ai globilor oculari şi la nucleii
formaţiunii reticulate.
Tractul corticopontin se compune din fibre frontopontine, temporopontine, şi
occipitopontine. Aceste fibre fac sinapsa în nucleii punţii după care se duc la cerebel.

2.3.4.Tegmentul mezencefalic

Tegmentul mezencefalic sau calota reprezintă etajul mijlociu al

mezencefalului şi este format din substanţa albă şi substanţa cenuşie. Între tegmentul
şi piciorul pedunculilor cerebrali se află substanţa neagră. În jos se continuuă cu
tegmentul pontin iar superior se pierde în diencefal.
a)Substanţa cenuşie a tegmentului mezencefalic
Substanţa cenuşie a tegmentului este formată din substanţa centrală periapeductală şi
din mase nucleare specifice mezencefalului. Printre acestea întâlnim nucleul
trohlearului, nucleul oculomotorului, nucleul tractului mezencefalic al trigemenului,
nucleul roşu, substanţa neagră etc.
Nucleul trohlearului ( IV) este situat în partea anterioară a substanţei cenuşii
de o parte şi de alta a liniei mediane corespunzând planului ce trece prin coliculii
inferiori. Neuronii motori ai acestuia inervează un singur muşchi de la globul ocular-
oblicul superior . Este singurul nerv cranian cu origine aparentă pe faţa posterioară a
trunchiului cerebral. Nucleul său reprezintă originea reala a perechii a IV a de nervi
cranieni
Nucleul oculomotorului (perechia a IIIa), este cel mai superior (rostral) dintre
nucleii motori ai nervilor cranieni. El este situat în tegmentul mezencefalic, anterior
de apeductul cerebral şi în partea anterioară a substanţei cenuşii centrale. Alături de
celulele care trimit axonii la întreaga musculatură striată extrinsecă a globilor oculari,
cu excepţia muşchilor drept extern şi oblic superior, se găsesc şi celule cu funcţii
vegetative parasinaptice ale căror fibre conduc impulsurile motorii spre muşchii netezi
ai globilor oculari (intrinseci) cum sunt muşchiul sfincter al pupilelor şi muşchiul
ciliar.
Legătura nucleilor motori oculari III, IV, VI, cu nucleii vestibulari, cu corpii
cvadrigemeni superiori, cu fasciculul longitudinal medial şi cu conexiunea nucleului
vestibular cu coarnele anterioare ale măduvei, contribuie la coordonarea mişcărilor
globilor oculari cu cele ale corpului, trunchiului şi membrelor. Prin tectul
mezencefalic nucleii motori oculari se leagă funcţional de calea optică, auditivă, etc.
Nucleul tractului mezencefalic al trigemenului contribuie la masticaţie.
Nucleul roşu Stilling este cel mai mare nucleu după substanţa neagră. El este
situat în partea superioară a tegmentului mezencefalic deasupra subsţantei negre.

38
Culoarea sa, cărămizie se datorează încărcării cu fier a coloizilor intracelulari precum
şi bogaţiei sale de reţele vasculare.
Din punct de vedere funcţional,nucleul roşu are rol în distribuţia normală a
tonusului muscular. Activitatea nucleului roşu este controlată de centrii superiori
extrapiramidali şi de scoarţa cerebrală.
Substanţa neagră (Sommering) sau locus niger,este cea mai mare masa
nucleară a tegmentului care se întinde de la şanţul medial al mezencefalului la cel
lateral şi are forma semilunară. Neuronii acesteia se încarcă cu pigment melanic
începând de la vârsta de 4 ani.
Activitatea substanţei negre este controlată de către nucleii de la bază şi de
scoarţa cerebrală. Din conexiunile pe care le are, derivă rolul important al acestei
formaţiuni în integrarea impulsurilor senzoriale şi în reglarea mişcărilor fine. În
substanţa cenuşie a tegmentului sunt şi alţi centrii mai puţin importanţi pentru om
cum ar fi nucleul interstiţial a lui Darkschewitsch, nucleul intercrural, nucleul dorsal
al tegumentului şi substanţa reticulată.
Substanţa albă a tegmentului. Printre nucleii substanţei cenuşii şi reticulaţi
există mănunchiuri de fibre nervoase care işi au originea în talamus şi hipotalamus în
etajul inferior al nevraxului, sau în celule din centrii mezencefalici.
Pedunculul cerebelos superior se încrucişază cu cel opus dând naştere
decusaţiei Wernekink. O parte din fibre se opresc la nucleul roşu şi o altă parte la
talamus şi nucleul subtalamic. Aici există deci fascicule ascendente şi descendente.
Fasciculele ascendente sunt reprezentate de lemniscul medial, lemniscul lateral,
fasciculul longitudinal medial, fasciculul longitudinal, tractul spinotalamic şi tractul
cerebelotegmental.
Fasciculele descendente sunt reprezentate de tractul rubrospinal, tractul
tectospinal (din tubeculii cvadrigemeni la nucleii motori ai globilor oculari; dau fibre
şi la nucleii motori ai trunchiului cerebral şi la coarnele anterioare ale măduvei) şi
tractul central al tegmentului sau fasciculul central al calotei.

2.3.5.Tectul.

Tectul sau acoperişul creierului mijlociu ocupă 1/3 dorsală a mezencefalului

situată posterior de apeduct şi tegment. El este reprezentat de lama cvadrigeminală
format din 2 tuberculi (coliculi) cvadrigemeni superiori pentru reflexe vizuale şi 2
tuberculi (coliculi) cvadrigemeni inferiori pentru reflexe acustice. Coliculii
cvadrigemeni superiori fiind centrii de integrare sunt alcatuiţi din mai multe straturi
de substanţa albă şi cenuşie dispuse alternativ.
Rolul funcţional este acela de reglare automată a mişcarilor oculare , a celor
implicate în realizarea reflexului de orientare la stimulii vizuali, a fixării obiectului în
zona perceptibilitatii optime, a urmăririi automate a obiectelor în mişcare precum şi
în realizarea reflexelor de acomodare şi convergentă.
Coliculii cvadrigemeni inferiori sunt mai mici.
Funcţional, tuberculii (coliculii) cvadrigemeni inferiori se leagă de realizarea
reflexelor motorii necondiţionate la stimulii acustici, a reflexelor de orientare pentru
facilitarea percepţiei auditive, a clipirii şi a mişcărilor reflexe ale trunchiului şi
membrelor.
Formaţiunile mezencefalice îndeplinesc funcţii foarte importante în
distribuirea normală a tonusului muscular, în reglarea reflexelor de redresare şi în
realizarea reflexelor de orientare.

39
 Secţiunea mezencefalului făcută sub nucleul roşu duce la apariţia rigidităţii
decerebrate.

Rezumat
Prezentarea segmentului inferior al SNC , maduva spinarii : structura
anatomica ( substanta alba , principalele cordoane si fascicule nervoase : substanta
cenusie , coarnele anterioare , coarnele posterioare , coarnele laterale) , functiile
maduvei spinarii ( functia de conducere , functia de integrare reflexa si functia de
coordonare ).Trunchiul cerebral,organizarea anatomica ( bulbul
rahidian,protuberanta,pedunculii cerebrali,tuberculii cvadrigemeni ).

Cuvinte cheie
-aferent , eferent
-coliculi ( tuberculi )
-act reflex
-arc reflex
-nuclei proprii

Teste de autoevaluare

1. Precizati subdiviziunile ontogenetice ale SNC (pg. 30 )

2.Tractusuri ascendente din maduva spinarii. (pg. 31 )
3. Tractusuri descendente din maduva spinarii (pg.32 )
4.Functiile bulbului rahidian (pg. 37 )
5. Rolul tuberculilor cvadrigemeni superiori (pg. 39 )

Concluzii
Aceasta unitate de studiu are ca scop prezentarea notiunilor fundamentale din
punct de vedere structural si functional ( anatomic si fiziologic ) a maduvei spinarii si
trunchiului cerebral

40
 Unitate de studiu 3. Cerebelul si diencefalul

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 42
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 42

Resurse necesare și recomandări de studiu. ....................................................................... 42

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 42

3.1.CEREBELUL .................................................................................................................... 43

3.1.1.Structura internă .................................................................................................... 43

3.1.2.Substanţa albă ........................................................................................................ 44
3.1.3.Rolul funcţional al cerebelului ................................................................................ 45
3.1.4.Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv ..................................................................... 45
3.2.DIENCEFALUL ................................................................................................................ 45

3.2.1.Talamusul ............................................................................................................... 46
3.2.2.Conexiunile talamusului ......................................................................................... 46
3.2.3.Consideraţii clinice ................................................................................................. 46
3.3.METATALAMUSUL......................................................................................................... 47

3.4.SUBTALAMUSUL ............................................................................................................ 47

3.5.EPITALAMUSUL ............................................................................................................. 48

3.6.HIPOTALAMUSUL .......................................................................................................... 48

3.6.1.Nucleii hipotalamici ................................................................................................ 48

3.6.2.Conexiunile hipotalamusului .................................................................................. 48
3.6.3.Consideraţii funcţionale ......................................................................................... 48
3.6.4Funcţia endocrină.................................................................................................... 49
Rezumat .......................................................................................................................... 50
Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 50

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 50

Concluzii .............................................................................................................................. 50

41
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa parcurga si sa-si insuseasca notiuni privind organizarea anatomica si
rolul functional al cerebelului ;
- sa-si insuseasca componentele anatomice si fiziopatologia diencefalului;
- să poată face deosebirea intre modul de dispunere al celor doua tipuri de
substanta cerebrala ( alba si cenusie ) la acest nivel fata de nivelele studiate
anterior;

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul biologie , anatomie , fiziologie , psihologie .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

42
 3.1.CEREBELUL

Cerebelul este porţiunea cea mai voluminoasă a metencefalului.

El este un important centru integrativ al impulsurilor statomotrice şi al coordonării şi
dozării diferitelor mişcări voluntare şi reflexe. Primeşte aferenţe din aproape întreaga
sferă receptoare a organelor de simţ care înregistrează cele 2 însuşiri fundamentale ale
materiei: gravitatea şi inerţia. Suprapunerea conexiunilor vestibulare proprioceptive şi
corticale impune o diviziune ontofilogenetică a cerebelului în porţiuni
arhicerebeloase, paleocerebeloase, neocerebeloase.
Arhicerebelul conectat cu nucleii vestibulari este constituit din lobul floculo-
modular şi nodulus (ca formatiune vermiană).
Paleocerebelul conectat cu măduva spinării este constituit din lobul central şi
din lobul patrulater anterior.
Neocerebelul porţiunea cea mai voluminoasă şi mai nouă filogenetic este
conectat cu scoarţa cerebrală. El este constituit din lobii: patrulater posterior,
semilunar posterior, semilunar inferior, gracilis si biventer.
La omul adult limitele acestor porţiuni nu sunt nete.
Cerebelul imită oarecum creierul mare cu care are asemănări şi deosebiri.
Asemănări : cerebelul este lipsit de emergenţa nervilor cranieni; la suprafaţă are un
strat de substanţă cenuşie ( scoarţa cerebrală) iar înăuntru are o masă voluminoasă de
substanţă albă în mijlocul căreia se gasesc câţiva nuclei cenuşii subcorticali.
Cerebelul dispune de fibre de proiecţie, de conexiuni cortico-subcorticale şi de
reprezentări corticale ale periferiei.
Deosebiri: are citcumvoluţii mult mai înguste şi mai ordonate, aproape
paralele; scoarţa are o structură aproape uniformă; în scoarţa cerebrală elementul cel
mai caracteristic este celula piramidală iar în cerebel este celula Purkinge.
Greutatea cerebelului este de aproximativ 130g, constituind a opta parte din
greutatea totală a creierului. Suprafaţa cerebelului are 1000cm 2 din care 1/6 este
vizibilă la suprafaţă.
Cerebelul poate fi împărţit în 3 părţi: vermisul, hemisferele cerebeloase (legate
de bulb, punte şi mezencefal), şi 3 perechi de pedunculi cerebeloşi.
Vermisul este o portiune mediană, nepereche, care are un diametru de 4cm si o
lăţime de 1 cm. El are circumvoluţii transversale inelare care dă aspectul de vierme de
mătase de unde îi vine şi numele (vermis) dat de Galen . Subdiviziunile vermisului
sunt urmatoarele: lingula, lobul central, culmen, declive, falium (o lamă subţire),
tuber, piramis, uvula şi nodulus.
Hemisferele cerebeloase ( pereche) sunt brăzdate de şanţuri adânci de 5-6mm,
care împart hemisfera în lobi şi lobuli, ce constituie unităţi morfofuncţionale.

3.1.1.Structura internă
Cerebelul are substanţă albă în interior şi substanţă cenuşie la exterior.
Substanţa cenuşie exterioară sau scoarţa cerebeloasă are organizare stratificată
şi este compusă din trei straturi care de la exterior la interior sunt urmatoarele: stratul
molecular, stratul ganglionar şi stratul glanular.

43
 Stratul molecular este format din stelaţi, sau celule în coşuleţ şi din multe
fibre nervoase.(dendritele celulelor lui Purkinje, axonii celulelor granulare şi
dendritele celulelor Golgi)
Stratul ganglionar (intermediar) alcătuit din celule lui Purkinje (aproximativ
30 milioane) cu aspect de para cu baza către stratul molecular sunt asezate într-un
singur rând. Dendritele celulelor Purkinje sunt situate în stratul molecular iar axonii
acestora ajung în nucleii cerebeloş şi vestibular lateral, avand rol inhibitor. Axonii
celulelor în coşuleţ sunt organizaţi şi dau ramificaţii la axonii celulelor lui Purkinje.
Pe arborele dendritic al unei celule Purkinje se gasesc aproximativ 20 de mii de
contacte sinaptice.
Stratul granular este format din corpul celulelor granulare Golgi din dendrite
sub formă de ghiare şi din axoni îndreptaţi în sus divizati în formă de T care fac
sinapse cu dendritele celulelor Purkinje, cu celulele stelate şi cu celulele în coşuleţ.
Fibrele nervoase agăţătoare şi muschioase sunt excitatorii iar fibrele interneuronilor
sunt inhibitori. Din punct de vedere functional, celulele în coşuleţ, celulele stelate şi
neuronii Golgi sunt interneuroni.

3.1.2.Substanţa albă
Aceasta este formată din fibre mielinice de asociaţie, comisurale şi de
proiecţie.
Cele de acociaţie transmit informaţia în interiorul aceleiaşi hemisfere cerebeloase sau
de la scoarţă la nucleii cerebeloşi profunzi.
Cele comisurale transmit informaţia la zone simetrice din cele două hemisfere.
Cele de proiecţie permit comunicarea şi interacţiunea cu celelalte formaţiuni
ale SNC.

Nucleii cenuşii din substanţa albă

In substanta albă există 4 tipuri de nuclei de substanţă cenuşie dispuşi pereche,
atât în vermis cât şi în hemisferele cerebeloase.
1)Nucleii fastigiali sunt localizaţi în vermis de o parte şi de alta a liniei
mediane, în acoperişul ventriculului patru. Ei au legătură cu tectum, cu nucleii
vestibulari cu substanţa reticulată şi cu măduva spinării. Primesc fibre din scoarţa
cerebeloasă a vermisului.
2)Nucleii globulari se află în hemisferele cerebrale (în hemisfere stângă şi
dreaptă), lateral de primii. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis.
3)Nucleii emboliformi sunt aşezaţi posterior de nucleii globulari. Primesc fibre
din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis.
4)Nucleii dinţaţi (formaţiuni neocerebeloase) cei mai mari sunt situaţi lateral
de nucleii globulari. Primesc fibre de la scoarţa neocerebeloasă şi paleocerebeloasă.
De aici pornesc fibre ce leagă cerebelul cu celelalte formaţiuni ale SNC cum ar fi
nucleul rosu, talamusul şi globus palidus. Axonii ce pleacă di ucleul dintat
traverseaza pedunculul cerebelos superior si incrucisaza linia mediana.

Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor

pedunculilor cerebeloşi (inferior, mijlociu şi superior).
Pedunculi cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi leagă cerebelul cu măduva şi cu
bulbul. Fibrele aferente sunt constituite din : fascicolul spinocerebelos direct Flechsig
(permite informarea rapida a paleocerebelului despre pozitia corpului în spaţiu în
timpul mişcării), fibre olivocerebeloase, fibre reticulocerebeloase, fibre din nucleii
Goll şi Burdach, fibre din fasciculul vestibulocerebelos şi fibre din nervii cranieni V,

44
IX, X. Fibrele eferente sunt constituite din fasciculul cerebelovestibular şi din
fasciculul cerebeloolivar.
Pedunculii cerebeloşi mijlocii, cei mai mari leagă cerebelul de punte. Au în
alcătuirea lor fibre pontocerebeloase, care fac parte din circuitul
corticopontocerebelos. Din nucleii pontini pleacă fibre pontocerebeloase încrucişate
care ajung la neocerebel prin pedunculul cerebelos mijlociu.
Pedunculii cerebeloşi superiori conţin fibre eferente care pleacă de la măduvă,
trunchi cerebral, talamus, scoarţă cerebrală şi fibre aferente care vin din măduvă,
trunchi cerebral şi scoarţă.

3.1.3.Rolul funcţional al cerebelului

Cerebelul are rol în reglarea fazică şi tonică a diferitelor grupe musculare atât
în repaus cât şi în activitate, în păstrarea echilibrului (arhicerebelul), în păstrarea
poziţiei corpului, şi în coordonarea mişcărilor. De asemenea cerebelul este o verigă
esenţială în feedbackul chinestezico-motor.
Cerebelul modulează transmitera către scoarţa cerebrală a impulsurilor
senzoriale proprioceptive, vestibulare şi tactile. Activitatea bioelectrică a cerebelului
se intensifică în timpul recepţionării semnalelor senzoriale vestibulare şi
proprioceptive, precum şi în timpul efectuării mişcărilor.
Cerebelul este un centru integrativ important intercalat între zona receptoare şi
cea motorie. El asigură eumetria şi sinergia atât în miostatică cât şi miodinamică şi
integrează toate informaţiile legate de mişcare şi postură.

3.1.4.Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv

Studiile anatomice, fiziologice şi neuromagistice funcţionale, sugerează că
cerebelul participă la organizarea funcţiilor de ordin înalt, dar există foarte puţine
descrieri clinice relevante care să confirme această posibilitate.
Studiile făcute de Schmahmann şi Sherman (1998) pe 20 de pacienţi cu leziuni
cerebeloase au confirmat se pare existenţa modificărilor funcţiilor neurologice şi
mentale. Modificările comportamentale au fost clinic proeminente la pacienţii cu
leziuni care implicau lobul posterior al cerebelului şi vermisul. Aceste modificări s-au
caracterizat prin:
- afectarea funcţiei executive de planificarea şi mobilitate a fluenţei verbale a
memoriei de lucru şi a raţionamentului abstract.
- dificultăţi în cunoaşterea spaţială în care putem include organizarea şi memoria
spaţială.
- modificări de personalitate cu tocirea afectului şi comportament necorespunzător
dezinhibat.
- deficite de vorbire cu agramatisme şi disprozodie(tulburari de intonare).
Leziunile lobului anterior al cerebelului produc modificări minore în executarea
funcţiilor spaţio-vizuale. Această entitate clinică a fost denumită de autori “sindromul
cerebelos cognitiv-afectiv”. Constelaţia acestor deficite se datorează disrupţiei
modularii cerebeloase dată de afectarea circuitelor neurale care leagă regiunea
prefrontală, parietală posterioară, temporală superioară şi cortexul limbic de cerebel.

3.2.DIENCEFALUL
Diencefalul se compune din două formaţiuni din talamencefal (talamus,
metatalamus, subtalamus, epitalamus) şi din hipotalamus. Comisura posterioară
separă diencefalul de mezencefal.

45
 3.2.1.Talamusul sau corpul optic.
Topografic, talamusul se situează pe feţele laterale (în partea posterioară) ale
ventriculului trei.
- Superior este delimitat de ventriculul lateral, corpul calos, fornix şi velum
interpositum.
- Lateral se află braţul posterior al capsulei interne, corpul şi coada nucleului
caudat. Este separat de hipotalamus prin şanţul hipotalamic.
- Caudal se află tegmentul mezencefalic.
- Medial formează peretele lateral al ventriculului trei.
- Faţa inferioară este separată de partea terminală a pedunculilor cerebrali prin
regiunea subtalamică.
- Extremitatea anterioară a talamusului, mai mică decât cea posterioară este
înconjurată pe partea laterală de capul nucleului caudat şi parţial de stâlpii
anteriori ai trigonului. Extremitatea posterioară voluminoasă şi rotunjită ce
proemina în răspântia ventriculilor laterali poartă numele de pulvinar. Această
extremitate este înconjurată de stâlpii posteriori ai trigonului cerebral.
- Pe partea inferioară apar cei doi corpi geniculaţi ai metatalamusului.
- La exteriorul talamusului găsim un strat subţire de substanţa albă, iar în interior
aglomerări de substanţă cenuşie.
Lama medulară internă împarte substanţa cenuşie în 5 grupe nucleare: anterioară,
posterioară, externă, internă şi intralaminară.
În funcţie de legăturile cu segmentele inferioare şi cu scoarţa cerebrală, nucleii
talamici se împart în: nuclei de transmisie şi nuclei de asociaţie.

3.2.2.Conexiunile talamusului
Talamusul este un mare centru senzitiv subcortical. El reprezintă o staţie de
întrerupere obligatorie pentru căile tuturor formelor de sensibilitate în drumul lor spre
zona superioară de integrare – scoarţa cerebrală. De la această regulă există o singură
abatere reprezentată de căile olfactive care ating cortexul direct fără a trece prin
talamus. Nu toate fibrele eferente au o destinaţie corticală. Unele se termină în nucleii
cenuşii subcorticali. Datorită acestui fapt există nuclei cu proiecţie corticală şi nuclei
cu proiecţie subcorticală. Mai există şi nucleii talamici de asociaţie care primesc
aferenţe din afara diencefalului. Legătura dintre scoarţa şi nucleii din prima categorie
nu este numai în sens talamocortical ci şi invers corticotalamic. Prin aceste legături
nucleii talamici şi câmpurile corticale pe care se proiectează sunt solidarizaţi în unităţi
funcţionale. Leziunile corticale duc la degenerarea nucleilor corespunzători. Între
nucleii talamici şi nucleii subcorticali există conexiuni numai într-o singură direcţie –
în direcţia talamonucleară. Căile mari ascendente se termină în nucleii cu proiecţie
corticală. Aceste căi transmit colaterale şi spre nucleii cu proiecţie subcorticală
impresionând concomitent atât scoarţa cat şi nucleii bazali. Talamusul este sediul
ultimului neuron al lanţului ascendent al analizatorilor, care leagă un nucleu de
scoarţa cerebrală.

3.2.3.Consideraţii clinice
În cazul leziunilor talamice apar simptome neurologice: sindromul talamic cu
urmatoarele simptome neurologice: tulburări de sensibilitate contralaterale constituite
din hemianestezie sau hemianalgezie pentru toate tipurile de sensibilitate.
Sensibilitatea superficială poate să nu fie serios afectată deoarece o parte a acesteia
este reprezentată bilateral. Aceasta presupune ca unele fibre se pot reîncrucisa la

46
nivelul comisurii posterioare. Durerea de tip central reprezintă simptomul
caracteristic. Această durere intensă cu caracter de arsură poate iradia în tot
hemocorpul (hiperpatie) opus.
Mişcările involuntare apar sub forma unui tremur intenţional datorită lezării
nucleului lateral ventral sau aferenţelor sale.
Ataxia observată la membrelor inferioare depinde de intensitatea parezei şi de
tulburarea sensibilitaţii profunde.

Tulburări de gust.
Hemianopsia homonimă care se datorează lezării corpului geniculat lateral.
Tulburări de vorbire. Funcţia celor 3 mari arii ale vorbirii este coordonată prin
intermediul conexiunilor intratalamice, corticotalamice şi talamocorticale. Tulburările
de vorbire pot apărea prin lezarea cortexului, conexiunilor şi talamusului stang.
Talamusul drept este legat mai mult de performanţele neverbale. Nucleii talamici
intralaminari par a fi implicaţi în atenţia selectivă legată de zonele neocorticale şi de
sistemul limbic.
Tulburările de memorie au fost observate în leziunile unilaterale ale nucleului
ventro-lateral al talamusului. Leziunile talamice scad capacitatea de a reţine informaţii
noi.
Tulburările de emoţie apar în sfera manifestărilor motorii sau expresive ale
acestora, talamusul intervenind ca factor modulator al proceselor afective.
Demenţa talamică este o tulburare gravă şi profundă a funcţilor intelectuale
manifestată prin apatie, indiferenţă, rare fenomene de agitaţie, scăderea
performanţelor intelectuale, diminuarea vorbirii spontane, tulburări de memorie şi
dezorientare temporo-spaţială. Demenţa talamică s-ar datora lezării bilaterale a
conexiunilor talamo-corticale şi a circuitelor hipocampo-talamo-cingulare.
Talamusul drept este în legătură cu funcţia vizuo-spaţială şi somestezică ce se
dezvoltă în perioada iniţială a învăţării.

3.3.METATALAMUSUL
Este alcătuit din cei 2 corpi geniculaţi laterali şi mediali. Corpii geniculaţi
laterali se leagă de tuberculii cvadrigemeni superiori. La nivelul lor se termină
tracturile optice iar eferenţele acestora formează radiaţiile optice care ajung la scoarţa
cerebrală occipitală. Corpii geniculaţi mediali se leagă de tuberculii cvadrigemeni
inferiori. La nivelul lor fac sinapsă căile auditive vehiculate de lemniscul lateral. De la
aceste formaţiuni pornesc radiaţiile acustice care ajung la ariile auditive primare din
prima circumvoluţie temporală (girusul lui Heschl).

3.4.SUBTALAMUSUL
Subtalamusul este reprezentat de frontiera diencefalomezencefalică compusă
din: nucleul subtalamic, zona incertă şi câmpul lui Forel. Subtalamusul este o staţie de
legătură a căilor extrapiramidale cu corpii striaţi. Distrucţia părţii centrale a nucleului
subtalamic provoacă dischinezii la nivelul extremităţii inferioare, iar lezarea porţiunii
caudale a nucleului dă deschinezii la nivelul extremităţii superioare.

47
 3.5.EPITALAMUSUL
Se compune din glanda epifiză (pineală) cu nuclei habenulari interni şi externi
şi aparatul habenular. Aceste formaţiuni primesc fibre de la căile olfactive şi
comandă mişcarile capului şi gâtului în raport cu stimulii olfactivi. Epifiza este
comparată cu un con de brad, de unde şi numele de glanda pineală. Ea este situată
deasupra tuberculilor cvadrigemeni anteriori unde se leagă de habenule. Sub recesul
pineal se află comisura posterioară iar sub ea se gaseşte apeductul lui Sylvius. Glanda
pineală involuează după vârsta de 7 ani iar după 14 ani se calcifică. Ea este o glandă
endocrină cu rol important în dezvoltarea sexuală. Singurul hormon pineal unanim
recunoscut este melatonina. Precursorul melatoninei este serotonina. La om,
activitatea pinealei influenţează sistemul circadian, prin modificarea sistemului
plasmatic al melatoninei.

3.6.HIPOTALAMUSUL
Hipotalamusul reprezintă partea ventrală a diencefalului care formează
planşeul ventriculului trei fiind singura porţiune a diencefalului care apare la
suprafaţă. La suprafaţă, hipotalamusul este delimitat de chiasma optică, de tracturile
optice şi de spaţiul perforat posterior. În faţa spaţiului perforat posterior apar
tuberculii mamilari. Aceasta este porţiunea mamilară a hipotalamusului. Zona
bombată dinaintea tuberculilor mamilari se numeşte tuber cinereum. De partea cea
mai declivă a lui tuber cinereum se prinde tija pituitarei de care se leagă hipofiza.
Hipofiza sau glanda pituitară este o glandă cu secreţie internă, strâns legată de
hipotalamus nu numai topografic ci şi funcţional.

3.6.1.Nucleii hipotalamici

Nucleii vegetativi ai hipotalamusului se găsesc dispuşi mai ales subependimar

în apropierea cavităţii ventriculului trei. Nucleii hipotalamici pot fi împarţiţi în 4
grupe: grupul anterior, medial, lateral, posterior. Grupele medial şi lateral sunt
simetrice astfel încât în total există 6 grupe nucleare.

3.6.2.Conexiunile hipotalamusului
Hipotalamusul este un important centru nervos în legătură cu aparatul
organovegetativ. Este o verigă intermediară între talamus şi scoarţa cerebrală pe de o
parte şi sistemul nervos vegetativ pe de altă parte. Hipotalamusul are rol coordonator
asupra unor sectoare ale vieţii vegetative ca: circulaţia, termoreglarea, digestia,
excreţia. Pe de altă parte, hipotalamusul are mare influenţă şi asupra sistemului
endocrin prin intermediul hipofizei.

3.6.3.Consideraţii funcţionale
S-a relevat că hipotalamusul este legat de controlul central al sistemului
nervos autonom, al funcţiilor vegetative şi a celor endocrine. El este cel mai important
centru subcortical de reglare a activităţilor simpatice şi parasimpatice. Coordonarea
acestei activităţi este făcută în scopul menţinerii unei stări interne adecvate a
organismului şi a supravieţuirii optime.

48
 Activitatea parasimpatică este elaborată de regiunile hipotalamice anterioară şi
medială. Stimularea acestor regiuni da brahicardie, vasodilataţie periferică, creşterea
acidităţi sucului gastric, creşterea tonusului tubului digestiv şi vezical şi scăderea
tensiunii arteriale.
Activitatea simpatică este legată de hipotalamusul lateral şi posterior.
Stimularea acestei porţiuni duce la intensificarea activităţii somatice şi metabolice
caracteristică stresului emoţional, atacului şi fugii. Ea se exprimă prin dilataţia
pupilelor, piloerecţie, tahicardie, ridicarea tensiunii arteriale, inhibiţia peristaltismului
şi a tonusului muscular al vezicii şi intestinului.
Dupa Hess ar exista o zonă trofogenă anterolaterală (excitarea induce somn) şi
una dinamogenă medială şi posterioară. Hipotalamusul are un rol important în
reglarea activităţii simpatice şi parasimpatice, reglarea sistemului cardiovascular,
reglarea somnului, reglarea temperaturii, reglarea foamei şi a aportului de hrană şi în
reglarea setei. Distrucţia nucleilor supraoptici sau a tractului supraopticohipofizar sau
a întregii neurohipofize, dă diabet insipid (sete, ingestie crescută de lichide, poliurie,
fără hiperglicemie).

3.6.4.Funcţia endocrină
Majoritatea hormonilor pituitarei anterioare sunt controlaţi de către
neurohormonii peptidici ai hipotalamusului numiţi releasing factor (factori de
eliberare). Din grupa substanţelor hipotalamice care stimulează eliberarea hormonilor
pituitarei anterioare fac parte: TRH (thyrotropin releasing hormone), CRH
(corticotropin releasing hormone), GnRH (gonadotropin releasing hormone), FSHRF
(follicle stimulating hormone releasing factor), PRF (praloctin releasing factor),
LHRH (luteinizing hormone releasing hormone), GHRH (growth hormone releasing
hormone), MRH(melanocyte releasing hormone).
Toţi aceşti releasing factori reglează hipofiza anterioară. Hipotalamusul
reglează şi funcţia de reproducere, metabolismul (glucidic, lipidic, ureic, protidic),
elemente figurate ale sângelui şi memoria (datorită legăturilor hipotalamusului cu
formaţiunea reticulată şi cu sistemul limbic) . Memoria se pierde la cei cu leziuni ale
corpilor mamilari. Mai pregnantă ea apare în lezarea hipotalamusului ventro-medial.
Hipocampul e important pentru memoria pe termen scurt. Pacienţii cu leziuni strict
hipotalamice ventro-mediale au severe tulburări de inteligenţă iar unii au tulburări
demenţiale şi delir.

3.6.5.Tulburarea sferei emoţionale

Furia, agresiunea şi teama reprezintă cele mai comune tulburări
comportamentale care apar la om în cazul leziunilor hipotalamice ventro-mediale. Ele
apar şi în cadrul comportamentului normal ca răspuns la un stimul de ameninţare sau
de restrângere a hranei. Telencefalul are influenţe reglatoare asupra acestui
comportament agresiv.
Stimularea regiunii hipotalamice posterioare provoacă mai curând reacţii de
groază decât de furie. Hipotalamusul îşi exercită influenţa asupra comportamentului
pe trei căi: motorie, autonomă şi endocrină. Hipotalamusul normal produce un
comportament adecvat stării afective şi influenţează intensitatea fiecărui act
comportamental.

49
Rezumat
Organizarea anatomica a cerebelului ( substanta cenusie,substanta
alba,pedunculii cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre acesta.
Diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul , subtalamusul
, epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

Cuvinte cheie
- scoarta cerebeloasa
- pedunculi cerebelosi
- corpul optic
- corpi geniculati
- centru nervos vegetativ

Teste de autoevaluare

1. Straturile scoartei cerebeloase. (pg. 46 )

2. Functiile cerebelului (pg. 47 )
3. Componentele diencefalului (pg. 49 )
4. Nucleii hipotalamusului. (pg. 50 )
5. Epitalamusul ( pg. 51 )

Concluzii
In aceasta unitate este definita organizarea anatomica a cerebelului ( substanta
cenusie,substanta alba,pedunculii cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre
acesta cat si diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul ,
subtalamusul , epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

50
 Unitate de studiu 4. Telencefalul

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 53
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 53

Resurse necesare și recomandări de studiu ........................................................................ 53

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 54

4.1.TELENCEFALUL .............................................................................................................. 54

4.2.SISTEMUL LIMBIC .......................................................................................................... 54

4.2.1.Amigdala ................................................................................................................ 54
4.2.2.Ganglionii bazali ..................................................................................................... 55
4.2.3.Talamusul ............................................................................................................... 55
4.2.4.Corpii striaţi............................................................................................................ 57
4.2.5.Nucleul caudat. ...................................................................................................... 57
4.2.6.Nucleul lenticular ................................................................................................... 57
4.2.7.Substanţa albă ........................................................................................................ 58
4.2.8.Capsula internă ...................................................................................................... 58
4.3.SCOARŢA CEREBRALĂ.................................................................................................... 58

4.3.1.Ariile corticale ........................................................................................................ 59

4.4.HEMISFERELE CEREBRALE ............................................................................................. 60

4.4.1.Faţa inferioară hemisferei cerebrale ...................................................................... 61

4.4.2.Faţa laterală a hemisferei cerebrale ....................................................................... 61
4.4.3.Lobul frontal ........................................................................................................... 62
4.4.4.Lobul temporal ....................................................................................................... 62
4.4.5.Lobul parietal ......................................................................................................... 62
4.4.6.Lobul insulei ........................................................................................................... 63
4.4.7.Lobul occipital ........................................................................................................ 63
4.4.8.Faţa medială a hemisferei cerebrale ...................................................................... 63
4.4.9.Circumvoluţiile şi lobulii feţei mediale ................................................................... 64
4.4.10.Formaţiuni interhemisferice................................................................................. 64

51
 4.4.11.Fornixul ................................................................................................................ 64
4.4.12.Comisura albă anterioară ..................................................................................... 65
4.5.METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A ANATOMIEI .................................................... 65

ŞI FIZIOLOGIEI CREIERULUI ................................................................................................ 65

4.5.1.Electroencefalograma (EEG)................................................................................... 67
Rezumat .............................................................................................................................. 69

Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 70

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 70

Concluzii .............................................................................................................................. 70

52
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa dobandeasca notiuni legate de anatomia si fiziologia acestor formatiuni
nervoase;
- sa inteleaga si sa explice legaturile acestor formatiuni cu celelalte etaje ale
SNC-ului;
- sa dobandeasca cunostinte legate de patologia descrisa la acest nivel .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul anatomiei , psihologiei generale si fiziologiei
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

53
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

4.1.TELENCEFALUL
La om, telencefalul reprezintă segmentul cel mai pronunţat şi cel mai evoluat
al SNC. El se compune din cele 2 hemisfere cerebrale delimitate de fisura
interhemisferică. Anatomic, hemisferele sunt unite printr-o masivă bandă de substanţă
albă, corpul calos şi prin comisura albă anterioară şi posterioară. În componenţa
hemisferelor cerebrale intră mai multe formaţiuni cu structură şi funcţii diferite. În
interior găsim ventriculii laterali care trimit prelungiri în lobii frontal, temporal şi
occipital numite coarne (cornul frontal, cornul temporal şi cornul occipital). Masa
propriu-zisă a hemisferelor cerebrale se compune din : sistemul limbic, corpii striaţi,
substanţa albă şi scoarţa cerebrală.

4.2.SISTEMUL LIMBIC
Acesta este cel mai vechi constituent din punct de vedere filogenetic al
hemisferelor cerebrale. La om, sistemul limbic se prezintă sub forma unui inel alcătuit
din ţesut cortical primitiv, în componenţa căruia intră două grupe de structuri, limbice
şi paralimbice.
Structurile limbice sunt hipocampul, amigdala, striatul limbic (nucleul acumbens,
tracturile dopaminergice mezolimbice), nucleii talamici nespecifici, hipotalamusul,
cortexul piriform, substanţa numită septum, aria tegmentală mezencefalică şi fornixul.
Structuri paralimbice sunt girusul parahipocampic, girusul cingulat, polul
temporal, insula şi cortexului orbitofrontal caudal.
.
Hipocampul este implicat în achiziţionarea datelor noi de memorie, în funcţia
neuroendocrină, în cea autonomă şi în cea de emoţie. Cu toate că hipocampul este
implicat în emoţie, în reglarea neuroimună şi endocrină, funcţia sa principală se referă
la memorie.
Deşi hipocampul are numeroase sisteme aferente, el posedă numai un singur
sistem eferent – fornixul care se termină în corpii mamilari ai hipocampusului.
4.2.1.Amigdala este o altă structură implicată în memorie şi emoţie, dar rolul
ei cel mai important este acela de generare a afectului. În contrast cu hipocampul,
amigdala are un mare număr de aferenţe şi eferenţe. Nucleii săi comunică cu
structurile hipotalamice, talamice ,striate, corticale, de trunchi cerebral şi sunt direct
implicaţi la om în reglarea multor funcţii homeostatice. Datorită acestor evidenţe
anatomice amigdala poate contribui la medierea căilor limbice finale comune
somatomotorii şi visceromotorii.
54
 4.2.2.Ganglionii bazali sunt bine cunoscuţi pentru implicarea lor în funcţia
motorie şi în sistemul extrapiramidal. O parte a acestor ganglioni bazali, striatul,
compus din nucleul caudat şi lenticular au legături cu tuberculul olfactiv şi nucleul
accumbens (nucleul accumbens septi reprezintă regiunea de fuziune dintre capul
nucleului caudat şi putamen, acoperit pe partea sa ventrală de tuberculul olfactiv).
Aria striată care primeşte proecţii limbice se compune din nucleul acumbens şi
tuberculul olfactiv. Aceste structuri sunt cunoscute sub numele de striat limbic. Ele au
fost investigate pentru rolul lor în schizofrenie şi s-a constatat că au o inervaţie
predominant dopaminergică. Şi globus palidus (altă componentă a nucleilor bazali)
are afiliaţii limbice preferenţiale. Neuronii palidali ventrali răspund la stimularea
amigdaloidă probabil datorită medierii nucleului accumbens.

4.2.3.Talamusul este foarte complex din punct de vedere anatomic. Această

structură funcţionează ca o staţie de releu pentru impulsurile nervoase senzitive.
Nucleul talamic, cu care chirurgii s-au familiarizat cel mai mult este nucleul bazal
lateral care retransmite (are rol de releu) informaţii senzitive către cortexul ideotipic.
Totuşi, există şi arii întinse heteromodale care fac parte din cortexul limbic şi
paralimbic către care se retransmit aceste semnale. Funcţia acestui nucleu nu este bine
cunoscută. Sistemul reticulat activator ascendent are legături cu nucleii talamici
reticulari şi intralaminari de la care pleacă proiecţii corticale difuze. Sistemul limbic
se caracterizează printr-o bogată reţea de conexiuni. El primeşte influxuri şi semnale
de la nucleii talamici anteriori, de la hipotalamus, prin nucleul ventral anterior şi de la
nucleii nervului vag. La rândul său trimite semnale hipotalamusului şi mezencefalului.
O altă parte a informaţiilor senzoriale primite de sistemul limbic este de natură
olfactivă. El recepţionează semnale şi de la alte modalităţi senzoriale cum ar fi:
tactilă, proprioceptivă şi viscerală. Unele cercetări au stabilit că o anumită parte a
impulsurilor senzoriale ajung la structurile limbice prin intermediul fibrelor
descendente de la ariile de proiecţie senzorială ale neocortexului.
Sistemul limbic acţionează ca un tampon între lumea externă şi cea internă.
Eferentele sale ajung la ariile înalt specializate ale cortexului cerebral dar şi la părţile
instinctuale ale sistemului nervos din trunchiul cerebral inferior, din măduva spinarii
şi din sistemul nervos autonom.
Mac Lean ( 1990) susţine prioritatea hipocampului în acest mecanism.
“Deoarece formaţiunea hipocampică primeşte conexiuni din toate ariile sistemului
limbic inervate de sisteme extero- şi interoceptive , el poate efectua sinteza
informaţiilor interne şi externe, după care, la rândul său influenţează activitatea
hipotalamusului şi alte structuri implicate în variatele funcţii somatoviscerale de tipul
autoconservării, procreaţiei şi comportamentelor legate de familie”.
Oricum, sistemul limbic al lobului temporal îşi exercită rolul funcţional, în
principal prin proecţiile sale directe către diencefal, mezencefal şi măduva spinării. Pe
de altă parte, se ştie că lobul frontal reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a
funcţiilor autonome. Lezarea sau stimularea acestei arii, poate cauza modificări în
controlul intestinal, vezical, al temperaturii şi al sudoraţiei. Aceste arii corticale cum
ar fi insula şi porţiuni din lobul temporal şi parietal sunt şi ele incluse în sistemul
limbic. Oricum, în mod tradiţional, rolul sistemului limbic este legat de memorie şi
emoţie dar cu unele efecte şi asupra altor funcţii considerate a fi asociate cu reacţiile
emoţionale esenţiale de supravieţuire a speciei.
Ariile din jurul sistemului limbic numite paralimbice au structuri histologice
mai complexe mezocorticale. La om există 5 structuri paralimbice majore:
- cortexul orbitofrontal caudal

55
- insula
- polul temporal
- girusul parahipocampic
- cortexul cingulat
Aceste formaţiuni formează un inel sau limbus în jurul bazei creierului.
Structurile limbice sunt cel mai strâns legate de hipotalamus, reglatorul de
bază al mediului intern şi generatorul instinctelor şi actiunilor (energiilor) noastre.
Sistemul limbic este implicat ca şi hipotalamusul în memorie, îmvăţare şi în unele
funcţii sociale specifice mamiferelor, importante pentru supravieţuirea speciei.
Pe de altă parte, cortexul idiotipic este abia influenţat de activitatea limbică,
deoarece el nu serveşte organismul pentru a avea inputuri senzoriale şi motorii
primare colorate de emoţii şi stări energetice.
Cortexul asociativ unimodal prelucrează aceste inputuri în forma lor pură în
scop vital pentru supravieţuire.
Ariile heteromodale şi paralimbice prelucrează şi ele aceste informaţii dar într-
un mod mult mai general. Ele integrează datele de mai sus în acţiuni, afecte,
experienţă şi chiar în personalitate.
Ariile corticale idiotipice şi unimodale sunt dedicate transferului unei singure
modalităţi informaţionale, în timp ce ariile paralimbice-heteromodale au mai multe
inputuri şi autputuri şi nu pot stabili o specializare. Ariile adiacente comunică una cu
alta mult mai mult decât o fac ariile neadiacente. De exemplu, hipotalamusul şi
sistemul limbic au numeroase comunicaţii (legături) şi influenţe directe în timp ce, cu
puţine excepţii, influenţele hipotalamice directe asupra restului cortexului sunt relativ
minore.
Prezenţa ariilor paralimbice şi heteromodale a fost descrisă ca un
“ tampon sinaptic” între realitatea externă şi impulsurile interne. Ele fac ca individul
să răspundă la anumiţi stimuli dintr-un context, într-un anume fel în cazul existenţei
mai multor căi alternative. Astfel, comportamentul poate fi modificat în funcţie de
variatele schimbări ale stării interne, lumii externe şi experienţei anterioare, fiind mai
bun decât patternurile de răspuns programate. Soluţiile posibile şi focalizările sale
primare, căile genetice şi stările neurale admise pentru determinarea
comportamentului se află în aceste arii. Acestea fac ca deosebirea dintre fizic şi
mintal să fie atât de voalată încât să devină aproape fără înţeles.
Implicarea sistemului limbic în memorie este bine cunoscută. Nu există nici o
stare amnestică fără disfuncţie limbică. Leziunile hipocampice caracteristice afectează
faptele noi de memorie iar când sunt afectaţi ambii hipocampuşi şi amigdala,
afectarea memoriei devine foarte severă.
Deoarece ariile paralimbice transmit informaţii de la ariile senzoriale corticale
la hipocamp în condiţiile producerii unor leziuni paralimbice pot apărea tulburări de
memorie.
Totodată este acceptat faptul că motivaţiile şi afectul sunt reglate şi ele de ariile
paralimbice precum şi de alte structuri limbice. Ceea ce nu este bine înţeles este
gradul în care ele determină un control autonom mai înalt prin funcţionarea
mecanismului de transducţie neuroendocrină. Tradiţional, sistemul limbic a fost
asociat cu emoţiile.
Modificările autonome care însoţesc stările emoţionale nu par a fi pe deplin
integrate în funcţionarea organismului.
Rolul amigdalei în producerea modificărilor visceale este cunoscut de mulţi
ani, iar descoperirile recente care au dovedit că stimularea ariilor paralimbice produc
modificări consistente în starea de somn, în motilitatea gastrointestinală, în ritmul

56
cardiac şi în presiunea sanguina ajută mult la înţelegerea fiziologiei şi patologiei.
Astfel, disfuncţia cortexului arbitofrontal poate provoca tulburări ale undelor lente de
somn şi acţiunii cardiace. În rezumat, ariile paralimbice şi limbice sunt urmatoarele:
Arii paralimbice : cortexul orbitofrontal caudal, insula, polul temporal, girusul
parahipocampic, cortexul cingular.
Arii limbice : septul, substanţa nenumită, amigdala, cortexul piriform,
hipocampul, hipotalamusul, nucleii talamici nespecifici, striatul limbic, aria
tegmentală mezencefalică de integrare a impulsurilor olfactive, de reglare a funcţiilor
vegetative (circulatorii, respiratorii, digestive, sexuale), de reglare a stărior emoţional-
afective şi de reglarea atenţiei.
Unele componente ale sistemului limbic sunt incluse în mecanismele motorii.

