Modul 3

VÂRSTA ADULTĂ DE MIJLOC

Scopul modulului: Prezentarea specificului dezvoltării la vârsta adultă de mijloc.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanŃii trebuie să:

cunoască elementele particulare ale funcŃionării fizice şi cognitive la

vârsta adultă de mijloc

prezinte aspectele specifice relaŃiilor sociale în această etapă de vârstă

identifice caracteristicile "crizei" vârstei de mijloc, respectiv
elementele care nu susŃin existenŃa acesteia la toŃi indivizii

1.1 Introducere

Perioada 40-60 ani este cunoscută în literatura de specialitate ca etapa adultă de

mijloc, în care, cu toate că încep să apară unele deteriorări, indivizii funcŃionează încă
optim şi în unele domenii ating chiar apogeul (de exemplu, în carieră sau în viaŃa
socială). În această etapă, indivizii „pierd” calificativul „tineri”, însă îl câştigă pe cel de
adulŃi cu adevărat maturi. Această vârstă este caracterizată atât prin câştiguri, cât şi
prin pierderi, iar aspectul central pare să fie nevoia de a găsi echilibrul între multiplele
roluri de îndeplinit (Lachman, 2004). Unii autori consideră această etapă drept una de
importanŃă vitală deoarece, pe de o parte, exprimă o funcŃionare echilibrată la intersecŃia
dintre creştere şi declin şi, pe de altă parte, este un pod între generaŃiile tinere şi cele mai
în vârstă (Lachman, 2015; Lachman, Teshale, & Agrigoroaei, 2015).
 1. Ce se întâmplă la nivel fizic?
• Tonusul muscular şi flexibilitatea musculară scad. De asemenea sunt din
ce în ce mai prezente minusuri în forŃa musculară sau în coordonarea
motorie. Timpul de reacŃie scade per ansamblu cu 20%. Aceste deficite
fizice pot fi compensate prin baza de cunoştinŃe de care dispune individul
şi prin modalităŃi de stimulare lărgită.

• Adaptarea ochilor la lumină intensă e mai înceată, scade capacitatea de

focalizare pe obiecte foarte apropiate, iar persoanelor le e mai greu să
distingă între tonuri de albastru şi verde
• După vârsta de 40 de ani scade capacitatea de a detecta unele sunete de
frecvenŃe mai înalte, precum şi de a distinge între unele consoane, în
special f, g, s, t, z, ş (Marshall,1981)
• După vârsta de 50 de ani scade volumul de materie cenuşie şi de materie
albă, deşi nu atât de pronunŃat ca şi după 70 de ani (Poole et al., 2007)

Totuşi, la această vârstă, deşi simŃurile nu sunt la fel de acute ca înainte, varietatea de
stimulări posibile compensează relativul deficit.

Putem spune însă că aceste modificări sunt graduale şi nu sunt resimŃite acut de către
indivizi. Pe de altă parte, viaŃa sedentară determină modificări mai abrupte! (Poole,
Warren, & Nunez, 2007)

• După vârsta de 50 de ani, creşte frecvenŃa bolilor cronice.

• Apar menopauza (45-55 ani) şi andropauza (la aprox. 10 ani diferenŃă faŃă de
instalarea menopauzei la femei, Weg, 1989). Din punct de vedere sexual, se
înregistrează modificări ale capacităŃii reproductive. La femei menopauza are ca
şi consecinŃă şi apariŃia osteoporozei şi creşterea riscului de boli cardiovasculare,
datorită nivelului redus de estrogeni. Menopauza are însă şi un impact psihologic
masiv, care poate să ducă la depresie; dar ca şi în cazul adolescenŃilor, nu este
vorba neapărat de modificări anatomice, cât de atitudinea faŃă de schimbările
corporale – atât cea a propriei persoane, cât şi a celor din jur. La bărbaŃi apar de
 asemenea modificări hormonale, fluctuaŃii ciclice care determină o alterare a
fertilităŃii.

2. Ce se întâmplă la nivel cognitiv?

Creşte capacitatea de a rezolva probleme care se bazează pe informaŃia existentă deja

(inteligenŃă cristalizată) şi începe să scadă capacitatea de a rezolva probleme noi în
situaŃii noi (inteligenŃa fluidă, vezi teoria lui Cattell). AdulŃii tind să gândească integrativ
– adică, filtrează problemele şi situaŃiile prin prisma experienŃei lor de viaŃă. În
continuare se află în faza de gândire post-formală şi adesea au de câştigat datorită
experienŃei mult mai bogate de acum.