4.2.4.Corpii striaţi
În cadrul emisferelor cerebrale, substanţa cenuşie nu este dispusă numai la
exterior în scoarţa cerebrală ci şi în interior, formând un grup de nuclei cunoscuţi sub
numele de corpi striaţi sau nuclei bazali.
Aceştia sunt situaţi la baza emisferelor cerebrale şi sunt alcătuiţi din nucleul
caudat şi nucleul lenticular.

4.2.5.Nucleul caudat.
Nucleul caudat se găseşte pe partea superlaterală a talamusului, are forma unei
virgule şi este alcătuit din trei segmente: cap, corp şi coadă care se termină în nucleul
amigdalian din lobul temporal.
Faţa inferioară a capului nucleului caudat este legată de nucleul lentiform
printr-o bandă de substanţă cenuşie dar are şi alte legături mai mici.
Corpul nucleului caudat este separat de nucleul lentiform prin braţul anterior
al capsulei interne. Faţa posterioară a corpului nucleului caudat corespunde braţului
posterior al capsulei interne care îl separă de nucleul lentiform. Marginea medială este
separată de talamus prin şanţul optostriat în care se află stria terminalis.

4.2.6.Nucleul lenticular
El este al doilea component al corpului striat, aşezat în plină substanţă albă a
hemisferelor cerebrale. La suprafaţă corespunde groapei silviene şi insulei şi are
forma unei lentile biconvexe. El este format din putamen (lateral ) şi din globus
palidus ( medial). Este separat de talamus prin capsula internă. Extern, capsula
externă îl separă de claustrum. Anterior şi inferior acestuia, trece comisura anterioară
care se duce în lobul temporal pe sub capul nucleului caudat, legând între ei cei doi
nuclei amigdalieni.
Globus palidus este în legatură cu nucleii motori situaţi caudal cum ar fi oliva
bulbara şi nucleul roşu, de la care alte fibre plecă către măduva. Corpul striat apare ca
centru şi importantă etapă de releu a căii extrapiramidale.
Din punct de vedere funcţional, corpii striaţi sunt implicaţi în distribuirea şi
modularea excitaţiilor corticale expediate diferitelor grupe musculare, în coordonarea
mişcărilor involuntare şi în frânarea activitaţii centrilor motori de la nivelul etajelor
inferioare.
Fiind situaţi pe traiectul căilor extrapiramidale, aceşti nuclei recepţionează
impulsuri de la hipotalamus şi de la aria premotorie, care de aici sunt expediaţi la
nucleul roşu, substanţa neagră, substanţa reticulată şi la nucleii nespecifici ai
talamusului. Prin centrii motori medulari impulsurile ajung la muşchi. Cercetările
recente au stabilit că circuitele care se formează la nivelul nucleilor bazali reprezintă o

57
componentă esenţială a mecanismelor procesului de învăţare. Lezarea lor provoacă
tulburări ale dinamicii şi melodicitaţii mişcărilor şi o diminuare semnificativă a
capacităţii de învăţare.

4.2.7.Substanţa albă
Substanţa albă a hemisferelor cerebrale se mai numeşte şi centrul oval. Ea umple tot
spaţiul dintre scoarţa cerebrală, corp striat şi diencefal.
Fibrele substanţei albe sunt de trei feluri : de proiecţie, comisurale, de
asociere.
Fibrele de proiecţie leagă zonele corticale cu următoarele formaţiunile
inferioare ale SNC: corpi striaţi, talamusul, cerebelul, trunchiul cerebral şi măduva
spinării.
Unele din acestea sunt de tip ascendent aducând la scoarţă, de la receptorii
periferici şi de la celelalte segmente subiacente, informaţii specifice şi nespecifice.
Altele de tip descendent pornesc de la nivelul scoarţei transmiţând informaţii
de comandă şi control segmentelor inferioare şi prin intermediul lor aparatelor de
execuţie. Aceste 2 tipuri de fibre alcătuiesc magistralele senzorio-motorii ale
nevraxului.
Fibrele comisurale asigură legătura anatomică şi funcţională a celor 2
hemisfere cerebrale făcând posibilă coordonarea activităţii lor integrativ-reflexe. Ele
se grupează în 5 fascicule mari:
- corpul calos
- comisura albă anterioară ( leagă părţile anterioare ale lobilor temporali)
- comisura hipocampului (lama de substanţa albă care uneşte cei 2 hipocampi)
- formixul sau trigonul cerebral situat sub corpul calos (leagă cornul Ammon cu
corpii mamilari)
- lama septului pelucid leagă în plan sagital corpul calos de fornix
Fibrele de asociaţie leagă diferite zone ale scoarţei din cadrul aceleiaşi hemisfere.

4.2.8.Capsula internă
Capsula internă este formată din fibre care vin din pedunculul cerebral către
scoarţă sau care pleacă de la aceasta către etajele subcorticale. Ea are un braţ anterior
şi un braţ posterior unite prin genunchiul capsulei. Braţul anterior se continuuă cu
substanţa albă a lobului frontal. Braţul posterior se află între talamus şi nucleul
lentiform.

4.3.SCOARŢA CEREBRALĂ
Filogenetic, scoarţa cerebrală este formaţiunea cea mai nouă. La om, ea
reprezintă organul suprem al funcţiilor de comandă şi control al organismului.
Suprafaţa sa este de aproximativ 2000cm2 iar în structura sa internă are aproximativ
18 miliarde de neuroni. În afara neuronilor, în cortex întâlnim nevroglie, fibre
nervoase şi vase sangvine.
Din punct de vedere al distribuţiei neuronilor în scoarţa cerebrală întâlnim trei
regiuni: una slab stratificată (1-2 straturi) numita allocortex ( în hipocamp sau în
cornul lui Ammon şi în cortexul olfactiv) (allo = altul). Acest cortex, diferit de tipul
obişnuit cu 6 straturi, corespunde structurilor vechi filogenetice. Altele două sunt mult
stratificate. Din care fac parte : izocortexul ( în care toate straturile sunt dezvoltate în

58
mod egal). Izocortexul acoperă cea mai mare parte a hemisferelor la om şi corspunde
cortexului de asociaţie. Alta este ideocortexul caracterizat prin dezvoltarea intensă sau
absenţa stratului IV. El corespunde ariilor primare din clasificarea funcţională.
Cortexurile primare ( vizual, auditiv şi somestezic) au o mare abundenţă de celule
glanulare în stratul IV. Numărul lor este atât de mare încât acestea au fost denumite
koniocortex, (konios = praf)
Cortexul motor primar (aria IV), nu are celule granulare şi nici stratul IV.
Enorme celule piramidale ( celule Betz), pot fi găsite în stratul V. Cortexul idiotipic şi
izotipic aparţin structurilor noi sau neocorticale filogenetice. Intre allo- şi
izocortex au fost individualizate şi forme de trecere denumite periallocortex şi
proizocortex care formează o centură paralimbică cu 3 porţiuni principale: girusul
parahipocampic, circumvoluţia cingulară şi insula. În structura alocortexului avem un
strat extern sau granular format din neuroni mici cu funcţie senzorială şi un strat
piramidal cu neuroni mari şi mijlocii cu funcţie motorie. În structura izocortexului
întâlnim 6 straturi principale:
- Stratul zonal sau molecular este format cu precădere din nevroglie cu rol protector
pentru straturile mai profunde şi terminaţii nervoase. Celulele nervoase au o
pondere redusă, sunt de talie mică şi au o dispoziţie orizontală.
- Stratul granular este extern, alcătuit din numeroase celule mici cu forme diferite:
piramidală, stelată şi rotundă. Dendritele merg ascendent în stratul molecular iar
axonii se duc în jos până la stratul IV. Acest strat este legat de prelucrarea şi
integrarea mesajelor senzoriale transmise de nucleii talamici specifici.
- Stratul piramidal extern este format din neuroni piramidali mijlocii. Dendritele lor
lungi ajung în stratul molecular, iar cele scurte rămân în acelaşi strat. Axonii
pătrund în substanţa albă subcorticală servind pentru legarea diferitelor zone ale
scoarţei cerebrale. Alţi axoni ai stratului 3 ajung la segmentele inferioare ale
nevraxului (trunchi, măduvă).
- Stratul granular intern este format în cea mai mare parte din celule ovoide mici cu
dendrite scurte şi bogat ramificate. Axonul lor se remifică puternic şi se termină la
dendritele propriului neuron sau la dendritele celulelor piramidale din acelaşi strat
sau din straturile vecine. El reprexintă cel de-al doilea sediu cortical al
sensibilitaţii, deoarece primeşte fibre de la nucleii talamici nespecifici.
- Stratul piramidal intern este format din neuroni piramidali giganţi. Dendritele urcă
până la stratul molecular iar axonii ajung la centrii motori subcorticali şi medulari.
Ei alcătuiesc căile piramidale prin care se transmit la scoarţă mesaje de comandă
pentru mişcările voluntare.
- Stratul fuziform sau polimorf este format din celule fuziforme granulare şi
triunghiulare. Dendritele ajung la stratul molecular iar axonii trec în substanţa albă
a hemisferelor cerebrale.
În unele zone predomină straturile granulare iar în altele celulele piramidale. Sub
raport funcţional, straturile granulare integrează informaţiile venite de la periferie fapt
datorită căruia aceste straturi sunt denumite senzorio-gnostice.
Straturile piramidale realizează operaţii de integrare plurimodală a informaţiei
(zone asociative) şi de integrare în programe de tip finalist a impulsurilor de comandă
sau efectorii (zonele motorii).

4.3.1.Ariile corticale
Nu toată scoarţa cerebrală are o structură asemănătoare. Există variaţii
stratigrafice de la o zonă la alta, variaţii în grosimea păturilor celulare, variaţii de
volum şi variaţii numerice. Prin urmare există zone cu întindere mai mare sau mai

59
mică, deosebite din punct de vedere structural. Aceste zone au fost numite câmpuri
corticale sau arii corticale. Brodman a descris peste 50 de arii iar Economo peste 100.
După predominenţa paturilor celulare din structura lor, unele arii au funcţie
efectorie, iar altele receptorii. Celulele piramidale şi fuziforme sunt celule efectorii iar
celulele granulare primesc informaţii de la periferie sau din straturile profunde ale
scoarţei cerebrale. Ele imprimă un caracter receptor ariilor în care predomină.
Celulele din stratul I, II si chiar III care se găsesc în aproape întreaga scoarţă
sunt straturi de asociaţie. De aceea, în special în scoarţa creierului omenesc, funcţia de
asociaţie aparţine întregului neocortex. Pe lobii hemisferici aceste arii sunt indicate
prin numere de ordine.
În lobul frontal găsim ariile 4 şi 6 situate pe circumvoluţiile frontală
ascendentă şi precentrală. Axonii acestor celule formează în parte căile
cerebrospinale (piramidale) care comandă musculatura striată.
În porţiunea superioară a ariei 4, se găsesc neuronii care comandă muşchii
membrelor inferioare, în porţiunea mijlocie a acesteia se găsesc neuronii care
comandă mişcarile trunchiului, iar în porţiunea inferioară a sa se găsesc neuronii
care comandă mişcările membrelor superioare şi ale capului.
În circumvoluţia frontală a treia (F3) stânga la dreptaci se găresc ariile 45 şi 44
legate de coordonarea mişcărilor în raport cu limbajul articulat.
În lobul parietal, pe versantul anterior al circumvoluţiei postcentrale se găseşte
aria 3 în care se termină aferenţele pentru tact, termice şi dureroase. Îndărătul ariei 3
se găsesc ariile 1, 2, 5 şi 7 legate de integrarea activităţilor senzitive complexe.
În lobul temporal, pe circumvoluţiile transverse ale lui Heschl (aria auditivă
primară) se găsesc ariile 41 si 42 iar pe circumvoluţiunea temporală aria 22. Aceste
arii sunt destinate receptării auzului.
În lobul occipital pe ambele buze ale scizurii calcarine se găseşte câmpul 17
unde ajung şi se proiectează fibrele plecate de la nivelul retinei. Tendinţa de a limita
prin graniţe precise ariile corticale este greşită. Ariile au între ele zone de trecere. De
asemenea, eronat s-a apreciat că fiecare arie corticală are o funcţie caracteristică.
Localizările funcţionale din scoarţa cerebrală nu respectă limitele citoarhitectonice ale
unei arii. Scoarţa cerebrală reprezintă o vastă suprafaţă de recepţie sintezo-
analizatoare pentru receptorii periferici dar şi de comandă şi de reglare a efectorilor.
Fiecare din aceste regiuni are o porţiune periferică unde se realizează analiza
şi sinteza superioară şi o porţiune centrală unde analiza şi sinteza sunt posibile numai
în forma lor elementară. Părţile periferice ale diferitelor regiuni se întrepătrund
reciproc.

4.4.HEMISFERELE CEREBRALE
Creierul este format în cea mai mare parte din cele două hemisfere cerebrale ,
dreapta si stanga. Greutatea la 6 ani atinge 85% din greutatea creierului adult care la
bărbat este de 1380g, iar la fameie este de 1250g; (reierul lui Einstein a avut greutatea
de 1230g). Hemisferele cerebrale sunt separate printr-un şant sagital – şantul
interhemisferic. Î profunzimea lui se află corpul calos. Fiecare hemisferă are o
margine superioară, una laterală şi una medială.
Marginea superioară, curba de la polul frontal la occipital, separă faţa laterală
de cea medială.
Marginea laterală, de la polul frontal la cel occipital, separă faţa laterală de cea
inferioară.
Marginea medială separă faţa inferioară de cea medială.

60
 Feţele hemisferei. Suprafaţa exterioară a hemisferei cerebrale este brăzdată de
şanţuri care separă porţiuni în relief numite circumvoluţii. Şanţurile delimitează
câmpuri mai largi a căror structură histologică au legătură cu funcţiile pe care le
îndeplinesc. Ele constituie limite între zonele funcţionale ale creierului. Astfel, avem
şanţul lateral Sylvius şi şanţul centrul Rolando. Suprafaţa exterioară este divizată în
lobi de către şanţurile interlobare sau scizuri. În fiecare lob găsim şanţuri mai reduse
ca adâncime care delimitează o circumvoluţie de alta a aceluiaşi lob. Ele se numesc
şanturi intergirale. Circumvoluţia se numeşte şi girus.

4.4.1.Faţa inferioară hemisferei cerebrale.

Faţa inferioară a hemisferei cerebrale se sprijine pe etajul orbitar şi temporal al
endobazei iar posterior pe cortul cerebelului. Ea este divizată în două parţi de şanţul
lui Sylvius care pleacă din unghiul lateral al spaţiului prefrontal anterior după care se
îndreaptă către marginea laterală. O pătrime anterioară presilviana şi trei pătrimi
posterioar retrosilviene. Pătrimea anterioară sau lobul orbitar este aşezat pe tavanul
orbitei. El are un şanţ orbital median care începe în unghiul anterior al spaţiului
perforat anterior. În partea anterioară acesteia se află bulbul olfactiv şi tractul olfactiv.
Un alt şanţ orbital lateral se află către exterior. Aceste şanţuri împart lobul orbital în
trei circumvoluţii.
Circumvoluţia orbitală medială aflată între fisura interhemisferică şi şanţul
olfactiv este numită girus rectus.
Circumvoluţia orbitală laterală situată în afara şanţului orbital lateral se
continuuă cu circumvoluţia frontală a treia (F3).
Circumvoluţia orbitală mijlocie situată între cele două şanţuri.
Partea retrosilviană a feţei inferioare se numeşte lobul temporooccipital.
Aceasta are două şanţuri cu direcţie anteroposterioară numite şanţuri
temporooccipitale lateral şi medial. Ele delimitează circumvoluţiile temporooccipitală
laterală (între cele două şanţuri) şi circumvoluţia temporooccipitală medială (între
şanţul temporooccipital medial şi marginea medială a hemisferei). Lateral, rămâne o
fâşie de substanţa cerebrală care intra în compoziţia circumvoluţiei temporale a treia
(T3)
Circumvoluţia temporooccipitală laterală este numită şi lobul fuziform.
Circumvoluţia temporooccipitală medială sau hipocampul are o porţiune
anterioară mare, iar în partea posterioară trimite un pliu către corpul calos realizând
marea circumvoluţie limbică a lui Broca. Anterior are un relief, sub formă de con,
numit cârligul sau uncusul hipocampic, în grosimea căruia se găseşte un nucleu de
substanţă cenuie numit nucleul amigdalian. Posterior, circumvoluţia hipocampică se
întinde până la scizura calcarină.

4.4.2.Faţa laterală a hemisferei cerebrale

Faţa laterală a hemisferei cerebrale este cea mai importantă datorită centrilor
corticali pe care îi conţine. Ea este cuprinsă între marginea superioară şi laterală a
hemisferei şi se întinde de la polul frontal până la cel occipital. Această faţă are 3
şanţuri care o divid în 4 lobi:
-Scizura lui Sylvius sau şanţul lateral este cel mai mare. Substanţa corticală din fundul
ei formează lobul insulei. În profunzimea ei se găseşte claustrul şi corpul striat.
Anterior, delimitează lobul orbital de cel temporal .
-Scizura Rolando sau şanţul central începe în spaţiul dintre prelungirea ascendentă şi
ramura posterioară a şanţului sylvian şi sfârşeşte pe faţa medială a ei puţin îndărătul

61
mijlocului marginii superioare. Superior şi inferior există câte o cută de anastomoză
care leagă circumvoluţia dinaintea şanţului central cu cea dindărătul lui. Pliul superior
poartă denumirea de lobul paracentral iar cel inferior de opercul rolandic.
Scizura perpendiculară externă este cel mai simplu şanţ din şanţurile primare
ale feţei laterale. Ea separă lobul parietal de cel occipital numai în porţiunea
superioară. Cele 3 şanţuri împart faţa laterală a hemisferei în 4 lobi: frontal, temporal,
parietal şi occipital.

4.4.3.Lobul frontal.
Lobul frontal este situat înaintea şanţului central şi este delimitat în sus de
marginea superioară iar în jos de marginea laterală a hemisferei la nivelul cărora
circumvoluţiile de pe faţa laterală se continuuă cu circumvoluţiile feţei mediale şi
feţei orbitale a lobului. Faţa laterală are 2 şanţuri antero-posterioare: şanţul frontal
superior şi şanţul frontal inferior. Cele două şanţuri antero-posterioare se bifurcă în
faţa şanţului central dând naştere şantul precentral. Aceste 3 şanţuri delimitează 4
circumvoluţii frontale. Circumvoluţia F1, este situată între marginea superioară şi
şanţul frontal superior. Circumvoluţia F2 situată între cele două şanţuri ( lezarea ei dă
tulburări în mişcările conjugate ale globilor oculari). Circumvoluţia F3 sau
circumvoluţia lui Broca este situată sub şanţul frontal inferior stâng la dreptaci. Ea are
3 porţiuni: anterioară, mijlocie, posterioară. În porţiunea posterioară sau în piciorul
circumvoluţiei F3 din hemisfera stângă se găseşte centrul motor al vorbirii articulate.
Aceasta este zona lui Broca. Circumvoluţia F4 sau frontală ascendentă prerolandică
sau precentrală este cuprinsă între şanţul precentral şi cel central. Aici, în celulele
Betz îşi au originea fibrele groase ale tractului motor – tractul piramidal sau
cerebrospinal. Inferior, se află un pliu care înconjoară extremitatea inferioară a
şanţului central numit opercul rolandic, iar superior se găseşte pliul frontal superior
sau lobul paracentral.

4.4.4.Lobul temporal
Lobul temporal situat în partea mijlocie şi inferioară a feţei laterale a
hemisferei, este delimitat în sus de şanţul sylvian iar în jos de marginea laterală a
hemisferei. Faţa externă a lui este împarţită de două şanţuri antero-posterioare (şanţul
temporal superior şi şanţul temporal inferior) în trei circumvoluţii: circumvoluţia T1,
circumvoluţia T2 şi circumvoluţia T3.
Circumvoluţia T1 se continuă posterior cu lobul parietal. La partea sa
superioară, această circumvoluţie are o serie de pliuri numite circumvoluţiile
temporale transverse ale lui Heschl la nivelul cărora se găseşte localizat centrul
auzului. Circumvoluţia T2 se continuuă cu pliul curb, iar circumvoluţia T3 trece şi pe
lobul occipital unde se continuă cu circumvoluţia occipitală 3 (O3).

4.4.5.Lobul parietal
Lobul parietal este situat deasupra şanţului sylvian şi îndărătul şanţului central.
Superior este limitat de marginea superioară a hemisferei iar limita sa posterioară este
dată de scizura perpendiculară externă. Pe acest lob găsim un şanţ important numit
intraparietal. El incepe în unghiul dintre şanţul central şi şanţul lateral, se îndreapta în
sus către marginea superioară a hemisferei mergând paralel cu şanţul central după
care se îndreaptă către posterior. Circumvoluţiile parietale sunt în număr de trei :
parietală ascendentă, parietală superioară şi parietală inferioară.
Circumvoluţia parietală ascendentă postrolandică este cuprinsă între şanţul
central şi şanţul intraparietal. În acest girus este situat centrul sensibilităţii generale.

62
 Extremitatea superioară a acesteia este unită cu extremitatea superioară a
circumvoluţiunii frontale ascendente printr-un pliu de trecere numit lobul paracentral.
La extremitatea inferioară, circumvoluţia parietală ascendentă se uneşte cu
extremitatea inferioară a circumvoluţiei frontale ascendente prin pliul de trecere
frontoparietal inferior numit opercul rolandic.
Circunvoluţia parietală superioară cu direcţie antero-posterioară este cuprinsă
între marginea superioară a hemisferei cerebrale şi porţiunea anteroposterioară a
şanţului intraparietal. Posterior ea se leagă de circumvoluţia occipitală superioară.
Circumvoluţia parietală inferioară se găseşte înapoia şi dedesuptul şanţului
intraparietal. Anterior ea, se leagă de piciorul circumvoluţiei frontale ascendente iar
posterior, înconjoară extremitatea posterioară a şanţului lateral pentru a se uni cu
prima circumvoluţiune temporală. Acesta este pliul parietotemporal al lui Broca
(girusul supramarginalis). În această circumvoluţie şanţul intraparietal trimite şanţul
intermediar al lui Jensen care împarte circumvoluţiunea parietală inferioară în 2 : una
anterioară acestui şanţ numit girusul supramarginalis şi alta posterioară şanţului lui
Jensen numită pliul curb sau girus angularis. Pliul curb este pliul de legătura dintre
circunvoluţia parietală inferioară şi temporală a doua care înconjoară extremitatea
posterioară a şanţului temporal superior.
Circumvoluţiile din jurul lui formează lobul pliului curb în care intră: girus
supramarginalis, pliul curb (girus angularis) şi extremitatea posterioară a
circumvoluţiei a două temporale.

4.4.6.Lobul insulei
Lobul insulei este situat în profunzimea şanţului lateral sau sylvian. El este
acoperit de buzele acestuia care dacă le îndepărtăm face să apară o ridicătură de formă
triunghiulară. Lobul insulei este înconjurat de un şanţ circular şi de câteva şanţuri
scurte, verticale.

4.4.7.Lobul occipital
Porţiunea de pe faţa laterală a hemisferei care rămâne îndăratul unei linii care
uneşte scizura perpendiculară externă cu marginea inferioară a ei aparţine lobului
occipital. Superior şi inferior este delimitat de marginile hemisferei. Suprafaţa este
brazdată de două şanţuri antero-posterioare: şanţul occipital superior şi şanţul
occipital inferior. Între aceste şanţuri şi marginile hemisferei se găsesc trei
circumvoluţii longitudinale:
Circumvoluţia occipitală întâia (O1) paralelă cu marginea superioară.
Circumvoluţia occipitală a doua (O2) cuprinsă între cele două şanţuri
occipitale.
Corcumvoluţia occipitală a treia (O3) cuprinsă între şanţul occipital inferior şi
marginea externă a hemisferei.

4.4.8.Faţa medială a hemisferei cerebrale.

Faţa medială sau internă a hemisferei cerebrale este separată de faţa similară a
celuilalt hemisfer prin coasa creierului mare. În profunzimea acesteia se găseşte
corpul calos. Şanturile feţei mediale sunt în număr de trei: scizura calosomarginală
(merge paralel cu corpul calos iar posterior se îndreaptă către marginea superioară a
hemisferei), scizura calcalină (pleacă de la polul occipital, iar după un tract uşor
ascendent ajunge până la scizura perpendiculară internă) şi scizura perpendiculară
internă (este continuarea pe faţa medială a scizurii perpendiculare externe care se
termină în scizura carcarină sub splenium-ul corpului calos.

63
 4.4.9.Circumvoluţiile şi lobulii feţei mediale.
Scizurile descrise mai sus împart faţa medială a hemisferei în 2 lobuli şi 2
circumvoluţii.
Prima este circumvoluţia corpului calos (girus cingali), cuprinsă între şanţul
corpului calos şi scizura calosomarginală. Ea se leagă de hipocamp prin pliul
temporolimbic.
A doua, circumvoluţia frontală internă situată deasupra scizurii
calosomarginale, este o porţiune a circumvoluţiei frontale superioare. Segmentul din
circumvoluţia frontală internă cuprins între şanţul precentral şi porţiunea terminală a
scizurii calosomarginale a fost numită lobul paracentral. Ea leagă circumvoluţia
parietală ascendentă de frontala ascendentă.
Lobulii feţei mediale a hemisferei sunt: cuneusul, precuneusul.
Lobulul cuneus de formă triunghiulară este cuprins între scizura perpendiculară
internă şi scizura calcarină.
Lobulul precuneus de formă patrulateră este delimitat anterior de porţiunea terminală
a scizurii calosomarginale iar posterior de scizura perpendiculară internă.

4.4.10.Formaţiuni interhemisferice.
Corpul calos este o largă comisură între cele două hemisfere, a cărui lungime
atinge 8-10 cm. Lăţimea sa are 1 cm. anterior şi 2 cm. posterior iar grosimea este de 1
cm. El este aşezat în fundul fisurii interhemisferice şi se întinde între cele 2 hemisfere
numai in porţiunea mijlocie. Are o faţă superioară convexă, 2 margini laterale şi 2
extremităţi.
Faţa superioară este acoperită de o lamă de substanţa cenuşie numită indusium
griseum. Ea corespunde fundului fisurii interhemisferice şi este în raport cu marginea
inferioară a coasei creierului şi cu circumvoluţia corpului calos (girus canguli).
Pe faţa inferioară se insera septum pelucidum aşezat sagital între corpul calos
şi fornix. Lateral, aceasta faţa formează tavanul ventriculului lateral, iar posterior
această faţă fuzionează cu fornixul.
Extremitatea anterioară sau genunchiul corpului calos se opreşte la 3 cm. de
polul frontal. Ea este curbă şi se termină pe peretele anterior al ventriculului trei prin
ciocul corpului calos.
Extremitatea posterioară sau spleniumul corpului calos situat la 6-7 cm. de
polul occipital se află deasupra corpilor cvadrigemeni. Corpul calos este format din
fibre care leagă cortexul celor 2 hemisfere. Fibrele ciocului corpului calos leagă feţele
orbitare; fibrele genunchiului leagă feţele mediale şi laterale; fibrele părţii mijlocii
leagă cea mai întinsă parte a hemisferelor iar fibrele spleniumului leaga cei doi poli
occipitali.

4.4.11.Fornixul
Denumit şi bolta cu 4 stâlpi sau trigonul cerebral este o lamă de substanţă albă
triunghiulară pe secţiune, aşezată sub corpul calos şi desupra talamusului şi
ventriculului trei. Fornixul este boltit cu concavitatea în jos iar la extremitatea sa
posterioară fuzionează cu faţa inferioară a corpului calos. Anterior, el se depărtează de
corpul calos iar în acest spaţiu se plasează septum pelucidum, lama subtire de
substanţa albă care separă ventriculii laterali. Fornixul are 2 feţe, 2 margini şi 3
unghiuri.

64
 Faţa superioară a formixului vine în raport cu corpul calos iar pe linia medială
se inseră septul. Lateral, această faţa este liberă, formând o parte din planşeu
ventriculul lateral.
Faţa inferioară vine în raport cu valul coroidian al ventriculul trei iar prin
intermediul lui cu nucleii talamici şi ventriculul trei. De marginea dreaptă şi stângă se
inseră plexurile coroide ale ventriculilor laterali. Formixul are şi trei unghiuri: unul
anterior şi două posterioare. Din unghiul anterior pleacă două cordoane, numite stâlpi
anteriori care se duc înainte şi în jos, depărtându-se. Ei înconjoară extremitatea
anterioară a talamusului şi delimitează cu el gaura lui Monro după care ajung în corpii
mamilari. Din cele două unghiuri posterolaterale pleacă câte un stâlp, stâlpii posteriori
care coboară îndărătul talamusului şi se continuuă cu fimbria hipocampi.
Fornixul are două feluri de fibre: fibre longitudinale care intră în constituţia
stâlpilor anteriori şi posteriori, (în acest fel, fibrele longitudinale ajung la nucleul
mamilar şi bulbul olfactiv) şi fibre transversale (de la o margine la alta)

4.4.12.Comisura albă anterioară

Comisura albă anterioară este formată dintr-un fascicul de fibre care leagă un
lob temporal de altul trecând prin peretele anterior al ventriculul trei imediat înaintea
stâlpilor anteriori ai trigonului cerebral. Ea leagă între ei şi bulbii olfactivi.

4.5.METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A

ANATOMIEI
ŞI FIZIOLOGIEI CREIERULUI
Între gradul de cunoaştere a anatoniei creierului şi intelegerea funcţionării lui
există o legătură indisolubilă. Pentru lămurirea multor probleme actuale se impune
aplicarea unor metode de studiu din ce în ce mai perfecţionate. Circumscrierea
registrului acestor metode depinde de profunzimea sau nivelul cu care se abordează
raportul creier-funcţie-psihic.
Legat de aspectele concrete ale cunoaşterii şi de optica disciplinelor
particulare (anatomie, fiziologie, neurobiologie, psihologie), unele metode se
adresează fiziologiei, altele anatomiei şi o a treia categorie revine psihologiei.
Metode şi tehnici fiziologice. Cele două modalităţi de transmitere a
informaţiei electrică şi chimică, oferă 2 seturi de tehnici de investigare (stimularea şi
înregistrarea chimică, stimularea şi înregistrarea electrică).
Stimularea şi înregistrarea electrică. Stimularea electrică prin mimarea
activităţii naturale a creierului este cunoscută de foarte multă vreme. Stimularea
localizată implică în mod necesar utilizarea electrozilor cu un singur fir. Aceştia pot fi
atât de subţiri încât să permită stimularea neuronilor individuali.
Pentru studii comportamentale se utilizează electrozi mai mari care activează
sute sau mii de celule cerebrale.
Şocul electroconvulsiv reprezintă stimularea electrică cea mai intensă. În astfel
de cazuri, se trece un curent electric mai intens care induce o criză convulsivă.
Această tehnică traumatică nu oferă nici o imagine asupra funcţionarii cerebrale dar
este considerată de unii ca fiind un tratament util pentru bolnavii depresivi.
Tehnica electrozilor implantaţi a furnizat date valoroase cu privire la fiziologia
creierului. În prezent, ea este folosită atât în scop experimental cât şi terapeutic.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să admitem ideea greşită, comform căreia oamenii vor

65
putea acţiona numai după voinţa psihoterapeutului. În tendinţa de exagerare a
potenţialului de utilizare a tehnicilor de manipulare cerebrală, unii cercetatori văd în
mod eronat în aceste procedee nu numai posibilitatea înlăturării tulburarilor
psihiatrice intratabile, ci şi modalitatea de condiţionare a unui anumit comportament
social, sau de blocare a unei acţiuni nedorite.
Stimularea prin unde radio şi controlul fizic de la distanţă asupra funcţionarii
creierului şi comportamentului, urmăreşte să pună în evidenţă specializarea
funcţională a diferitelor zone ale creierului în conditiile menţinerii integrităţii lui
structurale (Delgado 1971). Stabilindu-se o legătură bilaterală, de tip feedback, între
subiect şi experimentator se creează posibilitatea pe de-o parte, a urmăririi
îndelungate a dinamicii funcţionale a zonelor interesate, iar pe de altă parte a
stimulării lor dirijate, evidenţiindu-se specificitatea răspunsurilor comportamentale.
Explorarea diferitelor zone corticale şi subcorticale aparţinând sistemului
extrapiramidal, limbic şi diencefalic, a dus la înregistrarea unor comportamente
senzoriomotorii şi stări afectiv-emotionale de diferite grade de complexitate, coerentă
şi direcţionalitate.
În afara relevării specializării funcţionale a zonelor explorate s-a putut dovedi
şi faptul că gradul de complexitate şi specificitate a răspunsurilor provocate este direct
proporţional cu nivelul ierarhic la care se situează zona stimulată. Astfel, stimularea
zonelor corticale a dus la declanşarea unor acte comportamentale mai complexe şi mai
închegate foarte apropiate de cele realizate în mod normal de către animal, decât
stimularea unor structuri ierarhice inferioare mezencefalice sau diencefalice (Dănăila
si Golu 1988). Deşi la om această metodă a fost utilizată pe scară foarte redusă,
constatările făcute au dus la concluzia că actele comportamentale au o bază de
integrare semnificativ mai largă, cel puţin la nivelul scoarţei cerebrale, decât cele ale
animalelor.
Pentru provocarea unui act compus din mai multe verigi senzorio şi
ideomotorii, la om este necesară stimularea unui număr mai mare de puncte decât la
animalele de experienţă.
Conectarea telemetrică a creierului studiat al un computer echipat cu programe
speciale de prelucrare – interpretare a datelor, despre dinamica functională a creierului
şi de emitere a comenzilor de control, va permite obţinerea de date noi privitoare nu
numai la descifrarea logicii interne de funcţionare a creierului, ci şi în ceea ce priveşte
corectarea, fără intervenţii chirurgicale, a posibilelor erori şi aberaţii neurofiziologice
în integrarea comportamentului.
La om, utilizarea acestui procedeu ca instrument de control sau manipulare a
comportamentului este condiţionată de rezolvarea prealabilă a unor serioase probleme
de ordin etic, politic şi social. Oricum, nu se poate înlocui comportamentul natural
prin comportamentul artificial indus experimental.
Electrozii pot fi utilizaţi şi pentru înregistrarea activităţii electrice naturale a
creierului. Înregistrarile pot fi facute pe neuroni singulari sau pe populaţii de mii de
neuroni aşa cum se întâmplă în cazul potenţialelor evocate sau a înregistrării
electroencefalogramei unde pot fi implicate milioane de celule.
Potenţialele evocate sunt sarcini electrice evocate de un stimul (luminos sau
auditiv) din mediul înconjurator. Ele apar la câteva milisecunde după aplicarea
stimulului, latentă depinzând de localizarea exactă a electrodului înregistrator. Cel
mai adesea, potenţialele evocate sunt preluate din cortex cu ajutorul electrozilor
plasaţi direct pe scalp, dar ele pot fi înregistrate şi cu ajutorul unei singure unităţi.
Deoarece creierul prezintă o activitate permanentă este imposibil a se deosebi
un potenţial evocat singular de activitatea de fond. Pentru aceasta se utilizează stimuli

66
repetaţi şi un computer pentru înregistrarea activităţii electrice succesive în speranţa
constatării în final a unui potenţial consistent care să iasă deasupra activităţii de fond
şi care să elimine activitatea aleatorie de fond. Măsurarea potenţialelor evocate, deşi
este utilă în verificarea funcţionalitătii diferitelor regiuni de pe creier, semnificaţia şi
relaţia lor cu procesele cognitive constituie un subiect în dezbatere.

4.5.1.Electroencefalograma (EEG)
Electroencefalograma este o altă metodă de cercetare a activităţii cerebrale.
Pornind de la lucrările de pionierat ale lui Galvani (1791) şi ale lui Volta (1792)
asupra existenţei biocurenţilor la nivelul ţesuturilor vii, fiziologul englez Caton (1874)
a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa biocurenţilor cerebrali la iepure. Aceste
constatări publicate la scurt interval n-au suscitat nici un interes deosebit. La om,
prima înregistrare a ritmurilor bioelectrice cerebrale a fost făcută de psihiatrul german
Hans Berger în 1924. El a înregistrat biocurenţii cerebrali prin aplicarea unor electrozi
nepolarizabili la un bolnav căruia i se făcuse o trepanaţie largă, decomprensivă. Tot el
a descris ritmul α si β şi reacţia de oprire a ritmului α sub actiunea unor stimuli
exteriori. Ulterior, s-a trecut la aplicarea acestei metode noi şi în patologia umană
pentru diagnosticarea bolilor sistemului nervos.
În prezent, EEG are o largă aplicare în medicină, atât ca metodă de cercetare
cât şi ca metodă clinică de explorare funcţională. Totuşi, criteriile pe care le
furnizează această metodă au o valoare diagnostică relativă din lipsă de specificitate.
Examenul EEG este extrem de uşor de efectuat, se face într-un interval de timp relativ
scurt, nu produce senzaţii neplacute şi nu are contraindicaţii.
EEG aşa cum se înregistrează în mod obişnuit cu ajutorul electrozilor
diseminaţi pe suprafaţa scalpului, reflectă activitatea corticală fapt datorită căruia este
denumită ECG (electrocorticogramă). Ea reprezintă activitatea continuă a milioane de
neuroni care apare în două variante: sincronizată şi desincronizată.
Activitatea EEG sincronizată are o formă ondulatorie caracteristică, repetată,
care poate fi identificată prin numărul de unde pe secundă. Astfel, la subiecţii relaxaţi
EEG este dominată de undele alfa şi delta.
Ritmul alfa are o fregvenţă între 8-12 c/sec şi o amplitudine care variază între
25 şi 100μV . O asimetrie de amplitudine care depăşeşte 50% de o parte, faţă de
partea opusă, trebuie considerată patologică. Uneori amplitudinea ritmului alfa este
ceva mai scăzută pe hemisferul dominant. Amplitudinea undelor creşte şi descreşte
progresiv îmbrăcând aspectul unor fusuri. Aceste fusuri pot avea o durată de 1-3
secunde. Undele alfa se înregistrează numai în condiţii de repaus psihosenzorial.
Orice excitaţie (luminoasă, psihosenzorială, efort de atenţie, activitate psihică),
produce dispariţia ritmului alfa, fapt cunoscut în EEG sub denumirea de reacţie de
oprire.
Stimularea luminoasă intermitentă produce unde alfa care preiau ritmul
stimulilor luminoşi.
Ritmul delta este constituit din unde cu o fregvenţă de 0.5-3 c/secundă şi o
amplitudine de 50-100μV sau chiar mai mare.
Pe EEG, la adult, în condiţii de veghe, nu se înregistrează în mod normal unde
din banda delta. Ritmul delta poate fi monomorf sau polimorf. Ritmul alfa monomorf
este constituit din oscilaţii cu contur regulat, sinusoidale, cu fregvenţă de 0.5-3 c/sec
şi cu amplitudine mai mare, în jurul a 100μV. El denotă perturbaţii ale activităţii
bioelectrice subcorticale.

67
 Ritmul delta polimorf are contur şi fregvenţe neregulate dar amplitudinea este
mai mică decât cea a ritmului delta monomorf. Acest ritm relevă tulburarile din
activitatea bioelectrică a cortexului cerebral provocate de procesele patologice
superficiale. Ritmul alfa relevă fie activitatea bioelectrică cerebrală din anumite stări
fiziologice (somn, imaturitate cerebrală), fie activitatea bioelectrică ce insoţeşte
anumite stări patologice (come, encefalite, hipertensiune intracraniană).
Ritmul beta este constituit din unde cu o fregvenţă care variază între 15-
25c/sec şi o amplitudine între 10-30μV. Se consideră că undele beta au în medie
jumătate din amplitudinea undelor alfa şi dublul fregvenţei lor. Foarte neregulate, ele
sunt dispersate printre ritmul alfa şi astfel mascate încât numai după suprimarea
ritmului alfa printr-un excitant psihosenzorial se pot pune în evidenţă.
Incidenţa maximă a acestui ritm se situează la nivelul regiunilor frontale şi
temporale dar îndeosebi la nivelul regiunii rolandice. În timpul reacţiei de oprire,
ritmul beta se înregistrează şi la nivelul regiunii occipitale. Faţă de undele alfa, ritmul
beta este mai puţin labil şi nu este influenţat de un numar aşa de mare de excitanţi
psihosenzoriali.
Excitaţiile tactile duc la dispariţia undelor beta, fenomen asemănător reacţiei
de oprire produsă de excitaţiile luminoase asupra ritmului alfa. Şi la reacţia de oprire a
ritmului beta se descrie un timp de latentţă de perseverare şi de adaptare, întocmai ca
la reacţia de oprire a ritmului alfa. Totuşi ritmul beta este un ritm de activitate.
EEG disincronizată nu are o undă dominantă sau caracteristică, ci constă în
activităţi electrice neregulate. O înregistrare puternic disincronizată este tipică pentru
starea de trezire, de atenţie şi de somn cu vise. Anumite tipare EEG pot fi înregistrate
şi la nivelul structurilor subcorticale cu ajutorul electrozilor invazivi implantaţi în
diferite formaţiuni.
Interesantă este EEG şi unda sa caracteristică teta a cărei semnificaţie
funcţională a constituit subiect de discuţii aprinse timp de mulţi ani.
Ritmul teta este constituit din unde cu o fregventă de 4-7c/sec şi cu o
amplitudine de 30-70μV. Ele se înregistrează sub forma unor unde izolate pe toate
derivaţiile şi reprezintă 10-15% din numărul total de unde. În jurul vârstei de 4 ani,
ritmul teta constituie ritmul dominant pe traseele EEG. De asemenea el domină
traseele EEG ale adultului şi în primele faze ale somnului. Aceste date relevă faptul că
ritmul teta este generat de formaţiunile subcorticale.
Paroxismele de unde teta grupate pe mai multe derivaţii apar în cazul
proceselor patologice localizate în straturile cerebrale profunde. În cazul unui traseu
EEG normal, undele teta izolate şi asincrone nu trebuie să depăşească 10-15% din
totalul undelor înregistrate.
Pe traseul unui adult normal în stare de veghe şi la adăpost de orice excitanţi
psihosenzoriali, ritmul alfa şi beta constituie în medie 90% din totalul oscilaţiilor
înregistrate. Totuşi diferenţele individuale sunt mari. De la traseele EEG cu ritm alfa
dominant şi până la cele cu ritm beta dominant se descriu numeroase tipuri
intermediare. În stările de excitaţie corticală se întâlnesc ritmuri rapide de tip beta iar
în stările de inhibiţie apar unde mai lente şi mai ample de tip alfa. Starile emotive se
însoţesc de artefacte musculare foarte pronunţate sau de fenomene vasomotorii care
deasemeni produc artefacte. Activitatea psihică dezorganizează în mod necaracteristic
traseul EEG, fără a se putea trage vrea concluzie asupra unui anumit act psihic. În
baza elementelor EEG nu se pot face corelari cu anumite funcţii psihice şi nici nu se
pot face aprecieri asupra capacităţii intelectuale. La debilii mintali traseul EEG poate
fi complet normal.