Temă de reflecŃie nr. 1

Persoanele aflate la vârsta adultă de mijloc tind să filtreze
problemele şi situaŃiile prin prisma experienŃei lor de viaŃă, fapt care îi
ajută de multe ori în rezolvarea mai rapidă şi eficientă de probleme. Pe
de altă parte cum credeŃi că este implicată acest specific al gândirii
adultului în aşa-numitul „conflict între generaŃii”?

• Într-o serie de studii, studenŃi şi adulŃi mai în vârstă au fost solicitaŃi să

sumarizeze povestiri (Labouvie-Vief & Hakim-Larson, 1989, apud Papalia &
Olds, 1992). Una din ele era o fabulă despre un lup care îi promite unui cocor să îl
recompenseze dacă acesta îi scoate un os blocat în gât (Labouvie-Vief, Schell &
Weaverdyck, 1982). Cocorul scoate osul cu ciocul – o manevră care presupunea
să îşi pună capul între fălcile lupului – iar apoi cere recompensa promisă; lupul îi
răspunde că recompensa lui e aceea de a fi lăsat să scape cu viaŃă!
Ambele grupuri de vârstă au reactualizat povestea în detaliu, dar au oferit
sumarizări foarte diferite. StudenŃii s-au limitat la a face inferenŃe pe baza textului
propriu-zis, în timp ce adulŃii mai în vârstă au extras semnificaŃii morale şi
sociale bazate pe propriile experienŃe şi lecŃii de viaŃă.
• Un studiu similar, conceput în jurul unei pilde sufiste a inclus şi un grup de vârstă
mijlocie (R. G. Adams, 1986). În acest studiu a reieşit clar faptul că adulŃii de
 vârstă medie gândeau pe două niveluri în acelaşi timp: ei integrau ceea ce exista
în text cu semnificaŃia psihologică şi metaforică pe care povestirea o avea pentru
ei în mod individual (Papalia & Olds, 1992).

La această vârstă, adulŃii pot să rezolve mai bine problemele practice. Studiile arată
că, în comparaŃie cu tinerii, persoanele între 40-60 de ani au scoruri mai bune atunci când
problemele din teste vizează aspecte cotidiene (de ex., “copilul dvs. de 8 ani şi jumătate a
întârziat o oră şi jumătate de la şcoală”, “pivniŃa dvs. este inundată”). De fapt, abilitatea
de a rezolva probleme cotidiene continuă să se dezvolte până în al şaselea deceniu de
viaŃă (Lachman, 2015; Poole et al., 2007).
Există studii care arată că după vârsta de 35 de ani asistăm la o scădere lentă a
scorurilor la diferite teste de inteligenŃă (Aiken, 1998, cap. 4), însă explicaŃiile pot să nu
vizeze numai funcŃionarea cognitivă per se: este posibil ca rezultatele să fie explicate de
diferenŃe la nivelul şcolarizării sau al condiŃiilor sociale.
Cu toate că creativitatea atinge cotele maxime în a doua parte a tinereŃii, aceasta se
menŃine adesea la cote ridicate şi în etapa adultă de mijloc, mai ales în prima fază a
acesteia (Aiken, 1998) – nu trebuie să uităm însă că diferenŃele individuale în acest
domeniu sunt foarte mari!
Privind lucrurile în ansamblu, trecerea prin etapa de adult presupune dezvoltarea unei
gândiri mai flexibile şi a toleranŃei faŃă de ambiguitate (Poole et al., 2007).