68
 Electroencefalograma din timpul somnului diferă după cele 5 stadii descrise de
Loamis şi colaboratorii:
- Stadiul A corespunde perioadei de relaxare care precede somnolenţa. EEG se
traduce printr-un ritm alfa lent, prin sectoare de unda teta şi uneori prin sectoare
de linişte electrică.
- Stadiul B corespunde perioadei de somnolenţă şi adormire. În această fază în care
traseul se aplatizează se pot înregistra în mod sporadic unde lente cu o fregventă
de 4-5c/sec.
- Stadiul C corespunde perioadei de somn superficial. EEG se traduce prin bufee de
unde rapide cu o fregvenţă medie de 14c/sec. Aceste unde grupate în fusuri se
deosebesc de undele alfa prin aceea că au o fregvenţă mai mare şi o amplitudine
mai mică.
- Stadiul D este echivalent cu faza de somn uşor. Din punct de vedere EEG în afară
de fusurile descrise anterior se înregistrează şi unde lente din bandă alfa cu o
fregvenţă de 0.5-3c/sec, dar cu o amplitudine mai mare care poate ajunge până la
250-300μV.
- Stadiul E desemnează perioada de somn profund. Pe traseul EEG în locul fusurilor
rapide apar unde lente din banda alfa şi rare unde lente de tip teta. În această fază,
traseul are un aspect omogen şi uniform. Somnul provocat de hipnotice are
caracteristici EEG ca şi somnul spontan. În cercetările ulterioare s-au produs mici
modificări ale acestor stadii ale somnului.
Astfel a apărut noţiunea de somn lent şi cea de somn rapid sau paradoxal. Somnul
rapid sau faza E reprezintă în medie 18-20% din durata totală a somnului şi apare
îndeosebi spre dimineaţa. EEG se caracterizează prin absenţa fusurilor şi a
complexelor K spontane şi provocate şi prin activitate de mică amplitudine cu o
fregvenţă aparţinând undelor teta şi alfa. Pe regiunile anterioare se observă ritmuri
rapide cu bufeuri scurte de 16-24c/sec care amintesc activitatea beta de la adormire.
În esenţă, somnul rapid sau paradoxal se caracterizează printr-o activitate
electrică desincronizată, rapidă şi plată , atât la nivelul cortical cât şi diencefalic, prin
apariţia activităţii musculare pe EMG, prin mişcări ale globilor oculari, prin vibraţii
ale pleoapelor, prin mioză şi prin variaţii cardiovasculare şi respiratorii ( hipertensiune
arterială, bradicardie sau tahicardie ,neregularitatea respiraţiei , variabilitatea
frecvenţei respiratorii ).

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt descries omponentele anatomice ale
telencefalului ( emisferele cerebrale , formatiuni de legatura interemisferica , sistemul
limbic , corpii striati , substanta alba , scoarta cerebral , lobul frontal , temporal ,
parietal , occipital , lobul insulei )
Sunt descrise deasemenea si metode si tehnici de investigare
cerebral,stimularea electrica si inregistrarea , electroencefalograma , tomografia
computerizata, rezonanta magnetica nucleara.

69
Cuvinte cheie
– lobi cerebrali
– santuri cerebrale
– formatiuni interemisferice
– circumvolutii
– EEG , RMN , TC

Teste de autoevaluare

1. Definiti scoarta cerebrala ( straturile izocortexului ) . (pg. 57 )

2. Precizati formatiunile interhemisferice . (pg. 63 )
3. Tipuri de unde electroencefalografice . (pg. 68 )
4. Structura formixului (pg. 70 )
5. Fata laterala a hemisferei cerebrale. (pg. 64 )

Concluzii
Coreland datele si cunostintele dobandite anterior , studentul poate ajunge la o
intelegere adecvata a complexitatii reale a creierului precum si a metodelor si
tehnicilor de investigare a acestuia .

70
Unitate de studiu 5. Psihopatologia lobului frontal si parietal

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 72
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 72

Resurse necesare și recomandări de studiu ........................................................................ 72

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 72

5.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI FRONTAL ........................................................................... 73

5.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI PARIETAL ........................................................................... 77

5.2.1.Tulburarea orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale .............................. 79

5.2.2.Tulburarea operaţiilor logico-gramaticale .............................................................. 80
5.2.3.Tulburarea operaţiei de calcul şi sindromul acalculiei............................................ 80
Rezumat .............................................................................................................................. 81

Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 81

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 82

Concluzii .............................................................................................................................. 82

71
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa dobandeasca notiuni privind fiziologia lobului frontal
- sa dobandeasca notiuni privind fiziologia lobului parietal
- sa inteleaga aspecte privind patologia lobului frontal
- sa inteleaga aspecte privind patologia lobului parietal
- sa identifice localizari cerebrale a diferitelor functii si procese .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei
personalității , anatomiei si fiziologiei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

72
 5.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI FRONTAL

Problema locului şi rolului lobului frontal în ansamblul sistemului

mecanismelor cerebrale a fost şi continuă să fie şi astăzi foarte controversată.
S-a creeat o situaţie cumva paradoxală: pe de o parte, această întinsă regiune a
hemisferelor cerebrale a permis să se determine primele zone precis delimitate ca
specializare funcţională (zona Broca), iar pe de altă parte, tot în această regiune
explorările cu stimulare electică locală au dezvăluit existenţa unor arii total areactive
care au fost denumite zone mute ale creierului.
Aşa se face că până în urmă cu patru decenii rolul lobilor frontali era redus, cu
precădere la integrarea şi comanda mişcărilor voluntare şi a vorbirii. Treptat a început
să se contureze ideea potrivit căreia, lobul frontal nu este o formaţiune omogenă, nici
sub raport structural, citoarhitectonic şi nici funcţional.
Este logic să admitem că leziuni ale diferitelor zone din cadrul acestor
formaţiuni afectează componente ale organizării psihocomportamentale.
În 1930, Kleist a realizat o primă sinteză a simptomelor psihice produse de
leziunile lobului prefrontal, pe care le-a reunit sub denumirea de tulburări alogice ale
gândirii. Ele constau în pasivitatea şi inerţia proceselor intelectuale, în imposibilitatea
de a conecta şi folosi structurile raţionamentului logic, în tulburarea capacităţii de
mobilizare activă a spiritului critic, în dezorganizarea sintezelor psihice superioare şi
în abolirea capacităţii de predicţie a cursului viitor al evenimentelor.
Gravitatea deficitelor depinde de întinderea leziunii. Astfel, leziunile
unilaterale provoacă tulburări neînsemnate, iar leziunile bilaterale provoacă tulburări
evidente. Aceasta arată că în segmentul anterior al creierului, fenomenul de dublare a
funcţiilor, de redundanţă (exces, surplus) este mai puternic exprimat decât în celelalte
formaţiuni.
Cu cât focarul patologic este situat mai posterior şi mai profund, cu atât
tulburările devin mai severe şi mai pregnant individualizate.
În cazul leziunilor unilaterale, tulburările au un caracter mai pronunţat şi mai
bine diferenţiat când focarul se localizează în emisfera diminuată.
În general, în cazul afectării lobului frontal, întâlnim următoarele modificări:
1) Tulburări ale sintezei eferente- manifestate prin deficite motorii. După cum
ştim, la nivelul lobului frontal în circumvoluţia frontală ascendentă (aria 4) se situează
capătul cortical al analizatorului motor. Aici are loc integrarea modelului
informaţional intern al schemei corporale ca organizare dinamic-chinestezică. În
cadrul acestei scheme este reprezentat fiecare segment osteomuscular al corpului la o
adresă sau număr de cod precis, corespunzător importanţei pe care o are în realizarea
mişcărilor instrumentale, a praxiei. Aceasta face posibilă conştientizarea strict
diferenţiată a mişcării fiecărui segment şi producerea independentă, prin comenzi

73
centrale voluntare, a celor mai variate mişcări instrumentale. Prin urmare, la nivelul
zonei menţionate, există centrii nervoşi specializaţi de comandă, adică de declanşare a
mişcărilor voluntare. Ei sunt repartizaţi simetric în ambele hemisfere, dar comanda
aparatelor de execuţie se realizează încrucişat.
Leziunile localizate la nivelul acestor zone vor afecta posibilitatea de a efectua
mişcări intenţionate cu un segment sau altul al corpului. În formele clinice slabe, în
care se păstrează posibilitatea efectuării unor mişcări ale membrului afectat, avem de-
a face cu hemipareza.
O a doua grupă de tulburări care pot fi generate de afectarea sintezei eferente a
lobului frontal o formează praxiile.
Foarte importantă pentru desfăşurarea eficientă a comportamentului şi a
activităţii este şi autoreglarea mişcărilor voluntare instrumentale. La nivelul lobilor
frontali, în ariile premotorii 6 şi 8 se închide feedbackul chinestezic, mecanism de
corectare – optimizare a caracteristicilor mişcărilor (amplitudine, direcţie, traiectorie,
formă, viteză, flexibilitate, tempou şi coordonare simultană succesiv-alternativă).
Leziunile situate la nivelul regiunii premotorii provoacă dereglări şi alterări de
fineţe ale actului motor (desincronizări, încetiniri sau precipitări ale tempoului,
distorsiuni ale traiectoriei, deviaţii, tremor, perseveraţii, interferenţe), care fac dificilă
sau imposibilă adecvarea mişcărilor la specificul situaţiei şi al obiectului ce urmează a
fi atins.
2) Tulburări ale vorbirii. Acestea se manifestă sub trei forme principale:
afazie motorie, perturbarea fluxului şi dinamicii vorbirii, afectarea rolului reglator al
cuvântului în cadrul comportamentului.
Afazia motorie – are la bază leziuni ale piciorului celei de-a treia circumvoluţii
frontale a hemisferei dominante.
Perturbarea fluxului, ritmului, tempoului şi dinamicii vorbirii este produsă de
leziuni ale ariei motorii suplimentare. Vorbirea este sacadată, lipsită de expresivitate,
de modulaţie şi cu omitere de sunete.
Afectarea rolului reglator al cuvântui este determinată de lezarea ariilor
verbale propriu-zise şi de lezarea zonelor mai anterioare ale lobului frontal din
hemisfra dominantă. Bolnavul reţine instrucţiunile şi comenzile dar ele nu sunt
integrate în schema operaţională a comportamentului. Fenomenul a fost denumit
disocierea limbajului de acţiune. În comportamentul bolnavilor cu leziuni frontale
apar şi reacţii impulsive pretimpurii, omisiuni şi perseveraţii.
3) Tulburări ale proceselor de cunoaştere. În leziunile întinse ale lobilor
prefrontali apar diverse tulburări ale structurilor şi capacităţilor cognitive. Acestea
vizează percepţia, memoria şi gândirea.
a)Tulburările percepţiei vizează reducerea semnificativă a câmpului vizual, a
selectivităţii şi mobilităţii, a activismului în explorarea stimulilor, prin dezorganizarea
acţiunilor perceptive, a strategiilor de inspecţie, a verbalizării şi a semnificaţiei
instrumentale a perceptului. Ele pot fi decelate prin probe psihologice speciale
constând din sarcini de identificare a unui anumit obiect într-un ansamblu de alte
obiecte din aceeaşi clasă, în sortarea şi clasificarea stimulilor după o anumită însuşire,

74
în reconstituirea imaginii obiectului din părţile sale componente prezentate dispersat,
în discriminarea şi identificarea obiectelor prezentate în imagini suprapuse şi în
anticiparea transformărilor la care este supus în momentul actual un obiect sau
imaginea lui. Bolnavii cu leziuni prefrontale obţin performanţe foarte slabe. Este
evident că tulburările percepţiei sunt de tip secundar, ele manifestându-se pe fondul
altor tulburări primare ale limbajului, praxiei, memoriei şi atenţiei.
b) Tulburările de gândire din cadrul sindromului frontal, ating grade diferite de
gravitate fiind de tip primar şi secundar. Primtre cele mai semnificative sunt alterările
structurii conceptuale (categoriale) şi operaţionale. Se poate vorbi de o adevărată
destrămare a piramidei noţiunilor ca urmare a blocării sau abolirii capacităţii
(operaţiilor) de abstractizare-generalizare. În faţa sarcinilor care reclamă definirea sau
operarea cu noţiuni general-abstracte, relevarea sensului şi interpretarea unor
aforisme, maxime, proverbe, sesizarea inadvertenţelor şi absurdităii unor judecăţi,
formularea ipotezelor şi construcţiilor ipotetico-deductive, formularea predicţiilor etc.
Bolnavii cu sindrom prefrontal se coboară la un nivel intuitiv-concret, orientându-se
după aspectele de suprafaţă, nesemnificative, nereuşind să depăşască limitele
perceptive ale situaţiei. Totodată, gândirea îşi pierde discursivitatea şi coerenţa logică
interioară, dobândind un caracter fragmentar, lacunar şi necritic. Pacientul manifestă
tendinţa impulsivă de a obţine rezultatul dintr-o dată, ceea ce face extrem de dificilă
sau chiar imposibilă rezolvarea sarcinilor multifazice care persupun parcurgerea unor
transformări prealabile pregătitoare, deplasarea pe traiectorii ocolite şi trecerea de la
un procedeu la altul. În cazul tulburării primare a limbajului oral (afazie motorie) şi a
memoriei sunt afectate şi structurile gândirii, acestea pierzându-şi în primul rând
dimensiunea lor general-abstractă. De aici rezultă că limbajul reprezintă suportul şi
instrumentul principal al funcţiilor superioare de abstractizare şi generalizare, al
mişcării gândirii pe verticală de la particular la general şi de la general la particular.
c) Tulburările de memorie se instalează ca urmare a leziunilor lobului frontal,
localizate antero-inferior. Cel mai serios este afectat procesul reactualizării (ecforarea)
şi memoria imediată. Când suprafaţa de întindere a leziunilor este mare, ecforarea din
memoria de lungă durată se dovedeşte aproape total compromisă. Este profund
alterată şi funcţia de engramare, de la o repetare a materialului la alta, bolnavul
nerealizând o creştere semnificativă a ratei de memorare.
4)Tulburări ale sferei afectiv-emoţionale. Tulburările de ordin afectiv se
caracterizează prin îngustarea registrului trăirilor emoţionale. Se produce o regresiune
a întregii vieţi afective, coborârea ei de la stări mai slab diferenţiate, difuze, o
disociere între conţinutul şi sensul trăirii şi semnificaţia obiectelor stimul. Trăirile
devin nespecifice, nedirecţionate, desfăşurându-se în sine, detaşat de sarcinile şi
scopurile activităţii.
Cel mai uşor se dezintegrează nivelul structurilor afective superioare
condiţionate sociocultural. Bolnavul manifestă indiferenţă, placiditate afectivă,
exacerbarea tendinţelor narcisiste de autoadulare şi supraevaluare, îngustarea bazei
pentru trăirile orientate spre extereior, euforice cu starea de bună dispoziţie şi
exaltarea afectivă nemotivată. Lipsa simţului autocritic se asociază cu dezinhibiţia
comportamentelor instinctive (sexuale şi alimentare – bulimie), cu euforie puerilă, cu
glume deplasate, cu schimbări bruşte de dispoziţie. Ansamblul acestor tulburări a fost
denumit de către Jastrowitz “moria”.

75
 Instabilitatea emoţional-afectivă, fără nici un motiv obiectiv se manifestă prin
trecerea de la o extremă la alta: de la râs şi veselie la plâns şi depresie şi invers.
Serios dezorganizată poate să apară şi sfera motivaţională. Primul afectat este
segmentul proiectiv-prospectiv, reprezentat de idealuri, nivelul de aspiraţie şi de
absenţa liniei de perspectivă. Asemenea pacienţi trăiesc cu precădere în prezent,
neaspirând şi nenăzuind la nimic deosebit în viitor. Sfera de legătură şi de inserţie a
bolnavului cu leziuni frontale în realitatea socială se îngustează considerabil prin
dezorganizarea succesivă a intereselor de cunoaştere, estetice, distractive etc. El nu
simte nici imboldul interior de a se implica direct în desfăşurarea evenimentelor, nici
curiozitatea de a afla şi a fi la curent cu ceea ce se petrece în jurul său. Pot fi alterate
în sens hipo- sau hiper- şi structurile motivaţionale primare (biologice). Gatismul
urinar şi stercoral, somnolenţa se întâlnesc frecvent în leziunile frontale asociate cu
tulburări ale stării de conştienţă.
5)Tulburările de tip molar (global) includ destructurările care nu ating
conţinutul şi dinamica unui proces psihic anume, ci organizarea de ansamblu a
comportamentului. Astfel se produce o disociere între principalii vectori care definesc
comportamentul:
- vectorul propensiv (ansamblul motivelor care împing la acţiune).
- vectorul instrumental (ansamblul capacităţilor reale de care dispune subiectul
pentru performarea diferitelor sarcini).
- vectorul evaluativ (feedbackul de la rezultatul acţiunii la mecanismul central de
comandă care face posibilă autoreglarea).
- vectorul circumstanţial (ansamblul condiţiilor restrictive şi permisive care
determină traiectoria şi parametrii externi ai acţiunii).

Bolnavul cu sindrom frontal nu este în stare să realizeze un raport adecvat între

complexitatea şi dificultatea sarcinilor pe de-o parte, şi posibilităţile sale de a le
rezolva, pe de altă parte, între acţiune şi contextul obiectiv în care se desfăşoară ea,
între ceea ce s-a obţinut şi ceea ce trebuia să se obţină.
Ca urmare, comportamentul său îşi pierde caracterul adecvării şi selectivităţii,
devenind în multe puncte bizar sau chiar stupid. În sindromul frontal este frecvent şi
puternic afectată capacitatea de anticipare-planificare a activităţii. Bolnavii cu leziuni
frontale nu-şi dau seama de eventualele erori comise şi nu întreprind independent
nimic pentru a le corecta.
La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapa orientării
şi analizei prealabile a sarcinii, şi cea a analizei evaluative postefectorii sunt maximal
reduse, ele încetând practic să-şi îndeplinească rolul ce le revine în desfăşurarea
optimă a comportamentului. Leziuni sau rezecţii bilaterale mai întinse ale lobului
frontal produc coborârea structurală a organizării comportamentului la stadii
inferioare, regresive, infantilizarea ei. Aceasta se evidenţiază şi în sfera structurilor
intelectului care este redus cu 2-3 trepte valorice.
Tulburările de tip molar foarte importante sunt constituite din disocierea
funcţională dintre verigile aferente şi efernte, dintre planul codurilor imagistic-
intuitive şi cele simbolic-abstracte, dintre faza decodării (înţelegerii) instrucţiunilor şi

76
sarcinilor şi cea a convertirii lor în programe executive, fie mintal-interne, fie motorii-
externe.
În general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic handicapaţi în contextul
relaţiilor sociale, în adecvarea propriilor atitudini, opinii acţiuni, la cerinţele celor din
jur, la desfăşurarea şi semnificaţia evenimentelor. Relaţiile lor interpersonale devin
lipsite de selectivitate şi finalitate, iar sistemul răspunderilor şi îndatoririlor familiale,
profesionale, sociale etc. este puternic dezorganizat. Este vorba în ultimă instanţă de o
atenuare considerabilă a dimensiunii conştiente a integrării comportamentului,
alterându-se atât conştiinţa lumii externe cât şi conştiinţa de sine.

6)Tulburările vegetative (termice, pilomotorii, pupilare, vasomotorii, hipertensive,

digestive, sfincteriene etc.) pot apărea în cazul afectării ariilor 49, 10, 11, 12, 13, 14,
de la nivelul lobului frontal, arii care conţin proiecţii vegetative corticale.

5.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI PARIETAL

Ca şi lobul frontal, lobul parietal se caracterizează printr-o organizare

structural-funcţională, complexă, eterogenă legată atât de sensibilitate cât şi de praxii
şi gnazii.
Sensibilitatea este legată de proiectarea capătului cortical al analizatorului
senzitiv pe ariile 3, 1 şi 2 din parietala ascendentă precum şi pe ariile 5 şi 7.
Câmpurile 39 şi 40, care au conexiuni cu cortexul frontal, occipital şi temporal
(aria auditivă) au rol în integrarea aferenţelor care permit formarea imaginii corporale
la nivelul emisferului nedominant. În cazul emisferului dominant aceste câmpuri
menţin proxia şi funcţia senzorială a limbajului.
Prin poziţia topografică pe care o are în cadrul telencefalului, lobul parietal
devine un centru de convergenţă a informaţiei de la toate modalităţile gnoziei
senzitive şi senzoriale şi de transformare a diverselor genuri de coduri-imagini
(vizuale, auditive, tactile, proprioceptive) în constructe mintale de ordin superior,
plurimodale şi generalizate. În interacţiune cu lobul frontal şi temporal, lobul parietal
alcătuieşte mecanismul principal de integrare a proceselor cognitive superioare
(reprezentarea, imaginaţia şi gândirea).
Întrucât şi la acest nivel se manifestă asimetria funcţională interhemisferică, va
exista o deosebire de conţinut şi de grad între tulburările provocate de leziunile
parietalului stâng şi drept sau între tulburările provocate de leziunile unilaterale şi cele
bilaterale.
Tulburările produse de lezarea acestui lob sunt complexe şi depind de
localizarea, profunzimea şi întinderea leziunii. Ele constau din:
1)Tulburări de sensibilitate
2)Tulburări ale orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale

77
 3)Tulburări ale operaţiilor logico-gramaticale
4)Tulburări ale operaţiilor de calcul şi sindromul aculculiei
5)Tulburări ataxice de echilibru, vestibulare, vizuale, de gust şi trofice
1)Tulburările de sensibilitate apar controlateral în cazul lezării parietalei
ascendente (câmpurile 3, 1 şi 2) unde se află veriga corticală terminală a
analizatorului somestezic şi unde se desăvârşeşte procesul de prelucrare a excitaţiilor
determinate de proprietăţile mecanico-fizice ale stimulilor externi şi se integrează
imaginea psihică cutanato-tactilă de presiune, atingere, apăsare, temperatură, ca fapt
de conştiinţă.
Prin intermediul acestei modalităţi obţinem informaţii despre cele mai
importante însuşiri ale obiectelor externe (asperitate, duritate, formă, măriume, volum,
greutate). Informaţia tactilă se include în calitate de conexiune inversă în praxia
obiectuală (mişcările voluntare de operare şi vehiculare cu lucrurile materiale din jur).
Lezarea acestei zone provoacă tulburări ale sensibilităţii şi percepţiei cutanato-
tactile în jumătatea opusă a corpului (hemihipoestezie). În cazul leziunilor iritative pot
apare crize jacksoniene senzitive, localizate sau extinse la întregul hemicorp opus.
Tulburările afectează forma superioară a sensibilităţii cutanate, adică sensibilitatea
epicritică sau discriminativă când afectează ariile 5-7. În aceste cazuri, bolnavul deşi
simte şi realizează bine senzaţia propriu-zisă de atingere şi de apăsare, nu poate
recunoaşte figura sau cifra trasată pe suprafaţa pielii (dermolexia) şi nici nu poate
localiza cu precizie atingerea (alloestezie sau alocheirie). Bolnavul nu recunoaşte
obiectele după pipăit (astereogenozie) deşi vizual le identifică. Nu recunoaşte formele
(amorfognozie), nu recunoaşte textura şi aspectul suprafeţelor (ahilognozie) şi nu
poate descrie un obiect fără să-l poată vedea (asimbolie tactilă).
Agnozia tactilă sau astereognozia are la bază modificări psihofiziologice
complexe ale sensibilităţii care constau în creşterea pragului senzorial, în pierderea
experienţei tactile şi tactil-chinestezice anterioare a operaţiilor logice de comparare,
combinare şi integrare într-o configuraţie unitară a secvenţelor informaţionale extrase
succesiv. Aceste fenomene ne amintesc de îngustarea atenţiei. Destrămarea
complexului informaţional tactilo-perceptiv duce la tulburarea severă a capacităţii de
localizare a segmentelor corpului propriu sau a altor persoane (asomatognozie).
Aceste tulburări de schemă corporală (somatognozice) diferă după lobul
parietal afectat.
În cazul leziunilor parietale drepte apar în hemicorpul stâng
hemiasomatognozia (bolnavul nu-şi recunoaşte şi nici nu-şi foloseşte membrele de
partea opusă), anozagnozia (pacientul ignoră deficitul motor), anozodiaforia (nepăsare
faţă de boală), anozomelia (neagă apartenenţa membrelor de partea stângă) şi
halucinaţii chinestezice (impresia mişcării normale a membrelor paralizate).
Toate aceste simptome date de leziuni parietale întinse care cuprind şi
câmpurile 39-40 pot fi încadrate în sindromul Anton-Bahinski. Sindromul Dejerine
(senzitiv-cortical) sete reprezentat de alterarea simţului de atitudine, a topognoziei, a
discriminării tactile, lărgirea cercurilor Weber şi de tulburări stereognozie.

78
 În leziunile parietale stângi care interesează ariile 39 şi 40 şi girumul angular,
apare sindromul Gerstmann care constă din agnozie digitală (imposibilitatea de a
denumi sau alege un deget), indisctiminare dreapta-stânga (confundă dreapta cu
stânga), acalculie şi agrafie pură. Uneori, bolnavul pierde posibilitatea de descriere
sau localizare a diferitelor părţi ale corpului, tulburare bilaterală care poartă
denumirea de autotopoagnozie. În cadrul sindromului de lob parietal stâng poate apare
şi asimbolia pentru durere sau indiferenţă faţă de durere.
5.2.1.Tulburarea orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale.
Orientarea în spaţiu este una din cerinţele esenţiale ale desfăşurării normale
optime a comportamentului, activităţii şi a adaptării la situaţiile mediului ambiant. Ea
are la bază mecanisme şi procese psihofiziologice complexe. Leziunile angulare şi
supramarginale realizează un sindrom caracterizat prin percepţia spaţiului vizual. În
astfel de cazuri, bolnavul nu poate determina poziţia în spaţiu, în relaţie cu el însuşi a
unor obiecte şi nici nu poate aprecia dimensiunile unor obiecte.
Orientarea în spaţiu presupune perceperea, diferenţierea şi evaluarea
dimensiunilor metrice ale obiectelor: formă, mărime, volum. Aceasta se realizează pe
baza a trei modalităţi principale ale recepţiei senzoriale: tactilă, chinestezică, vizuală.
Apoi orientarea spaţială presupune perceperea şi evaluarea distanţelor şi raporturilor
poziţionale dintre obiecte. Pe această bază se realizează aşa numita hartă mintală a
spaţiului în cadrul căreia sunt plasate şi localizate obiectele concrete după anumite
coordonate de distanţă şi poziţie (puncte cardinale, raporturi de simetrie-asimetrie,
sus-jos, faţă-spate). Datele de mai sus presupun participarea mecanismelor integrative
ale lobului parietal.
În al treilea rând, orientarea spaţială are şi o bază conceptuală constituită prin
abstragerea şi generalizarea proprietăţilor de formă, simetrie, proporţionalitate,
dimensionalitate. Prin intermediul acesteia se asigură operarea mintală, discursivă şi
anticipativă cu determinaţiile generale ale spaţiului ca mod de existenţă a oricărui
obiect real şi planificarea acţiunilor nu numai în timp ci şi în spaţiu. Şi în elaborarea
nivelului conceptual al orientării în spaţiu, lobului parietal îi revine un rol esenţial sau
chiar determinant. Lezarea circumvoluţiilor postcentrale dau tulburări în percepţia
tactilo-chinestezică a spaţiului.
Leziunile parietale superioare duc la dezorganizarea componentelor mintale
ale orientării în spaţiu a schemelor şi conceptelor spaţiale. Astfel de bolnavi întâmpină
serioase dificultăţi în reglarea comportamentului locomotor în concordanţă cu
coordonatele spaţiale. Ei prezintă confuzii şi ratări în tentativele de orientare şi
deplasare în ambianţa obişnuită de acasă.
Bolnavii cu leziuni parietale posterioare eşuează curent în reproducerea unor
hărţi, localităţi familiare sau în alcătuirea unor schiţe de locaţii. Dificile şi
insurmontabile sunt şi sarcinile de recompunere a obiectelor din parţi componente
prezentate disparat, construirea figurilor geometrice, a literelor şi cifrelor. Prin
urmare, praxia constructivă, praxia ideomotorie, praxia de îmbrăcare şi schemele
logico-operaţionale de vehiculare a simbolisticii spaţiale, sunt afectate în leziunile
parietale posterioare şi parieto-occipitale.

79
5.2.2.Tulburarea operaţiilor logico-gramaticale
Tulburările schemelor logico-gramaticale devin evidente în leziunile regiunii
inferioare a lobului parietal (ariile 39-40 stângi) asociate cu cele ale lobului temporal.
Ele se concretizează prin fenomene de agramatism (morfologic şi sintactic), acuitate
verbală şi agrafie în producerea căreia intervine angozia digitală şi dezorientarea
dreapta-stanga. Semnificativă este afazia semantică (dificultatea bolnavului de a
denumi obiectele prezentate). Ea are la bază disfuncţia mecanismului de asociere între
imaginea obiectului văzut şi semnul lui verbal stocat în memoria de lungă durată.
Sprijinul examinatorului ajută la găsirea răspunsului în sfera amnestică.

5.2.3.Tulburarea operaţiei de calcul şi sindromul acalculiei

În leziunile lobului parietal asociate cu cea a lobului occipital, apar tulburări
majore de calcul care au o strânsă legătură cu reprezentările şi schemele spaţiale.
Valoarea numerică a cifrelor este determinată nu numai de forma semnului (6,
9, 3, 5) ci şi de poziţia din cadrul şirului.
Este explicabil atunci de ce dezorganizarea sintezelor spaţiale provocate de
leziuni parietale duc şi la afectarea capacităţii de calcul. Întrucât orice calcul se
circumscrie în anumite coordonate spaţiale, destrămarea acestora îl face imposibil. În
leziunile parietale tulburările structurilor de calcul se extind şi asupra semnificaţiei
semnelor aritmetice şi a transformărilor care le corespund. Putem conchide că
destrămarea sistemului relaţiilor matematice, conjugate cu dezorganizarea structurilor
seriale a numerelor, constituie tabloul esenţial al adevăratei acalculii parietale.
Tulburări ataxice, de echilibru, vestibulare, vizuale oculomotorii, de gust şi
trofice.
Tulburările motilităţii produse de extinderea leziunii spre circumvoluţia
frontală ascendentă sau spre fibrele de proiecţie din profunzime, pot fi agravate de
ataxie aparută ca rezultat a perturbării sensibilităţii profunde, de apraxie sau de
deficitele de schemă corporală.
Tulburările de echilibru şi vestibulare descrise frecvent ca datorate leziunilor
parietale se manifestă prin fenomene ataxice date de tulburarea sensibilităţii profunde,
de interceptarea fibrelor cortico-ponto-cerebeloase sau a celor cerebelo-talamo-
corticale. Tulburările vestibulare se datorează faptului că lobul parietal are un rol
important în integrarea supravestibulară. Ele pot fi paroxistice (sindromul de
automatoza Zingerle), senzoriale (cu caracter pur vestibular sau optico-vestibular) şi
permanente (diminuarea excitabilităţii labirintului controlateral leziunii).
Tulburările vizuale sub formă de hemianopsie omonima controlaterală se
datorează lezării radiaţiilor lui Gratiolet. Aceasta hemianopsie omonimă debutează cu
deficit în cadranul inferior.
Tulburările oculomotorii se manifestă prin devierea conjugată permanentă a
privirii sau prin pierderea reflexului de privire spre partea opusă leziunii.
Tulburarile de gust apar ori de cate ori leziunea interesează partea posterioară
a operculului rolandic.

80
 Tulburarile trofice pot interesa muşchii (amiotrofii), tegumentele (edeme,
vezicule, hipersudoratie) şi fanerele (unghii striate, sfaramicioase, căderea părului de
pe mâini).
Regiunile limbii, faringelui şi laringelui au reprezentare bilaterală
Homunculus-ul senzitiv situat cu capul în jos, este disproportionat ca întindere,
deoarece aria feţei, gurii şi mâinii, în special a policelui şi indexului ocupă în raport
cu importanţa lor funcţională suprafaţa cea mai întinsă. Aria de reprezentare a mâinii
şi în special a degetelor ocupă o zonă aproape egală cu cea a trunchiului şi a restului
membrelor.
Sensibilitatea vezicii urinare, a regiunii rectală şi genitală este localizată în
porţiunea inferioară şi medială a girului postcentral. Regiunile feţei, trunchiului şi
proximale ale trunchiului sunt conectate cu cele de partea opusă prin intermediul
fibrelor comisurale ce străbat corpul calos.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate tulburari de tip molecular, tulburari
ale sintezei eferente, tulburari ale vorbirii , tulburari ale proceselor de cunoastere ,
tulburari de gandire , tulburari ale sferei afectiv-emotionale , tulburari de tip molar .
Prezentarea tulburarilor sensibilitatii si perceptiei tactile , tulburarea orientarii
in spatiu si a constructivitatii obiectuale , tulburarea operatiilor logico-
gramaticale,tulburarea operatiei de calcul si sindromul acalculiei ( sindromul
Gerstmann , sindromul Anton-Babinski) .

Cuvinte cheie
– afazie Broca
– sindrom moriatic
– arii motorii
– arii sensitive
– afazia Wernicke

81
Teste de autoevaluare
1. Descrieti tulburarile sintezei eferente. (pg. 78 )
2. Descrieti tulburarile afectiv-emotionale (pg. 81 )
3. Sindromul Gerstmann. (pg. 83 )
4. Sindromul Anton-Babinski(pg. 84 ).
5. Definiti anazodiaforia ( pg. 85 )

Concluzii
In aceasta unitate de invatare studentii pot dobandi cunostinte aprofundate
privind localizarea si interpretarea rolului functional al lobului frontal.Leziuni ale
diferitelor zone din aceste formatiuni afecteaza componente ale organizarii
psihocomportamentale si intelegerea rolului complex al lobilor frontali in cognitie si
personalitate.
Deasemenea prezentarea lobiilor parietali care ocupa pozitia optima pentru
integrarea informatiilor somato-senzoriale ,vizuale si motorii intr-o imagine coerenta
a corpului.

82
Unitate de studiu 6. Psihopatologia lobului temporal si occipital

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 85
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 85

Resurse necesare și recomandări de studiu. ....................................................................... 85

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 85

6.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI TEMPORAL ........................................................................ 86

6.1.1.Tulburări ale recepţiei auditive .............................................................................. 86

6.1.2.Surditatea corticală ................................................................................................ 86
6.1.3.Tulburarile provocate de leziunile ariilor auditive secundare ................................ 87
6.1.4.Agnozia acustică ..................................................................................................... 87
6.1.5.Afazia senzorială .................................................................................................... 87
6.1.6.Amuzia ................................................................................................................... 88
6.1.7.Afazia amnestică .................................................................................................... 88
6.1.8.Tulburări în recunoaşterea vizuală ......................................................................... 89
6.1.9.Tulburări ale sferei afective şi motivaţionale ......................................................... 89
6.1.10.Tulburarea altor funcţii psihice ............................................................................ 89
6.1.11.Tulburări vestibulare ............................................................................................ 90
6.1.12.Tulburări olfactive ................................................................................................ 90
6.1.13.Tulburări gustative ............................................................................................... 90
6.1.14.Tulburarea ritmului somn-veghe .......................................................................... 90
6.1.15.Epilepsia temporală.............................................................................................. 90
6.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI OCCIPITAL ......................................................................... 91

6.2.1.Tulburări ale senzorialităţii vizuale şi ale integrării primare ................................... 91

6.2.2.Tulbnurări de câmp vizual. ..................................................................................... 92
6.2.3.Cecitatea corticală .................................................................................................. 92
6.2.4.Reducerea acuităţii vizuale .................................................................................... 92
6.2.5.Tulburarea sensibilităţii cromatice. ........................................................................ 92
6.2.6.Tulburarea sensibilităţii luminoase ........................................................................ 93
6.2.6.Tulburări ale percepţiei obiectuale ........................................................................ 93

83
 6.2.7.Tulburarea integralităţii şi structuralităţii .............................................................. 93
6.2.8.Tulburarea percepţiei formei, dimensiunilor şi mişcărilor obiectelor .................... 94
6.2.9.Cecitatea psihică .................................................................................................... 95
Rezumat .............................................................................................................................. 95

Cuvinte cheie ...................................................................................................................... 96

Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 96

Concluzii .............................................................................................................................. 96

84
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să înțeleagă si să definească diversitatea functional la acest nivel ;
- să înțeleagă caracteristicile diferitelor tulburari descrise la nivelul celor doi
lobi;
- sa inteleaga complexitatea structural functionala si citoarhitectonica la
acest nivel .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei
personalității, psihologiei medicale și psihiatriei.
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

85
6.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI TEMPORAL
Lobul temporal reprezintă o regiune destul de eterogenă atât sub raport
structural cât şi funcţional.
Din punct de vedere histologic, aici întâlnim: a) structuri filogenetice vechi
(allocortexul) cu organizare mai simplă situate în partea bazală şi inferioară şi b)
structuri filogenetice noi, situate în jumatatea superioara (neocortexul).
Asemenea diversitate anatomostructurală are şi un corespondent pe plan
funcţional. Astfel s-a demonstrat că allocortexul, prin hipocamp şi amigdală,
coordonează importante funcţii vegetative (viscerale), participă la desfăşurarea unor
reacţii fundamentale afectiv-emoţionale şi motivaţionale, reglează funcţia oro-
alimentară şi cea sexuală şi are un rol principal în memoria de fixare.
Neocortexul temporal reprezintă capătul cortical al analizatorului acustic şi
vestibular. Fiecare cohlee se proiectează pe ambele hemisfere cerebrale prin fibre
acustice homo şi heterolaterale. Deasemeni el are un rol important în desfăşurarea
proceselor psihice şi de limbaj.
Leziunile lobului temporal generează tulburări complexe de recepţie auditivă,
de recunoaştere vizuală, tulburări ale sferei afective, motivaţionale şi a altor funcţii
psihice (mnezice, de atenţie, de gândire), tulburări vestibulare, olfactive, gustative, ale
ritmului somn-veghe, viscero-vegetative, de câmp vizual, precum şi epilepsia
temporală.

6.1.1.Tulburări ale recepţiei auditive

Afectarea recepţiei auditive diferă după cum leziunile sunt iritative sau
distructive. În cazul leziunilor iritative, apar halucinaţii auditive elementare de tipul
acufenelor (vâjâituri, pocnituri, zgomote) şi halucinaţii auditive complexe (voci,
melodii).
În cazul leziunilor distructive, afectarea recepţiei auditive diferă ca
profunzime, după localizarea concretă a leziunii în cadrul reprezentanţei corticale a
analizatorului auditiv, după întinderea leziunii, după afectarea uni sau bilaterală a
acesteia şi după localizarea leziunii în zona audiosenzorială primară (ariile 41, 42) sau
secundară (aria 22). Datorită proiecţiei bilaterale a căilor auditive, lezarea unui singur
lob temporal nu produce tulburări evidente de auz, ci cel mult o moderată hipoacuzie
la urechea opusă. Leziunile bilaterale pot determina apariţia unei surdităţi corticale.

6.1.2.Surditatea corticală
Ca şi în cazul analizatorului vizual, în cazul analizatorului auditiv, tulburarea
cea mai gravă se produce atunci când leziunea afectează bilateral ariile 41 si 42
Brodman din circumvolutia Heschl. În acest caz este suprimată sensibilitatea auditivă
primară, tradusă prin pierderea capacităţii de a avea senzaţii auditive elementare.

86
6.1.3.Tulburarile provocate de leziunile ariilor auditive secundare
Cel mai frecvent întâlnite în clinică sunt: agnozia acustică; afazia senzorială;
amuzia; afazia amnestică. Astfel, tulburările sintezei aferente secundare sunt
semnificative, mai des întâlnite decât cele ale sintezei aferente primare.

6.1.4.Agnozia acustică
Agnozia acustică constă în tulburarea funcţiei calificate a analizatorului
auditiv de a diferenţia şi evalua identitatea sunetelor verbale şi muzicale, auzul ca
funcţie psihofiziologică bazală fiind conservat în limite aproximativ normale.
În procesul învăţării şi elaborării sistemului auzului verbal şi muzical, se
constituie coduri specifice de comparare şi evaluare a semnificaţiei şi funcţiei pe care
sunetele particulare o au în cadrul seriilor logice structurate ale cuvintelor şi respectiv
melodiilor.
Destrămarea codului fonematic din agnozia acustică atrage dupa sine şi
tulburarea procesului sintezei verbale de rang superior a cuvintelor şi sintagmelor
(propoziţiilor). Asemenea tulburări se înregistrează cel mai frecvent în cazul
leziunilor localizate în ariile auditive secundare din emisfera dominantă (stanga la
dreptaci).
Întregul complex al deficitelor care alcătuiesc sindromul afaziei senzoriale
temporale are la bază destrămarea schemelor funcţionale ale auzului fonematic.

6.1.5.Afazia senzorială
În cadrul afaziei senzoriale putem delimita două grupe de tulburări: tulburări
care ţin de latura sonoră sau fonetică a limbajului şi tulburări care afectează latura
semantică a limbajului.
Tulburările din prima grupă constau din: incapacitatea de a discrimina sunetele
verbale şi de a le releva şi identifica fonemele în cadrul cuvintelor, dificultatea de a
pronunţa corect sunetele verbale (parafazia), dificultatea sau imposibilitatea de a
efectua corect analiza componentei acustice a cuvintelor prezentate oral sau scris. În
asemenea situaţii, bolnavii fie că scriu cu multe greşeli, substituind, omiţând sau
dublând literele, fie că înşiră grupuri de litere şi cuvinte la întâmplare din care nu se
poate desprinde un înţeles logic unitar.
Apropiate sunt şi tulburările din planul citirii textelor mai grele, cu cuvinte
mai puţin uzuale sau în depistarea şi identificarea în cadrul textului dat a unor cuvinte
individuale, iar în cadrul cuvintelor a unor silabe sau sunete. Prin urmare, citirea
capătă un caracter lacunar, unele cuvinte sau secvenţe ale textului nefiind recunoscute
fonetic, bolnavul surprinzând doar în mare, global sensul celor citite.
Tulburările care vizează latura semantică a limbajului se concretizează în
reducerea sau pierderea capacităţii de înţelegere a conţinutului informaţional al
cuvintelor şi propoziţiilor. Destrămarea conturului duce şi la abolirea adresabilităţii
sale obiectuale. În cel mai bun caz, semnificaţia nu se pierde complet, dar devine
foarte vagă, slab definită, extinzându-se asupra unui întreg domeniu.
Legată de tulburarea laturii semantice a limbajului, în afazia senzorială este
alterată şi memoria verbală. Memoria verbală nu poate fi privită ca o simplă colecţie

87
de cuvinte izolate, constituită după principiul grămezii, ci ca o organizare sistemică,
în interiorul căreia cuvintele formează combinaţii cu determinaţii semantice specifice
de tip emergent. Fără asemenea conexiuni ar fi imposibil să operăm cu semnificaţia
cuvintelor detaşate de obiectele pe care le desemnează, iar funcţia de abstractizare-
generalizare a limbajului ar fi aproape nulă.
Aşadar, întelegerea adecvată a vorbirii celor din jur ca şi a propriei vorbiri
presupune o bună funcţionare a memoriei verbale sistemice, integrată ca ansamblu de
conexiuni logico-gramaticale.
Leziunile lobului temporal provoacă şi dezorganizări în sistemul structurilor
verbale. Astfel că, în sindromul afaziei senzoriale se corelează şi se condiţionează
reciproc, tulburările structurii interne a cuvintelor şi cele ale memoriei verbale atât
sub aspectul fixării cât şi al reactualizării. Bolnavul are dificultăţi în memorarea şi
reproducerea chiar a unui numar mic de cuvinte (3-5).

6.1.6.Amuzia
În principiu, logica tulburărilor structurilor verbale determinate de
dezorganizarea auzului fonematic este transferabilă şi la analiza tulburărilor
structurilor muzicale determinate de dezorganizarea auzului muzical.
Tulburarea acestei funcţii este mai pregnantă în cazul în care leziunea se
localizează la nivelul ariei 22 din emisfera subdominantă. Aceasta face ca afazia
senzorială să nu fie însoţită de amuzie şi invers.
În cazul amuziei, alterarea codului indicilor de discriminare-identificare a
înalţimii sunetelor, a raportului de înalţime dintre ele şi a liniei melodice a seriilor
sunetelor muzicale, bolnavul nu este în stare nici să sorteze sunetele după înalţime,
nici să recunoască identitatea melodică a unor secvenţe sonore şi nici să le reproducă.
Totul se transformă într-o sonoritate vag-difuză, lipsită de contur, din care bolnavul
nu poate să extragă nici încarcătura ideaţională, nici pe cea emoţională.