ÎnvăŃarea la vârsta adultă de mijloc

Asistăm în ultimele decenii la o creştere semnificativă a persoanelor cu vârsta

cuprinsă între 40-60 de ani care urmează o formă sau alta de învăŃământ (fie că se înscriu
pentru prima dată la colegiu sau la facultate, fie că îşi continuă studiile într-o formă sau
alta), mai ales în Statele Unite. Acest lucru este motivat în particular de modificările de la
nivelul pieŃei muncii, în care există o mobilitate tot mai mare a indivizilor de la o profesie
la alta. Pe de altă parte, mulŃi dintre cei care se apropie de pensie doresc să îşi extindă
orizontul cunoaşterii, mai ales pentru a-şi utiliza timpul liber într-un mod cât mai
interesant cu putinŃă.
 Se pare că indivizii ajunşi la vârsta matură sunt mai motivaŃi ca şi studenŃi decât
persoanele mai tinere şi, pe de altă parte, au înŃeles deja că învăŃarea nu este limitată la
clasă sau sala de curs, ci poate avea loc şi acasă sau la locul de muncă. Cu toate că ei pot
să nu aibă anumite abilităŃi academice specifice foarte dezvoltate, ei compensează acest
“deficit” prin bogăŃia şi varietatea experienŃelor de viaŃă pe care le aplică la materialul pe
care îl au de învăŃat (Datan, Rodeheaver, & Hughes, 1987, apud Papalia & Olds, 1992).

În schimb, se pare că studenŃii maturi sunt adesea mai anxioşi şi mai puŃin
încrezători în forŃele proprii decât colegii lor mai tineri. În plus, au uneori probleme de
ordin practic, întrucât le este mai dificil să adapteze orarul cursurilor la programul lor de
lucru şi la cel din familie (Papalia & Olds, 1992).

Temă de reflecŃie nr. 2

Care credeŃi că ar putea fi câteva dintre motivele anxietăŃii
resimŃite de persoanele adulte care reiau studiile, şi ale încrederii lor mai
reduse în forŃele proprii? ÎncercaŃi să discutaŃi cu un coleg aflat în
această situaŃie, sau, dacă este cazul, reflectaŃi asupra propriilor
experienŃe!

3. Ce se întâmplă la nivel social?

A. "Criza" vârstei de mijloc (40-45 ani)

Până la vârsta de 40 de ani, persoanele reuşesc să-şi păstreze, faŃă de sine în

primul rând, o imagine tânără (sau cel puŃin evenimentele care se succedă continuu nu le-
au lăsat timpul necesar meditaŃiei asupra trecerii şi transformărilor inevitabile). Cam la
această vârstă, individul e confruntat cu acumularea de dovezi privind declinul său în ce
priveşte capacităŃile fizice, mnezice sau entuziasmul implicării într-o sarcină.

Alte aspecte tipice caracteristice pentru acest interval :

 • apare conştientizarea morŃii
• încep să dispară mulŃi dintre oamenii importanŃi din viaŃa adultului
• are loc o reevaluare a propriei vieŃi şi o conştientizare mai ales a ceea ce persoana
nu a realizat
• copiii lor devin adolescenŃi, ceea ce duce adesea la conflicte între generaŃii
(adulŃii au fost numiŃi în această fază "generaŃia sandwich", prinşi pe de o parte
între părinŃii lor din ce în ce mai slabi şi neputincioşi şi pe de altă parte între copiii
ce au nevoie de tot sprijinul şi grija lor)
• încep să fie conştienŃi de sexualitatea în curs de maturizare a copiilor lor în paralel
cu semnele "stingerii" propriei vieŃi reproductive

Se vorbeşte în general despre un dublu standard al vârstei de mijloc, deoarece semnele

îmbătrânirii sunt valorizate diferit la cele două sexe. De exemplu, părul care începe să
încărunŃească face ca bărbaŃii să fie cotaŃi drept şi mai atractivi, în vreme ce la femei este
semn că "au trecut pragul" vârstei a treia. Acest dublu standard afectează relaŃiile de
cuplu.

Farell & Rosenberg (1981) contestă existenŃa unei crize a vârstei de mijloc per se,
considerând în schimb că individul, confruntat cu stresori inevitabili oricărei perioade de
dezvoltare, poate dezvolta un mod specific de a le face faŃă, ce determină o aşa-numită
"auto-izolare", căreia îi corespunde o negare a sentimentelor de slăbiciune ce se ascunde
sub diverse măşti. Totuşi, nu poate fi ignorată şi categoria de persoane care, printr-o
confruntare activă cu stresul, îl depăşesc şi se simt în deplin control asupra propriei vieŃi.

Cu alte cuvinte, datele de până acum nu susŃin existenŃa unei „crize” la toate
persoanele de această vârstă.

B. Reorientare - (45-60 ani)

Acesta este un interval fructuos al maturităŃii depline, în care individul poate ajunge la
apogeul în carieră, în succesul financiar, în poziŃia socială. Adesea:
 • femeile devin mai masculine, se concentrează mai mult asupra vieŃii lor
profesionale, se implică mai mult în viaŃa socială (organizaŃii, partide), devin
asertive, impunătoare
• bărbaŃii încep să fie mult mai întorşi spre viaŃa de familie, devin mai calzi, tandri

Maximul de expectanŃe realizabile referitoare la carieră se definitivează; de asemenea, pe

măsură ce se trece spre finalul perioadei, este tot mai greu să se păstreze "la zi" cu ritmul
schimbărilor din propria profesie.

C. Familia la vârsta adultă de mijloc

Întrucât copiii persoanelor ajunse la vârsta adultă de mijloc încep să părăsească

familia (fie merg la studii superioare în alt oraş, fie se căsătoresc), unii autori vorbesc
despre „cuibul gol”, un fenomen care afectează viaŃa adulŃilor. Cu toate că mult timp s-a
considerat că efectele vor fi mai drastice la mame, deoarece ele s-au implicat mai mult în
creşterea copiilor, se pare că există efecte majore şi în cazul bărbaŃilor, care regretă că nu
au petrecut mai mult timp cu copiii lor înainte ca aceştia să plece de acasă (Papalia &
Olds, 1992). Pe de altă parte, situaŃia în care copiii nu părăsesc căminul atunci când
părinŃii se aşteaptă la acest lucru (în sensul dobândirii autonomiei de către copiii lor) este
la fel de dificilă.

Fenomenul „cuibului gol” poate să afecteze în ambele sensuri relaŃia dintre soŃii
rămaşi acum singuri din nou – fie cuplul ajunge la un moment de criză şi partenerii îşi
dau seama că nu mai au prea multe lucruri în comun, fie, în cazul căsătoriilor reuşite,
cuplul rămâne unit.

Trebuie însă menŃionat faptul că, dincolo de toate provocările, adulŃii de mijloc
sunt cei de care depind şi copiii lor, dar şi vârstnicii din familiile lor (vezi ideea de
„generaŃie sandwich” mai sus), aşadar ei reprezintă generaŃia care deŃine adesea roluri
cheie în interacŃiunea şi sprijinirea celorlalte generaŃii (Lachman, Tehsale, & Agrigoroai,
2015).
D. Munca la vârsta adultă de mijloc

Profesia oferă la această vârstă satisfacŃii şi, de aceea, este unul din aspectele care
oferă sens vieŃii adulŃilor. AdulŃii se află acum în stadiul de menŃinere la nivel
ocupaŃional (Super, 1990, apud Aiken, 1998), respectiv perioada în care scopurile legate
de carieră fie se materializează, fie devine clar că nu se vor împlini niciodată. După vârsta
de 55 de ani începe pregătirea pentru pensionare, care este caracterizată adesea prin
decelerare.

Uneori, persoanele de această vârstă pot să aibă un nivel scăzut de satisfacŃie la

locul de muncă, mai ales dacă şansele de avansare sunt limitate sau există griji pentru
viitor. De asemenea, cu cât o persoană este mai în vârstă şi are un nivel educaŃional mai
scăzut, cu atât cresc efectele negative în cazul pierderii locului de muncă. Aceste efecte
se pare că sunt mai pronunŃate în cazul adulŃilor aflaŃi în etapa de mijloc (Aiken, 1998):
tinerii sunt mai optimişti deoarece ştiu că au toată viaŃa înainte, în timp ce persoanele de
vârsta a treia sunt deja oricum înainte de momentul pensionării.

Decizia de a se pensiona poate fi luată din mai multe motive, însă se pare că ea este luată
de regulă de îndată ce devine o oportunitate din punct de vedere financiar (Aiken, 1998).
Planificarea pensionării ar trebui să înceapă, în mod ideal, cu 5-10 ani înainte de
momentul pensionării pentru a evita adaptarea scăzută la acel moment (vezi modulul 4).
De cele mai multe ori însă, planificarea este informală şi mult mai apropiată de momentul
pensionării ceea ce duce la anticiparea slabă a problemelor care pot să apară (Aiken,
1998). Planificarea este cu atât mai necesară acum, când sistemele de pensii de stat sunt
tot mai puŃin viabile.