6.1.7.Afazia amnestică
Afectarea segmentelor inferioare şi mediale ale regiunii temporale (aria 21 si
37) provoacă afazia amnestică, afazia transcorticală senzorială, afazia nespecifică.
Principala caracteristică a acestei forme de afazie senzorială rezidă în aceea că
în cadrul ei auzul fonematic rămâne mai mult sau mai puţin conservat.
Aceşti bolnavi se descurcă bine în sarcinile de discriminare şi identificare a
sunetelor verbale, a fonemelor şi silabelor opuse, de reproducere a silabelor izolate şi
de scriere după dictare. Dificultăţile încep să apară în sarcinile de memorare a seriilor
verbale şi de reproducere a lor. Repetările nu ajută.
Se încearcă o compensare prin perseveraţii (reproducerea de mai multe ori a
aceluiaşi cuvant) şi confabulaţii (reproducerea unor cuvinte care nu au figurat în
seriile stimul). Mai slabe sunt performanţele în memorarea şi reproducerea şirului de
propoziţii simple.
O tulburare caracteristică este şi modificarea ordinii de reproducere a
cuvintelor date spre memorare. Bolnavii cu afazie amnestică înţeleg relativ bine
semnificaţia cuvintelor. Totuşi, în seriile verbale lungi încep să apară tulburări atât în

88
realizarea sensului de ansamblu al comunicării (discursului), cât şi în raportarea
obiectuală a unor cuvinte. Se produce aşa numita fragmentare semantică a fluxului
verbal. Cuvintele prezentate la intervale scurte unul de altul îşi anulează reciproc
adresabilitatea sau raportarea semantică.

6.1.8.Tulburări în recunoaşterea vizuală

Leziunile temporale inferioare provoacă tulburări în procesul integrării
percepţiei vizuale complexe şi în recunoaşterea vizuală a obiectelor.
Kluver si Bucy (1938) au arătat că ablaţia lobului temporal determină un
sindrom caracterizat prin tulburări în învăţarea şi memorarea sarcinilor vizuale, prin
exagerarea tendinţei orale (duce totul la gură), prin indiferenţă (placiditate) şi
hipersexualitate. Rezultă că lobul temporal participă prin regiunile sale medio-
inferioare la folosirea şi integrarea informaţiei vizuale şi comportamental-
instrumentale, în învăţarea unor patternuri noi în raport cu noi soluţii. Emisfera stangă
joacă rolul principal în recunoaşterea şi reglarea comportamentului în raport cu
stimulii vizuali obişnuiţi, cotidieni; iar emisfera dreaptă se dovedeşte mai direct
implicată în discriminarea şi recunoaşterea stimulilor vizuali mai puţin uzuali.

6.1.9.Tulburări ale sferei afective şi motivaţionale

În leziunile temporale inferioare apar tulburări ale afectivităţii şi motivaţiei.
Dintre tulburările afective, mai pregnante sunt: scăderea tonusului emoţional general,
reducerea agresivităţii, intensificarea emoţiei de frică şi spaimă.
Stimularea la om a convexităţii lobului temporal provoacă tristeţe, teamă de
moarte iminentă, simtamantul singurătăţii.
Stimularea complexului amigdalian provoacă anxietate şi teamă însoţite de
dureri epigastrice

6.1.10.Tulburarea altor funcţii psihice

Prin poziţia sa de nod- releu în ansamblul organizării cerebrale, lobul
temporal este implicat direct sau indirect în realizarea unei game întinse de funcţii şi
procese psihice. În afara tulburărilor descrise vom lua în consideraţie şi tulburarea
funcţiei mnezice, tulburarea atenţiei, tulburarea gândirii.
Leziunile temporale stângi dau tulburări semnificative ale memoriei şi
reproducerii materialului verbal simbolic.
Leziunile temporale drepte provoacă tulburări severe ale procesului de
recunoaştere.
Lobectoniile temporale bilaterale cu implicarea hipocampului produc tulburări
de memorie persistente şi de durată.
Leziunile hipocampice bilaterale determină deficitul cel mai mare de memorie.
Lobectoniile temporale drepte provoacă un deficit mai puţin sever decat cele
stângi.
Bolnavii cu leziuni temporale în hemisfera dominantă stângă şi cu afazie
senzorială, deşi în mare îşi păstrează capacitatea de abstractizare-generalizare, nu

89
reuşesc să efectueze în minte serii succesive de operatii care presupun o permanentă
susţinere şi mediere verbală. Dificultăţi apar şi în rezolvarea sarcinilor nonverbale, în
ordonarea logică a unor imagini, în texte nonverbale de inteligenţă şi în sarcinile de
calcul mintal.
În cazul leziunilor temporale drepte înregistrăm tulburări semnificative în
rezolvarea acelor tipuri de situaţii problematice care reclamă operarea cu concepte
figurale, cu scheme şi relaţii spaţiale. Tulburările respective se accentuează când
leziunile temporale se conjugă cu cele parietale şi occipitale.

6.1.11.Tulburări vestibulare
Aceste tulburări se datorează proiecţiei fibrelor vestibulare în lobul temporal.
Ele se manifestă prin vertije permanente sau proxistice, cu senzaţie de rotire sau
deplasare în plan vertical. Stimularea circumvoluţiei temporale superioare poate
produce ameţeli.
În cazul leziunilor temporale apar şi tulburări de echilibru, tranzitorii sau
permanente cu diminuări bruşte şi de scurtă durată a tonusului muscular sau crize de
hipertonie unilaterală.

6.1.12.Tulburări olfactive
Astfel de tulburări manifestate sub formă de hiposmii, parosmii şi halucinaţii
olfactive pot fi întâlnite în cadrul epilepsiei temporale. Penfield şi Perot (1963) au
descris răspunsuri olfactive la om prin stimularea uncusului hipocampic şi a porţiunii
inferioare a circumvoluţiei parietale ascendente.

6.1.13.Tulburări gustative
Tulburările gustative apar foarte rar, sub formă de halucinaţii însoţite uneori
de mişcări oro-masticatorii inconştiente, în cadrul epilepsiei temporale.

6.1.14.Tulburarea ritmului somn-veghe

Această tulburare însoţită de hipersomnii, uneori de tip narcoleptic, alteori cu
aspect de mutism akinetic este rar întâlnită.

6.1.15.Epilepsia temporală
Simptomele paroxistice din cadrul epilepsiei temporale sunt extrem de
polimorfe datorită particularităţilor morfofuncţionale ale lobului temporal. Ele se
manifestă prin halucinaţii auditive simple şi complexe, halucinaţii olfactive,
halucinaţii vizuale complexe, stări de vis cu alterarea conştiinţei cu privire la lumea
exterioară, tulburări paroxistice de vorbire.
În acest timp, bolnavul retrăieşte ca în vis, câteva minute, scene din viaţa sa
anterioară, sau crede că este în altă localitate, are halucinaţii vizuale şi uneori
olfactive. Alteori, criza epileptică se manifestă prin halucinaţii vestibulare, stări
depresive, anxietate, euforie, automatisme simple (mişcări de sugere, masticaţie,
frecarea mâinilor) sau complexe (automatisme ambulatorii, deplasarea pe distanţe
diferite cu starea de conştiinţă aparent normală dar cu amnezia retrogradă a faptelor,
tulburări paroxistice vegetative, manifestări critice erotice etc.

90
 6.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI OCCIPITAL

Lobul occipital care reprezintă 1/10 din volumul total al creierului are câmpuri
arhitectonice care se dispun concentric în jurul scizurii calcarine. În imediata sa
apropiere se găseşte aria 17 Brodmann la care sosesc aferenţe de la corpul geniculat
extern homolateral, prin intermediul radiaţiilor optice.
Astfel aria 17 sau aria striată reprezintă nucleul analizatorului care realizează
integrarea primară a capacităţii de a avea senzaţii vizuale.
Ariile 18 (peristriate) şi 19 (prestriata) care se găsesc în jurul ariei 17 sunt prin
excelenţă asociative. Câmpul 19 are conexiuni cu câmpurile 17 si 18 homo şi
controlaterale, precum şi cu ariile prefrontale, motorii 6 şi 8, cu ariile senzitive 3, 1, 2,
5 şi 7 şi cu ariile auditive 22, 21 şi 39.
Prin integrarea secundară, obiectuală şi sintactică, ariile asociative 18 şi 19 au
un rol de prim ordin în organizarea imaginii optice, în sintetizarea percepţiilor şi în
recunoaşterea vizuală a lumii exterioare.
Tot la nivelul zonelor asociative se realizează şi integrarea de tip
propoziţional, discursiv, constând în perceperea relaţiilor dintre obiectele prezentate
simultan sau succesiv şi în sistematizarea generalizată, prin intermediul cuvântului şi
al informaţiei obiectuale particulare.
Împreună cu ceilalţi lobi (frontal, parietal şi temporal), lobul occipital participă
la integrarea şi realizarea modalităţilor superioare de codificare a informaţiei, cum
este de pildă codificarea prin intermediul sistemului semnelor grafice din cadrul
limbajului scris. Leziunile localizate la nivelul acestui lob pot determina fie tulburări
de câmp vizual (afectarea ariei 17), fie un sindrom psihovizual (afectarea ariilor
asociative 18 şi 19) format dintr-o gamă variată de tulburări gnozice vizuale, iluzii
vizuale (imagini perceptive deformate) şi halucinaţii vizuale (apariţia unor imagini de
tip perceptiv în absenţa unor obiecte sau fenomene reale).

6.2.1.Tulburări ale senzorialităţii vizuale şi ale integrării primare

În lumina psihoneurologiei contemporane sensibilitatea modală înalt
diferenţiată şi specializată, cum este cea vizuală este o funcţie integrată multinivelar la
nivel periferic, la nivel subcortical şi la nivel cortical, trebuind interpretată ca expresie
a activităţii unitare a întregului analizator. Lezarea oricăreia dintre verigile
analizatorului vizual va afecta parţial sau total sensibilitatea specifică.
În ceea ce priveşte veriga corticală, tulburările propriu-zise de sensibilitate se
înregistrează atunci când leziunea se localizează în zona care formează nucleul
analizatorului.
În cazul analizatorului vizual, această zonă nucleul este reprezentată de aria 17
Brodmann. În funcţie de întinderea leziunii, de localizarea ei şi de situarea unilaterală
sau bilaterală, se produc forme şi grade diferite de tulburare a câmpului vizual.

91
6.2.2.Tulbnurări de câmp vizual.
Leziunile parţiale uni sau bilaterale ale lobului occipital duc la îngustarea sau
fragmentarea câmpului vizual. În percepţie, tulburările de câmp vizual se manifestă
prin reducerea volumului, adică a numărului de obiecte sesizabile şi conştientizabile,
fiind omise cele dintr-o jumătate sau alta a câmpului vizual. Aferenţele cele mai
importante ale câmpului 17 vin de la corpul geniculat lateral homolateral prin
intermediul radiaţiilor optice. Pe buza superioară a scizurii calcarine se proiectează
fibrele nervoase din partea superioară a retinei deci câmpul vizual inferior.
La nivelul buzei inferioare a scizurii calcarine sosesc proiecţiile din partea
inferioară a retinei deci câmpul vizual superior. În partea posterioară a câmpului 17 se
proiectează majoritatea fibrelor musculare. Tulburarea câmpului vizual reprezintă
simptomul major al leziunilor occipitale.
Ea se datorează lezării radiaţiilor optice şi a ariilor de proiecţie. În leziunile
occipitale tulburările de câmp vizual pot fi rar paroxistice. Unul din simptomele cele
mai frecvente de afectare a câmpului vizual în cazul leziunilor occipitale unilaterale
este hemianopsia homonimă laterală.
În cazul legării buzei superioare sau inferioare a scizurii calcarine apare o
hemianopsie unilaterală caracterizată prin afectarea jumătăţii inferioare sau superioare
a câmpului vizual, limita orizontală fiind de regulă nulă în timp ce limita verticală este
de obicei variabilă. Lezarea unei singure buze a scizurii calcarine dă o tulburare de
câmp vizual în cvadrant.
Lezarea occipitală bilaterală provoacă o hemianoprexie laterală homonimă
bilaterală cu conservarea vederii centrale.

6.2.3.Cecitatea corticală
Cecitatea corticală, rar întâlnită se datorează atingerii bilaterale a câmpului 17.
Extinderea leziunii la verigile anterioare duce la apariţia şi a unui agnozii asociate. Ea
se manifestă prin pierderea totală a vederii, prin nedistingerea formei şi culorilor pe
care bolnavul le ignoră uneori. Reflexele de clipire la ameninţare şi iluminare sunt
abolite. Papila nervului optic şi reflexele pupilare sunt normale.
Halucinaţiile vizuale elementare şi complexe sunt frecvente.

6.2.4.Reducerea acuităţii vizuale

La bolnavii cu leziuni ale anumitor zone din aria proiecţiei primare se poate
produce şi o diminuare a contrastului dintre figură şi fond şi de aici o estompare a
contururilor obiectelor. Aceasta face dificilă identificarea lor şi orientarea în spaţiu.

6.2.5.Tulburarea sensibilităţii cromatice.

Lezarea anumitor porţiuni din aria 17 Brodmann provoacă tulburări majore în
discriminarea şi recunoaşterea culorilor.
Treptele se situează între nesesizarea tonurilor cromatice şi cecitatea cromatică
centrală (pierderea completă a sensibilităţii cromatice).

92
6.2.6.Tulburarea sensibilităţii luminoase
Recepţia şi discriminarea luminii, relevarea deosebirilor de intensitate dintre
stimulii luminoşi, diferenţierea luminii de întuneric, constituie funcţia de bază,
filogenetic cea mai veche a analizatorului vizual. Ea reprezintă însăşi capacitatea de a
vedea. De aceea, afectarea ei apare în leziunile ariei 17 Brodmann, ca un deficit
major, care atrage dupa sine tulburări grave şi la nivelul structurilor superioare ale
percepţiei vizuale. Afectarea sensibilităţii luminoase ca şi a celei cromatice
înregistrează grade diferite de profunzime:creşterea pragului senzorial inferior, în care
caz, pentru provocarea unei senzaţii de lumină este necesară o intensitate semnificativ
mai mare a stimulului decat în mod normal;creşterea pragurilor diferenţiale, astfel ca
pentru a putea fi deosebiţi şi individualizaţi doi stimuli luminoşi, diferenţa de
intensitate dintre ei trebuie să fie de câteva ori mai mare decat normal (Gregory
1973) ; scăderea generală a nivelului sensibilităţii până la apariţia fenomenului de
amblopie; cecitatea corticală totală, cu pieredere propriu-zisă a capacităţii de a vedea,
fenomen care apare în cazul lezării bilaterale a ariei 17 Brodmann. Unii din aceşti
bolnavi nu recunosc că nu văd, iar la întrebările care li se adresează evită să se
angajeze în discuţie, încercând să se comporte ca şi cum ar vedea.

6.2.7.Tulburări ale percepţiei obiectuale

Percepţia vizuală este una dintre formele cele mai complexe ale gnoziei
senzoriale fiind totodată şi cea mai bogată din punct de vedere informaţional.
Leziunile lobilor occipitali prezintă o mare importanţă pentru psihologie prin faptul că
oferă date esenţiale pentru elaborarea unei teorii generalizate a percepţiei.

6.2.8. Tulburarea integralităţii şi structuralităţii

Cercetătorii şcolii gestaltiste au stabilit că principala caracteristică a percepţiei
în genere şi a celei vizuale îndeosebi o constituie structurabilitatea sau integralitatea.
Aceasta rezidă în reflectarea şi conştientizarea obiectelor ca entităţi unitare, integrale,
ireductibile la elementele sau părţile care le copmun. Leziunile lobului occipital
localizate la nivelul ariilor asociativ-integrative 18 şi 19 Brodmann duc în primul rând
la afectarea structuralităţii imaginii perceptive. Lezarea unilaterală a unei zone întinse
a lobului occipital provoacă o dezintegrare primară unilaterală a percepţiei.
Extinderea leziunii asupra zonei simetrice contralaterale, duce la destrămarea
globului a structuralităţii percepţiei, fenomen denumit agnozie optică.
În formele mai grave, bolnavul nu poate recunoaşte nici obiectele cele mai
simple deşi le recunoaşte la pipăit sau prin auz. Aceasta nu se datorează defectelor de
memorie ci destrămării structuralităţii percepţiei.
În cazul lezării cortexului vizual stâng şi a substanţei albe subiacente, agnozia
se extinde şi asupra cititului. Pacientul cu alexie agnozică sau alexie fără agrafie
(agnozie vizual-verbală) este incapabil de a citi litere, cuvinte sau fraze deşi păstrează
capacitatea de a le copia. Din cauza hemianopriei pacientul este orb pentru câmpul
său vizual drept, informaţiile vizuale pătrunzând numai în emisferul drept prin câmpul
vizual stâng.
Agnozia pentru culori este definită ca o tulburare de identificare a culorilor în
lipsa vreunei discromatopsii, afazii sau degradări intelectuale. La bolnavii cu leziuni
occipitale stângi când pacientul se află în imposibilitatea de a denumi culorile

93
obiectelor perfect recunoscute şi identificate, avem de-a face cu o anomie şi nu cu o
agnozie.
Agnozia spaţială se manifestă prin tulburări de percepţie, reprezentare şi
înţelegere a spaţiului prin tulburări de manipulare a datelor spaţiale, prin pierderea
memoriei topografice, prin pierderea posibilităţii de localizare a obiectelor, prin
imposibilitatea de a compara mărimi măsurate şi prin pierderea vederii stereocopice.
Tulburarea manipulării spaţiale constă în neglijarea unui hemispaţiu în
imposibilitatea de a se orienta pe o hartă, prin neputinţa de a reprezenta un plan bine
conturat şi prin incapacitatea subiectului de a recunoaşte locurile familiare deşi le
poate descrie.
Prin urmare în condiţiile păstrării acuităţii vizuale agnoziile vizuale se
manifestă printr-o tulburare de recunoaştere şi identificare vizuală a obiectelor,
imaginilor, scrisului, fizionomiilor (prosopagnozie),aspectelor mimice , a culorilor şi
a spaţiului.

6.2.9.Tulburarea percepţiei formei, dimensiunilor şi mişcărilor obiectelor

Structuralitatea reprezintă o determinare intrinsecă a obiectelor care face ca ele
să fie ceea ce sunt şi care stă la baza identificării lor perceptive.
Forma, mărimea şi mişcarea sunt însuşiri particulare, care în percepţie se
relevă ca atare şi care chiar în condiţii normale pot suferi anumite modificări,
denaturări (în iluzii) Leziunile lobilor occipitali provoacă alterări serioase ale acestor
însuşiri care face dificilă sau imposibilă recunoaşterea obiectelor.
Iluziile şi halucinaţiile vizuale sunt întâlnite frecvent în sindroamele
psihovizuale. Fenomenologic, iluziile vizuale au fost reunite sub denumirea de
metamorfopsie. În cadrul acestora, tulburarea percepţiei vizuale se referă la forma,
mărimea şi mişcarea obiectelor. După Critchley (1949) metamorfopsiile pot fi
divizate în 7 clase:
1)Denaturări ale mărimii şi dimensiunii obiectelor: macropsie, micropsie,
deformarea după o singură dimensiune (alungire, turtire, îndoire etc).
2)Oblicizarea liniilor sau dimensiunilor verticale sau orizontale.
3)Inversiunile (perceperea ca în oglindă).
4)Alterarea conţururilor obiectelor
5)Denaturarea culorilor obiectelor (acromatopsie)
6)Fragmentarea conţururilor obiectelor.
7)Tulburarea percepţiei mişcărilor. La acestea Critchley a mai adaugat
teleopsia (obiectele sunt percepute îndepărtate şi mici); pelopsia (fenomen opus
teleopsiei obiectele sunt percepute mai mari şi mai aproape de subiect); pierderea
dimensiunii stereoscopice (obiecte sunt percepute plat); perseveraţiile (prelungirea
exagerată a imaginilor consecutive);. aloestezia optică (obiectul este perceput în
câmpul vizual opus celui în care este prezentat); poliopsia (multiplicarea obiectului,
bolnavul percepând obiectul în mai multe ipostaze sau situaţii).

94
 Tulburătile combinate optico-motorii în care încadrăm sindromul Balint. Acest
sindrom apare în leziunile occipitale şi cuprinde trei simptome principale : paralizia
psihică a privirii, ataxia optică, inatenţia vizuală.
Paralizia psihică a privirii se caracterizează prin dezorganizarea programelor
executive ale mişcărilor oculare voluntare, de inspecţie şi explorare a câmpului
perceptiv extern, cu conservarea mobilităţii oculare reflexe.Aceasta determină
serioase tulburări ale percepţiei şi aprecierii distanţelor şi reducerea câmpului vizual
până la a cuprinde un singur obiect. Privirea bolnavului vagabondează la întâmplare
pe obiectele din jur,iar când se fixează asupra unuia celelalte dispar complet din sfera
percepţiei.
Ataxia optică constă în perturbarea coordonării optico-manuale în dificultatea
bolnavului de a apuca obiectul pe care îl fixează cu privirea.
Inatenţia vizuală rezidă în îngustarea considerabilă a sferei de cuprindere a
atenţiei. Bolnavul este atent doar pe axa de fixare a privirii. Simptomele care
alcătuesc sindromul Balint pun şi mai pregnant în evidenţă rolul componentelor
oculo-motorii în percepţia obiectuală complexă. Acestea îndeplinesc două funcţii
esenţiale: de inspecţie, fixare şi explorare a obiectului şi de calchiere şi reproducere
după principiul asemănării izomorfice a punctelor modale care determină conturul şi
forma obiectului. Alterarea oricărei dintre aceste două funcţii atrage după sine
tulburarea serioasă a percepţiei vizuale obiectuale.

6.2.10.Cecitatea psihică
Cecitatea psihică rezidă în imposibilitatea recunoaşterii obiectelor şi a
întrebuinţării lor care altminteri bolnavul le percepe clar şi le poate descrie sau
desemna. Asemenea tulburări apar cel mai fregvent în cazul emisferei nedominante şi
se manifestă îndeosebi în perceperea fizionomiilor. Persoanele familiare, cunoscute
devin pentru bolnav străine. Bolnavul poate reproduce după model un obiect, dar nu
reuşeşte să facă acest lucru din memorie. Aici ar fi afectat mecanismul de proiectare
sau aplicare a mulţimii informaţionale actuale pe repertoriul patternurilor integrative
din tezaurul memorativ

Rezumat

In aceasta unitate de studiu sunt prezentate tulburari ale perceptiei auditive la

nivel cortical ( surditatea corticala , agnozia acustica , afazia senzoriala , tulburari in
recunoasterea vizuala , sindromul Kluver – Bucy , tulburari de atentie , tulburari de
gandire )
Deasemenea sunt prezentatesi tulburari ale senzorialitatii vizuale si ale
integrarii primare,tulburari de camp visual,reducerea acuitatii vizuale,tulburarea
sensibilitatii cromatice,luminoase,tulburari ale perceptiei obiectelor (
formei,dimensiunilor si miscarii , tulburari combinate optico-motorii , cecitatea
psihica )

95
Cuvinte cheie
– Surditate corticala
– Agnozie acustica
– Amuzia
– Epilepsie temporala
– Cecitate corticala si psihica
– Metamorfopsie

Teste de autoevaluare
1. Precizati simptomele principale ale sindromului Balint. (pg. 96 )
2. Ce este agnozia pentru culori ? (pg. 98 )
3. Definiti cecitatea corticala . (pg. 93 )
4. Simptomele paroxistice din cadrul epilepsiei temporale . (pg. 94 )
5. Sindromul Kluver - Bucy. (pg. 97 )

Concluzii
In aceasta unitate studentul poate intelege ca lobul temporal nu trebuie privit
ca o entitate anatomica izolata datorita conexiunilor sale multiple , corticale si
subcorticale , in special cu sistemul limbic oferindu-i unrol determinant in integrarea
polisenzoriala , auditiva , vizuala , somestezica.
Deasemenea leziunile lobilor temporali antreneaza o serie de tulburari ce duc
la aparitia diferitelor sindroame.
Prezentarea patologiei lobilor occipitali evidentiaza faptul ca leziuni localizate la acest
nivel determina o gama variata de tulburari ale gnoziei vizuale altor structuri
psihocomportamentale in care este implicata informatia vizuala.

96
Unitate de studiu 7. Aspecte de principiu în apariţia tulburărilor de
tip cortical : Agnozii , Apraxii , Amuzii

Cuprins
Obiective .................................................................................................. 98
Cunoștințe preliminarii ....................................................................................................... 98

Resurse necesare și recomandări de studiu. ....................................................................... 98

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................ 99

7.ASPECTE DE PRINCIPIU ÎN APARIŢIA TULBURĂRILOR DE TIP CORTICAL ........................... 99

7.1.Agnoziile.................................................................................................................. 100
7.2.Apraxiile .................................................................................................................. 100
7.3.Apraxia constructivă................................................................................................ 101
7.4.Apraxia de îmbrăcare .............................................................................................. 101
7.5.Afazia ...................................................................................................................... 101
7.6.Afazia expresivă Broca ............................................................................................ 101
7.7.Afazia Wernicke ...................................................................................................... 101
7.8.Afazia anomică ........................................................................................................ 102
7.9.Afazia globală .......................................................................................................... 102
7.10.Afazia de conducere .............................................................................................. 102
7.11.Afazia transcorticală senzitivă ............................................................................... 103
7.12.Afazia transcorticală motorie ................................................................................ 103
7.13.Amuziile ................................................................................................................ 103
7.14.Asimboliile............................................................................................................. 103
Rezumat ............................................................................................................................ 104

Cuvinte cheie .................................................................................................................... 104

Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 104

Concluzii ............................................................................................................................ 104

97
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să definească noțiunea de agnozie
- să definească noțiunea de apraxie si tipurile acesteia
- să definească tipurile de afazii
- să definească amuziile

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei
personalității, psihologiei sociale și psihiatriei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 si vol. 2,

Editura Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008
 Botez M.I. , Alexandru S. , Dobrota I.- Elemente de neuropsihologie ,
Editura Stiintifica , 1971
 Botez M.I. – Neuropsihologie clinica si psihologia comportamentului ,
Editura Bucuresti , 1996

98
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

7.ASPECTE DE PRINCIPIU ÎN APARIŢIA

TULBURĂRILOR DE TIP CORTICAL
Dezvoltarea funcţiilor psihice superioare este legată de dezvoltarea scoarţei
cerebrale. La om, localizarea este aproape absolută neexistând practic nici o funcţie
reflexă care să nu fie reprezentată şi controlată de scoarţa cerebrală.
Realizarea proceselor psihice de tip conştient nu poate fi concepută în afara
scoarţei cerebrale. Ea reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt unde se desăvârşeşte
prelucrarea semnalelor informaţionale provenite din mediul intern şi cel extern, se
elaborează produse psihice finale (percepţii, reprezentări, scheme, concepte, trăiri
emoţionale, dorinţe, aspiraţii, scopuri), se constituie analiza critică a rezultatelor
obţinute şi se stabilesc modalităţi de perfecţionare şi optimizare ulterioară a activităţii.
Scoarţa este sediul unui mecanism informaţional care asigură asimilarea de către
individ, în cursul evoluţiei sale ontogenetice, a experienţei socioculturale elaborate
istoriceşte.
Ea devine organul care face posibilă socializarea şi umanizarea în plan
psihocomportamental a individulul.
Este logic în acest caz, că afecţiuni difuze sau în focar ale scoarţei cerebrale să
provoace tulburări severe ale proceselor psihice superioare şi ale calităţilor
comportamentului specific uman. În analiza tulburărilor de tip cortical se impune să
ţinem seama de următoarele aspecte de principiu:
a)Esenţială în producerea unei tulburări psihocomportamentale este nu numai
localizarea leziunii ci şi întinderea ei. Localizarea poate determina modalitatea
tulburării (senzorială, motorie, de limbaj sau gândire) iar întinderea acesteia –
gravitatea tulburării.
b)Orice leziune, oricât ar fi de localizată sau circumscrisă provoacă două
genuri de tulburări: primare, legate de afectarea zonei propriu-zise care participă
direct la integrarea funcţiei psihice respective şi secundare, produse de întreruperea
unor circuite, de comprimare a zonelor vecine sau mai îndepărtate
c)Tulburările au un caracter dimanic după cauza care le produce. Ele pot
debuta brusc (hemoragie cerebrală) sau lent (evoluţia unei tumori). Funcţiile simple se
pot restabili spontan, iar funcţiile complexe se restabilesc mai greu.
d)Leziunile la nivel cortical pot provoca tulburări psihocomportamentale
specifice şi nespecifice. Tulburările specifice se circumscriu unei anumite funcţii:
(senzorială, motorie, limbaj, etc). În clinică ele sunt grupate în câteva sindroame
principale: agnazii, apraxii, afazii (pure şi complexe), asimbolii şi amuzii.

99
7.1.Agnoziile
Agnoziile sunt produse de afecţiuni sau leziuni ale sistemelor sintezei aferente
şi mecanismelor memoriei obiectuale. Ele se caracterizează prin dificultatea sau
imposibilitatea bolnavului de a recunoaşte obiectele externe sau părţi ale propriului
corp în ciuda faptului că funcţia sensibilităţii modale specifice şi structura de
ansamblu a intelectului sunt bine conservate.
În agnozie este compromisă activitatea integrativă nu a zonelor de proiecţie
primară ci a celor asociative secundare. Nerealizarea recunoaşterii poate avea la bază
o destrămare sau o blocare a modelelor informaţionale individuale sau generalizate
ale obiectelor la nivelul memoriei de lungă durată, precum şi disfuncţii ale blocurilor
interpretative. Prin urmare, agnoziile nu sunt generate în exclusivitate de afecţiuni ale
zonelor cortexului cerebral. Dacă imaginea psihică a obiectului perceput este
rezultatul activităţii unitare a întregului sistem aferent – eferent (analizator) atunci
lezarea oricărei verigi componente a acestora poate avea ca efect final pierderea
capacităţii de recunoaştere a obiectelor percepute.

7.2.Apraxiile
Apraziile reunesc tulburările capacităţii de a performa în mod adecvat
activităţile motorii complexe subordonate unei intenţii sau unui scop. Pentru
îndeplinirea unor sarcini, pentru atingerea unor obiective este necesară elaborarea
unor programe acţional motorii adecvate şi derularea lor în comformitate cu o anumită
logică. Aceste programe includ mişcări particulare a diferitelor grupe de muşchi.
Fiecare mişcare devine o secvenţă operaţională subordonată schemei de ansamblu a
acţiunii ce trebuie performată. Când se dă comanda de execuţie trebuie activat
programul în ansamblul său iar nu doar secvenţele izolate ale lui. Apraxia apare ca o
consecinţă a dezorganizării acestei scheme logice de execuţie, fără a manifesta vreun
deficit motor şi fără a fi destrămat modelul mintal al actului motor. Bolnavul nu este
în stare să realizeze acţiunile cerute în vederea atingerii unui obiectiv sau scop.
Dificultatea majoră nu constă în efectuarea mişcărilor în general ci în selectarea şi
legarea logică a acestora în timpul execuţiei, potrivit cerinţelor sarcinii ce trebuie
rezolvată.
Pentru a se produce o apraxie este uneori necesară existenţa a două sau mai
multe leziuni localizate bilateral în ambele emisfere. Adesea o singură leziune chiar
dacă este localizată în zona principală nu provoacă asemenea sindroame. Evident,
apraxia se referă numai la tulburarea programelor de execuţie a acţiunilor motorii
învăţate şi nu la cele reflexe, necondiţionate înnăscute. În general se disting trei feluri
de apraxii: apraxia ideatorie, apraxia ideomotorie, apraxia motorie.
Apraxia ideatorie se caracterizează prin imposibilitatea de a executa o serie de
mişcări complexe, în vederea îndeplinirii unei act. Bolnavul nu posedă formula
mişcărilor pe care trebuie să le execute pentru a îndeplini un act. Exemplu: seria
complexă de mişcări pentru aprinderea unei lumânări cer chibritul Fiecare mişcare în
parte este posibilă, dar seria complexă de mişcări în vederea executării acestui act este
imposibilă.
Apraxia ideomotorie de obicei unilaterală constă în faptul că bolnavul, deşi
posedă formula mişcărilor şi că fiecare mişcare în parte poate fi executată, bolnavul
nu poate îndeplini actul ordonat. Un bolnav se putea alimenta numai cu mâna stângă,
deci posedă formula mişcărilor.

100
 Apraxia motorie se caracterizează printr-o inhibiţie a iniţiativei motorii fără ca
muşchii respectivi să fie paralizaţi. Mişcările fixate prin obişnuinţă: a bea, a stinge o
lumânare nu sunt posibile. Aici intră şi lipsa coordonării muşchilor buzei, limbii,
laringelui, în vederea obţinerii limbajului articulat.
În funcţa proxică intervine activitatea mai multor zone din emisfera
dominantă. Se poate vorbi mai bine de predominarea unei apraxii asupra celeilalte.
Regiunea care produce apraxie se întinde din regiunea parietală până în
regiunea frontală. Apraxiile ideatorie şi ideomotorie sunt produse mai ales de leziunile
parietale, pe când cea motorie apare în cazul lezării regiunii frontale (piciorul F3,
F2).
7.3Apraxia constructivă se produce prin lezarea lobilor parietali şi a
circumvoluţiilor învecinate din lobul occipital. Bolnavul nu poate construi din beţe de
chibrit un pătrat, un romb, etc.
7.4.Apraxia de îmbrăcare constă în imposibilitatea de a aplica la corpul
propriu formula spaţială de a se îmbrăca. Ea este produsă de lezarea lobului
parietooccipital al hemisferei minore.
Agrafia ar fi tot o formă de apraxie constructivă. Ea este produsă de lezarea
piciorului F2.
7.5.Afazia subsumează ansamblul tulburărilor sistemului general al limbajului,
a posibilităţii de a exprima gândirea în cuvinte sau propoziţii sau de a înţelege, de a
recepta ideile altora exprimate în cuvinte sau propoziţii, produse de leziuni localizate
la nivelul scoarţei cerebrale, cu conservarea intactă a aparatelor periferice sau de
execuţie. Vom face deci distincţie între afazii şi alte tulburări de limbaj de origine
periferică.
Limbajul este o funcţie complexă cu organizare sistemică, presupunând
interacţiunea coordonată a mai multor verigi: de recepţie, de decodificare, de
engramare, de exprimare, de combinare.
În cazul leziunilor cerebrale pot fi afectate parţial sau total una sau câteva
asemenea verigi. În virtutea caracterului său sistemic, afectarea chiar şi a unei singure
verigi se repercutează negativ asupra sistemului limbajului în ansamblu. Una din cele
mai acceptate clasificări este următoarea: afazia Broca (motorie, expresivă), afazia
Wernicke (senzorială, receptivă), afazia globală, anomia, afazia de conducere, afazia
transcorticală motorie, afazia transcorticală senzitivă, sindromul de izolare a ariei
vorbirii.
7.6.Afazia expresivă Broca (motorie) are ca tulburare dominantă
dezorganizarea funcţiei articulatorii. În cazuri grave, bolnavul nu poate emite sau
scrie nici un cuvânt. În afazia motorie cronică, pacienţii au leziuni care se extind şi
dincolo de aria Broca. Ariile implicate în afazia Broca persistentă sunt: porţiunea
posterioară a F3 şi porţiunea inferioară a circumvoluţiei centrale.
7.7.Afazia Wernicke, senzorială sau receptivă, cu deficit cognitiv constă în
tulburarea severă a capacităţii de decodare semantică a cuvintelor auzite, deci de
înţelegere a limbajului vorbit, scris şi citit. Pacienţii cu o asemenea afazie substituie
sunetele, le inversează, cuvintele apărând fonetic denaturate (parafazie adică

101
înlocuirea unui cuvânt prin altul apropiat ca pronunţare dar cu sens diferit)-ex: sare în
loc de mare sau tos în loc de cos.
Jargonafazie constă în utilizarea de către bolnav a unor cuvinte noi inexistente,
formate de ei, fără semnificaţie. Exemplu: nu mă tasă în loc de nu mă lasă. Ea
apare în cazul lezării părţii posterioare a primelor două circumvoluţii, temporale a
girusului angular şi supramarginal şi a ariei 37. Jargonafazia persistentă şi
parafazia se datorează lezării girusului supramarginal.

7.8.Afazia anomică
Caracteristica primară a afaziei anomice, constă în dificultatea generală de a
denumi obiecte în prezenţa înţelegerii auditive intacte, a exprimării gramaticale
corecte, a articulării bune şi a fluenţei. Afazia anomică este adesea cea mai uşoară
formă de afazie, reprezentând uneori punctul terminal al recuperării altor forme de
afazie. Ea poate caracteriza şi stadiul de început al afaziei progresive primare.
Bolnavul cu anomie, spre deosebire de cel cu afazie anomică nu recurge la
perifraze şi evită să se angajeze în comunicare.
7.9.Afazia globală apare în cazul leziunilor extinse care implică aria Broca şi
Wernicke. Ea are efecte dăunătoare asupra prognosticului, similar unei
hemisferectomii (tehnică folosită în trecut la pacienţii cu epilepsie intratabilă, care a
fost abandonată în ultimii ani). Individul care manifestă afazie globală poate
reproduce o vorbire serială sau automată (ex. poate să numere, să reproducă zilele
saptămânii, să spună o rugăciune, etc.).În general, afazia globală apare în cazul
leziunilor cerebrale extinse, adică din ambele hemisfere.
La copii deficitul poate fi recuperat în oarecare măsură. Infarctele cerebrale de
la nivelul substanţei albe periventriculare duc la o afazie globală ireductibilă.
7.10.Afazia de conducere apare în situaţiile în care există o întrerupere a căilor
de comunicare dintre ariile Broca şi Wernicke apare deconexiunea celor două arii
ducând la un sindrom caracterizat prin limbaj spontan aproape normal, cu rare greşeli
parafazice şi performanţe cognitive foarte bune. Însă, în momentul în care pacientul
este pus să repete după examinator cuvintele, de exemplu “şal”, este pronunţat după
mai multe încercări: “val”, “mal”, “cal”, “pal”, uneori pacientul neajungând la forma
corectă sau depăşind-o, continuând să facă diverse combinaţii fonetice apropiate de
cuvântul iniţial.
Leziunile sunt situate în operculul parietal posterior cu afectarea fasciculului
arcuat posterior, şi mai nou, prin studii RMM, s-a stabilit că apare şi după lezarea
insulei. Prognosticul acestor leziuni este favorabil, pacienţii recuperând în general
foarte bine deficitul.
Pacienţii care nu înţeleg limbajul examinatorului dar au o vorbire fluentă şi
repetă perfect cuvintele auzite, prezintă ecolalie sau afazie transcorticală senzitivă.
Mulţi ani această afecţiune a fost considerată ca nelocalizată anatomic, mai ales că a
fost descrisă la pacienţii cu boala Alzheimer. Studiile actuale au stabilit că sindromul
se întâlneşte la pacienţii cu accidente vasculare cerebrale ischemic din teritoriul ariei
cerebrale posterioare, leziunea fiind predominant la nivelul liniei de demarcaţie dintre
lobul temporal şi cel occipital, fără afectarea ariei Wernicke.

102
 7.11.Afazia transcorticală senzitivă apare deci în cazul lezării prin ischemie
sau alte cauze ale teritoriului arterei cerebrale posterioare de la nivelul joncţiunii
temporooccipitale stângi la dreptaci, fără afectarea ariei Wernicke.
7.12.Afazia transcorticală motorie,se caracterizează prin vorbire nonfluentă,
repetiţie intactă, afectarea întelegerii auditive şi prin tendinţa de perseverare şi
substituire a sunetelor şi cuvintelor. Aceasă simptomatologie se întâlneşte la pacienţii
cu leziuni tumorale sau vasculare ischemice situate la nivelul ariei motorii
suplimentare a lui Penfield. Cel mai fregvent apar după ocluzii ale ramurilor arterei
cerebrale anterioare, mai ales când este afectată faţa internă a lobului frontal. Lezarea
bilaterală a arborelui vascular cerebral anterior duce la abulie, pacientul devenind
inert, fără dorinţa de a vorbi sau de a se mişca, putând ajunge până la mutism akinetic.
În cazul leziunilor mixte, atât frontale cât şi posterioare, când se asociază
afazia transcorticală motorie cu cea senzitivă, se produce un sindrom de izolare a ariei
vorbirii. Această situaţie neobişnuită se poate întâlni în intoxicaţiile cu monoxid de
carbon, în care leziunile cerebrale parcelare multiple bilaterale pot produce izolarea
ariei vorbirii, pacientul nefiind capabil să vorbească sau să înţeleagă limbajul, ci
numai să repete unele cuvinte sau melodii, evident fără a le înţelege sensul şi
conţinutul.

7.13.Amuziile
Amuziile sunt tulburări legate de structurile obiective ale muzicii. Ele sunt de
recepţie şi de expresie. Ca şi în afazia senzorială, în amuzia de recepţie, sunetele apar
lipsite de identitate şi într-un flux nestructurat. În amuzia expresivă bolnavul nu poate
reproduce melodiile cunoscute. Aceasta este cumva izomorfă afaziei expresive.
Amuzia de recepţie apare în leziuni T1 stângi iar cea expresivă în leziuni frontale şi
temporale drepte. Intonaţia şi modularea muzicală a vocii se află sub controlul
emisferei drepte, nedominante.
7.14.Asimboliile sunt definite ca alterări ale funcţiilor de simbolizare în care
sunt incluse: alterarea operaţiilor de decodificare a semnificaţiei semnelor şi alterarea
operaţiilor de combinare a semnelor în vederea obţinerii unei structuri informaţionale
cu caracter generalizat- abstract, alterarea operaţiilor de calcul, de vehiculare şi
transformare a cantităţilor, alterarea operaţiilor de categorizare şi de elaborare a
constantelor mintale.
Cu alte cuvinte, asimboliile trebuie considerate ca tulburări ale structurilor
cognitive suprioare, aici fiind afectată în primul rând gândirea.
Aceste tulburări nu sunt legate de lezarea unei singure zone, ci a unor zone
diferite din lobii parietali, frontali şi temporali. Aceste tulburări nespecifice nu se
circumscriu unei funcţii psihice particulare, ci au un caracter oarecum generalizat,
difuz. Ele se exprimă într-o gamă foarte mare de simptome ca: reducerea tonului
psihic (apatie), scăderea capacităţii de concentrare şi de lucru, încetinirea ritmului şi
tempoului proceselor mintale interne şi a reacţiilor motorii externe, scăderea
capacităţii de învăţare, scăderea potenţialului intelectual general, reducerea iniţiativei,
dezorganizarea mecanismelor de autocontrol şi autoreglare a comportamentului.
Toate acestea apar pe fondul unor leziuni difuze, sau al celor cu arie întinsă de acţiune
situate la nivelul zonelor asociative anterioare şi posterioare, al nodurilor conexionale
dintre lobii cerebrali. În examinarea psihologică trebuie realizat un tablou cât mai

103
veridic atât al deficitelor parţiale specifice, cât şi a celor globale, nespecifice, cerinţă
necesară pentru stabilirea unui diagnostic diferenţial, precum şi pentru elaborarea
modalităţilor adecvate de recuperare.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate diferite competentele lingvistice
ale creierului, afazia ca o consecinta a diferitelor leziuni ale creierului , notiunea de
agnozie , apraxie si amuzie si clasificarea acestora.

Cuvinte cheie
– Apraxie
– Amuzie
– Agnozie
– Afazie

Teste de autoevaluare
1. Definiti afazia senzoriala ( receptiva Wernicke ). (pg. 108 )
2. Definiti agnozia acustica. (pg. 107 )
3. Definiti apraxia de imbracare. (pg. 109 )
4. Definiti agrafia .(pg. 107 )
5. Definiti afazia expresiva Broca ( motorie). (pg. 108 )

Concluzii
Deficitele de limbaj se caracterizeaza fie prin limitarea severa a productiei
verbale si/sau scrise cu intelegerea relativ buna a acestora ca in afazia Broca,fie prin

104
limitarea severa a intelegerii auditiva cu pastrarea relativ bune a productiei verbale(
afazia Wernicke ) .
Majoritatea studiilor lezionale si a studiilor de imagistica functionala
sugereaza ca emisfera dreapta joaca un rol in procesul de recunoastere a fetelor iar
structurile posterioare ale emisferelor stangi joaca un rol important in recunoasterea
obiectelor.
Apraxiile reunesc tulburarile capacitatilor de perfomare in mod adecvat actelor
motrii complexe,subordonate unei intentii sau unui scop.

105
Unitate de studiu 8. Mecanismele neurofiziologice ale percepţiei ,
atenţiei şi memoriei

Cuprins
Obiective ................................................................................................ 108
Cunoștințe preliminarii ..................................................................................................... 108

Resurse necesare și recomandări de studiu ...................................................................... 108

Durata medie de parcurgere a unității de studiu .............................................................. 109

8.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE PERCEPŢIEI .................................................. 109

8.1.1.Modelul integrării seriale şi paralele .................................................................... 112

8.1.2.Modelul stocării iconice ....................................................................................... 113
8.1.3.Modelul schemei sau al integrării generalizate .................................................... 113
8.1.4.Modelul pandemoniumului.................................................................................. 113
8.1.5.Modelul analizei prin sinteză................................................................................ 113
8.1.6.Modelul simbolizării-designării ............................................................................ 113
8.1.7.Imaginile parametrice .......................................................................................... 114
8.1.8.Imaginile configuraţionale monomodale ............................................................. 114
8.1.9.Imaginile configuraţionale plurimodale ............................................................... 114
8.2.PERCEPŢIA SPAŢIULUI, TIMPULUI ŞI MIŞCĂRII ............................................................ 114

8.2.1.Percepţia spaţiului................................................................................................ 115

8.2.2.Perceptia spatiului bidimensional ........................................................................ 115
8.2.3.Percepţia mărimii ................................................................................................. 116
8.2.4.Percepţia raporturilor spaţiale ............................................................................. 116
8.2.5.Percepţia distanţei ............................................................................................... 116
8.2.6.Percepţia spaţiului tridimensional........................................................................ 117
8.2.7.Percepţia timpului ................................................................................................ 117
8.2.8.Percepţia mişcării ................................................................................................. 118
8.3.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI...................................................... 119

8.3.1.Baza neurofiziologică a atenţiei ........................................................................... 120

8.3.2.Tulburări ale atenţiei ............................................................................................ 122
8.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MEMORIEI ................................................... 123

106
 8.4.1.Tipuri de memorie ................................................................................................ 123
8.4.2.Formaţiuni cerebrale implicate în procesul învăţării ............................................ 126
Rezumat ............................................................................................................................ 127

Cuvinte cheie .................................................................................................................... 127

Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 128

Concluzii ............................................................................................................................ 128

107
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să poată explica mecanismele neurofiziologice ale perceptiei;
- să insuseasca notiunea de imagine perceptiva si percept;
- sa inteleaga desfasurarea procesuala fazica a perceptiei;
- sa defineasca formele superioare de realizare a perceptiei
- sa defineasca modelele perceptive
- perceptia spatiului,timpului si miscarii
- calitatile atentiei ( concentrare,stabilitate,distributivitate,mobilitate )
- sa cunoasca rolul sistemului reticulat activator ascendent si a sistemului
reticular inhibitor ascendent care impreuna cu conexiunile lor inverse este
determinant in atentie .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei
personalității, psihologiei sociale și psihiatriei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

108
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

FUNCŢIILOR ŞI PROCESELOR PSIHICE
Aici vom analiza mecanismele neuronale ale percepţiei, atenţiei, memoriei,
limbajului, gândirii, afectivităţii şi motivaţiei.

8.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

PERCEPŢIEI

Adaptarea optimă la realitatea externă reclamă reflectarea nu doar a unor

proprietăţi şi dimensiuni izolate singulare ci şi a obiectelor şi fenomenelor în unitatea
şi multitudinea aspectelor lor.
O asemenea cerinţă o satisface în bună parte percepţia. Ea marchează saltul
calitativ pe continuumul cogniţiei, de la modelele informaţionale fragmentare,
unidimensionale, proprii senzaţiei, la modele informaţionale globale, totalizatoare,
multidimensionale, care fac posibilă conştiinţa obiectualităţii, prin raportarea
specifică, diferenţiată la fiecare din mulţimea obiectelor şi fenomenelor care
stimulează organele de simţ şi prin reglarea şi integrarea în scheme funcţionale unitare
a mişcărilor de vehiculare, în scopuri adaptative a obiectelor percepute.
Sistemele senzoriale ne permit atât nouă cât şi animalelor să recunoaştem, să
apreciem şi să determinăm unele aspecte ale lumii înconjurătoare, aspecte care sunt
necesare pentru adaptare şi pentru supravieţuire. Deşi fiecare specie are posibilităţi
distincte de a vedea lumea, procesele de bază care mediază realizarea perceptuală sunt
foarte asemănătoare.
Toate animalele, deci şi omul au părţi specializate ale corpului care sunt
sensibile la anumite forme de energie. Aceste componente corporale numite receptori
acţionează ca nişte filtre.
Ei (receptorii) răspund la anumiţi stimuli, excluzându-i pe ceilalţi. Mai mult, ei
convertesc energia în limbajul sistemului nervos: semnale electrice şi biochimice.

109
 La orice animal, prelucrarea informaţiei senzoriale se efectuează cu ajutorul
unor coduri dependente de intensitatea energiei şi de activitatea celulelor nervoase.
Experimentatorul ar trebui să poată decodifica aceste coduri prin analiza
aspectelor impulsurilor nervoase. Prin urmare, ar trebui să ştie ce gândeşte un
individ la un moment dat. Desigur, cunoştinţe cu privire la aceste reguli de
codificare şi decodificare se capătă încet restrângându-se deocamdată la
dimensiunile relativ simple ale unui stimul.
O parte din complexitatea problemei provine din faptul că prelucrarea
activităţii neurale senzoriale implică regiuni diferite ale creierului şi fiecare din ele
poate utiliza diferite moduri de transformare a semnalelor. Mai mult, modul în care un
eveniment este reprezentat în sistemul nervos poate fi diferit în diferite regiuni ale
creierului, deoarece fiecare din ele nu reflectă pasiv barajul de intrări neurale. Mai
degrabă are loc o prelucrare activă a acestora prin fenomenul de filtrare, abstractizare
şi integrare. Toate acestea se referă la modul în care evenimentele sunt reprezentate în
creier.
Această prelucrare de informaţii necesită circuite neurale extensive, iar
evoluţia receptorilor senzoriali a dus la dezvoltarea regiunilor cerebrale
corespunzătoare.
Examinând dimensiunile relative, numărul şi precizia componentelor
regiunilor senzoriale ale sistemului nervos de la o specie dată, putem indica gradul în
care diferitele simţuri contribuie la adaptarea acelei specii la mediul său înconjurător.
Diferite tipuri de energie ca: sunetul, lumina, necesită receptori diferiţi pentru
conversia energiei respective în activitatea neurală.
Interpretarea modernă a percepţiei are la bază metodologia ciberneticii şi
teoria generală a sistemelor.
S-au conturat astfel un set de postulate şi principii generale, unanim acceptate,
care pe de-o parte alcătuiesc scheletul unei viitoare teorii psihologice explicative a
percepţiei, iar pe de altă parte, constituie cadrul de referinţă pentru conceperea şi
desfăşurarea cercetărilor concrete. Redăm în continuare în esenţă conţinutul acestor
principii şi postulate:
1)Percepţia este prin excelenţă un proces de tip comunicaţional, realizându-se
în cadrul interacţiunii individului cu realitatea externă.
2)Imaginea perceptivă este o rezultantă a corelării dinamice a operaţiilor de
analiză şi sinteză.Ea constituie un nivel calitativ superior de integrare a
informaţiei, comparativ cu senzaţia, asigurând o edificare mai adecvată a
subiectului asupra individualităţii specifice a obiectelor din jur. Senzaţia
determină numai o reacţie de orientare difuză, în timp ce percepţia face posibilă o
orientare cu adresă, un comportament cognitiv mai complex bazat pe discriminare,
identificare şi interpretare.
3)Perceptul nu este nici o copie mecanică, inertă a obiectului, nici un proces
autonom al aparatelor senzoriale şi neurale ale subiectului: el este un model
izomorf sau homomorf care traduce prin intermediul alfabetului-cod, propriu
structurilor neurofiziologice şi psihofiziologice ale subiectului, mulţimea

110
mesajelor despre stările şi proprietăţile obiectului. Între percept şi obiect există nu
numai o corespondenţă formală, ci şi una de conţinut.
4)Percepţia nu este o organizare performantă şi predeterminată, ci una
dobândită, evolutivă. Evoluţia ei se desfăşoară în două planuri: filogenetic şi
ontogenetic. În ambele planuri, evoluţia duce la forme iniţial difuze, slab
diferenţiate, slab specializate, insuficient adecvate, la forme pregnant organizate,
înalt diferenţiate şi specializate. Percepţia reclamă explorări multidimensionale,
înregistrarea şi evaluarea într-o imagine de ansamblu a unui imens volum de
însuşiri şi relaţii distribuite pe intervale spaţio-temporale foarte întinse.
Menţinerea controlului asupra tuturor acestor secvenţe şi unificarea lor într-un
sistem unitar presupun existenţa şi dezvoltarea unor complicate mecanisme de
conexiune inversă (feedback).
5)Structurile perceptive se supun legii redundanţei, ceea ce le asigură o bună
rezistenţă la influenţa factorilor perturbatori şi o înaltă capacitate asimilativă în
raport cu noile fluxuri informaţionale.
Redundanţa perepţie se exprimă în următoarele laturi:
a)unul şi acelaşi obiect este tradus şi integrat subiectiv prin intermediul mai multor
“coduri-imagini” modale: vizual, auditiv, tactil, chinestezic, olfactiv, gustativ.
b)dublarea codurilor-imagine în cazul analizatorilor pereche (vizual, auditiv,
tactil-chinestezic); datorită acestui fapt, devine posibil ca obiectul perceput de un
singur ochi să fie recunoscut apoi fără dificultate când îl percepem doar cu celălalt
ochi.
c)includerea în imaginea perceptivă a unei cantităţi de informaţie mai mari decât
este minim necesară pentru diferenţierea şi identificarea obiectelor. În cazul
obiectelor percepute de mai multe ori, faza explorativă se reduce, iar
recunoaşterea se realizează doar pe baza câtorva însuşiri mai semnificative,
imaginea completându-se cu elemente evocate din memoria de lungă durată.
6)Diferitele componente şi însuşiri ale obiectului stimul posedă grade variate
de relevanţă informaţională. Percepţia se desfăşoară ca proces de detectare şi
integrare, cu precădere a componentelor şi însuşirilor relevante, cele nerelevante
fiind trecute pe plan secundar.
Relevanţa este condiţionată nu numai de obiect, ci şi de dinamica structurilor
cognitive şi motivaţional-afective ale subiectului. Astfel, câmpul perceptiv
exterior trebuie considerat sub două aspecte: potenţial şi real.
Câmpul potenţial reprezintă obiectul sau situaţia stimul aşa cum există în afara
contactului cu subiectul.
Câmpul real, factual, este ceea ce acţionează efectiv asupra subiectului, ceea ce
este înregistrat şi conştientizat. De aici rezultă că orice imagine perceptivă nu
reproduce decât parţial obiectul, acesta neputând fi niciodată epuizat din punct de
vedere informaţional (cognitiv) printr-un singur act de percepere. Astfel, percepţia
rămâne întotdeauna susceptibilă de completare, de îmbogăţire şi de optimizare.
7)Sub aspectul conţinutului informaţional, percepţia nu poate fi reprezentată
printr-un punct, ci printr-o serie ierarhică de trepte sau secvenţe. Ea se întinde de
la integrarea stimulilor modali singulari, ca de pildă percepţia unui sunet, ca
unitate a intensităţii, frecvenţei, timbrului şi periodicităţii, până la integrarea unor

111
grupuri spaţio-temporare complexe de elemente, însuşiri şi relaţii (de exemplu
percepţia structurilor muzicale, percepţia limbajului).
8)Percepţia are o desfăşurare procesuală fazică: pe de o parte, ea se constituie
ca succesiune logică a unor secvenţe operaţionale relativ distincte (detecţia,
discriminarea şi identificarea), pe de altă parte, informaţia extrasă din obiect este
integrată în coduri – imagie de grade diferite de generalitate şi completitudine,
alcătuind o organizare ierarhică, multinivelară.
Detecţia are la bază operaţiile de explorare-investigare a spaţiului perceptiv şi se
finalizează în conştientizarea existenţei semnalului căutat sau aşteptat. Detecţa are
rolul de a delimita obiectul percepţiei de fondul percepţiei.
Discriminarea reprezintă o fază superioară în realizarea actului perceptiv. Ea
presupune extragerea unei cantităţi de informaţie mai mari şi mai relevante despre
stimul decât detecţia.Implică sensibilitatea diferenţială şi operaţiile de comparare
globală sau secvenţială a stimulului detectat cu ceilalţi stimuli din câmpul
perceptiv şi conştientizarea pe această bază a deosebirilor. Discriminarea se poate
realiza la diferite grade de fineţe, aceasta depinzând de condiţiile fizice (externe)
ale percepţiei şi de nivelul pragurilor diferenţiale.
După modul de prezentare a stimulilor, discriminarea poate fi simultană (atunci
când stimulii sunt prezentaţi în acelaşi timp) şi succesivă (atunci când stimulii sunt
prezentaţi unul după altul, la diferite intervale). Eficienţa discriminării depinde de
durata de expunere a stimulilor. Pentru fiecare tip de sarcină perceptivă există un
anumit timp optim de expunere ce trebuie respectat pentru a menţine curba
performanţelor (răspunsurilor) subiectului la nivel ridicat.
Criza de timp determină erori de substituţie şi confuzie. Expunerea prea
îndelungată a unui stimul favorizează apariţia fenomenului de adaptare senzorială,
reducând acuitatea pentru stimulii următori. Prin exerciţiu se obţine o creştere
considerabilă a acuităţii şi a preciziei operaţiilor de comparare-evaluare.
Identificarea reprezintă o formă superioară de realizare a percepţiei. Ea reclamă
extragerea şi integrarea unei cantităţi mai mari de informaţie relevantă decât
discriminarea, pentru a se putea circumscrie cu exactitate stimulul (obiectul) dat în
contextul celorlalţi stimuli. Ea face posibil răspunsul la întrebarea “ce este acesta”.
Un asemenea răspuns implică neapărat o operaţie de raportare a imaginii actuale
la un anumit model etalon, reactualizat din tezaurul memoriei de lungă durată. În
legătură cu identificarea vom analiza modelele logico-formale care stau la baza
integrării şi recunoaşterii senzoriale.
8.1.1.Modelul integrării seriale şi paralele, postulează că identificarea se
realizează prin corelarea a două procedee de comparare a stimulilor: unul serial cu
un operator terminal care declanşează răspunsul diferit de îndată ce detectează o
deosebire la una din dimensiunile definitorii ale stimulului şi unul paralel cu un
reporter de identitate, relativ rapid care generează acelaşi răspuns ori de câte ori
stimulii sunt identici.
Când numărul însuşirilor relevante este mic, timpul de reacţie este mare, atestând
folosirea procedeului comparării seriale; când toate însuşirile sunt relevante
timpul de reacţie se micşorează, ceea ce atestă utilizarea procedeului comparării în
paralel.

112
 8.1.2.Modelul stocării iconice postulează caracterul stadial al extragerii
informaţiei la diferite niveluri: fiziologic şi cognitiv. Extragerea de însuşiri la
nivel fiziologic este un proces automat care nu este influienţat nici de memorie,
nici de învăţare, nici de expectaţiile subiectului (performanţele anterioare ale
subiectului). Astfel obiectul este integrat la nivel fiziologic, ca o mulţime
neordonată de însuşiri primare înregistrate de unităţile receptoare. Este necesar un
timp suplimentar pentru ca subiectul să devină conştient de însuşirile prezente în
câmpul vizual, iar stocajul iconic persistă şi după încetarea acţiunii stimulilor.
8.1.3.Modelul schemei sau al integrării generalizate postulează că ori de câte
ori există o ordine în desfăşurarea comportamentului, un răspuns particular anume
devine posibil numai pentru că este raportat la alte răspunsuri similare, care au
fost integrate într-o succesiune logică, iar nu la elemente întâmplătoare.
8.1.4.Modelul pandemoniumului postulează necesitatea stabilirii unei
corespondenţe de 1/1 între numărul însuşirilor pe care le posedă obiectul şi
detectorii din interiorul mecanismelor neuronale ale recepţiei. Fiecare detector
extrage câte o singură însuşire , care este transmisă blocului unor operatori
integratori, denumiţi “demoni”. Se delimitează patru grupe de astfel de operatori:
operatori de imagine, operatori de însuşiri, operatori cognitivi, operatori de
decizie.
Primii au un rol simplu de înregistrare a imaginii iniţiale a semnalului. Această
imagine este supusă apoi analizei de către operatorii (demonii) de însuşiri care
extrag fiecare câte o caracteristică individuală: o linie, un unghi, o curbă, o poziţie
etc.
Operatorii cognitivi coordonează activitatea operatorilor de însuşiri, realizând
recunoaşterea unui model concret (o literă a alfabetului, o figură geometrică). În
final, intră în acţiune operatorul de decizie care alege răspunsul acelui operator
cognitiv care este cel mai bine întemeiat.
Demonii reprezintă modele stocate în mecanismele memoriei de lungă durată, iar
activitatea lor explică mecanismul de organizare şi selecţie a elementelor
informaţionale care sunt extrase de receptori din obiectul existent în câmpul
perceptiv.
8.1.5.Modelul analizei prin sinteză se bazează pe postulatul ireductibilităţii
perceptului ca ansamblu integral, la adiţiunea simplă a însuşirilor detectate
separat, una câte una. Astfel, analiza obiectului stimul se realizează prin
intermediul sintezelor perceptive elaborate în cursul experienţei anterioare. Pe
măsura îmbogăţirii experienţei anterioare se perfecţionează şi identificarea
perceptivă care se comută tot mai mult de la nivelul integrării secvenţiale la cel al
analizei prin sinteză.
Perceptul odată constituit se include în momentul următor ca instrument al unei
noi operaţii de analiză a obiectului. Se constitue astfel un sistem de recunoaştere
(identificare) care construeşte şi revizueşte în continu expectaţiile în legătură cu
ceea ce se poate produce la intrare la nivelul receptorului.
Operaţia de sinteză dirijează atenţia spre componentele cele mai semnificative ale
mesajului şi spre caracteristicile cele mai relevante ale obiectului stimul.
8.1.6.Modelul simbolizării-designării se întemeiază pe admiterea caracterului
universal al operaţiilor de simbolizare-designare în prelucrarea şi integrarea

113
informaţiei la nivelul creierului. Există însuşiri care nu pot fi reflectate
independent de celelalte. Astfel, datorită particularităţilor structural-funcţionale a
analizatorului vizual noi nu putem reflecta independent dimensiunile metrice ale
obiectelor sau mărimilor liniare ale mişcării.
Integrarea informaţiei extrase din câmpul stimulator extern se realizează în coduri
imagine de diferite grade de complexitate. Putem astfel delimita trei asemenea
tipuri de imagini perceptuale: imagini de ordinul I parametrice ; imagini de
ordinul II configuraţionale monomodale ; imagini de ordinul III configuraţionale
plurimodale.
8.1.7.Imaginile parametrice se integrează în cadrul zonelor de proiecţie topică
a scoarţei cerebrale în aşa numitele nuclee ale analizatorilor. Ele cuprind
determinaţii şi însuşiri individuale ale obiectelor desprinse pe baza operaţiilor de
detecţie şi analiză discriminativă. Aceste coduri parametrice furnizează informaţia
de bază pentru fluxul transformărilor ulterioare care duce la obţinerea imaginilor
monomodale şi plurimodale.
8.1.8.Imaginile configuraţionale monomodale se înregistrează la nivelul
zonelor de asociaţie secundare ale scoarţei cerebrale. Aceste zone sunt dotate cu
precădere cu operatori de corelare-combinare-integrare. În urma operaţiilor
efectuate de ei apare imaginea monomodală globală a obiectului perceput pe calea
unui singur analizator. Între imaginea monomodală integrală şi obiect se stabileşte
un raport de izomorfism sau homomorfism. La baza imaginii monomodale stau
ansambluri neuronale organizate după principii spaţiale şi temporare. Pentru
fiecare prototip (clasă)de obiecte se elaborează în ontogeneză un anumit model
neuronal, care realizează apoi integrarea informaţiei actuale.
8.1.9.Imaginile configuraţionale plurimodale rezultă din transcrierea
informaţiei din imaginile monomodale într-un nou cod constând în legături
semantice specifice între zonele de asociaţie a doi sau mai mulţi analizatori.
Aceste imagini asigură o reflectare mai completă a obiectului şi stabilirea unor
raporturi de designare-reprezentare între elementele şi însuşirile lui. Nivelul
plurimodal de integrare a informaţiei senzoriale se include ca mecanism
supraordonat în desfăşurarea oricărui act perceptiv concret. El facilitează operaţia
de cunoaştere şi identificare a obiectelor prin reducerea timpului de explorare şi
extragere a informaţiei şi prin furnizarea unor criterii de testare a relevanţei
informaţiei.
Un rol esenţial în elaborarea şi integrarea celor trei tipuri de imagini îl joacă
limbajul. Cuvântul este implicat în percepţie ca instrument de analiză a obiectului,
ca factor de organizare şi reflectare a operaţiilor de explorare-detectare, ca semn
de fixare şi reprezentare a produsului procesului de integrare.

8.2.PERCEPŢIA SPAŢIULUI, TIMPULUI ŞI MIŞCĂRII

Toate obiectele materiale din jur există în spaţiu şi în timp; tuturor le este
proprie mişcarea, transformarea şi devenirea.
Desfăşurarea optimă a activităţii noastre presupune relevarea şi evaluarea atât a
caracteristicilor spaţio-temporare, cât şi a celor de mişcare.

114
 Raportarea conştientă la realitate reclamă întotdeauna încadrarea în spaţiu şi timp
a obiectelor şi fenomenelor, indicarea traiectorii generale a mişcării şi devenirii
lor. Un rol important în realizarea acestui proces îl joacă percepţia.

8.2.1.Percepţia spaţiului
Caracteristica fundamentală a spaţiului sensibil o reprezintă întinderea,
dimensionalitatea. Distingem astfel un spaţiu bidimensional care circumscrie
contururile suprafeţelor şi un spaţiu tridimensional care circumscrie volumele.

8.2.2.Perceptia spatiului bidimensional

Percepţia spaţiului bidimensional are la bază diferenţierea şi aprecierea
raporturilor dintre verticalitate şi orizontalitate, dintre lungime şi înălţime sau
lăţime. Principalele caracteristici care alcătuiesc conţinutul imaginii perceptive a
spaţiului bidimensional sunt: forma, mărimea, poziţiile reciproce ale obiectelor şi
distanţele.
Forma se percepe ca o structură relativ stabilă, invariantă care conferă
individualitate specifică obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.
Când obiectele sunt percepute de la distanţă, imaginea formei rezultă din
integrarea informaţiei vizuale şi chinestezice.
Când obiectele sunt percepute prin pipăit, fără participarea văzului, rolul
predominant revine informaţiei tactile şi chinestezice; când obiectele sunt
percepute atât vizual cât şi tactil vor fi corelate informaţiile vizuale, chinestezice
şi tactile.
Observăm că mişcările şi informaţia chinestezică sunt indispensabile în
elaborarea imaginii formei. Un rol esenţial revine mişcărilor mâinii şi globilor
oculari. În percepţia pe cale tactil-chinestezică a obiectului, prima însuşire ce se
urmăreşte a se identifica este cea a formei. Prin experienţe speciale s-a demonstrat
că excluderea mişcării active de explorare-palpare determină serioase denaturări
ale imaginii tactile a formei, ducând la recunoaşteri false. Şi atunci când forma
obiectului este percepută vizual au loc mişcări specifice ale globilor oculari care
contribuie direct la constituirea imaginii. Este evident că afecţiuni cerebrale care
dereglează coordonarea mişcărilor oculare generează serioase tulburări ale
percepţiei formei obiectului. S-a demonstrat că nu toate punctele conturului
obiectului participă în mod egal la constituirea imaginii perceptive a formei.
Importanţa cea mai mare revine punctelor care marchează vârful unghiurilor,
curburilor şi limitele laturilor. În percepţia formei este puternic exprimată
proprietatea constantei. Schimbând poziţia obiectului sau mărimea lui, noi
continuăm să-i recunoaştem şi să-i identificăm corect forma. Acest fapt este
posibil datorită influenţei corectoare pe care o exercită experienţa anterioară
asupra semnalelor actuale.
Identificarea formei este un proces informaţional complex. Ea reclamă o corelare
dinamică a fluxului informaţional actual ca un model relativ generalizat păstrat în
tezaurul memoriei.
Modelul respectiv funcţionează ca un etalon care exprimă un invariant de
configuraţie propriu unei clase mai mult sau mai puţin întinse de cazuri
individuale. De o parte şi de alta se situează zona de compatibilitate. Dacă

115
 imaginea actuală intră în această zonă, ea este integrată prin etalonul dat; dacă iese
în afara limitelor ei pentru a fi integrată reclamă fie reactualizarea altui model, fie
formarea unui model neuronal nou şi fixarea lui în memorie ca reprezentant al
unui nou prototip sau al unei noi clase de obiecte.

8.2.3.Percepţia mărimii
Percepţia mărimii se realizează în diverse situaţii; în contact direct cu obiectul,
pe cale vizuală (la distanţă mică, medie sau mare de obiect). Ea reclamă corelarea
informaţiei tactile şi chinestezice, a celei vizuale şi chinestezice sau a celei
vizuale, chinestezice şi tactile. Mişcarea reprezintă veriga funcţională care
efectuează măsura dimensiunilor liniare ale obiectului. Şi în percepţia vizuală a
mărimii se manifestă legea constant semnalele retiniene sunt supuse corecţiei la
nivel cortical, din partea modelelor informaţionale stocate în memorie. Constanţa
mărimii se menţine până la o distanţă de circa 50 m. Dincolo de această limită,
mărimea obiectului perceput se micşorează proporţional cu pătratul distanţei.
Percepţia mărimii se perfecţionează în contextul sarcinilor care reclamă
comparări, precum şi operaţiile de evaluare şi estimare de tip conceptual.
În final se poate ajunge la o concordanţă foarte înalta între datele experienţei
subiective furnizate de percepţia directă a mărimii şi datele experienţei zise fizice,
furnizate de instrunentele obiective de măsură. Oricât de mult am exersa percepţia
mărimii, nu reuşim să o aducem la nivel ideal de perfecţiune şi exactitate. În afara
ei apar denaturări de tipul supraestimărilor sau subestimărilor, denumite iluzii de
mărime. În sfera percepţiei vizuale prin centrarea preferenţială a privirii asupra
unor dimensiuni ia naştere fenomenul de câmp ce duce la supraestimarea
elementelor asupra cărora ne fixăm. Cum câmpul vizual şi simetria spaţială a
corpului sunt organizate pe coordonate verticală-orizontală, în percepţia mărimii
apare fenomenul de supraestimare a dimensiunilor verticale.
De asemenea, segmentele circumscrise în unghiuri care se deschid spre
interior, sunt subestimate, în timp ce segmentele circumscrise în unghiuri care se
deschid spre exterior sunt supraestimate (iluzia optico-geometrică, Muller-Layer).
Alt gen de iluzie este determinat de fenomenul contrastului; un obiect mic inserat
printre altele mai mari va apărea în percepţie ca fiind mai mic şi invers. Două
persoane – una înaltă şi alta scundă, privite alături vor fi percepute prima ca fiind
şi mai înaltă, iar cea de-a doua ca fiind şi mai scundă decât în realitate. În privinţa
culorii, acelaşi obiect colorat închis va părea mai mic, iar cel colorat deschis va
părea mai mare.

8.2.4.Percepţia raporturilor spaţiale

Percepţia raporturilor spaţiale constă în diferenţierea şi aprecierea apropierii sau
îndepărtării obiectelor unele de altele, a caracteristicilor poziţiei lor. Informaţia
despre raporturile spaţiale are o importanţă desebită în dirijarea şi coordonarea
mişcărilor obiectuale şi locomotorii.

8.2.5.Percepţia distanţei
Percepţia distanţei se realizează prin interacţiunea văzului şi chinesteziei.
Mărimea obiectelor acţionează ca semnal al distanţei lor faţă de noi. Există
tendinţa de supraestimare a distanţelor populate de obicei şi de subestimare a celor
lipsite de obiecte.
116
8.2.6.Percepţia spaţiului tridimensional
Percepţia spaţiului tridimensional presupune desprinderea, alături de formă şi
mărime, a volumului obiectelor. La baza ei stă interacţiunea a două fluxuri
informaţionale: informaţia tactil-chinestezică şi cea vizual-chinestezică. În primul
caz, rolul principal îl joacă mişcările explorative ale mâinii care fixează punctele
de articulaţii ale diferitelor feţe şi caracteristicile conturului. În cazul al doilea, cel
mai important este mecanismul binocular (stereoscopic). Fiecare ochi
înregistrează un obiect din alt unghi. Ca urmare, vor lua naştere două imagini
retiniene relativ distincte. Prin suprapunere ele vor coinide parţial. Dacă cele două
imagini ar coincide integral, obiectul ar fi perceput plat, lipsit de cea de-a treia
dimensiune; dacă ele ar fi complet disparate obiectul ar fi perceput dedublat
(vedere dublă).
Mişcarea de acomodare şi convergenţă asigură plasarea obiectului în limitele
zonei vizibilităţii optime.
Globii oculari efectuează mişcări specifice de inspecţie prin care se extrage
informaţia despre raporturile de formă şi mărime dintre diferitele părţi
componente ale obiectului. Această informaţie integrată şi decodată la nivel
cortical alcătuieşte conţinutul imaginii tridimensionalităţii obiectului. Rolul
esenţial în diferenţierea şi identificarea volumului sau celei de-a treia dimensiune
revine zonelor asociate ale analizatorului tactil-chinestezic şi vizual-chinestezic.
Tridimensionalitatea fiind o caracteristică de tip relaţional, nu poate fi
codificată decât configuraţional, prin intermediul unor mozaicuri neuronale
rezultate din intersecţia unor straturi orizontale şi a unor coloane. Acest mecanism
de codificare se formează în ontogeneză, în cursul primului an de viaţă, ceea ce
înseamnă că percepţia volumului este o funcţie secundară, dobândită. Iniţial, ea se
structurează în analizatorul tactil-chinestezic şi apoi mai târziu în centrul
analizatorului optico-chinestezic. Percepţia spaţiului îndeplineşte o funcţie
reglatoare excepţională. Ea stă la baza caracterului adaptativ al tuturor
comportamentelor noastre în raport cu obiectele externe:comportamentul
locomotor, sistemul mişcărilor obiectulale ,sistemul mişcărilor constructive
,sistemul mişcărilor grafice .
Perceptia spaţială este o latură importantă a inteligenţei generale şi o componentă
esenţială a structurii psihologice a unor aptitudini speciale: aptitudinea pentru
desen şi modelaj, aptitudinea tehnică, aptitudinea matematică.

8.2.7.Percepţia timpului
Ca mod de existenţă a materiei şi mişcării timpul este un continuum infinit.
Pentru a opera cu el în planul cunoaşterii şi activităţii practice noi îl supunem
segmentării transformându-l în serii discontinui alcătuite din durate pline şi
intervale vide în care nu se întâmplă nimic. În percepţie, putem surprinde doar
segmentul prezentului, luat ,de asemenea ca succesiune de durate pline şi intervale
vide.
Percepţia propriu-zisă nu se realizează decât în raport cu duratele şi intervalele
scurte până la 3-5 minute. Dincolo de această limită, nu mai avem de-aface cu
percepţia timpului, ci cu evaluarea lui mentală, prin mijlocirea experienţei
anterioare şi a sistemului unităţilor de măsură: secunda, minutul, ora, ziua,
săptănâna, luna, anul.

117
 Percepţia şi aprecierea timpului sunt puternic influenţate de trăirea emoţională
şi de saturaţia în conţinut a duratelor. Evaluarea duratelor şi intervalelor care nu se
asociază cu o trăire emoţională este mai exactă decât cea în care intervine o
asemenea trăire. Pe fondul unei trăiri emoţionale pozitive, timpul este subestimat.
O trăire emoţională negativă duce la supraestimarea timpului. Duratele în care
desfăşurăm o activitate sunt subestimate , iar cele de aşteptare sărace în
evenimente, sunt supraestimate.
Existenţa acestor oscilaţii subiective în evaluarea timpului a dus la delimitarea
timpului real şi a celui psihologic. Acesta din urmă nu este decât o aproximare a
celui real. Folosirea unităţilor de măsură şi a datelor comparative ne permite însă
corectarea erorilor perceptive şi sporirea gradului de obiectivitate a evaluărilor.
Mecanismele percepţiei şi evaluării timpului au o alcătuire extrem de complexă şi
eterogenă, după cum complexă este şi esmnificaţia factorului timp în viaţa şi
activitatea umană. Întreaga noastră organizare are integrată în sine coordonata
temporară: toate procesele şi activităţile noastre au o desfăşurare serială orientată,
exprimându-se obiectiv ca funcţie de timp.
Măsurarea, cuantificarea şi controlul variabilei timp se impune ca o necesitate
obiectivă a reglării la mai multe niveluri: biologic, fiziologic, psihologic, social.
Corespunzător vor exista şi mecanisme diferite de percepere şi apreciere. Astfel,
distingem aşa numitul mecanism al ceasornicelor biologice, care funcţionează de
la nivelul codului genetic (controlul bazal piramidal asupra bioritmurilor şi
proceselor metabolice) până la nivelul sistemului supraordonat al organismului
(ciclurile biologice globale, hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediază
formarea mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. În
cadrul acestor mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv, urmând în
ordine analizatorul vibratil, chinestezic şi vizual. Prin intermediul mecanismelor
primare şi secundare, se structurează mecanismele terţiare bazate pe asimilarea şi
transformarea în structuri operaţionale interne a sistemului, unităţii de măsură a
timpului şi a codului semnificaţiilor alfabetului temporar.
Prin interacţiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formează aşa
numitul orizont temporar al personalităţii umane care structurează într-un mod
specific dinamica activităţii şi comportamentului. Acest orizont se compune din
trei segmente principale: prezent, trecut şi viitor. În plan subiectiv, trecerile de la
unul la altul se realizează cu uşurinţă ele fiind reversibile. Ponderea pe care un
segment sau altul o ocupă în planul trăirii conştientizate depinde de încărcătura în
evenimente şi de vârstă. La adult, întinderea cea mai mare revine prezentului, la
bătrâni întinderea cea mai mare revine trecutului, la adolescenţi ponderea cea mai
mare o are viitorul.

8.2.8.Percepţia mişcării
La baza percepţiei mişcării stă înregistrarea modificărilor succesive ale
poziţiei obiectului dat faţă de punctul iniţial şi faţa de reperele din jur. Aceste
modificări sunt înregistrate prin mişcările de întoarcere a capului ca semnale ale
aparatului vestibular, şi de mişcările de urmărire ale globilor oculari care asigură
instalarea obiectului în zona vederii centrale. Semnalele care iau naştere în acest
mod furnizeaza principala informaţie despre mişcare. Noi nu percepem mişcarea
propriu-zisă ci obiectele în mişcare. Distingem direcţia de depalsare a obiectului şi
viteza.

118
 Exactitatea aprecierii depinde de distanţa la care ne aflăm de obiect şi de
prezenţa sau absenţa unor repere în spaţiul în care are loc deplasarea. Astfel
mişcarea va fi percepută mai adecvat în cazul în care obiectul care se mişcă se află
mai aproape de noi, iar spaţiul din jur este marcat cu diferite puncte de reper.
De asemenea mişcarea pe orizontală- la suprafaţa solului se percepe mai corect
decât cea pe verticală sau decât cea orizontală care se desfaşoară la înălţime.
Aprecierea direcţiei este mai exactă decăt aprecierea vitezei.
Erorile cele mai mari se înregistrează în estimarea vitezelor foarte mici şi
foarte mari. Impersia mişcarii se poate provoca şi prin prezenţa unor imagini în
sine statice. Dacă acestea se succed cu o viteză mai mare decât valoarea pragului
de fuziune optică (1/16 s) în locul unor secvenţe statice vom percepe un tablou
dinamic, în mişcare.

8.3.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

ATENŢIEI

Atenţia constă în orientarea şi concentrarea selectivă ale a activitaţii psihice

asupra unor stimuli sau sarcini în vederea obţinerii unei percepţii optime şi a
adaptarii comportamentului la modalitatea condiţiilor externe şi la dinamica
motivelor şi scopurilor interne.
Declanşarea stării de atenţie orientată (focalizată) este concomitentă cu
declanşarea de către un obiect stimul sau de comanda voluntară a subiectului, a
percepţiei, memoriei, gândirii, imaginaţiei, praxiei etc.
Indiferent de controlul oricărui proces psihic sau act comportamental se
realizează, atenţia pune în evidenţă relativ aceleaşi trăsături sau calităţi şi anume:
- concentrarea care se exprimă în planul performanţial, în precizia şi corectitudinea
testelor zise de atenţie ( de baraj, de substituţie ) şi în rezistenţa la influenţa
factorilor distractivi (perturbatori);
- stabilitatea dată de durata de menţinere a nivelului maxim sau optim de
concentrare în cadrul sarcinii sau activitaţii date (opusul acestei activitaţi fiind
instabilitatea sau fluctuaţia);
- distributivitatea care rezidă în capacitatea de concentrare simultană a atenţiei
asupra a două sau mai multe obiecte. Astăzi se apreciază că este vorba de
comutarea foarte rapidă la intervale de sutimi de secundă a centrului atenţiei de la
un obiect sau element la altul;
- mobilitatea sau comutativitatea care exprimă rapiditatea proceselor de prelucrare a
informaţiei şi de decizie, precum şi rapiditatea trecerii la elementele sau
secvenţele următoare.
Atenţia poate fi involuntară, pasivă sau reflexă, apărând în caz de schimbări
neaşteptate, bruşte, şi voluntară sau activă.
Atenţia depinde de stimul (natura, viteza, şi durata acestuia, ea scăzând
progresiv pe măsura creşterii timpului consacrat îndeplinirii unei sarcini) şi de
organism (vârstă, sex, defecte senzoriale, starea de sănătate, timp de adaptare şi
starea de trezire care atunci când este medie, individul este foarte atent şi opereaza
cu un nivel optim de randament, iar când se ridică la un nivel foarte înalt duce la
anxietate perturbând desfăşurarea comportamentului.

119
 Această reglare a sistemului de trezire precum şi anularea intrării altor
informaţii, se optimizează printr-un joc continu-funcţional între sistemul reticulat
activator ascendent (SRAA) şi sistemul reticulat inhibitor ascendent (SRIA) care
prin mecanismele de feed-back, fixează atenţia către un stimul anumit în funcţie
de interes, voinţă sau direcţionare voluntară.
Subiecţii diferă după capacitatea de a-şi menţine atenţia asupra aceluiaşi
stimul pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, precum şi după
capacitatea de a-şi concentra şi orienta atenţia asupra unui anumit stimul, fără a fi
distras de alţi stimuli sau de alte activităţi.
Aceasta este controlată într-o mai mare măsură de către mecanismele nervoase
şi de starea organismului decât de atributele fizice ale sistemului.
Prin faptul că atenţia se fixează pe stimuli semnificativi, ea este în strânsă
legătură cu motivaţia. Pentru desfăşurarea procesului de atenţie, reflexul de
orientare este deosebit de important. Fiind un reflex specific, acesta apare şi se
manifestă după o creştere, diminuare sau modificare calitativă a stimulului.
Prin prezentarea repetată a unui agent, apare fenomenul de stingere sau
obişnuinţă. Prima prezentare a stimulului produce un răspuns generalizat, iar după
un număr de 20-30 de prezentări, răspunsul devine din ce în ce mai restrâns
localizat EEC la aria corticală motorie, celelalte răspunsuri fiind inhibate. Reflexul
de orientare corespunde unei stări alerte nespecifice pe când atenţia este o stare de
alertă specifică.

8.3.1.Baza neurofiziologică a atenţiei

Atenţia este legată de activitatea întregului sistem nervos, în special de funcţia
receptorilor, a căilor aferente, a cortexului cerebral, a formaţiunii reticulate şi a
conexiunilor inverse (feed-back).
Datorită fluxului informaţional din ce în ce mai mare pe care omul trebuie să-l
selecteze şi să-l ordoneze, mecanismul de filtrare trebuie să constituie partea
esenţială a procesului de atenţie care să acţioneze asupra mărimilor de intrare.
Mecanismul de filtrare a stimulilor interni sau externi, lasă să pătrundă în
conştiinţă şi stimuli nesemnificativi, care perturbă activitatea mintală focalizată şi
fluxul operaţiilor motorii executive.
În astfel de cazuri percepţia selectivă devine imposibilă, întrucât aspectele
neesenţiale ale situaţiei devin dominante.
Funcţia de SRAA şi a SRIA împreună cu conexiunile lor inverse
(feedback)este determinantă în atenţie.
Cortexul îşi păstrează rolul său dominant în prelucrarea mărimilor de intrare care
de cele mai multe ori ajung la el înainte de a trece prin sistemul reticulat, care
execută ordinul de închidere sau deschidere a accesului altor stimuli.
Stimulii repetaţi îşi pierd efectul excitator.
În general există două tipuri de reacţii de trezire: una mai scurtă ca durată şi
latenţă denumită reacţie fazică, şi se află cu latenţă mai lungă şi persistentă,
denumită reacţie tonică, ce continuă şi după distrugerea cortexului specific.
Autorii conchid că răspunsul tonic, persistent de trezire este legat de partea
inferioară a sistemului reticulat ascendent, pe când cel fezic, rapid şi diferenţiat

120
este legat de sistemul nespecific de proiecţie talmică şi de structurile senzoriale
adiacente.
S-a constatat că potenţialele evocate prin stimuli senzoriali (auditivi, vizuali)
neutrii sunt reduse în amplitudine, dar atunci când aceşti stimuli sunt asociaţi cu
factori având o semnificaţie biologică, potenţialele evocate sunt facilitate atât la
nivelul centrilor din encefal, cât şi la nivelul organismului receptor şi al nucleului
cohlear din bulb.
Există deci mecanisme intime, care controlează accesul stimulilor aferenţi la
diferiţi centrii encefalici, cu ajutorul conexiunilor feed-back, prin reducerea
câmpurilor perceptive în cursul atenţiei.
Un aspect inportant al reglării transmisiei senzoriale constă în succesiunea rapidă
a influenţelor SR AA şi SRIA care sunt implicate în facilitarea răspunsurilor
organismului la impulsurile senzoriale în trezire şi în menţinerea stării de atenţie.
Pentru atenţia voluntară este necesară participarea căilor corticoreticulare, în
special frontale, pe când pentru atenţia involuntară sunt solicitate numai structurile
subcorticale şi frontale.
Blocarea sau desincronizarea ritmului alfa este prezentată ca un indicator de
atenţie sau trezire, ca rezultat al impulsurilor din SR care creşte nivelul de
excitaţie corticală. Înregistrarea potenţialelor evocate, direct sau prin intermediul
scalpului, la oameni, a confirmat constatările făcute pe animale privind suprimarea
senzorială în timpul distragerii atenţiei de la stimulii-test.
Acelaşi fenomen se întâmplă când atenţia subiectului este voluntar concentrată
asupra amintirii altor sarcini mintale sau când este abătută asupra altor stimuli
auditivi, olfactivi, dureroşi ori asupra unor operaţii de calcul. În timpul distragerii
s-a constatat o reducere generală a amplitudinii activităţi evocate.
Când atenţia este concentrată asupra unui obiect, se produce o inhibiţie
parţială sau totală în căile senzoriale care nu sunt implicate direct, având loc
excluderea unor mesaje aferente în favoarea celor cu semnificaţie mai mare.
S-a observat că potenţialul evocat auditiv la om, creşte ca amplitudine, numai în
cursul unor eforturi discriminatorii dificile, nu şi în cursul unor teste uşoare.
Prezentarea unor numere luminoase ce alternează la fiecare trei sferturi de
secundă cu un câmp alb luminos, în timp ce individul este pus să rezolve
probleme simple, a dus la constatarea că potenţialele evocate sunt mai mari la
numere decât la stimulul alb a cărui intensitate era de patru ori mai mare. Deci,
mărimea potenţialului evocat vizual este controlată mai de grabă de mecanismele
neurale ale atenţiei decât de intensitatea fizică a stimulului. S-a mai constatat că
amplitudinea potenţialelor evocate prin stimuli luminoşi înregistrate prin electrozi
implantaţi în lobul occipital, variază în raport cu intensitatea stimulilor şi cu
gradul de atenţie acordat acestora. Amplitudinea se reduce până la dispariţie când
bolnavul îşi concentrează atenţia în rezolvarea unor probleme aritmetice. Şi
stimulii auditivi, olfactivi distrag atenţia, reducând mult din amplitudinea efectului
stimulului vizual.
Reducerea timpului reacţiei de avertizare a fost dovedită de Lansing şi
colaboratorii (1959) la un individ care a fost pus să apese pe o cheie imediat ce
vedea o lumină, obţinându-se un timp de latenţă de 200ms. Dacă individul era pus

121
 în stare de alertă printr-un stimul premergător auditiv, timpul de latenţă se reducea
la 106 ms. Lindsley a numit timpul scurtat timp de decizie.
Intervenţia S R în acest fenomen este certă deoarece după stimularea electrică
a FR la maimuţe, înainte sau în timpul expunerii unor obiecte, timpul mediu de
reacţie se scurta cu 80-100 ms, îmbunătăţindu-se totodată şi numărul răspunsurilor
corecte.