Temă de reflecŃie nr. 3

ReflectaŃi asupra comportamentelor unei persoane pe care o
cunoaşteŃi şi care se află în pragul pensionării. Au existat unele pregătiri
legate de acest moment? Care sunt planurile de viitor alea acestei
 persoane? În ce măsură sunt acestea influenŃate de atitudinile sociale
legate de pensionare?

Sarcini de dezvoltare ale adulŃilor ( după Chickering & Havighurst):

35-45 ani • Adaptarea la schimbările în cerinŃele locului de muncă

• Revizuirea planurilor de carieră
tranziŃia vârstei • Re-definirea relaŃiilor de familie
de mijloc
45-57 ani • MenŃinerea carierei sau re-direcŃionarea profesională
• Stabilizarea relaŃiilor de familie
adult propriu-zis • Ajustarea la schimbările biologice

57-65 ani • Pregătirea pentru pensionare

adult târziu

E. Adaptarea culturală
În actuala eră a globalizării, un număr din ce în ce mai mare de indivizi se
deplasează înafara şi revin înăuntrul spaŃiului cultural de origine, aceste migraŃii
punându-şi amprenta asupra indivizilor care sunt aculturaŃi (Heine & Lehman, 2004) sau
re-aculturaŃi, în cazul în care pendulează între Ńara de origine şi o Ńară gazdă
(Onwumechili, Nwosu, Jackson II & James-Hughes, 2003).
Adaptarea la o cultură diferită de cea de origine este o sarcină de dezvoltare
pentru tot mai mulŃi adulŃi. MigraŃiile contemporane pot lua forme multiple, în funcŃie de
intervalul de timp petrecut în noul spaŃiu cultural: a) termen scurt – turism (se estimează
că în 2010 se vor înregistra aproximativ 940 de milioane de călătorii pe an; b) termen
mediu – studiu, activităŃi comerciale, job-uri în companii multinaŃionale, munci
sezoniere; în acest caz se vorbeşte despre aşa-numiŃii sojourners; c) termen lung – în
cazul celor care au obŃinut rezidenŃă permanentă.
IniŃial, a fost propusă sintagma „şoc cultural” (Oberg, 1960) pentru a descrie
contactul cultural dintre membrii unor culturi diferite, mai precis experienŃele unui
„străin” la intrarea într-un nou mediu cultural. Pornind de la un studiu al lui Lysgaard
(1955) focalizat pe procesul de adaptare la mediul SUA al unor bursieri norvegieni
Fulbright, s-a conturat ideea că, după o perioadă de entuziasm şi euforie, de trăire a
„aventurii”, de „lună de miere” cu noul mediu socio-cultural, se instalează o criză de
adaptare, cauzată de dificultatea individului de a se integra în grupurile Ńării-gazdă, şi de a
stabili relaŃii personale intime, ceea ce duce la dezvoltarea unor sentimente de singurătate
şi „dor de casă”. Această a doua fază a fost numită „şoc cultural”. Abia după cel puŃin 6
luni această criză se rezolvă şi are loc o veritabilă ajustare la noua cultură.
Abordări ulterioare (Wad, Bochner & Furnham, 2001, Bochner, 2003) au sugerat
că termenul de „şoc” cultural este impropriu, fiind o etichetă de tip „clinic” ataşată unui
proces de adaptare activă, care se desfăşoară la multiple niveluri – cognitiv,
comportamental şi emoŃional - şi care depinde deopotrivă de factori individuali şi sociali.
În ceea ce priveşte procesul adaptării culturale, Oberg (1960) sugerează că acesta ar
parcurge un traseu în formă de U, cu patru stadii distincte: „lună de miere”, criză,
rezolvarea crizei şi ajustare propriu-zisă. Dacă din punctul de vedere al lui Oberg „luna
de miere” durează câteva săptămâni, studii ulterioare realizate de Ward & Kennedy
(1996), Ward, Okura, Kennedy & Kojima (1998) par să infirme această idee, sugerând că
perioada critică se instalează de la bun început, acoperind primele 4-6 luni de viaŃă în
noua cultură.
Luând în considerare mai ales cazul celor care migrează pe termen scurt,
Gullahorn & Gullahorn (1963) au propus un traseu în formă de W, considerând că
aceeaşi succesiune de etape se repetă şi la întoarcerea acasă, când individul este nevoit sa
se re-acomodeze la cultura de origine.
Studii recente atrag însă atenŃia asupra faptului că procesul de adaptare culturală
este mult mai complex decât postulează aceste curbe în formă de U sau W, putând fi
mult mai acurat descris, de exemplu, prin modele dinamice (Haslberger, 2005).