8.3.2.Tulburări ale atenţiei

Tulburarea atenţiei constitue un semn important pentru diagnosticul anumitor
leziuni cerebrale situate la diferite niveluri ale sistemului nervos. În prezent,
cunoaşterea patologiei atenţiei este încă foarte limitată. Atenţia nu poate fi studiată
ca proces psihic independent, ci numai prin intermediul efectelor sale asupra
celorlalte procese psihice sau a performanţelor.
` O clasificare unanim acceptată a tulburărilor de atenţie nu există încă. În
general, tulburările atenţiei pot fi patologice, ca rezultat al unor leziuni cerebrale,
şi funcţionale ca rezultat al epuizării, somnolenţei, plictiselii, dezinteresului,
neglijenţei, etc. Bolnavii cu leziuni cerebrale prezintă tulburări de atenţie de tipul
unei exagerări ale acesteia (hiperprosexie), ca în sindromul de logoree şi
hipechinezie sau de tipul distracţiei şi neatenţiei cum se întâmplă în majoritatea
proceselor expansive intracraniene, leziuni vasculare, inflamaţii etc. Bolnavii cu
leziuni cerebrale unilaterale prelucrează mult mai lent informaţia oricăror stimuli
care în mod normal se înregistrează de partea lezată, şi au dificultăţi în rezolvarea
unui volum mai mare de date într-o anumită unitate de timp.
Numeroase observaţii asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale au evidenţiat nu
numai o distracţie a atenţiei ci şi o dificultate în menţinerea ei timp mai
îndelungat. La aceştia, timpul de reacţie este semnificativ mai mare decât la cei cu
creier integru.
Şi ritmul de răspuns al pacienţilor cu leziuni cerebrale este mult mai rar, iar
testul de reacţie selectivă relevă performanţe foarte slabe în sarcina de identificare
a semnalelor.
Aici intervine atât reţinerea semnalului cât şi diferenţierea lui perceptivă.
Anomaliile perceptive sunt expresia directa a unei afecţiuni cerebrale, iar
gravitatea acestor deficienţe de atenţie este direct proporţională cu gravitatea
leziunilor cerebrale.
S-a ajuns la următoarele concluzii în ceea ce priveşte atenţia la bolnavii cu
leziuni cerebrale: când stimularea este bilaterală şi simultamă, prelucrarea mai
lentă a informaţiei în emisfera lezată ne-ar asigura că emisfera intactă a prelucrat
energia senzorială înaintea celei afectate. Aceste modificări în ritmul de prelucrare
sunt cauza multor tulburări de comportament observate la pacienţii cu leziuni
cerebrale. Deasemenea tulburările de atenţie pot fi conştiente (incapacitatea de a
se concentra asupra unei sarcini) sau inconştiente.

122
 8.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE
MEMORIEI

Memorarea este procesul de reţinere pentru o anumită perioadă de timp a

informaţiilor despre lume.
Memoria este un concept mai larg care cuprinde totalitatea aspectelor funcţionale
şi structurale legate de învăţarea şi de memorarea informaţiilor, de regăsirea la
nevoie a informaţiilor memorate, de consolidare a memoriei prin repetare, precum
şi de uitare parţială sau totală a informaţiilor memorate.

8.4.1.Tipuri de memorie
Se vorbeşte despre o memorie pozitivă, care corespunde memoriei propriu-
zise şi de o memorie negativă, reprezentată de fenomenul numit obişnuinţă, adică
de ştergerea unor conexiuni ce leagă informaţii care nu mai sunt necesare sau care
au devenit stânjenitoare pentru organism.
În funcţie de domeniile cărora le aparţin informaţiile, precum şi de modul de
utilizare de către fiinţele vii a acestor informaţii, se poate vorbi de o memorie
senzorială ce reţine date primite prin organele de simţ şi de o memorie motorie
pentru situaţia în care rezultatul este dobândirea unui anumit comportament sau a
unui grad sporit de îndemânare.
Memoria (învăţarea) poate fi asociativă atunci când, alături de informaţii se
reţin şi legăturile dintre ele şi neasociativă atunci când este vorba de reţinerea ca
atare a informaţiilor.
Alţi termeni utilizaţi mai cu seamă atunci când este vorba de fiinţele umane,
sunt cei de memorie implicită şi memorie explicită. Memoria implicită corespunde
mai mult sau mai puţin memoriei neasociative, la fel cum memoria explicită
corespunde memoriei asociative. Memoria asociativă poate fi contiguă sau
necontiguă. În primul caz, intervalul de timp care separă evenimentele ce vor fi
reţinute asociativ nu depăşeste 60 s. Se pare că numai oamenii sunt capabili de
memorie necontiguă, numită şi memorie ştiinţifică, celorlalte vieţuitoare
rămânându-le doar şansa unor reflexe condiţionate pavloviene.
Memoria poate fi de scurtă durată (MSD), ce reţine informaţiile timp de câteva
secunde, minute sau ore şi de lungă durată (MLD) care acţionează zile, săptămâni,
luni, ani sau chiar toată viaţa.
Unii autori împart MSD şi MLD în subclase de memorie cărora le dă alte limite de
timp. Alti autori adaugă la MSD şi la MLD un al treilea tip de memorie şi anume
memoria imediată care ar dura secunde sau minute şi s-ar baza în întregime pe
modificări funcţionale de tipul formării circuitelor neuronale reverberante.
Conform unui alt tip de clasificare există o memorie de lucru şi o memorie de
referinţă, prima corespunzând în linii mari MSD iar cea de-a doua fiind foarte
apropiată de MLD.
Deasemenea se mai vorbeşte de memoria episodică (reţinerea doar a
evenimentelor observate) şi de memoria semantică ce pretinde un grad de
abstractizare şi prelucrare raţională a informaţiilor.

123
 O deosebire importantă trebuie facută între memoria reflexivă şi cea
declarativă. Memoria declarativă include învăţarea unor fapte şi întâmplări care
pot fi raportate verbal, în timp ce memoria reflexivă include forme ale învăţării
perceptuale şi motorii care se manifestă în modificare sarcinilor de performanţă
care nu pot fi exprimate verbal. Aici putem include abilităţile şi aptitudinile.
Procesele de învăţare şi de memorie pot fi abordate atat teoretic cât şi
experimental, la nivel psihologic, neurologic, fiziologic, anatomic, histologic,
biologic, biofizic şi evident cibernetic.
Memoria are stadii şi este în continuă modificare..
De mult este cunoscut faptul că traumatizaţii cranio-cerebrali au pierderi selective
de memorie pentru evenimentele dinaintea traumatismului (amnezie retrogradă) şi
pentru cele care au loc dupa revenirea cunoştinţei (amnezie anterogradă). Acest
fenomen a fost documentat pe animale cu ajutorul agenţilor traumatici, a şocurilor
electroconvulsive şi a drogurilor care deprimă activitatea neuronală sau inhibă
sinteza proteinelor cerebrale. Deasemeni, datele de memorie recentă sunt rapid
disrupte în timp ce memoria veche rămâne aproape integră. Durata amneziei
retrograde variază de la câteva secunde la câţiva ani.Acest fapt depinde de natura,
trăinicia şi consolidarea învăţării de specia animală şi de severitatea fenomenului
disruptiv.
Mc Gaugh şi colaboratorii (1989) au constatat că stricnina sau alte droguri
excitante pot ameliora retenţia învăţării la animale atunci când drogul este
administrat imediat după antrenament. Dacă drogul este dat la câteva ore după
antrenament nu are nici un efect asupra testelor de reţinere a celor învăţate.
Memoria pe termen lung poate fi reprezentată de modificările plastice ale
creierului.
Cum este înmagazinată informaţia? Probabil că există mai multe forme de
memorie pe termen scurt.
Un tip foarte scurt de memorie pe termen scurt este dat de postimaginea retiniană
care urmează expunerii stimulilor vizuali. Aceasta se referă deci la evenimente
vizuale şi poartă numele de memorie iconică. Dacă o persoană este lăsată să
privească scurt o matrice formată din mai multe litere şi numere, ea poate
reproduce cu acurateţe elementele specifice ale matricei; dar acurateţea
reproducerii diminuă extrem de rapid în mai puţin de o secundă.
Timpul poate fi extins prin creşterea luminozităţii stimulilor vizuali. În această
postimagine vizuală, un rol important revine proceselor fotochimice din retină.
Prin urmare, forma foarte simplă de memorie pe termen scurt este codificată de
către modificările fizice tranzitorii de la nivelul organului receptor.
Memoria pe termen scurt, cu durată ceva mai lungă, ce persistă minute sau ore
poate fi mediată de o varietate de modificări plastice pe termen scurt ce au loc la
nivelul transmiterii sinaptice.
Un alt mecanism posibil de encodare a memoriei pe termen scurt, constă în
înmagazinarea informaţiei în formele activităţii neurale continui manifestate
printr-o conexiune feed-back excitatorie între neuroni (circuite neuronale). Acest
tip de activitate poate reverbera în circuite închise de neuroni şi poate fi menţinută
o anumită perioadă de timp. Ideea circuitelor reverberante este interesantă
deoarece ele nu implică nici o modificare fizică de durată la nivelul celulelor

124
nervoase. Memoria pe termen scurt pentru evenimente este menţinută în mod
simplu prin această activitate neuronală continuuă.
Reţeaua reverberantă este astfel alcătuită încât un anumit neuron să răspundă
de un număr infinit de ori atunci când un alt neuron este stimulat o singură dată.
Reţeaua reverberantă pare a sta la baza memoriei imediate. Cu timpul, neuronii
implicaţi vor contura căi preferenţiale de circulaţie a impulsurilor nervoase, ca
urmare a unor modificări funcţionale şi structurale ale sinapselor, fapt care stă la
baza memoriei de scurtă durată şi a memoriei de lungă durată.
Dar cum este înmagazinată memoria pe termen lung? Care sunt modificările
care se menţin ani de zile? Există două posibilităţi:
Prima, puţin probabilă, postulează că modificările dinamice provocate de
memoria pe termen scurt pot persista dând naştere la memoria pe termen lung.
A doua posibilitate relevă că memoria pe termen lung este legată mai mult de
modificările cerebrale plastice decât de cele dinamice. Acestea duc la apariţia unei
modificări cerebrale funcţionale persistente.
Un experiment simplu duce la deosebirea celor două alternative. Dacă întreaga
activitate neuronală este stopată temporar, datele de memorie încadrate în
mecanismul dinamic al circuitelor reverberante sunt predominant abolite.
Activitatea neuronală poate fi încetinită prin utilizarea anesteziei profunde, a
anoxiei sau prin răcirea creierului. Când se procedează în acest mod, memoria pe
termen scurt sau recentă este disruptă în timp ce memoria veche rămâne integră.
De aici se poate trage concluzia că cel puţin memoria veche nu este mediată de
către modificările dinamice ci ea implică modificări cerebrale fizice.
Din cauza naturii de durată a memoriei, pare rezonabil a postula că uneori
modificările au la bază schimbări pe termen lung ale conexiunilor interneuronale.
Memoria pe termen lung se bazează pe sinteza unor noi proteine şi pe
dezvoltarea unor noi conexiuni sinaptice.
Facilitarea pe termen lung, care durează una sau mai multe zile implică sinteza
unor proteine noi. Acest mecanism inductiv este iniţiat de protein kinaza A care
este translocată în nucleu unde se crede că fosforilează unul sau mai mulţi
activatori transcripţionali.
Kandel s-a concentrat asupra studiului modificărilor biochimice şi biofizice
care se produc la nivelul sinapselor în cazul învăţării, cu consecinţele sale:
memoria de scurtă durată (primară sau de lucru) şi memoria de lungă durată
(secundară). Pentru experimentele sale, Kandel a folosit un model animal foarte
simplu, molusca de mare aplysia al cărei sistem nervos conţine circa 20000 de
neuroni cu dimensiuni mari. Molusca are un reflex protector al branhiilor care a
fost utilizat în studiul mecanismului de bază al învăţării. Kandel a constatat că
anumiţi stimuli electrici produc o amplificare a reflexului protector iar întărirea
acestui reflex se menţine câteva zile sau săptămâni prin creşterea capacităţii de
învăţare a animalului. Kandel a demonstrat că această creştere a capacităţii de
învăţare este în relaţie cu amplificarea sinapselor care conectează celulele
senzoriale cu celulele nervoase în cadrul activităţii învăţării implicate în reflexul
protector al moluştei. Kandel a arătat că un stimul electric senzitiv de intensitate
mică poate genera o formă de memorie pe termen scurt care durează minute sau

125
 ore. Mecanismul fiziologic, în acest caz, implică structura canalelor ionice, care
sunt modificate astfel încât cresc cantitatea de calciu care pătrunde în partea
terminală a nervului.
Procesul este datorat fosforilării proteinelor, anumitor canale ionice. Creşterea
concentraţiei de calciu antrenează o cantitate sporită de neuromediator eliberat în
sinapsă şi în consecinţă creşte intensitatea reflexului.
Dacă stimulul electric utilizat este de intensitate mai mare sau perioada de
stimulare este mai lungă, rezultă o memorie pe termen lung care poate dura până
la câteva săptămâni.
Stimulii puternici produc o creştere a nivelului intracelular de AMP ciclic şi ca
o consecinţă o creştere paralelă a nivelului de protein Kinază. Aceste molecule
reprezintă semnele intracelulare care ajungând la nucleul celular unde influenţează
sinteza proteinelor (pentru unele o accentuează, pentru altele o reduce) modificând
astfel concentraţia proteică la nivelul sinapselor. Această plasticitate sinaptică se
află la baza capacităţii de învăţare pe termen lung. Prin urmare, memoria pe
termen lung depinde de sinteza de noi proteine.
Moleculele care bloghează această sinteză pot diminua capacitatea de învăţare
pe termen lung fără ca memoria de scurtă durată să fie afectată.
Procesele nervoase de memorare sunt mult mai complexe.

8.4.2.Formaţiuni cerebrale implicate în procesul învăţării

Majoritatea evenimentelor sunt percepute în ariile corticale primare care se
conectează şi interacţionează cu zonele asociative şi cu talamusul prin conexiuni
corticotalamice şi talamocorticale (circuite feed-back). Aceste circuite şi legături
fac posibilă selectarea informaţiei şi integrarea ei pentru uzul ulterior. Diverse
modalităţi selective ale memoriei pot fi abolite prin lezarea ariilor corticale
corespunzătoare. S-a arătat că în asemenea situaţii sunt distruse anumite
deprinderi din trecut, precum şi capacitatea pentru o noua învăţare.
Subiectul nu mai poate primi o cantitate de informaţie de acelaşi gen, deficitul
memoriei fiind proporţional cu cel de percepţie, fapt care face pe pacient incapabil
de a raporta stimulii primiţi la cunoştinţele vechi.
Deci, orice leziune corticală care perturbă o funcţie, perturbă şi memoria
acelei funcţii prin distrugerea angramelor. Deficitul de memorie corticală este deci
selectiv, variînd după zona distrusă.
Neocortexul din jurul zonelor senzoriale primare este în raport cu memoria
imediată pentru modalitatea respectivă, iar la graniţa cu ambele modalităţi, de fapt
o amnezie de fixare de diferite grade, cu reducerea reţinerii şi stocării, poate fi
consemnată în orice fel de leziune corticală cu caracteristici de localizare
cunoscute. Este posibil ca acest defect de înregistrare să rezulte dintr-o
convergenţă de factori diverşi care stânjenesc memoria ca : instabilitate afectivă şi
motorie, cefalee, tulburări de atenţie, apatie, iritabilitate, tulburări de percepţie, de
intelect, stare de disconfort etc.
În 1937 Papez elaborează modelul faimosului circuit care-i poartă numele,
pentru a explica baza neurofiziologică a memoriei. În alcătuirea acestui circuit
intră formaţiuni filogenetice vechi: cornul lui Ammon, fornixul, hipotalamusul,
corpii mamilari, fasciculul lui Vicq D Azyr, nucleii anteriori ai talamusului.

126
 Diversele leziuni cerebrale, însoţite de tulburări de memorie, vin să infirme
teza după care memoria ar fi în strictă dependenţă funcţională de acest circuit.
Totuşi se poate admite că, cu cât se stabilesc mai multe conexiuni între cortex şi
aceste formaţiuni vechi subcorticale, cu atât mai eficientă va fi fixarea şi cu atât
mai uşoară evocarea. Prin urmare, reproducerea unei acţiuni nu este o simplă
conexiune între elementul senzorial şi cel motor prin zonele de asociaţie, ci ea
constituie rezultanta unui complex de axe spaţiale şi temporare ale funcţionării
creierului, fapt care constituie substratul constant al activităţii. Se poate deci
afirma că întregul creier participă la procesul memoriei, dar diferitele sale zone şi
formaţiuni nu joacă acelaşi rol.
Etapele mai importante privitoare la studiile asupra tulburărilor de memorie
sunt legate de sindromul descrid de Korsakov (1889).
O noua etapă a început odată cu descoperirea rolului SRAA de către Moruzzi
şi Magoun (1949). Nu mult după aceasta, dezvoltarea unor ştiinţe de graniţă ca
neuropsihologia, neurofiziologia şi în special neurocibernetica, au contribuit la
elaborarea conceptului stoc generalizat, comform căreia informaţiile pot fi stocate
în toate reţelele şi subreţelele modulare ale sistemului nervos central.
Rosenblatt (1962) a adus noi dovezi în sprijinul acestui concept, elaborând o
clasă de reţele teoretice (formale) capabile să înveţe, dotate cu o memorie
distributivă. Astăzi este unanim admisă ipoteza că memoria creierului biologic,
spre deosebire de cea a creierelor artificiale (ordinatoare), are un caracter
distribuit, nefiind strict localizată într-o singură formaţiune neuronală. Fiecare
structură sau zonă care îndeplineşte o anumită zonă posedă şi mecanismul
memorativ al funcţiei respective. Fără aceasta nu ar putea fi concepută instruirea
creierului. Trebuie admisă posibilitatea transferului informaţiei stocate de la o
structură neuronală la alta, precum şi a constituirii unor mecanisme de coordonare
şi corelare a blocurilor memorative particulare modale.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu este prezentata caracterizare generala si baza
neurofiziologica ale perceptiei,atentiei si memoriei si tulburarile acestora.

Cuvinte cheie
– perceptia marimii
– perceptia distantei
– perceptia spatiului bidimensional si tridimensional
– perceptia miscarii

127
 – sistemul reticulat ascendent
– sistemul reticulat inhibitor ascendent
– hiperprosexie , hipoprosexie , disprosexie

Teste de autoevaluare
1. Precizati care sunt calitatile atentiei (pg. 126 )
2. Precizati formatiunile celebrare implicate in procesul invatarii. (pg. 130 )
3. Descrieti principalele tulburari de atentie (pg. 126 )
4. Precizati influentele emotionale asupra perceptiei si aprecierii timpului (pg. 122 )
5. Precizati caracteristicile care alcatuiesc continul imaginii perceptive a spatiului
bidimensional (pg. 120) .

Concluzii
Adaptarea optima la realitatea externa reclama reflectarea nu doar a unor
proprietati si dimensiuni izolate ci si a obiectelor in multitudinea aspectelor lor .
O asemenea cerinta este satisfacuta in mare parte de perceptie care marcheaza
saltul calitativ pe continumul cognitiei de la modelele informationale fragmentare
proprii senzatiei la modelele senzationale globare care fac posibila constiinta
obiectualitatii.
Interpretarea moderna a perceptiei are la baza metodologia ciberneticii si
teoria generala a sistemelor.
Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea
caracteristicilor spatio-temporale cat si a celor de miscare,un rol important in
realizarea acestui proces il joaca perceptia.
Atentia este legata de activitatea intregului sistem nervos si consta in orientarea si
concentrarea selectiva a activitatii psihice asupra unor stimuli sau sarcini in vederea
adaptarii comportamentului la modalitatea conditiilor externe si la dinamica motivelor
si scopurilor interne.

128
Unitate de studiu 9. Baza neurfiziologică a motivaţiei , emoţiei ,
inteligenţei şi gândirii

Cuprins
Obiective ................................................................................................ 130
Cunoștințe preliminarii ..................................................................................................... 130

Resurse necesare și recomandări de studiu ...................................................................... 130

Durata medie de parcurgere a unității de studiu .............................................................. 130

9.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MOTIVAŢIEI ................................................. 131

9.2.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE AFECTIVITĂŢII .............................................. 133

9.2.1.Teoriile emoţiei .................................................................................................... 135

9.2.2.Girusul cinguli....................................................................................................... 138
9.2.3.Talamusul ............................................................................................................. 138
9.2.4.Hipotalamusul ...................................................................................................... 139
9.2.5.Septul ................................................................................................................... 139
9.2.6.Zona limbică rinencefalică .................................................................................... 139
9.3.MECANISMELE NEUROFUNCŢIONALE ALE INTELIGENŢEI ........................................... 140

9.3.1.Bazele neurofiziologice ale inteligenţei ................................................................ 140

9.3.2.Leziunile cerebrale şi inteligenţa .......................................................................... 142
9.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE GÂNDIRII ..................................................... 143

Rezumat ............................................................................................................................ 145

Cuvinte cheie .................................................................................................................... 146

Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 146

Concluzii ............................................................................................................................ 146

129
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să dobandească cunostinte la nivel neurologic , psihologic si fiziologic
privind procesele de memorie
- sa inteleaga modificarile biochimice si biofizice care se produc la nivelul
sinapselor in cazul invatarii cu consecintele sale,memoria de scurta durata
(primara ) si memoria de lunga durata ( secundara)
- sa cunoasca formatiunile cerebrale implicate in procesul invatarii,arii
corticale primare care se conecteaza si intractioneaza cu zonele asociative
si talamusul.
- explicarea comportamentului uman care nu poate fi realizata numai prin
motive homeostazice si de conservare ci si prin introducerea unor categorii
dinamice de motive prin care sistemul personalitatii trece de la o stare de
echilibru mai simpla si psihologic inferioara la una mai complexa si
psihologic superioara .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei
personalității, psihologiei sociale și psihiatriei.
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

130
9.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MOTIVAŢIEI

Motivaţia reprezintă procesul psihic care se constituie prin reflectarea într-o

formă nespecifică (senzaţii, reprezentări, trăiri) a nevoilor organismului, care
apare ca rezultat al oscilaţiilor de la echilibrul optim. Ea se concretizează într-o
gamă foarte variată de componente, începând cu tendinţele şi impulsurile care au
un caracter relativ difuz, slab structurat şi terminând cu interesele şi idealurile
umane pregnant diferenţiate, individualizate şi structurate.
Explicarea comportamentului uman nu poate fi realizată numai prin motive
homeostazice de conservare. Se impune introducerea şi a altor categorii dinamice
de motive, prin care sitemul personalitaţii să treacă de la o stare de echilbru mai
simplă şi pshihologic inferioară, la alta mai complexă şi psihologic superioară.
Astfel, dinamica personalităţii umane are la bază şi motive de dezvoltare, de
autorealizare, de autodepăşire, de afirmare şi impunere a adevărului, de realizare a
unui bine general.
Ulitmele două tipuri de motive nu numai că ies mult din limitele ceriţenlor
homeostaziei individuale, dar se şi opun lor, inclusiv aşa-numitului instinct de
autoconsevare.
Convertită în motivaţie, cauzalitatea externă devine pârghie de autoreglare a
sistemului personalitaţii, care dobândeşte astfel capacitatea de a acţiona
independent pe cont propriu în baza motivelor sale interne.
Efectul major care se înregistrează în cazul diminuării sau abolirii motivaţiei este
instalarea unei stari de totală pasivitate şi apatie, de indiferenţă în raport cu ce se
petrece în jur şi cu propria persoană.
Se poate vorbi de o motivaţie pozitivă care susţine şi facilitează desfăşurarea
activităţii date, şi de o motivaţie negativă care contribuie la acumularea de
tensiune afectivă rejectivă (de eliminare) scăzănd performanţa.
Motivul poate fi integrat atât la nivel conştient cât şi inconştient. În primul caz
subiectul poate constitui un control voluntar asupra intensitaţii şi semnului
motivului, poate încerca să-l modeleze şi să-l transforme. În al doilea caz, motivul
declanşază acţiunea automat, subiectul neputând relata de ce a săvârşit acţiunea.
În genere, sistemul personalităţii îşi elaborează în decursul timpului mecanisme
adecvate de reglare a raportulrilor şi dinamicii diferitelor motive. Oricum se
stabileşte o ordine perferenţială de satisfacere: primele sunt satisfăcute
stările motivaţionale bazale legate de asigurarea vieţii şi integrităţii individului
(trebuinţe biologice, trebuinţe fiziologice) şi abia după aceea stările motivaţionale
secundare legate de aspectele axiologice – estetice, etice, cognitive etc.
Pot exista situaţii în care omul să inverseze ordinea menţionată şi chiar să sacrifice
satisfacerea trebuinţelor bazale în favoarea satisfacerii trebuinţeor de esnţă socio-

131
culturală. Întrucat aproape nici o stare motivaţională nu ne satisface imediat, de
îndată ce s-a activat, se creează un anumit decalaj între dorinţa şi posibilitatea
realizării. De aici se naşte dimensiunea proiectivă a motivaţiei, concretizată prin
nivelul de aspiraţie. Aceasta pledează orientarea sistemului personalităţii pe
coordonatele viitorului indicându-se astfel spre ce tinde să realizeze şi până la ce
nivel.
Din nivelul de aspiraţie este derivat nivelul de expectaţie. Acesta reflectă la ce
anume se aşteaptă să obţină subiectul în sarcina în care urmează să se angajeze. În
sfârşit, desfăşurarea ca atare a acţiunii se finalizează cu obţinerea unui anumit
rezultat sau efect care va reprezenta nivelul de realizare.
Între acestea trei pot exista raporturi poziţionale pe curba valorică, foarte diferite:
a)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară urmat de cel de expectaţie şi de cel de
realizare, toate trei la distanţe mici, rezonabile. Aceasta ar reprezenta formula
integrativă cea mai bună.
b)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară, cel de expectaţie în poziţie mediană,
imediat după primul şi nivelul de realizare în poziţie inferioară la mare distanţă de
primele două. Aceasta este formula caracteristică celor ce se supraestimează, celor
care năzuiesc şi-şi propun mult mai mult decât le permit posibilităţile obiective de
realizare.
c)nivelul de realizare în poziţie superioară, nivelul de expectaţie în poziţie
mediană şi nivelul de aspiraţie în poziţie inferioară, relativ la distanţă mare de
primele. Această formulă este caracteristică celor ce se subestimează, celor care
aspiră şi-şi propun mai puţin decât pot obiectiv să realizeze.
Componentele şi verigile motivaţiei se localizează la niveluri diferite ale SNC
şi se realizează de către structuri şi zone neuronale diferite. Principiul de integrare
este cel de la inferior la superior. Cu alte cuvinte, componentele filo şi ontogenetic
mai vechi şi cu organizare internă mai simplă se vor integra la niveluri inferioare
ale encefalului, în vreme ce componentele mai noi şi mai complex structurate se
vor situa la niveluri superioare ale encefalului.
Potrivit datelor experimentale, se pare că la om nivelul cel mai de jos al
sintezei motivaţionale (de prelucrare a semnelor informaţionale corespunzătoare şi
de individualizare a unei stări de motivaţie specifică) este reprezentat de
formaţiunile diencefalice (talamohipotalamice). Hipotalamusul este sediul unor
multiple mecanisme de integrare şi control motivaţional, îndeosebi în raport cu
stările de necesitate de ordin biofiziologic primar: alimentare, de repaus (somn),
de apărare, sexuale etc.
Mecanismele respective au o alcătuire de tip binar-antagonic, ele incluzând o
verigă a cărei excitare determină activarea unei stări de motivaţie şi prin ea a
comportamentului corespunzător de explorare-identificare-asimilare, şi o alta a
cărei stimulare, dimpotrivă duce la inhibarea şi anularea stării date de necesitate.
Cele două verigi funcţionează alternativ: conectarea uneia duce la
deconectarea celeilalte; ieşirile uneia devin intrări inhibatorii pentru cealaltă.
Putem spune că o verigă se activează şi răspunde stării de necesitate, iar
cealaltă se inactivează şi corespunde stării de saţietate. Această afirmaţie este
susţinută de datele unor experimente de laborator efectuate pe animale, precum şi
de observaţiile clinice pe subiecţi umani cu leziuni diencefalice.

132
 Distrugerea nucleului ventromedial al hipotalamusului la şobolan, pisică şi
câine determină o exacerbare a stării de foame şi implicit un comportament de
hiperfagie. Dimpotrivă ablaţia zonei hipotalamice laterale determină slăbirea
nevoii alimentare, hipofagie.
Un nivel superior în integrarea sferei motivaţionale îl constituie scoarţa
cerebrală. Aici se impune să delimităm două etaje: sistemul rinencefalic şi
sistemul neocortical.
Rinencefalul este cumva izomorf cu hipotalamusul, el integrând cam aceleaşi
structuri motivaţionale, de natură biofiziologică. Spre deosebire de hipotalamus
rinencefalul realizează sinteze mai complexe şi modele comportamentale mai bine
adecvate semnificaţiei stimulilor şi contextului situaţional, corelează o gamă mai
variată de semnale senzoriale şi asigură ierarhizarea lor în funcţie de semnificaţie.
La nivelul rinencefalului se constituie şi mecanisme de ordonare şi selecţie a
impulsurilor de activare a diferitelor stări motivaţionale.
Sistemul neocortical capătă la om o importanţă deosebită. El cuprinde circuite
fronto-temporo-parietale ce integrează structurile motivaţionale complexe, de
natură socio-culturală.
Porţiunea anterioară a lobilor frontali, îndeosebi este tot mai fregvent invocată
în explicarea mecanismelor trebuinţelor spirituale, a intereselor şi idealurilor. De
la acest nivel se exercită o influienţă reglatorie asupra formaţiunilor rinencefalice
şi diencefalice şi tot aici se stabileşte programul general de satisfacere a diferitelor
motive, prin raportarea şi circumscrierea lor în logica ierarhizării activităţii.
Prin intermediul sistemului neocortical în derularea stărilor de motivaţie,
alături de principiul hedonic al plăcerii pe care se întemeiază funcţionarea
mecanismelor rinencefalo-diencefalice se introduce principiul realităţii graţie
căruia satisfacerea acestuia capătă un caracter condiţionat fiind pusă în dependenţă
de anumite exigenţe.
Totodată integrarea de la nivel neocortical asigură conştientizarea stărilor de
motivaţie, analiza lor critică şi subordonarea controlului lor voluntar.
Aceasta face ca mecanismele motivaţiei umane să se deosebească semnificativ
de mecanismele motivaţiei animalelor, datele obţinute în experimentele pe animal
neputând fi transferate fără nici o rezervă la om.

9.2.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

AFECTIVITĂŢII

Afectivitatea constituie o componentă dinamico-energetică a sistemului psihic.

Ea reflectă în forma unor trăiri subiective, interne conştientizate gradul de
concordanţă sau discordanţă dintre dinamica sferei motivaţionale interne şi
desfăşurarea evenimentelor în plan obiectiv extern. Pentru a provoca o trăire
emoţională, un stimul nou sau o situaţie externă trebuie să satisfacă două condiţii
principale: să prezinte un anumit grad de noutate sau de “neaşteptat” şi să aibă o
anuimită semnificaţie pentru subiectul în cauză.
În funcţie de aceşti doi indicatori, stimulii se împart în două categorii: afectogeni
şi neutrii.

133
 Cei afectogeni se divid în pozitivi, a căror acţiune contribuie la obţinerea de
satisfacţii şi la menţinerea sau restabilirea echilibrului funcţional intern al
sistemului personalităţii, şi negativi a căror acţiune provoacă tensiune şi
perturbaţie.
Şi trăirile emoţionale dobândesc un caracter polar, împărţindu-se şi ele în
pozitive şi negative.
În genere emoţia pozitivă se asociază cu starea de confort psihic, de relaxare, de
elan vital, optimism, de satisfacţie.
La rândul ei, emoţia negativă se asociază cu starea de încordare, de apăsare, de
depresiune, de insecuritate, de suferinţă psihică.
În multe situaţii cei doi poli ai trăirii nu se exclud ci coexistă, subiectul încercând
o stare oarecum conflictuală ambivalentă de atracţie-respingere, dragoste-ură.
Ambivalenţa, în formă mai pregnantă se manifestă la copii; pe măsura
maturizării afective ponderea ei diminuează. Poate însă reapărea ca simptom
patologic provocat fie de focare organice cerebrale fie de focare psihogene.
O altă dimensiune importantă în evaluare trăirilor emoţionale este intensitatea.
Se poate alcătui o scală în cadrul căreia putem determina urmatoarele 6 puncte
(treptele) de forţă ale unei emoţii: punctul 0 ar reprezenta absenţa emoţiei în
planul conştiinţei :1) emoţie foarte slabă,2) emoţie slabă,3) emoţie moderată, uşor
controlabilă bine încapsulată în schema logică a comportamentului adaptativ,4)
emoţie puternică, al cărei control reclamă din partea subiectului încordarea
efortului voluntar, 5)emoţie foarte puternică, imposibil de controlat, cu manifestări
explozive şi cu efecte dezorganizatoare asupra comportamentului. Ele sunt numite
stări de afect. Intensitatea unei emoţii poate fi evaluată şi pe baza cuantificării
corelaţiilor ei fiziologice (expresii motorii, vegetative, bioelectrice).
Intensitatea este factorul principal care determină rolul emoţiei în cadrul
activităţii. Indiferent de semnul lor, emoţiile de intensitate medie au un rol
reglator, de potenţare atât a activităţilor de învăţare cât şi a celor de muncă şi
creaţie, în vreme ce emoţiile foarte slabe şi foarte puternice exercită o influenţă
dezorganizatoare.
Cele foarte slabe pentru a nu asigura energia necesară menţinerii şi finalizării
acţiunilor; cele foarte puternice, pentru ca, punând în circulaţie o cantitate prea
mare de energie, blochează funcţionarea normală a mecanismelor de decizie şi
autocontrol, împingând la acţiuni impulsive inadecvate.
A treia coordonată de analiză a proceselor emoţional-afective o constituie
durata sau stabilitatea. Aceasta se referă la persistenţa în timp atât a semnului cât
şi a intensităţii unei emoţii sau structuri emotionale. La un pol avem structurile
emoţional afective stabile – persoane cu stabilitate emoţională, iar la celălalt pe
cele instabile. Limita superioară a stabilităţii este rigiditatea afectivă, iar limita
inferioară a instabilităţii este efemeritatea afectivă, adică schimbarea excesiv de
rapidă a stărilor emoţionale în ciuda menţinerii nemodificate a contextului
situaţional-obiectiv. Optimă este acea structură afectivă a cărei dinamică corelează
şi concordă cu dinamica semnificaţiei şi conţinutului situaţiilor reale în care se
include subiectul.
În sfârşit în analiza sferei afectivităţii este obligatorie luarea în considerare a
dimensiunii genetice, evolutive. Din acest punct de vedere se delimitează două

134
 niveluri integrative: a) nivelul integrativ al emoţiilor primare şi b) nivelul
integrativ al emoţiilor secundare.
Primul se structurează în raport cu stările motivaţionale înnăscute-biologice şi
fiziologice şi se manifestă în forma emoţiilor simple, necondiţionate de tensiune
sau relaxare, de discomfort sau de echilibru biofiziologic, de frică, spaimă, euforie
sau de furie etc. Asemenea emoţii încep să se manifeste din primele zile şi
săptămâni după naştere. Declanşarea lor se produce după mecanismul reflexului
necondiţionat multifazic şi nu reclamă participarea conştiinţei.
Treptat ele sunt conştientizate şi subordonate controlului voluntar.
Din punct de vedere neurofiziologic structurile afective primare se inserează la
nivelul formaţiunilor subcorticale. Nivelul integrative secundar al afectivităţii are
un caracter dobândit, el formându-se în cursul vieţii individuale prin învăţare.
Structurile afective secundare sunt de ordin socio-cultural. Ele se elaborează pe
baza unor semnificaţii extrabiologice, etice, estetice, politice, filozofice etc. şi a
unor motivaţii derivate din valorile socioculturale. Este evident că neurofiziologic
componentele afective secundare se integrează la nivel cortical. Fireşte, între cel
două compartimente (afectivitatea primară şi cea secundară) nu poate exista o
opoziţie absolută. Cerinţele obiective ale adaptării optime impun realizarea, în
ultima instantă a unei unităţi funcţionale chiar dacă această unitate nu este plată, ci
contradictorie, implicând atât momente de concordanţă cât şi momente de
discordanţă de conflict.
Din interacţiunea şi cointegrarea celor două compartimente rezultă formula
generală a organizării afective, care caracterizează sistemul personalităţii.
În clinică, trebuie supusă investigaţiei tocmai această formulă pentru a putea
decala tulburările primare de cele secundare şi a trece de la un diagnostic global
la unul diferenţial.

9.2.1.Teoriile emoţiei
Până în prezent nu există o teorie unanim acceptată a emoţiei. Cel mai vechi
model aparţine lui James şi Lange (1899) care susţine că trăirea emoţională este
rezultatul proiectării în sfera conştiinţei a modificărilor fiziologice din organism
(tahicardie, contracţia muşchilor, vasodilataţie sau vasoconstricţie periferică) şi a
reacţiilor acestora la incitările mediului. După afirmaţiile modelului fiziologist-
« sunt vesel pentru că râd », « mi-e frică pentru că fug »- emoţia apare întotdeauna
ca efect al unei transformări sau reacţii comportamentale, fiind plasată la sfârşitul
seriei evenimentelor care au loc în organism şi niciodată la începutul ei.

Modelul James Lange a fost infirmat deoarece modificările fiziologice de

genul celor menţionate pot apare şi în absenţa trăirilor emoţionale specifice. Pe de
altă parte, s-a dovedit că pe fondul unor modificări fiziologice obiective
asemănătoare se pot derula, la diferiţi subiecţi, stări emoţionale diferite nu numai
ca intensitate, ci şi ca modalitate şi semn. Teoria intelectualistă a lui Herbart 1925
o infirmă pe prima. Comform acesteia, emoţia este generată de tensiunea şi
ciocnirea reprezentărilor mintale ale diferitelor situaţii (amintirea- reprezentare a
decesului unei fiiniţe dragi ne produce durere sufletească). Deşi nu este integral
greşită, această teorie nu reflectă decât o anumită latură a dinamicii, în realitate
mult mai complexă a producerii trăirilor emoţionale. Ulterior s-a produs o

135
disjuncţie între explicaţiile psihologice şi cele fiziologice. Primele încercau să
demonstreze relativa autonomie şi ireductibilitate a emoţiei, producerea ei fiind
pusă pe seama decodificării şi interpretării semnificaţiilor situaţiilor cu care se
relaţionează subiectul corelând afectivitatea cu motivaţia şi reflexia mintală. Cele
din urmă (fiziologice) se orientau în direcţia identificării structurilor neuronale
capabile să producă prin ele însele stări emoţionale. Dihotomia între direcţia
psihologică şi cea neurofiziologică este relativă. Cunoaşterea şi explicarea unei
funcţii psihice nu se reduce la dezvăluirea şi descrierea suportului său neuronal de
integrare, dar nici nu pot fi considerate complet înafara acestui suport. Prin
urmare, cercetarea psihologică şi cea neurofiziologică se cer a fi private în raport
de complementaritate. Din acest punct de vedere trebuie să distingem emoţii
provocate, emoţii evocate şi emoţii anticipative.
În primul caz, emoţia se produce ca raspuns specific la acţiunea directă a unui
stimul afectogen din mediul extern sau intern al organismului. Integrările se vor
realiza preponderant la nivel subcortical (talamo-hipotalamic) nu la nivel cortical.
Caracteristicile particulare ale emoţiei provocate vor depinde nu numai de
însuşirile stimulului ci şi de experienţa afectivă anterioară a subiectului, de
profilul de ansamblu al personalităţii sale.
În cazul al doilea, starea emiţională are ca agent declanşator amintirea sau
reprezentarea unei situaţii sau eveniment perceput şi trăit anterior. Punctul de
plecare al mesajului de comandă se situează la nivel cortical în sfera conştiinţei şi
prin intermediul memoriei afective de lung durată. Evocarea poate avea loc în
mod voluntar sau în mod involuntar, spontan.
În cel de-al treilea caz factorul declanşator al stării emoţionale îl constituie
modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi percepute, model creat
graţie funcţiei anticipative a imaginaţiei şi gândirii. Numai rareori omul se lasă
surprins de desfăşurarea evenimentelor, apărând în faţa lor nepregătit. În mod
normal el încearcă prin diferite procedee să determine dinainte cursul
evenimentelor, aşteptându-se la cele ce s-ar putea întâmpla. În funcţie de gradul de
adecvare şi completitudine a reprezentării pe care şi-o formează, el îşi constitue
montajul general de întâmpinare a situaţiei, care va include şi o componentă
afectivă: -de atracţie sau repulsie ; de teamă sau frică ; de dominare ; o trăire
stenică, mobilizatoare sau o trăire astenică cu efect de blocaj. Emoţiile anticipative
reflectă posibilul adică ceea ce urmează să se producă. Concordanţa sau
neconcordanţa cu realitatea depinde de veridicitatea conţinutului informaţional al
imaginii care o declanşază şi de interpretarea pe care o dă subiectul acestui
conţinut. Mesajul de comandă în declanşarea stării emoţionale porneşte de la
nivelurile integrative superioare ale SNC, respectiv de la scoarţa cerebrală, chiar
dacă în calitate de executanţi direcţi ai reacţiei emoţionale date, pot fi formaţiuni
subcorticale.
Problema producerii emoţiei trebuie privită şi din perspectiva dinamicii
activităţii. Fiind orientate în direcţia atingerii anumitor scopuri, a satisfacerii
anumitor stări de motivaţie, individuale sau sociale, activitatea include în mod
necesar componente emoţional-afective. Dinamica afectivităţii pune în evidenţă o
gamă întinsă de laturi şi stări emoţionale particulare, care reflectă nu numai
complexitatea structurală a activităţii căreia se încorporează ci şi complexitatea şi
mobilitatea mecanismelor integrative. În principiu, de-a lungul traiectoriei

136
activităţii se reliefează trei tipuri de stări emoţionale (pregătitoare, însotitoare şi
finale).
1)Stările emoţionale pregătitoare, determinate de reprezentarea internă
generală a sarcinii ce trebuie îndeplinită şi de condiţiile obiective în care este dată
ea. Acestea pot fi foarte diverse: de satisfacţie, de bucurie, de nerabdare, de
euforie, de entuziasm sau de insatisfacţie de tristeţe, de teamă , de panică etc. Este
evident că debitul activităţii va fi influenţat pozitiv sau negative, în funcţie de
modalitatea emoţiei premergătoare.
2)Stări emoţionale însoţitoare, operatorii, determinate de desfăşurarea propriu-
zisă a activităţii de raportul dintre tentative şi reuşite, dintre reuşite şi eşecuri; de
valoarea rezultatelor parţiale înregistrate după fiecare secvenţă. În funcţie de
semnul şi intensitatea lor acestea pot susţine şi împinge înainte desfăşurarea
activităţii sau o pot frâna, dezorganiza.
3)Stări emoţionale finale, determinate de încheierea activităţii, de evaluarea
rezultatului obţinut. Ele pot fi pozitive, de satisfacţie sau negative de insatisfacţie,
mobilizatoare dispunând subiectul la reluarea ciclului următor al activităţii sau
demoralizatoare, incitând subiectul la renunţare, la abandonare.
Analiza mecanismelor stărilor afective nu poate fi ruptă de analiza
mecanismelor activităţii. Pe lângă verigile neurofiziologice aceste mecanisme
includ şi verigi psihologice şi chiar psiho-sociale. Şi dacă verigile psihologice sunt
de altă natură decât afectivă – de pildă de natură motivaţională, cognitivă sau
volitivă – atunci suntem obligaţi ca în configuraţia bazei neurofiziologice să luăm
în seamă conexiunile dintre structurile aşa-zis specific emoţionale şi cele legate
direct de procesele motivaţionale, cognitive sau volitive. În ciunda aparent
precisei localizări, afectivitatea , privită în toată complexitatea ei, iar nu redusă la
emoţiile primare aşa cum se tinde uneori, are poate cea mai largă bază
neurofiziologică.

Primele încercări de a sintetiza modelul neuronal al stărilor emoţionale la om

pe baza analizi leziunilor cerebrale aparţin lui Papez (1937) şi Mac Lean (1950).
Totuşi bazele anatomice şi fiziopatologice ale tulburărilor emoţionale rămân încă
obscure în comparaţie cu tulburările senzoriale şi motorii. Lobul frontal exercită în
mod cert influenţa asupra comportamentului emoţional prin faptul că are
conexiune cu mecanismele integrative afective de la nivelul diencefalului, prin
intermediul talamusului dorso-medial. În interacţiunile diencefalo-neocorticale
intervine şi sistemul limbic. Modificările emoţionale care apar în cadrul leziunilor
prefrontale, trebuie considerate prin prisma existenţei acestor relaţii. Leucotomia
prefrontală reduce tensiunea şi diminuează emoţia. După leziunile bilaterale
frontale întinse atitudinea normală faţă de viitor este pierdută, iar pacientul devine
distrat şi superficial. S-a presupus că efectul tranchilizant al leucotomiei
prefrontale s-ar datora întreruperii proiecţiilor din aria 24 a girusului cingului
anterior. Îndepărtarea zonei prefrontale lezată poate ameliora starea pacientului.
Zona relaxantă este cea ventro-mediană. Lobul temporal are importanţă mai mare
în viaţa emoţională, fapt relevant de Kluver şi Bucy (1938). Higgins şi
colaboratorii (1956) au obţinut la un pacient prin stimulare lobului temporal o
mărire a debitului verbal, voiciune, optimism, percepţii senzoriale pălcute,
fericire, afecţiune pentru cei din jur şi o stare de bună dispoziţie.

137
 Tot prin stimularea lobului temporal Roberts (1961) a obţinut în afara unor
halucinaţii auditive senzaţia că bolnavul ar trăi o viaţă dublă, una din trecut pe
care şi-o reaminteşte şi una prezentă cu perceperea tuturor stimulărilor senzoriale
din mediul înconjurător.După o lobectomie temporală Obrador (1947) a observat
un comportament placid, indiferentă afectivă pentru cei din jur, apatie, deprimare,
vorbire monotonă şi diminuare globală a reactivităţii emoţionale. Leziunile lobului
temporal la om se manifestă prin accese epileptice timp în care lumea externă
apare ireală, iar pacientul pierde conştiinţa raportului dintre corp şi personalitate.
Atunci apar iluzii de formă, dimensiune şi distanţă ale obiectelor, halucinaţii
vizuale, gustative, olfactive, auditive însoţite de déjà vu, jamais vecu, jamais vu,
tulburări de memorie, de conştiinţă, de atenţie şi tulburări emoţionale pozitive
(senzaţie de relaxare, bucurie) sau negative (nelinişte, deprimare, spaimă, oroare,
agresiune etc), fapte care duc pe bolnav la executarea unor mişcări simple sau
complexe fără scop – automatisme.
Animalele cu leziuni ale scoarţei cerebrale temporale sunt liniştite, dar au
accese de furie după extirparea structurilor amigdalo-hipocampice şi a girusului
cingului, fapt care demonstrează rolul lor în geneza stării de indiferenţă afectivă.
Fenomenele de furii la animalele cu leziuni parahipocampice sunt generate tot
în hipocamp. Leziunile bilaterale ale feţei mediale a lobului temporal, limitate la
complexul amigdalian şi hipocamp dau indiferenţă şi docilitate afectivă, reducerea
fricii dar cu păstrarea furiei şi mâniei la stimuli agresivi.

9.2.2.Girusul cinguli este o verigă importantă în mecanismul afectivităţii. S-a

descris o cale anatomică de nuclei vagali în regiunea cingulară anterioară care
trece prin hipotalamusul anterior şi regiunea septală. Datorită unor posibile
conexiuni cu sistemul simpatic, acest traiect ar reprezenta o cale prin care factorii
emoţionali pot influenţa motricitatea, tonusul şi comportamentul. Girus canguli
este mai curând în legătură cu reacţiile emoţionale şi cu aspectele motrice ale
acestora care, de regulată pot secunda, afecta ,învăţarea şi memoria. Leziunile
bilaterale de girus cinguli pot descreşte activitatea şi reacţiile afective până la
mutism akinetic. După extirparea circumvoluţiei cingulate la animale cu scoarţa
intactă se obţine creşterea pragului emotivităţii, scăderea reactivităţii emoţionale,
o stare de indiferenţă şi pierderea fricii. Cele mai multe studii au arătat că în
leziunile bilaterale de girus cinguli la om se observă mai curând blânde decât
agresivitate, o reducere a activităţii, fricii, tensiunii şi o dereglare în coordonarea
temporală a evenimentelor recente, placiditate, stupoare catatonică şi chiar mutism
akinetic. La maimuţă, stimularea acestei regiuni produce ostilitate fără a ajunge la
sălbăticie. Girusul cinguli care face parte din circuitul emoţional al lui Papez are
numeroase conexiuni cu cortexul, structurile subcorticale, talamusul,
hipotalamusul, formaţiuni reticulate şi nuclei bazali.
9.2.3.Talamusul ar putea interesa sistemul manifestărilor motorii sau
expresiile emoţiilor, intervenind ca factor modulator al proceselor afective.
Nucleul dorso-median care are strânse conexiuni anatomice cu hipotalamusul şi
neocortexul orbital frontal , este nucleul ţintă în talamotomia prin cuagulare
efectuată pentru reducerea tensiunii emoţionale a anxietăţii, agitaţiei şi
agresivităţii bolnavilor psihici.

138
 Stimularea nucleului postero-ventral al talamusului la maimuţă şi pisică
produce anxietate şi mişcări ofensive şi defensive, reacţii sonore şi fenomene
vegetative.
9.2.4.Hipotalamusul a fost privit ca sediul principal al emoţiilor sub control
cortical direct, prin întărirea şi coordonarea mecanismelor neurale şi hormonale de
expresie emoţională.
Hess (1957) a relevant rolul hipotalamusului în comportament divizându-l
într-un hipotalamus anterior ergotrofic asociat cu sistemul simpatic şi unul
posterior trofotropic legat de sistemul parasimpatic. Kaada şi colaboratorii (1949)
afirmă că hipotalamusul joacă un rol evident şi complex în elaborarea proceselor
afective în legătură cu structurile nervoase din vecinatate, părţi ale sistemului
limbic. Stimularea electrică a hipotalamusului caudal la pisică provoacă accese de
furie şi agresiuni. Leziunile hipotalamice la om se manifestă prin tulburari afectiv-
emoţionale de frică, teroare, furie, anxietate sau stări emoţional-pozitive cum ar fi
tendinţa la glume. Teoria centrului dublu a lui Anand sugerează ca hipotalamusul
lateral este un centru care iniţiază un comportament de întreţinere ca reacţiei la
stimuli vizuali iar hipotalamusul medial este un centru de saţietate care inhibă
centrul de întreţinere când animalul este sătul. După lezarea hipotalamusului
lateral şobolanii nu mai mănâncă zile în şir deoarece nu le este foame. Alţi autori
au produs pofta de mâncare la animalele sătule prin stimluarea hipotalamusului
lateral. În modificarea comportamentului alimentar au fost implicate leziuni
răspândite şi în nucleul dorso-medial al talamusului, în cortexul temporal,
amigdală şi mezencefal. Totuşi hipotalamusul se află în raport direct cu reacţiile
emoţionale şi cu diferitele feluri de comportament însoţite de funcţii vegetative
corespunzătoare.
9.2.5.Septul este direct implicat în integrarea unor reacţii emoţionale primare.
În general septul îşi exercită rolul de suprimare a emotivităţii exagerate prin
intermediul hipocampului.
King (1961) conchide că regiunea septală exercită un efect calmant asupra
comportamentului, prin inhibarea mecanismului de tensiune pituitar adrenala
(suprarenal). La om tumorile de sept şi structuri adiacente dau iritabilitate
emoţională cu izbucniri de agresiune şi emoţie necontrolată, sensibilitate mărită la
zgomote neaşteptate şi tulburări de memorie.
9.2.6.Zona limbică rinencefalică are conexiuni în dublu sens cu hipocampul,
zonele septale, hipotalamusul, amigdala şi cu restul rinencefalului.
Unii cercetători afirmă că stimularea rinencefalului produce reacţii de tipul
fricii, curiozităţii, atenţiei şi spaimă, însoţite de activarea sistemului pituitaro-
suprarenal. La bolnavii cu labilitate afectivă, la delicvenţi există o diminuare a
puterii de inhibare a afectelor şi a stărilor impulsive. La om diferitele localizări ale
unor procese expansive cerebrale (traumatice, vasculare, infecţioase), crizele de
epilepsie temporală, stimularea unor anumite structuri cerebrale în cursul unor
intervenţii neurochirurgicale cu implicare hipotalamusului, lobului temporal,
frontal, girusului canguli sau septului, au relavat o mare varietate de reacţii
afective. La animale leziunile experimentale şi stimularea au adus numeroase
dovezi privitoare la participarea diferitelor parţi ale SNC în comportamnetul
afectiv emoţional.

139
 În general reacţiile emoţionale sunt elaborate şi integrate de către conexiunile
limbice ale hipotalamusului, septului, hipocampului şi amigdalei care la rândul lor
se află sub control cortical, în special al girusului canguli, temporal şi frontal.
Brain-Strauss (1962) afirmă că, cu cât căutăm o zonă anume din SNC în raport
cu emoţia, cu atât mai mult ea ne scapă. Prin urmare afectivitatea dispune de cât
mai largă bază neurofiziologică.

9.3.MECANISMELE NEUROFUNCŢIONALE ALE

INTELIGENŢEI

Termenul ca atare de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă

a relaţiona, a organiza.
Introducerea lui în psihologie se datorează lui Spencer (1870) şi Galton (1883)
care formulează ideea existenţei unei capacităţi mintale,generale, integratoare,
distinctă de procesele cognitive, particulare şi de aptitudinile speciale, capacitate
derivată din calitatea organizării structural-funcţionale de ansamblu a creierului.
Preocupat de găsirea unor procedee de evidenţiere şi măsurare a inteligenţei
înţeleasă ca disponibilitate şi competenţă mintală generală, Binet (1896) a introdus
noţiunea de vârstă mintală, dată în raport cu vârsta cronologică şi cu performanţa
globală obţimută de un subiect la un ansamblu de sarcini sau probe. Aceasta poate
să corespundă cu vârsta cronologică, ceea ce reprezintă media normală, să se
situeze sub vârsta cronologică (dezvoltare mintală întârzâiată sau debilitate
mintală) sau să se plaseze deasupra vârstei cronologice (dezvoltare mintală
accelerată , superioară).
Stern (1898) consideră că o estimare mai bună a inteligenţei se obţine în forma
unui coeficient QI determinat prin împărţirea vârstei mintale la vârsta cronologică
înmulţit cu 100. Valoarea 100 a lui Q3 exprimă punctul normalităţii sau media.

9.3.1.Bazele neurofiziologice ale inteligenţei

Deşi morfohistologic toate creierele umane se aseamănă, la şoareci s-a
descoperit o oarecare diversitate a structurii macro şi microscopice cerebrale,
drept consecinţă a unei constituţii genetice diferite, care se transmite la
descendenţi. Acest fapt arată că dezvoltarea micro şi macroscopică a creierului se
află sub controlul desfăşurării segvenţiale a unui program genetic autonom. După
naştere, are loc o perfecţionare structurală prin mielinizarea fibrelor şi prin
stabilirea conexiunilor între neuronii care ajung să formeze o reţea nervoasă de o
complexitate extraordinară. Pe masură ce structurile se complică, reacţiile se
diversifică, acuitatea senzorială se perfecţionează, iar dezvoltarea psihomotorie şi
intelectuală progresează evident. Remarcabila plasticitate a sistemului nervos cere
pentru a se dezvolta normal exerciţii senzorio-motorii şi stimulări din mediul
ambiant. Perfecţionarea structurilor şi validitatea funcţională a lor depind de felul
şi intensitatea acestor stimulări. Totuşi, este dificil de stabilit care este ponderea
potenţialului genetic şi care este contribuţia mediului exterior în determinarea
complexităţii morfofiziologice şi psihologice a organizării cerebrale.

140
 Wimer şi colaboratorii (1969) au relevat amploarea controlului genetic al
dezvoltării cerebrale prin măsurarea volumului absolut şi relativ al neocortexului
şi hipocampului la 9 descendenţi de şoareci.
De mult se ştie că greutatea creierelor şobolanilor “superdotaţi” este mai mare
decât a şobolanilor “inferiori”. La om în cursul ultimelor luni ale vieţii fetale şi în
primii doi ani ai vieţii extrauterine, se constitue cea mai mare parte a structurilor
cerebrale prin multiplicarea şi ramificarea neuronilor, prin proliferarea celulelor
nevroglice şi mielinizarea fibrelor. Deşi neuronii nu se mai divid după naştere, ei
ating talia-limită la 4 ani, iar maturizarea lor, ramificarea dendritelor şi înmulţirea
sinapselor nu se încheie înainte de 10-12 ani. Astfel, un creier uman care la
naştere cântăreşte 380g, creşte, atingând la pubertata1400g. Puii de şobolan cărora
în cursul gestaţiei li s-a injectat hormon somatotrop au avut un cortex cerebral cu
o greutate mai mare, celule cu dendrite mai numeroase şi mai bune performanţe la
învăţarea labirintelor.
Prezentă în sângele care irigă fetusul a unei cantităţi superioare celei normale
de hormon androgen în decursul unei anumite perioade a vieţii intrauterine, ar
spori inteligenţa în mod semnificativ.
Levine (1972) presupune că la nou nascut hormonii determină parţial
organizarea anumitor mecanisme de control al SNC. Constatăm deci că o
pluralitate de factori, ca determinismul genetic, metabolismul, constelaţia
hormonală şi mediul ambiant condiţionează neurogeneza, ramificarea dendritelor
şi multiplicarea interconexiunilor lor, în general, sau numai într-o anumită arie
cerebrală şi implicit determină dezvoltarea inteligenţei.
Potenţialităţile intelectuale diferă în funcţie de varierea şi interacţiunea acestor
factori structurali sau metabolici în cadrul unei organizări individuale sau a alteia,
precum şi de starea anatomică sau funcţională a anumitor arii corticale care
primesc sau interpretează mesajele informaţionale din mediul extern.
Factorul general, pe care mediul extern îl poate perfecţiona sau deteriora, este
legat de un anumit nivel al energiei cerebrale, energie care depinde de intensitatea
metabolismului, de o anumită calitate a echipamentului enzimatic specific nervos
şi de aporturile hormonale.
Calitatea individuală a funcţionării cerebrale şi activitatea intelectuală depind
de structura macroscopică, microscopică, precum şi de lanţurile de reacţii chimice
care duc la sinteza mediatorilor chimici (acetilcolina şi noradrenalina) împreună
cu enzimele care catalizează pe fiecare din ele.
Unele variaţii individuale genetice, pot produce o carenţă în sinteza unor
enzime sau elaborarea de enzime anormale, care modifică metabolismul cerebral
şi intelectual.
La şobolanii superior dotaţi s-a constatat o proporţie crescută de acetilcolină şi
actilcolineterază. Alţi autori au găsit o cantitate mai mare de acetilcolinesterază la
şobolanii cu rezultate mai slabe în proba labirintului.
Transmiterea ereditară a unui anumit corelat biochimic pare a fi un element
important în analiza bazelor genetice ale activităţii psihocomportamentale.
Unele enzime cu rol important în metabolismul cerebral sunt deja decelabile în
plasma sanguina, în fibroblasti, în globulele albe, astfel încât acum s-ar putea
realiza studii sistematice şi la om. Unii autori explică geniul prin existenţa unei

141
 densităţi mai crescute a reţelei vasculare meningocerebrale. Cazurile observate de
noi care angiografic au prezentat hipervascularizaţie meningocerebrală nu au
depăşit inteligenţa medie. Mai plauzibil este de luat în consideraţie calitatea şi nu
cantitatea aportului sanguin cerebral. Astfel, în insuficienţa tiroidiană, pe lângă
tulburările de metabolism, se descoperă şi o dezvoltare anormală a neuronilor
cerebrali, între care nu se pot stabili conexiuni multiple din cauza numărului
insuficient de dendrite.

9.3.2.Leziunile cerebrale şi inteligenţa

După cele afirmate ar fi imprudent a admite că organizarea cerebrală a
intelectului este în întregime determinată genetic şi progresează independent de
mediul ambiant la care este expus organismul şi deci independent de tipul de
învăţare care are loc.
Există dovezi care sugerează că procesul de învăţare poate uneori juca un rol
decisiv în focalizarea sau răspândirea în creier a substratului fizilogic al
performanţelor intelectuale speciale.
S-a demonstrat că efectul leziunilor la copii este mai puţin specific decât la
adult, drept consecinţă a procesului de maturizare care se desfăşoară la copii şi
focalizării mărite a intelectului la adulţi determinată de învăţare.
Învăţarea generalizată se deosebeşte de cea a obiceiurilor specifice care au
efect diferit asupra localizării cerebrale.
La maimuţă o leziune inferotemporală bilaterală este suficientă pentru a anula
un obicei învăţat de discriminare vizuală după un criteriu convenţional. Totuşi,
dacă învăţarea preoperatorie este continuată, postoperator cu câteva sute de
încercări, obiceiul tinde a supravieţiu leziunilor amintite.
S-a demonstrat că dacă după un astfel de supra antrenament aimalului operat i
se extirpă cortexul frotal sau parietal, obiceiul se pierde în ciuda faptului că astfel
de leziuni nu ar trebui să abolească o deprindere de discriminarea vizuală.
Faptele sugerează că supraînvăţarea unei singure deprinderi se face prin
răspândirea mai amplă în creier a urmei care o susţine, reprezentând astfel opusul
efectului de focalizare. De aici derivă faptul că unele leziuni cerebrale selective,
focale duc la deficite intelectuale selective, din care fac parte binecunoscutele
sindroame neurologice ca afazia, apraxia, agnozia, sindroamele interhemisferice,
dominanta cerebrală şi manuală. Pe lângă oricare din tulburările de localizare
există şi o degradare generală a facultăţilor mintale superioare. La aceste persoane
se consemnează, de obicei, leziuni cerebrale intinse, duble sau bilaterale. În cazul
unor leziuni mai mici, focale, nu există nici un fel de dovadă convingătoare pentru
existenţa modificărilor intelectuale importante care să nu depindă de localizarea
leziunii.
Unele modificări survin indiferent de amplasarea leziunii, dar acestea nu sunt
înţelese ca funcţii intelectuale superioare. La toate grupurile de leziuni s-a relevat
o dificultate crescândă în identificarea figurilor geometrice ascunse în contextul
unei configuraţii mai complexe.
Creierul adult nu este echipotent pentru inteligenţă, deoarece numeroasele şi
diferitele aptitudini sunt separat susţinute de creier, iar în cazul leziunilor
cerebrale focale sunt disociate una de alta şi selectiv afectate. Nu există în prezent
nici o dovadă neurologică pentru a proba existenţa la adult a unei funcţii a
142
 creierului, corespunzatoare inteligenţei generale. Evidenţa neurologică este mult
mai potrivită cu teoriile care postulează un număr de aptitudini primare, decât cu
cele care indică o capacitate sau funcţie de inteligenţă generală unitară. Nici
analiza factorială sau alte analize psihologice nu constrâng la presupunerea unei
astfel de capacităţi generale la adulţi.
Spre deosebire de adulţi, la care există o hemisferă specifică, la copii cu cât
leziunile cerebrale survin la o varstă mai mică cu atât sunt mai puţin selective
asupra intelectului.
O hemosferectimie stângă facută pentru o hemiplegie infantilă, rareori a avut
ca rezultat o afazie marcată, în timp ce afazia devine o regulă când o asemenea
operaţie este făcută pentru o leziune suferită după primii doi ani de viată.
Dacă ipoteza lui Hebb care susţine necesitatea unei cantităţi mai mari de ţesut
cerebral spre a dobândi o aptitudine intelectuală mai înaltă este sau nu adevărată,
rămâne de demonstrat, dar sigur este faptul că la copilul mic creierul este mai
echipotent pentru dezvoltarea intelectului decât creierul adultului în ceea ce
priveşte susţinerea performanţelor intelectuale.
Reiese că potenţialul intelectual al copilului este mult mai dependent de
integritatea creierului ca tot şi mult mai unitar în funcţie decât sunt aptitudinile
implicate în inteligenţa adultului.
Echipotenţialitatea şi efectul de masă scad odată cu maturizarea cerebrală prin
faptul că efectele leziunilor cerebrale devin cu atât mai specifice cu cât creierul
este mai matur.

9.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

GÂNDIRII

Oricât am admite polivalenţa funcţională a unei structuri neuronale particulare

este imposibil să găsim acoperirea anatomofiziologică necesară diversităţii calitative
de conţinut a operaţiilor şi integrărilor informaţionale pe care ar trebui să le realizeze
pentru a fi declarată drept centru unic al gândirii. Totodată, ni se pare la fel de
nejustificată, sub raport ştiinţific şi tendinţa de a nu pune în nici un fel problema
specificităţii mecanismelor neurofiziologice ale gândirii şi de a considera că nu există
asmenea structuri care să fie legate preponderent de realizarea acestui complex proces
psihic. Nu este viabil nici modelul dualist preconizat de Eccles de a corela din afară
organizarea neuronală a creierului şi organizarea gândirii ca două entităţi în sine,
independente.
Singura alternativă ştiinţifică justă la asemenea exagerări este cea oferită de
concepţia localizărilor şi integrărilor dinamice. În lumina acestei concepţii, gândirea
ca proces complex, multifazic şi multinivelar nu poate fi legată de o oarecare zonă
unică şi strict delimitată a creierului; în acelaşi timp însă, ea nu e lipsită de o bază
neurofiziologică mai mult sau mai puţin specifică.
Trebiue admis că mecanismul gândirii are o structură complexă şi eterogenă.
În cadrul lui se impune delimitarea a două componente mari: componenta specifică şi
componenta nespecifică. În alcătuirea celei dintâi pe lângă structurile şi circuitele
activatoare ascendente intră: structurile integrative modale, care stau la baza
143
proceselor cognitive subordonate gândirii şi care furnizează acesteia informaţia
necesară propriei sale construcţii (percepţiile şi reprezentările) ; structurile care
integrează şi realizează funcţia limbajului ; structurile memorative care integrează şi
realizează procesele mnezice (stocarea , păstrarea şi reactualizarea).
Deşi pe om un experiment de dezaferentare totală prin scoaterea în funcţiune a
canalelor senzoriale nu este cunoscut, din datele obţinute în experientele pe animale
se poate deduce fără dificultate, consecinţa pe care ar avea-o o asemenea operaţie
pentru gândire. Lipsită fiind de sursa sa discretă de informaţie, adică de senzorialitate,
desfăşurarea normală a gândirii ar deveni practic imposibilă. Constatăm apoi că
tulburări primare a unuia sau altuia dintre modalităţile senzoriale atrag după ele
tulburări secundare în sfera gândirii, fie în structura ei emoţională, fie în dinamica ei
operaţională. De exemplu, agnoziile constând în pierderea capacităţii de identificare
vizuală a obiectelor externe fac imposibilă desfăşurarea adecvată a procesului de
gândire în situaţii problematice, reprezentate prin intermediul imaginilor sau
schemelor, a căror decodare reclamă buna funcţionare a mecanismelor percepţiei
vizuale. Şi mai severe sunt tulburările provocate de diferite focare patologice
localizate într-o verigă sau alta a mecanismelor corticale ale limbajului (veriga
senzorială sau motorie, executivă). Realizarea normală a limbajului în toate formele
sale constitue o condiţie sine qua non a formării şi funcţionării structurilor gândirii.
De aceea limbajul ca instrument principal dedecodare şi dezorganizare a
conţinuturilor operaţiilor gândirii se include ca o verigă fundamentală în componenta
nespecifică a mecanismelor ei.
Deosebit de importantă este şi veriga mnezică. Gândirea se desfaşoară nu
numai pe baza informaţiilor actuale furnizate de percepţie ci presupune apelul
permanent şi selectiv la fondul experienţei anterioare stocate în mecanismele
memorative. Totodată însăşi stabilitatea în timp a conţinuturilor sale informaţionale şi
a schemei logico-operaţionale de organizare, presupune nu numai o integrare fazică
actuală ci şi o integrare tonică, latentă în mecanismele memorative de lungă durată.
Cu alte cuvinte, structural ea posedă şi o dimensiune mnezică. Este logic atunci că
asemenea focare lezionale care provoacă primordial tulburări în organizarea şi
funcţionarea subsistemului memoriei să determine în ordine secundă tulburări şi în
sfera gândirii.
În alcătuirea componentei specifice a mecanismelor gândirii intră după toate
probabilităţile zonele asociativ –integrative de ordinul 3-4 ale scoarţei cerebrale
împreună cu circuitele comunicaţionale dintre ele. Acestea se dispun cu precadere, în
lobii parietali şi frontali. Pe baza datelor obţinute din analiza tulburărilor provocate de
focare lezionale localizate în diferitele regiuni ale emisferelor cerebrale se poate emite
ipoteza că veriga de coordonare şi integrare supraordonată a activităţii diferitelor zone
care formează componenta specifică a mecanismelor gândirii se situează în lobii
frontali.
Numărul mare de zone şi reţele neuronale care intră în configuraţia acestor
mecanisme, presupune existenţa unei diferenţieri şi specializări funcţionale dintre ele.
Cu alte cuvinte trebuie presupus că diferitele zone şi reţele neuronale particulare
dobândesc în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice a creierului uman specializări
operational-integrative diferite. Deja există o serie de date faptico-experimentale care
pledează în favoarea acestei ipoteze. Astfel, prin analiza comparativă a tulburărilor de
gândire consecutive unor afecţiuni în focar ale creierului, s-a demonstrat că zonele din

144
hemisfera stângă sunt solicitate cu precadere în integrarea aşa numitelor concepte
figurale, a operaţiilor de ordonare, sistematizare şi clasificare a materialului
imagistico-intuitiv, a structurilor propoziţionale şi a operaţiilor de calcul simple. În
acelaş timp s-a pus în evidenţă faptul că zonele din lobii parietali realizează cu
precădere operaţiile executive propriu-zise ale gândirii , de corelare şi transformare a
conţinuturilor informaţionale specifice ; lezarea lor afectează îndosebi structura aşa
numitei gândiri obiectuale, adică a gândirii care se reflectă asupra lumii obiectelor şi
fenomenelor sensibil concrete. Zonele din lobii frontali participă cu precădere la
integrarea laturii formal-abstracte a gândirii. Lezarea lor afectează în primul rând
capacitatea de a opera cu noţiuni abstracte şi cu forme simbolic-propoziţionale în sine,
desprinse de suportul lor obiectual-sensibil. De exemplu, la pacienţii cu asemenea
tulburări se diminuează considerabil sau este cu totul destramată capacitatea de a
descifra sensul construcţiilor de genul aforismelor sau al proverbelor, de a sesiza
contradicţia sau absurditatea unor judecăţi, de a organiza mintal, într-o structură
propoziţională logică, elementele unei judecăţi prezentate în dezordine şi de a stabili
adevărul sau falsul judecăţii date. Pe lângă diferenţierea şi specializarea funcţională
dată, mecanismele specifice ale gândirii presupun şi o anumită organizare dinamică
spatio-temporară adică elaborarea unui program de contacte şi succesiuni în timp şi
spaţiu a diferitelor zone, secvenţe şi operatori.
Întrucat procesul gândirii are un caracter discursiv desfăşurandu-se pe
traiectorii largi, această organizare trebuie să se organizeze după schema “intrare-
ieşire –intrare” şi “stare iniţială-stare intermediară-stare finală-stare iniţială”. Depildă,
intrarea va fi reprezentată de structurile care înregistrează şi decodifică datele unei
probleme, iar ieşirea de structurile în care se elaborează soluţia.
Cum orice proces de gândire are o desfăşurare serială, este logic să
presupunem că ieşirea unităţii operatorii devine intrare pentru unitatea operatorie
următoare. Se pare că unitatea centrală care asigură menţinerea controlului asupra
acestei succesiuni se situează în lobii frontali, îndeosebi în cel al emisferei dominante:
stânga la dreptaci şi dreapta la stângaci. Focarele lezionare localizate în jumătatea
anterioară a lobului frontal din emisfera dominantă au dus în mod constant la tulburări
ale schemei spaţio-temporale şi ale planificării actelor de gândire.
Gândirea unor asemenea pacienţi devine lipsită de orizont, fragmentară şi
situaţională.

Rezumat
Caracterizarea generala , functia de declansare , directionare sau orientare ;
Baza neurofiziologica a motivatiei ;
Structura psihologica interna a gandirii , operatiile fundamentale , procesele
gandirii , baza neurofiziologica a gandirii .
Niveluri neuronale de integrare a emotiei .

145
Cuvinte cheie
– motivul , emotie
– nivelul de aspiratie
– nivelul de realizare
– circuitele fronto-temporo-parietale

Teste de autoevaluare
1. Precizati tipurile de motive. (pg. 140 )
2. Definiti nivelul de aspiratie,de expectatie si de realizare. (pg. 141 )
3. Precizati treptele de forta ale unei emotii (pg. 143 )
4. Precizati ce tipuri de tulburari determina focarele lezionare localizate in jumatatea
anterioara a lobului frontal (pg. 150 ).
5. Definiti notiunea de varsta mentala (pg. 144 )

Concluzii
Dinamica personalitatii umane are la baza nu numai motive de conservare ci si
motive de dezvoltare,autorealizare,autodepasire de afirmare si impunere de realizare a
unui bine general.
Se poate vorbi de o motivatie pozitiva care sustine si faciliteaza desfasurarea
activitatii si motivatie negative care contribuie la acumularea de tensiune afectiva-
rejectiva,scazand performanta.
Componentele si verigile motivatiei se localizeaza la diferite niveluri ale SNC
si se realizeaza de catre structuri si zone neuronale diferite .
Afectivitatea constituie o componenta dinamica energetica a sistemului psihic.
Girusul cinguli este o veriga importanta in mecanismul afectivitatii.El are
numeroase conexiuni cu cortexul si structurile subcorticale(
talamusul,hipotalamusul,formatiuni reticulate si nucleii bazali ).
Deasemenea in aceasta unitate,studentii pot parcurge si intelege mecanismele
neurofiziologice ale inteligentei precum si remarcabila plasticitate a sistemului
nervos.
Organizarea cerebrala intelectului are o oganizare determinata genetic si
progreseaza dependent de mediul ambient la care este expus organismul.
Prezentarea mecanismelor neurofiziologice ale gandirii,desfasurarea seriala a
acesteia si rolul zonelor asociativ integrative ale scoartei cerebrale impreuna cu
circuitele comunicationale dintre ele dispuse cu precadere in lobii parietali si frontali.

146
Unitatea de studiu 10. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului

Cuprins
Obiective ................................................................................................ 148
Cunoștințe preliminarii ..................................................................................................... 148

Resurse necesare și recomandări de studiu ...................................................................... 148

Durata medie de parcurgere a unității de studiu .............................................................. 148

10.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI ............................................... 149

10.1.1.Structura şi organizarea limbajului ..................................................................... 150

10.1.2.Mecanismele limbajului ..................................................................................... 152
10.2.INTERACTIUNEA HEMISFERELOR CEREBRALE IN MECANISMUL LIMBAJULUI ........... 153

10.3.DIFERENŢIEREA ŞI SPECIALIZAREA INTERHEMISFERICĂ ............................................ 155

Rezumat ............................................................................................................................ 158

Cuvinte cheie .................................................................................................................... 159

Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 159

Concluzii ............................................................................................................................ 159

147
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să inteleaga ca prin organizarea sa interna,creierul uman poseda doar
competenta lingvistica dar nu si performanta;ultima devine posibila numai
prin receptarea si integrarea din afara a sistemului limbi.
- să inteleaga interpretarea limbajului ca un sistem inalt organizat si integrat;
- să inteleaga stadiile fonetic si semantic in organizarea structurilor verbale;
- să cunoasca zonele integrative ( necleu,secundara si tertiara ) .
- sa cunoasca mecanismele limbajului si interactiunea emisferelor cerebrale
cu acesta
- diferentierea si specializarea interemisferica .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul dreptului penal. psihologiei generale,
psihologiei personalității, psihologiei medicale, psihiatriei.

.
Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

148
 10.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE
LIMBAJULUI

Una din cele mai remarcabile capacităţi funcţionale ale creierului uman este
aceea de a elabora şi de a opera cu semne şi simboluri , care lărgesc considerabil aria
comunicării interpersonale şi registrul de prelucrare a informaţiilor extrase din mediul
extern.
Funcţia semiotică a creierului are la bază principiul mai general al semnalizării
pe care îl aduce cu sine în sinusul nervos încă de la apariţia sa. Acest principiu
exprimă capacitatea SN de a transfera semnificaţia de la stimulii necondiţionaţi
biologiceşti necesari, la cei indiferenţi, neutri, care devin semnale condiţionale în
raport cu primii.
Dezvoltarea ulterioară a SNC (sistemul nervos central) a făcut posibilă
producerea de către animale a unor semnale proprii, pentru exteriorizarea stărilor
interne şi designarea unor fenomene din mediul extern (îndeosebi a celor cu influenţă
negativă, nocivă).
Apariţia în SN a unor mecanisme de comandă a emiterii de semnale pentru
transmiterea de informaţii, mesaje a impus şi formarea aparatelor executive capabile
să le genereze.
Aşa s-au dezvoltat schemele de producere a semnalelor chinestezice atât de
complexe şi perfecţionate nu numai la om ci şi la alte clase de animale.
Totuşi numai creierul uman a atins acel nivel de organizare care să-i permită
elaborarea şi operarea cu cel mai complex sistem de semnale, limbajul articulat, din
care au fost derivate mai târziu şi aşa numitele limbaje artificiale ca de exemplu
limbajul matematic, limbajul de programare.
Cuvântul, alături de unealtă, va deveni unul din factorii fundamentali ai
dezvoltării psihice a omului.
Verbalizarea, adică fixarea în cuvânt în calitatea lui de semn sau cod a
produselor reflectării psihice (stări emoţionale, noţiuni) se va impune ca un principiu
esential al organizării activităţii cerebrale. Pe baza cuvântului ca purtator de
semnificaţii şi substitut al obiectelor şi fenomenelor concrete din jur se va închega un
complex sistem de legături temporare, care se va exterioriza în cel mai complex tip de
comportament din câte a imaginat evoluţia – comportamentul verbal.
Baza genetică a apariţiei şi dezvoltării limbajului este relaţia de comunicare.
Aceasta presupune existenţa şi interacţiunea a minimum doi indivizi care emit şi
recepţionează reciproc mesajele unul altuia.

149
 Dispariţia indivizilor care sunt purtătorii şi producători reali ai proceselor
comunicaţionale duce nu numai la dispariţia limbajului ca fenomen psihologic, ci şi a
limbii ca fenomen social-viu.
Prin organizarea sa internă, creierul uman posedă doar competenta lingvistică,
dar nu şi performanţa. Ultima devine posibilă numai în receptarea şi integrarea din
afară a sistemului limbii.
Important de subliniat este faptul că competenţa lingvistică a creierului se cere
a fi fructificată din primele zile după naştere altminteri ea diminuă şi nesolicită pâna
la vârsta de 14 ani dispare cu totul. Faptul a fost demonstrat de analiza celor câtorva
cazuri de copii pierduţi în junglă şi găsiţi la vârste relativ mari. Cei care au depăşit
vârsta de 15 ani nu au mai putut fi verbalizaţi. Cel mai uşor şi rapid, creierul
asimilează şi integrează limba în care se desfăşoară comunicarea cotidiană din
anturajul imediat al copilului. La vârste fragede este facilitată şi învăţarea limbilor
straine: mai târziu competenţa creierului pentru acestea diminuează, adultul învăţând
mai greu decât copilul oricare limbă străină.

10.1.1.Structura şi organizarea limbajului

Limbajul este interpretat ca un sistem înalt organizat şi integrat. El presupune
existenta unor elemente constitutive concrete şi a unui ansamblu de operaţii de
transformare şi relaţionare – combinare a acestor elemente. Unitatea de bază
constitutivă a limbajului este cuvântul. El are două laturi : latura fizică externă
exprimată în semnale perceptibile de tip sonor (sunetele articulate), vizual (grafemele
limbajului scris) sau tactil (semnele alfabetului Braille) şi latura informaţională
internă, care determină semnificaţia.Formarea semnului limbajului reclamă fixarea şi
păstrarea în mecanismele memorative ale creierului nu numai a imaginii structurii
fizice a cuvântului (sonore, grafice sau tactile) ci şi a legăturii lui designative cu
obiectul (relaţia extralingvistică). Pentru a înlătura echivocul şi nedeterminarea
semantică în comunicare, este necesar ca fiecare cuvânt să reprezinte un număr cât
mai mic de obiecte sau dimensiuni ale realităţii. Idealul ar fi ca raportul de designare
să fie de 1/1 adică un cuvânt perceptibil distinct pentru un singur obiect sau însuşire.
Aceasta ar duce însă la crearea unui volum atât de mare de cuvinte, încât ar depăşi
capacitatea memorativă utilă a creierului, creând dificultăţi şi mai mari în desfăşurarea
comunicării. Astfel că principiul economiei este satisfacut prin acceptarea
multiplicităţii semantice a cuvântului sau a polisemiei : unui cuvant i se ataşazâ mai
multe semnificaţii. In acest caz decodificarea şi identificarea conţinutului
informaţional să se realizeze în context, în funcţie de relaţiile care se stabilesc între
cuvântul dat şi alte cuvinte.
Pentru asigurarea discursivităţii şi fluenţei comunicării verbale este necesară
engramarea în mecanismele memorative nu numai a cuvintelor dar şi a regulilor
logico-gramaticale de conectare şi combinare a lor. După cum se ştie, unitatea de bază
a acestui gen de comunicare nu este cuvântul singular ci propoziţia, o structură logico-
gramaticală închegată, obţinută din combinarea serială a două sau mai multe cuvinte.
Discursivitatea reclamă ordonarea şi integrarea propoziţiilor în unităţi
semantice mai mari de tipul frazelor, paragrafelor. Crcetările de psihologie genetică
au arătat că în organizarea structurilor verbale se disting două stadii :stadiul fonetic şi
stadiul semantic.

150
 Primul stadiu rezidă în ordonarea cuvintelor după similitudini fonetice şi în
condiţionarea reacţiilor de răspuns la stimuli verbali preponderent de informaţie. El se
întinde până la vârsta de 3 ani.
Cel de-al doilea stadiu (semantic) se caracterizează prin aceea că ordonarea şi
ierarhizarea cuvintelor în cadrul vocabularului intern se fac după similitudini de
conţinut, semantice.
Rolul reglator al cuvântului în raport cu comportamentul se comută de la
nivelul fizic al informaţiei la cel intern al conţinutului, al semnificaţiei. Latura
semantică se impune ca dominantă. Cuvântul nu se leagă direct de obiect, ci indirect
prin intermediul imaginii mintale a lui. De aceea, semnificaţia se menţine atâta timp
cât se pastrează legătura cuvântului cu modelul informaţional intern, mintal al
obiectului; destrămarea acestui model ca urmare a unei tulburări patologice a
funcţionării creierului duce inevitabil şi la destrămarea semnificaţiei, cuvântul ca
entitae fizică putând rămâne nealterat. Semnificaţia va fi alterată şi în cazul când tot în
urma unor focare patologice ale creierului este dezorganizat cuvântul, ca entitate
structurală distinctă, aşa cum se întâmplă în afazia senzorială şi motorie.
In primul caz, semnificaţia este abolită datorită pierderii capacitaţii
subiectului de a integra, diferenţia şi identifica individualitatea fonetica şi vizuală a
cuvintelor auzite sau scrise.
In al doilea caz semnificaţia este alterată datorită dezorganizării modelelor şi
schemelor motorii, articulatorii ale vorbirii care face imposibilă producerea adecvată a
cuvintelor în plan oral.
Prin urmare, latura semantică a limbajului trebuie înţeleasă ca unitate
funcţională tabilăa cuvâtului ca suport fizic, ş a imaginii mintale interne ca model
informaţonal al obiectului.
Pentru a se realiza în procesul comunicării, această latură reclamă stabilirea
unui anumit izomorfism între tezaurele lingvistice ale emitentului şi receptorului.
Comunicarea verbală are la bază convertibilitatea deplină după raportul 1:1 a
relaţiilor dintre emitent şi receptor.
Tezaurul lingvistic se elaborează în cursul ontogenezei prin interiorizarea
treptată a structurilor obiective ale limbii. La diferiţi indivizi însă el se va situa la
nivele diferite, în funcţie de orizontul general de cultură şi de specificul profesiunii
fiecăruia. In cadrul lui am putea delimita 3 zone integrative:
Zona integrativă nucleu în care intră elementele constitutive de bază ale limbii
şi care formează scheletul comunicării cotidiene între indivizii care vorbesc limba
dată. Aceasta se elaborează în ontogeneză şi se situează aproximativ la acelaşi nivel la
toţi sau la majoritatea indivizilor adulţi.
Zona integrativă secundară se constituie în cadrul procesului de instruire
şcolară, al asimilării structurilor de bază ale ştiinţei şi culturii, ale lecturilor literare. In
ea intră elemente cu o frecvenţă mai mica în comunicarea cotidiană. La nivelul acestei
zone, diferenţele individuale devin pregnante, practic inexistand doi indivizi la care
alcătuirea şi funcţionarea zonei respective să fie identice.

151
 Zona integrativă terţiară cuprinde cu precădere, elemente şi structuri
lingvistice specifice unei profesiuni. Această zonă înalt specializată a tezaurului
lingvistic individual cu cea mai mare arie de întindere este accesibilă în comunicare
unui numar restrâns de indivizi, care alcătuiesc un acelaşi grup profesional.
Gradul de consolidare a celor trei zone la nivelul mecanismelor neuronale este
invers proporţional cu ordinea constituirii lor în ontogeneză; cel mai puternic
consolidată este zona primară, iar cel mai slab zona terţiară. Cele trei zone nu trebuie
concepute ca fiind izolate una de cealaltă ci ca fiind reciproc intersectabile.
Incarcătura semantică a elementelor fiecărei zone este variabilă: ea poate creşte pe
măsura includerii şi folosirii elementelor respective în situaţii comunicaţionale noi sau
poate să scadă (degradare semantică) ca urmare a nefolosirii elementelor date şi a
neraportării lor la realitatea extralingvistică pe care o desemnează. Cu cât subiectul
destinatar este mai bine pregătit (are acumulată mai multă informaţie despre domeniul
comunicării) şi dispune de un tezaur mai elaborat, cu atât cantitatea de informaţie
semantică pe care o va extrage din mesajul verbal receptionat va fi mai mare şi invers.
Sistemul limbajului evoluează în direcţia unei cât mai precise determinări
semantice; totuşi nu se ajunge niciodată ca aceasta să fie absolută. In cadrul tezaurului
individual, cuvintele au grade de interpretare semantică (decodificare) diferite, în
vreme ce unele cuvinte sunt relativ precis definite, din punct de vedere al
semnificaţiei; altele au o determinare semantică foarte vagă sau eronată, subiectul
indicând o altă semnificaţie decât este obiectiv consacrată.
In raport cu fluxul cuvintelor recepţionate din afară, unul şi acelaşi subiect
realizează o decodificare semantică diferită: unele mesaje sunt adecvat înţelese, altele
vag, iar altele sunt decodificate eronat.
In fine, chiar mesajele în sine adecvat înţelese de către destinatar, lasă o
anumită nedeterminare semantică ce ar reclama noi completări şi precizări. In clinică,
testarea structurilor verbale trebuie făcută secvenţial, prin investigarea succesivă a
tuturor zonelor şi stadiilor.