Emigrarea şi adaptarea culturală

Adaptarea la noua cultură, mai ales în cazul celor care obŃin rezidenŃă
permanentă, presupune în mod particular o serie de schimbări majore, urmate de un
interval de relativă stabilitate, de intrare în rutine şi aşezare. Procesul de construcŃie a
unei noi identităŃi este oarecum similar cu cel parcurs de individ la ieşirea din adolescenŃă
şi intrarea în viaŃa adultă (Schrauf & Rubin, 1998). După unele studii, noua identitate
este ancorată inclusiv lingvistic; de exemplu, Marian & Neisser (1997) au arătat că
memoria autobiografică a unor studenŃi bilingvi ruso-englezi, emigranŃi în SUA, a fost
activată diferenŃiat, în funcŃie de contextul lingvistic: amorsele în limba rusă au dus la
apariŃia unor amintiri mai timpurii şi a unor evenimente petrecute în Rusia, iar cele în
limba engleză au amorsat amintiri mai târzii, corespunzătoare unor evenimente petrecute
în SUA.
Studiind memoria autobiografică a unor adulŃi (61-69 ani) de origine hispanică,
imigranŃi în SUA între 20-35 ani, Schrauf & Rubin (1998) au constatat o creştere a
numărului amintirilor acestora din perioada în care a avut loc emigrarea şi aşezarea /
ajustarea la noua cultură. Curba normală a reamintirii presupune ca intervalul 10-30 ani
să fie cel critic pentru actualizarea majorităŃii informaŃiilor de ordin autobiografic
(reminiscence bump). Dar, în cazul celor care au emigrat la 34-35 ani, un număr mult mai
mare de informaŃii autobiografice corespund intervalului de timp proxim stabilirii şi
adaptării la noua cultură.
O problemă încă deschisă este cea a existenŃei unei posibile perioade sensibile
pentru învăŃarea culturală (Heine & Lehman, 2004). De exemplu, un studiu realizat de
Minoura (1992) pe emigranŃi japonezi stabiliŃi în SUA sugerează că un astfel de interval
critic ar putea fi cel al vârstei de 9-15 ani: persoanele născute în Japonia dar care au
emigrat înainte de 9 ani s-au dovedit a fi puternic americanizate şi distante faŃă de
moştenirea culturală de origine; persoanele care au emigrat după 15 ani au întâmpinat
dificultăŃi în îmbrăŃişarea noii culturi, mai ales din punctul de vedere al experienŃei
emoŃionale. Doar cei care au emigrat în intervalul 9-15 ani s-au dovedit a-şi păstra
sensibilitatea culturală pentru ambele culturi.
După Bochner (2003), adaptarea la o nouă cultură este un proces dinamic, care se
desfăşoară la nivelul unor multiple dimensiuni:
• emoŃională – presupune experienŃierea unor emoŃii negative, precum confuzie,
neajutorare, anxietate, „dor de casă”, „doliu”, stimă de sine scăzută, dar şi a unor
emoŃii pozitive;
 • comportamentală – implică prezenŃa unor abilităŃi sociale instrumentale (de
navigare în noul mediu – de ex., la cumpărături), de interacŃiune (solicitare de
indicaŃii), relaŃionare (stabilirea unor relaŃii de prietenie cu indivizi din noua
cultură) şi lingvistice;
• cognitivă – adaptarea este facilitată de prezenŃa interesului pentru alte culturi, a
toleranŃei faŃă de diferenŃele culturale, a atitudinii pozitive faŃă de un mediu
cultural nou, ne-familiar. Identitatea etnică este o componentă esenŃială la nivelul
acestei dimensiuni; se consideră astfel că există: a) indivizi monoculturali, care fie
resping cultura de origine şi o îmbrăŃişează pe cea nouă, pierzându-şi identitatea
etnică originară, fie resping cultura Ńării gazdă şi exagerează cultura primară, ceea
ce duce la naŃionalism/rasism; b) indivizi marginali, care oscilează între cele două
culturi, ceea ce generează la nivel individual conflict şi confuzie a identităŃii; şi c)
indivizi biculturali, care sintetizează, integrează ambele culturi, acest proces
având ca rezultat dezvoltarea personală.