10.1.2.Mecanismele limbajului
Limbajul se înumără printre acele funcţii psihice a căror investigaţie
neurofiziologică a furnizat date experimentale în favoarea teoriei localizaţioniste.
In urma investigaţiilor efectuate deBroca (1861) şi Wernicke (1874) s-a format
ferm convingerea că limbajul beneficiază de o localizare precisă la nivelul creierului.
Până aproape de zilele noastre la întrebarea care este baza sau mecanismul
neurofiziologic al limbajului, răspunsul venea imediat fără ezitare: centrul lui Broca
(circumvoluţia frontală a treia din hemisfera dominantă) pentru limbajul expresiv şi “
centrul Wernicke” (prima circumvoluţie temporală din hemisfera dominantă) pentru
limbajul impresiv, adică pentru înţelegerea vorbirii celor din jur.
Cercetările ulterioare, fără a infirma constatările faptice ale lui Broca şi
Wernicke, au dus la o corelare semnificativă a modelului ingust – localizaţionist
conceput de ei.
Printre cei care au contribuit decisiv la trasarea unei perspective mai largi în
abordarea şi explicarea mecanismelor neurofiziologice ale limbajului a fost Jackson

152
(1835-1911). Acest autor a emis ipoteza comform căreia trebuie luate în seamă
ambele hemisfere cerebrale, iar nu doar cea dominantă. Hemisfera stângă este
implicată direct deoarece lezarea ei privează pe om de vorbire, în timp ce hemisfera
dreaptă ajută la recunoaşterea imaginilor simbolizate.
Jackson consideră că centrul lui Broca coordonează mişcările limbii, buzelor,
laringelui şi faringelui şi sublinia că dacă afazicul a pierdut limbajul propoziţional, el
poate dispune de un limbaj emoţional şi de stereotipii. El socotea că aceste relicve ca
şi jargonul, se află sub dependenţa hemisferei drepte. In cazul unei asemenea leziuni
apar efecte negative reprezentate de incapacitatea de a vorbi, scrie şi citi şi semne
pozitive manifestate prin capacitatea bolnavului de a înţelege ceea ce i se spune, de a
mişca corect organele de articulare când mănâncă şi bea şi de a utiliza un limbaj
emoţional. Efectele pozitive se datoresc activităţii unui nivel inferior eliberat de sub
controlul nivelului superior.
Orientările trasate de Jackson au fost preluate de Pick şi Head. Aceştia au
încercat să demonstreze inconsistenţa localizării rigide a limbajului pledand pentru
admiterea unei baze integrative neurofiziologice mai largi şi dinamice în care este
inclusă înţelegerea, abstractizarea, generalizarea. Astfel, Head distingea afazia
verbala, sintactică , nominală şi semantică. Important este că Head admitea că toate
cele patru tipuri de afazii menţionate pot să apară atât în leziuni ale hemisferei stângi
cât şi în leziuni ale hemisferi drepte.
Wilson (1926) includea în mecanismele limbajului şi ariile asociative,
corticale. După el, afazia apare ca rezultat al unei dezordini a mecanismelor
transcorticale (nivelul cel mai înalt după Jackson) care se repercuta asupra proiecţiilr
corticale (nivelul mediu după Jackson).
Luria analizând critic diferitele puncte de vedere găseşte că cele mai plauzibile
sunt ipotezele lui Jackson. El a dezvoltat modelul sistemic al mecanismelor cerebrale
ale limbajului.

10.2.INTERACTIUNEA HEMISFERELOR CEREBRALE IN

MECANISMUL LIMBAJULUI

In baza datelor oferite de investigarea unor pacienţi cu focare patologice

organice localizate în hemisfera dreaptă s-a putut demonstra teza integrării bilaterale,
prin interacţiunea interhemisferică, a sistemului limbajului.
Deşi părea definitiv rezolvată, problema mecanismelor neurofiziologice a
limbajului a revenit iarăşi în actualitate în ultimul deceniu, odată cu intensificarea
cercetărilor asupra asimetriei şi specializării funcţionale a celor două hemisfere
cerebrale.
De când Broca (1861) a descris aşa-numitul centru al vorbirii iar Wernicke
(1874) centrul perceperii şi înţelegerii auditive a cuvintelor, în neurofiziologia clasică
s-a înrădăcinat concluzia că limbajul se realizează ca funcţie doar a emisferei stângi
dominante. In clinică, cvasitotalitatea tulburarilor de limbaj se include într-una din
cele două forme de afazie descrise de Broca şi Wernicke, motorie şi senzorială.

153
 Rămân însă multe aspecte care nu pot fi asimilate nici unuia dintre aceste două
tipuri,în acelaşi timp pe măsură îmbogăţirii cazuisticii, a diversificării şi perfecţionării
metodelor de analiză-evaluare a tulburărilor de limbaj se evidenţiază faptul că acestea
apar şi în urma lezării altor zone ale creierului decât ariile Broca şi Wernicke chiar şi
în urma afectării structural-functonale a hemisferei drepte.
Pe de altă parte, dezvoltarea în ultimele două decenii a cercetărilor experimemtale şi
teoretice prin prisma modelului cibernetic a impus corective esenţiale tabloului clasic
al structurii limbajului şi mecanismelor sale integrative. Aceste cercetări au stabilit că
limbajul este un sistem complex cu organizare multinivelară şi multifazică incluzând
mai multe seturi de operaţii neuronale şi anume: integrarea indicilor de discriminare-
identificare a sunetelor vorbirii ( limbajul oral) ; asocierea şi punerea în corespondentă
designativă a imaginii auditive a cuvântului cu imaginea vizuală sau tactilă a
obiectului sau fenomenului desemnat; selectarea mişcărilor aparatului fonator
articulator şi integrarea lor în scheme motorii adecvate producerii sunetelor verbale şi
cuvintelor; selecţia, combinarea şi ordonarea semantică şi sintactică a cuvintelor în
structuri propoziţionale ; relevarea şi integrarea invarianţilor de discriminare –
recunoaştere a literelor, cifrelor şi a altor semne grafice; asocierea imaginii sau
reprezentării vizuale a grafemelor cu imaginea auditivă a sunetelor verbale; asocierea
imaginii vizuale a literelor şi cuvintelor scrise cu patternul motor de articulare (actul
cititului); asocierea imaginii sau reprezentării vizuale a literelor şi cuvintelor scrise cu
schemele motorii manuale care asigură realizarea actului scrisului; transferuri şi
transpoziţii succesive între diferite subsisteme ale limbajului oral, scris, intern, extern,
perceput şi emis; controlul reglator al desfăşurării procesual-fazice a limbajului prin
operaţii şi mecanisme de tip feed-back şi feed-before; fixarea (engramarea) , păstrarea
şi reactualizarea produselor, seturilor anterioare de operaţii . Este evident că în
realizarea unei game atât de diversă şi complexă de transformări şi integrări reclamă
participarea şi interacţiunea unui număr mare de zone ale creierului situate nu numai
în emisfere stângă ci şi în cea dreaptă.
Devine astfel necesar ca în explicarea mecanismelor, neurofiziologice ale
limbajului verbal modelul iniţial al lateralizării absolute să fie înlocuit cu modelul
integrării bilaterale bazat pe admiterea rolului activ şi necesar al conexiunilor
interhemisferice.
Astfel s-a reuşit a se evidenţia implicarea hemisferei drepte în realizarea
optimă a structurii şi a aspectelor dinamic-procesuale ale limbajului, chiar la subiecţii
dreptaci la care comform modelului lateralizării absolute, limbajul ar fi apanajul
exclusiv al hemisferei stângi.
In cazul lezării hemisferei drepte, tulburările de vorbire se concretizează
printr-o abundenţă a producţiilor parafazice, prin perseveraţii, substituţii, alterarea
structurilor grameticale simple (topica frazei, acordul dintre subiect şi predicat, între
substantiv şi adjectiv, etc.) înstrăinarea sensului unor cuvinte, performanţe scăzute la
sarcinile de exprimare orală, a raporturilor spaţio-temoprale, a celor de ordine şi de
mărime.
In planul discursului oral apare abolirea discernământului şi spiritului critic şi
înlănţuirea cuvintelor în propoziţii. Prin urmare, atenţia verbală suferă alterări mai
importante în cazul lezării hemisferei drepte decât în lezarea celei stângi. Faptul atestă
necesitatea participării emisferei drepte la procesul global de integrare şi realizare a

154
limbajului. Trebiue aratat că structurile fronto-parietale drepte îndeplinesc rolul de
mecanism de potenţare a tonusului funcţional al emisferei stângi şi de filtru în raport
cu elementele verbale ecforate în timpul derulării vorbirii. Vorbirea discursivă a
acestor bolnavi are un caracter monoton, sters. In leziunile parieto-temporale s-au
semnalat false decodificări şi verboagnozii (alterarea funcţionării mecanismelor
sintezei aferente a seriilor verbale percepute auditiv).
Aceste date sugerează că hemisfera dreaptă este mai activ implicată în
realizarea limbajului impresiv decât a celui expresiv. Dificultăţile cele mai mari şi
tulburările cel mai frecvente şi mai semnificative s-au înregistrat la nivelul verigii
afernte (de decodificare). La nivelul verigii efernte (citit, scris şi povestit) la bolnavii
cu leziuni frontale şi parietale drepte, asemenea tulburări au fost în general minore.
In grupa pacienţilor stângaci tulburările de limbaj au fost mai severe decât la
bolnavii dreptaci cu aceleaşi leziuni ale hemisferei drepte. Tulburările se
individualizează în funcţie de topografia şi întinderea zonelor afectate.
In cazul pacienţilor stângaci se evdenţiază caracterul mai slab lateralizat al
structurilor limbajului.
Rolul hemisferei drepte în integrarea şi realizarea limbajului este semnificativ
mai activ decât la dreptaci. Pe de-o parte se extinde competenţa ei în realizarea
componentelor limbajului receptiv; pe de altă parte se introduce controlul ei direct
asupra aparatului articulator şi implicit participarea la relizarea limbajului expresiv.
Corelate cu datele oferite de analiza dreptacilor cu leziuni ale emisferei drepte
ele ne arată că dominanta lingvstică a emisferei stângi nu elimină cu totul, ci doar
limitează participarea emisferei drepte la realizarea comportamentului
verbal.Cercetările de fată impun perspectiva mecanismelor integrative globale ale
limbajului şi interacţiunea ambelor emisfere cerebrale.

10.3.DIFERENŢIEREA ŞI SPECIALIZAREA
INTERHEMISFERICĂ

Una dintre direcţiile principale prin care s-a realizat creşterea capacităţii
informaţionale şi adaptative a sistemului nervos al creierului, o constituie
multiplicarea nuvelelor integrative pe verticală şi dublarea structurilor pe orizontală.
Această tendinţă este pregnant exprimată la nivelul creierului uman al
telencefalului. Aici avem de-a face cu două hemisfere cerebrale aproximativ identice
din punct de vedere anatomohistologic. In mod normal ele nu sunt formaţiuni izolate
una de cealaltă. Dimpotrivă fiind legate anatomic prin intermediul fasciculelor
comisurale (cea mai importantă fiind comisura corpului calos), cele două hemisfere
interacţionează strâns şi în plan funcţional.
Pe baza investigaţiilor psihologice, electrofiziologice şi neurochirurgicale s-a
formulat concluzia dominanţei hemisferice. O anumită funcţie este integrată în mai
mare măsură într-o hemisferă care poartă denumirea de dominantă decât în cealaltă
denumită corespunzător nedominantă.

155
Statistic, la om, dominanta este hemisfera stângă iar subdominanta hemisfera dreaptă.
Indicatorii primari ai dominantei hemisferice sunt furnizaţi de gradul de asimetrie
funcţională a celor două mâini, a celor două picioare şi a celor doi ochi. Pe această
bază se disting 3 situaţii posibile:
1. dominanta mâinii drepte, a piciorului drept şi a ochiului drept a căror reglare
depinde esenţialmente de emisfera stângă, considerată dominantă.
2. Dominanta mâinii stângi, a piciorului stâng şi a ochiului stâng a căor comandă se
află în competenţa hemisferei drepte care în acest caz va fi dominanta.
3. Relativa echivalenţă funcţională între mâna dreaptă şi mâna stângă, între piciorul
drept şi piciorul stâng, între ochiul drept şi ochiul stâng, ceea ce semnifică o slabă
asimetrie funcţională a celor două hemisfere.
Analizele statistice arată că prima situaţie este cea mai frecventă, ea fiind întalnită
la peste 80% din populaţia indivizilor umani, ceea ce face ca, în principiu, când se
vorbeşte de emisfera dominantă să se aibă în vedere emisfera stângă.
Cea mai puţin frecventă fiind mai degrabă o excepţie, este situaţia de echivalenţă
funcţională.
Printre funcţiile mai puternic lateralizate, judecând după efectul leziunilor
hemisferice unilaterale se înumăra: praxia manuală, praxia membrelor inferioare,
limbajul şi funcţiile de simbolizare-abstractizare-generalizare.
In prezent, problema diferenţierii şi specializării funcţionale a celor două
hemisfere cerebrale se află în centrul cercetărilor neurologice şi psihoneurologice.
Aspectele mai controversate sunt următoarele două:1) dacă lateralizarea şi efectul
de dominanţă sunt predeterminate (realizându-se în virtutea unui program inclus în
repertoriul genetic) sau sunt dobândite (constiuindu-se în cursul ontogenezei, în
contextul instruirii, al asimilării deprinderilor de utilizare a obiectelor şi uneltelor) ; 2)
cât de accentuată şi tranşantă trebuie considerată această specializare.
Primul aspect pare să fie mai uşor de rezolvat, luându-se în consideraţie datele
cercetătorilor de psihologie genetică. Aceştia arată că lateralizarea nu se manifestă de
la naştere; ea începe a se constitui după vârsta de 1,6 ani când copilul este pus în mod
sistematic în situaţia de a utiliza diferitele obiecte şi unelte pentru propriile necesităţi
şi pentru indeplinirea unor sarcini date de adult. Preferinţa pentru lateralizarea de
stânga sau de dreapta este însă condiţionată de caracteristicile organizării structural-
funcţionale generale a creierului, constituite în cursul evoluţiei istorice.
Aceasta este dovedită şi de faptul că probabilitatea unor descendenţi stângaci
este semnificativ mai mare în familiile în care există sau au existat stângaci decât în
familiile în care nu există asemenea antecedente.
Cel de-al doilea aspect se dovedeşte mult mai complex. Opiniile oscilează
între două extreme : cea a diferenţierii şi specializării absolute, fiecare hemisferă
realizând o altă lume spirituală şi cea a punerii la îndoială a unei diferenţieri şi
specializări relevante.
După părerea noastră, în lumina principiilor economiei şi redundanţei foarte
puternic afirmate în organizarea structural-funcţională a creierului, asimetria
funcţională interhemisferică se impune ca o realitate necesară. In acelaşi timp însă
faptul că orice conexiuni reflex-condiţionată nouă, este dublată adică reprezentată şi

156
integrată simultan în ambele hemisfere, ne arată că această asimetrie nici nu trebuie
absolutizată. Metodologic singura care corespunde realităţii este ipoteza
complementarităţii. Potrivit acestei ipoteze, cele 2 hemisfere interacţionează şi se
completează reciproc în integrarea şi realizarea unităţii de ansamblu a sistemului
comportamental. De aceea afectarea acestei interacţiuni şi scindarea (izolarea ) celor
două hemisfere vor avea ca efect principal tocmai destrămarea unităţii vieţii şi
activităţii psihice, apariţia raporturilor conflictuale între comenzile hemisferei stângi
şi a celei drepte ceea ce în situaţii reale creează dificultăţi de alegere, comportamente
contradictorii şi stări de dezorganizare şi confuzie.
Intreaga gamă a tulburărilor care apar în urma lezării căilor de asociaţie
intrahemisferice, şi a celor comisurale interhemisferice a fost reunită sub denumirea
de sindrom de deconectare.
In cazul scindării lezionare a celor două hemisfere, este afectată, posibilitatea
dublărilor şi transferurilor senzorio-motorii. Aceasta înseamnă că o învăţare
senzorială sau motorie în cadrul hemisferei stângi, să spunem, nu va mai putea fi
transferată spontan şi celeilalte hemisfere drepte.
De asemenea învăţarea de a diferenţia şi identifica un obiect în cadrul unei
modalităţi senzoriale (vizuale) nu se va mai transpune la nivelul altei modalităţi
senzoriale (tactil chinestezice).
Observaţiile asupra bolnavilor cu secţiuni de corp calos, duc la concluzia că
întregul comportament al acestora se desfăşoară de o asemenea manieră ca şi cum
cele două hemisfere ar functiona separat, independent. Ca aspecte mai semnificative
s-a constatat că funcţiile lateralizate sunt cel mai eficient îndeplinite de emisfera
dominantă. In vreme ce sarcinile verbale, adresate emisferei stângi sunt rezolvate
corect, aceleaşi sarcini adresate emisferei drepte nu pot fi soluţionate. Invers sarcinile
video-constructive adresate emisferei drepte sunt rezolvate corect; aceleaşi adresate
emisferei stângi ramân fără răspuns. De aici rezultă rolul extrem de important al
conexiunilor interemisferice în sistematizarea, unificarea şi utilizarea în
comportament a structurilor imagistico-intuitive şi a celor formal-abstracte, a
componentelor afectiv-motivaţionale şi a celor cognitiv-raţionale, a structurilor
automatizate şi a celor voluntare, a experienţei acumulate anterior şi a celei abia
achiziţionate. Acestea sunt urmatoarele:
1) Limbajul având o organizare unltidimensională cu verigi diferite presupune
o bază neuronală largă şi o schemă logico-operaţională unitară în care sunt incluse
zone din toţi lobii cerebrali astfel: a)pentru realizarea percepţiei limbajului oral sunt
solicitate zonele auditive din lobul temporal îndeosebi prima circumvoluţie (centrul
Wernicke).
Lezarea acestei zone duce la destrămarea modelelor auditive interne ale cuvintelor
şi implicit la tulburarea decodificării fluxului vorbirii celor din jur (afazia senzorială);
b) actul vorbirii,adică, punerea în funcţiune a aparatelor motorii şi conectarea în
anumite scheme articulatorii a mişcărilor lor reclamă zonele motorii din lobul frontal
îndeosebi a celor din circumvoluţiunea a trei (centrul Broca şi alte zone din jur).
Leziunile produse la acest nivel afectează primordial capacitatea pacientului de a
produce independent limbajul oral. In genere, funcţia mişcării organelor fonatorii se
menţine realizându-se adecvat în cadrul altor comportamente ( în actul mâncării sau al
intonării muzicale). Aceasta înseamnă că afazia de tip expresiv trebuie explicată prin

157
destrămarea modelelor interne ale schemelor articulatorii. Ea face imposibilă sau
dificilă atât selectarea din repertoriul posibil al secvenţelor motorii corespunzătoare
cât şi legarea lor într-o structură expresivă unitară; c) actul citirii reclamă participarea
zonelor primare şi asociative din lobul occipital cu a celor motorii din lobul frontal şi
cu a celor auditive. Deci tulburarea citirii poate fi provocată fie de leziuni ale zonelor
motorii, fie din leziuni ale zonelor vizuale, fie de afectarea interacţiunii dintre zonele
motorii şi vizuale pe de-o parte şi cele auditive pe de altă parte; d) construcţiile
semantice compelxe care conferă limbajului funcţia generalizatoare, reclamă
participarea unor zone asociative de ordin superior situate la intersecţia traseelor de
comunicare între zonele integrative primare (între analizatorii verbomotor, auditiv şi
vizual).

2)Configuraţia mecanismelor neurofiziologice nu este predeterminată ci se

formează în cursul ontogenezei. Specializarea diferitelor zone în realizarea unei verigi
sau alteia a sistemului limbajului este rezultatul învăţării al exerciţiului, fiind deci mai
pronunţată şi mai pregnant individualizată la adult decât la copil. Prin aceasta se
explică şi diferenţele individuale care se consemnează în schema concretă de
organizare a mecanismelor limbajului. Numai zonele mari pot fi aceleaşi la mai mulţi
indivizi, elementele concrete de detaliu variaza în limite apreciabile. Dovadă şi faptul
că leziuni asemănătoare pot da efcte perturbatoare diferite.
3)Lateralizarea în ceea ce priveşte integrarea structurilor limbajului este
relativă. Nu se poate susţine că limbajul se integrează exclusiv şi în totalitate doar la
nivelul hemisferei dominante. Ambele hemisfere conlucrează atât în procesul de
formare a sistemului limbajului, cât şi în realizarea în act, a diferitelor laturi şi verigi
ale lui. Ceea ce se poate afirma este că ambele hemisfere au acelaşi rol. Emisfera
dominantă realizează structurile verbale mai complexe discursive, bazate pe
transformări şi combinaţii semantice multimediate, deductive şi transductive în vreme
ce emisfera subdominantă performează integrări mai simple, sprijinite mai mult pe
experienţa şi pe imagine.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate consideratii generale privind
structura si organizarea limbajului , cele trei zone integrative ( nucleu , secundara si
tertiara ) ;
Deasemenea sunt caracterizate si mecanismele neurofiziologice ale limbajului
.

158
Cuvinte cheie
Cuvantul
Fonetic
Semantic
Emisfera dominanta
Emisfera subdominanta

Teste de autoevaluare
1. Definiti verbalizarea. (pg. 159 )
2. Definiti stadiul fonetic in organizarea structurilor verbale (pg. 160 )
3. Definiti stadiul semantic in organizarea structurilor verbale (pg. 160 )
4. Precizati zonele integrative ale limbajului (pg. 161 )
5. Enumerati tulburarile de vorbire in cazul lezarii enmisferei drepte. (pg. 163 )

Concluzii
Una din cele mai remarcabile capacităţi funcţionale ale creierului uman este
aceea de a elabora şi de a opera cu semne şi simboluri , care lărgesc considerabil
aria comunicării interpersonale şi registrul de prelucrare a informaţiilor extrase din
mediul extern.
Prin organizarea interna creierul poseda doar competenta lingvistica,nu si
performanta.
Important este de subliniat faptul ca , competenta lingvistica trebuie
fructificata din primele zile dupa nastere,altfel ea diminua si nesolicitata pana la
varsta de 14 ani dispare cu totul.
Pentru asigurarea fluentei comunicarii verbale este necesara engramarea in
mecanisme memorative , nu numai a cuvintelor cat si a regulilor logico-
gramaticale.

159
 Tezaurul lingvistic se elaboreaza treptat prin interiorizarea structurilor
obiective ale limbii.El se situeaza la diferiti indivizi,la nivele diferite in functie de
orizontul general de cultura si de specificul promisiunii.
Sistemul limbajului evolueaza in directia unei determinari semantice cat mai
precise dar aceasta nu ajunge sa fie niciodata absoluta.
In privinta diferentierii emisferice s-a evidentiat implicarea emisferei drepte in
realizarea optima a structurii si aspectelor dinamic procesuale a limbajului.
Datele oferite de analiza dreptacilor cu leziuni ale emisferei drepte ne arata ca
dominanta lingvistica a emisferei stangi nu elimina cu totul ci doar limiteaza
participarea emisferei drepte la realizarea comportamentului verbal.
Limbajul are organizare multidimensionala cu verigi diferite,o baza neuronala
larga si o schema logico-operationala unitara in care sunt incluse zone din toti
lobii cerebrali.
GLOSAR DE SPECIALITATE

ACETILCOLÍNĂ s.f. (Chim.) Substanță organică secretată de terminațiile

fibrelor nervoase. [< fr. acétylcholine].Acidulo gama amino butiric GABA
AFAZÍE, afazii, s. f. Pierdere totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a
înțelege limbajul articulat. – Fr. aphasie (< gr.).
AFÉCT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu desfășurare puternică și relativ de
scurtă durată. 2. (În sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacțiile
afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
AFERENT, -Ă adj. 1. în legătură cu ceva. 2. care se cuvine, revine cuiva. 3.
(anat.; despre vase, nervi) care merge de la periferie către un centru important sau
un organ. (< fr. afférent, lat. afferens)
AFEMÍE s. f. imposibilitatea de a exprima ideile, sentimentele prin cuvinte. (<
fr. aphémie)
AFONÍE s. f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor
acestuia. – Din fr. aphonie.
AGNOZÍE s.f. 1. (Med.) Tulburare manifestată prin pierderea capacității de a
recunoaște obiectele, persoanele etc. 2. (În filozofia lui Socrate) Mărturisire a
neștiinței conștiente. [Gen. -iei. / < fr. agnosie, cf. gr. a – fără, gnosis –
cunoaștere].
AGRAMATÍSM s. n. Necunoaștere a scrierii și a vorbirii corecte; lipsă totală de
învățătură; p. ext. incultură, ignoranță. –
Din germ.Agrammatismus, fr. agrammatisme.
AGRAFÍE s.f. Afecțiune patologică manifestată prin pierderea capacității de
exprimare în scris. [< fr. agraphie, cf. gr. a – fără, graphein– a scrie].
ALEXÍE s.f. (Med.) Incapacitate de a înțelege limbajul scris; cecitate verbală. [<
fr. alexie, cf. gr. a – fără, lexis – cuvânt].
ALOESTEZÍE s. f. transferare a unei senzații în regiunea corespunzătoare
simetrică. (< fr. alloesthésie)
160
AMIGDÁLĂ, amigdale, s. f. (Anat.) Fiecare dintre cele două glande de natură
limfatică, situate de o parte și alta a omușorului. – Dinfr. amygdale.
AMIMÍE s. f. Stare patologică constând în incapacitatea de exprimare a stărilor
afective prin mimică. – Din fr. amimie.
Amnezia anterograda (amnezie de fixare) se refera la incapacitatea de fixare a
evenimentelor recente, in urma unei traume, in timp ce reamintirea evenimentelor
din trecutul indepartat nu este afectata.
AMORFOGNOZÍE s. f. agnozie (parțială); imposibilitate de a recunoaște tactil
forma obiectelor. (< fr. amorphognosie)
AMUZÍE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și
exprimare muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce
privește muzica. – Din lat. amusia.
Angular gyrus , este o regiune a creierului în lobul parietal, care se află în
apropiere de marginea superioară a lobului temporal
, şi imediat posterior girusului supramarginal ; este implicat într-un
număr de procese legate de limbă,matematică şi cunoaştere. Aceasta este
zona Brodmann 39 din creierul uman.
ANOMÍE f. Stare a societății caracterizată prin lipsă de legi sau prin existența
unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului în colectivitate.
/<fr. anomie
anozodiaforíe s.f. Indiferență manifestată de un bolnav față de propria-i boală. (<
fr. anosodiaphorie)
ASIMBOLÍE s.f. Incapacitate patologică de a înțelege simbolurile (mai ales pe
cele ale limbii vorbite). [Gen. -iei. / < fr. asymbolie, cf. gr. a – fără, symbolon –
simbol].
ATAXÍE s. f. (Med.) Tulburare a coordonării mișcărilor voluntare din cauza
lezării unor căi nervoase și centri nervoși. – Din fr. ataxie.
Comisura anterioara , Comisura de la nivelul maduvei spinarii localizata in fata
canalului central si a comisurii cenusii anterioare.
DISFORÍE s. f. (Med.) Tulburare a dispoziției (3) manifestată printr-o stare
(penibilă) de tristețe și frică, însoțită uneori de iritabilitate extremă și de
agresivitate. – Din fr. dysphorie.
DISLEXÍE s.f. (Med.) Tulburare nervoasă, constând în dificultatea de a citi și a
înțelege ceea ce se citește. [< fr. dyslexie, cf. gr. dys – dificil, lexis – cuvânt].
ECOLALÍE s.f. Repetare automată a sunetelor auzite la alții, care se manifestă ca
simptom al unor boli nervoase. ♦ Repetare automată a vorbelor altuia. [Gen -iei. /
< fr. écholalie, cf. gr. echo – sunet, lalein – a vorbi].
ECOPRAXÍE s.f. (Med.) Imitare imediată și fidelă a gesturilor altei persoane,
observată la unii psihopați. [Gen. -iei. / < fr. échopraxie, cf. gr. echo –
ecou, praxein – a face].
EFERÉNT, -Ă adj. Care duce în afară. ◊ Nervi eferenți = nervi prin care excitația
trece de la centrii nervoși spre periferia corpului;vase eferente = vase care conduc
lichidele secretate. [< fr. efférent, cf. lat. effere – a duce în afară].

161
Ganglioni bazali , Afectiune neurodegenerativa, rara, caracterizeaza prin prezenta
zone de calcifiere in diverse regiuni cerebrale, in special in ganglionii bazali si
cortex. Sinonim: sindrom Fahr.
HIPOFONÍE s.f. Amuțire a unui sunet. [Gen. -iei. / < fr. hypophonie].
MACROPSÍE s.f. (Med.) Tulburare de vedere constând din impresia de mărire a
obiectelor; megalopsie. [Gen. -iei. / < fr. macropsie, cf. gr. makros – mare, opsis –
vedere].
PALILALÍE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care constă în repetarea involuntară
a unor propoziții sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din
nou, lalein – a vorbi].
SCOTÓM s.n. (Med.) Pierdere sau diminuare a vederii într-o zonă a câmpului
vizual. [Pl. -oame. / < fr. scotome, cf. gr. skotoma – întunecare].
Sistemul nervos adrenergic cuprinde structurile care eliberează şi sintetizează
catecolamine (dopamina, noradrenalină, adrenalină). Este reprezentat de căi
nervoase nevraxiale, de cvasitotalitatea fibrelor postganglionare simpatice, de
celulele cromafine constituite în medulosuprarenală şi paraganglioni sau
dispersate ca urmare a migrării din creasta neurală (sistem cromafin difuz).
Sistemul nervos autonom se mai numește și sistemul nervos
vegetativ sau sistemul nervos visceral. Impreună cu sistemul nervos
somatic formează sistemul nervos periferic la animalele vertebrate. Acest
sistem nu este controlat conștient("intenționat").
Sistem nervos central , Denumit si nevrax, sistemul nervos central (S.N.C.) este
format din miliarde de neuroni (celule nervoase) conectati intre ei si dintr-un tesut
de sustinere interstitial (nevroglie). El cuprinde encefalul (creierul,
cerebelul, trunchiul cerebral), protejat de craniu si maduva spinarii, amplasata
in coloana vertebrala.
TELENCEFÁL s.n. (Anat.) Partea anterioară a creierului. [Pl. -luri, -le. / <
fr. télencéphale].

162
 BIBLIOGRAFIE

 Alexander, M. P. (1989). Frontal lobe and language. Brain Lang Ed..

 Andersen, J. R. (1983). The architecture of Cognition, Harvard Univ. Press,
Cambridge M.A.
 Aniţei, M. (2010). Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti.
 Arseni, C., Golu, M., Dănăilă, L. (1983). Psihoneurologie, Editura Academiei,
Bucureşti.
 Bachevalier, J. (1996). Sistemele de memorie şi bazele lor neurofiziologice. În
: M.I. Botez (ed.). Neuropsihologia şi neurologia comportamentului, Editura
Medicală, Bucureşti, pp. 393-409.
 Bair, J.H. (1902). The practice curve: A study of the formation of habits, in
Psychol. Rev. Monog. Suppl., 19, 1 -70.
 Bergstrome, J.A. (1984). The relation of the interference of the practice effect
of an association, Amer. J. Psychol., 6, 433-442.
 Berlucchi G. (1983). Two hemispheres butone brain. Behav. Brain Sci., 6; pp.
171-172.
 Bianchi L. (1989).The functions of the frontal lobes, Brain Lang Ed.
 Black, B.I. (1991). Information in the brain, MIT Press, Cambridge Mass.
 Botez, M. (1996). Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului,
Ed. Medicală, Bucureşti.
 Bowditch, H.P. & Warren, J.W. (1980) The knee-jerk and its physiological
modifications, J. Psysiology, II, 25-46.
 Brown, W. (1915). Practice in associating color names with colors, Psychol.
Rev., 20, 45-55.
 Cattell, J.M. (1886). The time it takes to see and name objects, Mind, II, 63-
65;
 Cârneci, D. (1999). The emotional stroop task and anxiety: a cognitive
neuroscience approach, in Creier, Cogniţie, Comportament, decembrie, pp.27-
40.
 Culler, A.J. (1912) - Interference and adaptability - Arch, of Psychol., 24.

163
 Dănăilă, L. (2006). Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală, Bucureşti.
 Delacour, J. (2000). Introducere în neuroştiinţele cognitive, Editura Polirom,
Iaşi.
 EuroQol Group. EuroQol-a new facility for the measurement of health-related
quality of life. 1990. Health Policy, 16: pp.199-208.
 Floru, R. (1967). Psihofiziologia atenţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
 Frith, C. D. (1992). The role of the prefrontal cortex in self-consciousness : the
case of auditory hallucinations, In : Phil. Trans. R. Soc. Long. B 35, pp. 135-
154.
 Goldstein, K. (1994). Mental changes due to frontal lobe damage, J. Psychol.,
17, pp. 187-208.
 Hebb, D.O., Penfield W. - Human behaviour after expensive bilateral removal
from the frontal lobes, Arch. Neurol. Psychiatry, 44, 421-438, 1940. Jacobsen
C.F. - A study of cerebral function in learning: The frontal lobes, J. Comp.
Neurol. 52, 1931.
 Glaser, M.O. & Glaser, W.R. (1892) Time course analysis of the Stroop
phenomenon, J. of Exp. Psychol.: Human Perception and Performance, 8,
875-894.
 Goldstein, Kurt. (1948). Language and Language Disturbances: Aphasic
symptom complexes and their significance for medicine and theory of
language. New York: Grune & Stratton.
 Jacobsen C.F. (1935). Functions of frontal association areas in primates,
Arch. Neurol., Psychiatry.
 Jacobsen C.F., Nissen H.W. (1937). Studies of cerebral function in primates,
IV The effects of frontal lobe lesions on the delayed alternation habit in
monkey, J. Comp. Physiol. Psychol.
 Jacobsen C.F., Wolfe J.B., Jackson T.A. (1935). An experimental analysis of
the functions of the frontal association areas in primates, J. Nerv. Ment. Dis.
 Jürgens U, Von Gramon D. (1982). On the role of the anterior cingulate cortex
in phonation, Brain Lang., 15, 234-248.
 Koechlin, E., Ody, C., Kouneiheir, F. (2003). The architecture of cognitive
control in the human prefrontal cortex, Science, 302, 1181-1185.
 Kemenoff, L.A., Miller, B.L., Kramer J.H. (2009). Frontal Lobe Encyclopedia

164
 of the Human Brain.
 Kemenoff, L.A., Miller, B.L., Kramer, J.H. (2002). Frontal Lobe
Encyclopedia of the Human Brain, Elsevier, p. 317-325.
 Kleist K. (1931). Die Störungen der Ich-Leistrungen und ihre Lokalisation im
Orbitalinnen und Zwischenhirn. Monatsschrift fur Psychiatrie, 71, 338-350.
 Kleist K. (1934). Gehinipathologie, Barth, Leipzig.
 Kline, L.W. (1921). An experimental study of associative inhibition in J.
Exper. Psychol, 4, 270-299.
 Levin H.S., Goldstein F.C., Williams D.H., Eisenberg H.M. - The contribution
of frontal lobe lesions to the neurobehavioral outcome of closed head injury.
In Frontal Lobe Function and Dysfunction, E. Harvey, S. Levin, E. Howard,
M. Eisenberg et aL (eds.) p. 318-338, Oxford University Press, New York,
1991.
 Levine B., Black S.E., Luna A.R. - Highes cortical functions in man, New
York: Basic Books, 1966.
 Levin P.M. - The efferent fibers of the frontal lobe of the monkey, macaca
mulatta. J. Comp., 2010.
 Levin B., Black S.E., Cabey a R. et al. (1998). Episodic memory and the self
in a case of isolated retrograde amnesia, Brain, 121(10), pp.1951-1973.
 Levis H.S., Goldstein F.C., Williams D.H., Eisenberg H.M. - The contribution
of frontal lobe lesions to the neurobehavioral outcome of closed head injury.
In Frontal Lobe Function and Dysfunction, E. Harvey, S. Levin, E. Howard,
M. Eisenberg et al. (eds.) p. 318-338, Oxford University Press, New York,
1991.
 Lezak, M.D. (1995). Neuropsychological Assessment, 3rd ed., Oxford
University Press, New York.
 Lund, F.H. (1927) The role of practice in speed of association, in J. Exper.
Psychol., 10, pp. 424-433.
 Luria, A.R. (1966). Higher cortical functions in man, Tavistock, London.
 Luria, A.R., Homskaya, E.D. (1964). Disturbance in the regulative role of
speech with frontal lobe lesions In: Warren, J.M., Akert, K. (eds): The Frontal
Granular Cortex and Behaviour, New York: McGraw-Hill, p. 333-371.
 Malmo, R.B. (1942). Interference factors in delayed response in monkeys after

165
 removal of frontal lobes, J. Neurophysiol., pp.37-58.
 Mc Lardy, T. (1950). Thalamic projection to frontal cortex in man, J. Neurol.
Neurosurg. Psychiatry.
 Mesulam, M.M. (1998). From sensation to cognition, Brain, 121, 1013-1052.
 Meyer A., Beck, E., McLardy, T. - Prefrontal leucotomy: a ncuro-anatomical
report. Brain, 70,18-49, 1947.
 Meyer A.(1971). Historical Aspects of Cerebral Anatomy, Oxford University
Press, New York.
 Milner, B.(1963). Studies of interference of different brain lesions on card
sorting. Arch. Neurol, 9, 90-100.
 Milner B. (1964). Some effects of frontal lobectomy in man. In: Warren, J-M.,
and Akert, K., (eds), The Frontal Granular Cortex and Behaviour, McGraw-
Hill, New York, pp. 313-331.
 Miller B.L., Cummings J.L. (1998).(eds.), The Human Frontal Lobes:
Functions and Disorders. Guilford Publications, Inc., New York.
 Miller B.L., Cummings J.L. (1999). The Human Frontal Lobes: Functions and
Disorders, Guilford New York.
 Miller, B.L., Cummings, J.L., Villanueva-Meyer, J. et al. (1991). Frontal lobe
degeneration: Clinical neuropsychological and SPECT characteristics,
Neurology, 42, pp.1374-1382.
 Miller B.L., Chang L., Mena I. et al. (1993). Progressive right frontotemporal
degeneration: Clinical neuropsychological and SPECT characteristics,
Dementia, 4, pp. 204-213.
 Mitrofan, N. (2006). Psihodiagnostic, Note de curs, 2004-2006, Bucureşti.
 Mitrofan, Iolanda (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane –
psihologie, psihopatologie şi psihoterapie a copilului şi familiei, Editura
Polirom, Iaşi.
 Morecraft, R.J., Yeterian, E.H. (2002). Prefrontal Cortex. Encyclopedia of the
Human Brain, Elsevier, pp. 11-26.
 Muller, G.E. & Schumann, F. (1894). Experimentelle Beitrage Zu
Utersuchung des Gedächtnisses - Zsch. F. Psychol., 6, 81-190.
 Munsterberg, H. (1892). Gedachtnisstudien. Beitrage zur Experimentellen
Psychologie , 4, 70.

166
 Neary, D., Snowden, J.S., Gustafson, L. et al. (1998). Frontotemporal lobar
degeneration; A consensus on clinical diagnostic criteria, Neurology, 51(6),
1546-1554.
 Newell, A., Simon, H.A. (1972). Human Problem Solving, Englewood Cliffs,
NJ: Prentice Hall.
 Passingham, R.E. (1995). The Frontal Lobes and Voluntary Action, Oxford
University Press New York.
 Peterson, J. & David, Q. J. (1918) The psychologie of handling men in the
army, Minneapolis, Minn. Perine Book Co, 146.
 Petrides, M., Pandya, D.N. (1994). Comparative architectonic analysis of the
human and the macaque frontal cortex. In: Handbook of Neuropsychology,
Vol 9, F. Boiler and J. Grafman (Eds.), p.17-58, Elsevier Science, New York.
 Petrovici, I. (1968). Apraxia of gait and of trunk movements, J. Neurol. Sei., 7,
229-243.
 Posner, M.I., DiGiorlamo, G.J., Fernandez-Duque, D. (1997). Brain
mechanisms of cognitive skills. Consciousness Cognition, 6, pp.267-290.
 Pribram, K.H. (1971). Languages of the brain. Prentice-Hall Inc. Englewood
Cliffs, New Jersey.
 Prigatano, G.P., Schacter D.L. (eds.) (1991). Awareness of Deficit after Brain
Injury: Clinical and Theoretical Issue, Royal Cern. Soc. London.
 Răşcanu, Ruxandra (1999). Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi
tineri, Editura Actami, Bucureşti.
 Răşcanu, Ruxandra (2006). Introducere în psihodiagnoza clinică. Partea a II-
a, Editura Universităţii din Bucureşti.
 Roberts, R.J., Hager, L.D., Heron, C. - Prefrontal cognitive processes:
Working memory and inibition in antisaccade task, J. Exp. Psychol. Gen., 123,
374-393, 1994.
 Roberts, A.C., Robbins, T.W., Weiskrantz, L. (eds.) - The Prefrontal Cortex,
Executive and Cognitive Functions, Oxford University Press, New York,
1998.
 Rolando L. - Delia strutfura degli emisferi cerebrali. Memorie della Reale
Academia di Scienze di Torino 35, 103-146 (cited by Meyer 1971), 1831.
 Romberg M.H. - Lehrbuch der Nervenkheiten des Menschen. Berlin: Dunker.

167
 1840-1846. English translation by EH Sieveking. A manual of the Nervous
Diseases of Man. London The New Operations on the Sidenham Society
(1840-1846, 1853).
 Rubens A.B. - Aphasia with infarction in the territory of the anterior cerebral
artery, Cortex 1, 239-250, 1975.
 Schuster P. - Psychische Störungen bei Hirntumoren, Enke, Stuttgard, 1902.
 Scoville W.B. - Psichosurgery and other lesions of the brain affecting human.
Proc. The Ilth Int.Conf. Psychosurg., Copenhagen, CH. C. Thomas Publ.
Springfield 111, 1973.
 Shallice T. - Specific impairments of planning, Philos Trans. R.. Soc. Lond. B
298, 199-209,1982.
 Shallice T. - From Neuropsychology to mental structure, Cambridge
University Press, Cambridge, 1988.
 Shallice T., Burgess P. - Higher-order cognitive impairments and frontal lobe
lesions in man. In: Levin HS, Eisenberg HM, Benton AL (eds.), Frontal Lobe
Function and Dysfunction, Oxford University Press, New York, 1991.
 Soury J. - Le System Nerveux Central. Paris, Carre et Naud, 1899.
 Spillane J.D. - The Doctrine of the Nerves: Chapters in the History of the
Neurology, New York, Oxford University Press, 1981.
 Stroop, J. R. (1935) Studies of interference in serial verbal reactions, in J. of
Exp. Psychol, 18.
 Stuss D.T., Benson D.F. - Neuropsychological studies of the frontal lobes,
Psychol. Bull., 95(1),3-28, 1984.
 Stuss D.T., Benson D.F. - The Frontal Lobes, Raven Press, New York, 1986.
 Şchiopu, Ursula (2002). Introducere în psihodiagnostic, Editura Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti.
 Teuber H.L. - Unity and diversity of frontal lobe functions. In: The frontal
granular cortex and behaviour, sub red. Konorski, G., Teuber, HL, Zernicki,
B., International Symposium, Acta Neurobiolexp., Varşovia., 1972.
 Sugg, M. & McDonald, J. (1994). Time Course of Inhibition in Color-
Response and Word-Response versions of the Stroop Task, J. of Exp.
Psychol.: Human Perception and Performance, 3, 647-675.
 Qensel F. - Stimhirnverletzung mit Charakterveranderung. Muenchener

168
 Medizinische Wochenschrift 61, 1761-1763, 1914.
 Telford, C.W. (1930). Differences in responses to colors and their names - J.
Genet. Psychol., 37.
 Valensteín E.S, - Brain control, J. Wiley and Sons, New York, 1973. Van
Hoesen G.W. - The modem concept of association cortex, Curr. Opin.
Neurobiol 3,150-154, 1993.
 Varolio C. - De Nervis Opticis. Padua: Meitti (cited by Clarke and O'Malley,
1968; Meyer 1971), 1573.
 Varolio C. - Anatomiae sive de Resolutione Corporis Humani. Frankfurt:
Weohel and Fischer (cited by Clarke and O'Mai ley, 1968, Meyer 1971), 1571.
Vincent C, - Neurochirurgiscbe Bertrachtungen über die Funktionen des
Frontal Lappens Dtsch, Med. Wochcnschr. 62, 41-45, 1936.
 Virzi, R.A. & Egeth, H.E. (1985). Toward a translational model of Stroop
interference - Memory and Cognition, 13,304-319.
 Walker A.E. (1935). The retrograde cell degeneration in the thalamus of
macacus rhesus following hemidecortication, J. Comp. Neurol., 62, 407-419,
1935.
 Walker A.E. - The Primate Thalamus, University of Chicago Press, Chicago,
1938.
 Willis T. - Cerebri Anatome. London Martyn & Allestry. Translation by S.
Pordage On the Anatomy of the Brain. London: Dring, 1681. Feindel W (ed.)
Thomas Willis The Anatomy of the Brain and Nerves. Montreal: McGill
University Press, 1965, 1664.
 Zangwall O.L. - Psychological deficits associated with frontal lobe lesions.
Int. J. Neurol. 5, 395-402, 1966.
 Young B.G., Mc Glone J. - Cerebral localization. In: Joynt R., ed. Clinical
Neurology. Philadelphia: J.B. Lippincott Co., 1992, voi. I. Ch. 9, 1-40, 1992.

169