Temă de reflecŃie nr. 4

De ce credeŃi că indivizii biculturali, care integrează ambele
culturi, par să beneficieze la nivelul dezvoltării personale de pe urma
experienŃei de emigrare? ReflectaŃi asupra efectelor accesului la două
surse de resurse, la diversificarea soluŃiilor la probleme, etc.

S-a încercat şi identificarea predictorilor adaptării socio-culturale în cazul

emigranŃilor. Astfel, s-ar părea că următoarele variabile prezic o ajustare cu succes la
noua cultură: nivelul de educaŃie, venitul, statutul socio-economic, genul - femeile au
adesea mai puŃine oportunităŃi de a învăŃa despre noua cultură, mai ales dacă rolul asignat
lor de către cultura de origine este acela de soŃie şi mamă casnică, responsabilă pentru
conservarea tradiŃiei; alte studii sugerează că, dimpotrivă, bărbaŃii sunt cei cu probleme
de adaptare mai numeroase, întrucât ei sunt mai responsabili de relaŃiile cu Ńara gazdă, la
locul de muncă sau la nivelul instituŃiilor publice – şi suportul social.
AlŃi factori care constrâng adaptarea cu succes sunt legaŃi de cantitatea şi calitatea
relaŃiilor cu Ńara / cultura gazdă (Van Oudenhoven, Ward & Masgoret, 2006). Mai ales
studiile realizate în cazul adaptării pe termen mediu la o nouă cultură (sojourners)
sugerează importanŃa diferenŃelor culturale percepute sau mai precis a distanŃei culturale
– discrepanŃa percepută între cultura de origine şi cultura gazdă. DistanŃa culturală
percepută este amplificată de prezenŃa unor seturi de valori fundamentale diferite în cele
două culturi.
În plus, Zlobina, Basabe, Paez & Furnham (2006) arată, în cazul a cinci grupuri
etnoculturale de emigranŃi, cu vârste cuprinse între 16 şi 57 ani, că cei mai puternici
predictori ai adaptării socio-culturale sunt durata rezidenŃei în noua cultură, statutul
emigrantului (legal sau nu), şi discriminarea percepută.
Dintre factorii individuali care prezic adaptarea culturală, Nevo & Chawarski
(1997) invocă inteligenŃa practică, definită de Sternberg & Wagner (1993) drept
capacitatea de a rezolva probleme în viaŃa de fiecare zi. Savicki et al. (2004) sugerează,
pe baza Intercultural Adjustment Potential Scale (Matsumoto et al., 2001), că
dimensiunile cheie ar fi: capacitatea de autoreglare emoŃională – controlul impulsivităŃii,
al anxietăŃii şi al furiei în faŃa unor experienŃe din noua cultură, flexibilitatea -
capacitatea de a genera noi răspunsuri, noi moduri de a gândi despre experienŃele din
noua cultură, deschiderea (openness) – căutarea unor noi experienŃe, gândirea critică –
capacitatea de a reflecta asupra experienŃelor trăite în noua cultură pentru a le putea
înŃelege. Alte studii invocă toleranŃa la ambiguitate, autoeficacitatea, automonitorizarea,
asertivitatea, sau chiar dimensiuni temperamentale – extraversiune versus neuroticism.

Eşecul adaptării culturale se traduce prin incidenŃa crescută a unor probleme de sănătate
fizică sau mentală (de ex., depresie), mai ales la vârsta adultă de mijloc (van der Wurff
et al., 2004).

Există un şoc cultural invers?

Reîntoarcerea în Ńara de origine, în cazul celor care au petrecut o perioadă
semnificativă de timp într-o altă cultură (sojourners) se asociază cu un spectru întreg de
reacŃii posibile. Dacă modelul propus de Gullahorn & Gullahorn (1963) postula cu
necesitate prezenŃa unei perioade critice la întoarcerea acasă (modelul W), datele din
literatură indică faptul că unii indivizi pot să nu experienŃieze nici un fel de efect negativ
al reîntoarcerii, în vreme ce în cazul altora problemele pot să se menŃină chiar timp de
peste un an (anxietate, depresie, ostilitate, conflict de identitate culturală, dificultăŃi
interpersonale, probleme profesionale sau academice) şi ar necesita apelul la consiliere
psihologică.
Fontaine (1996) sugerează care ar putea fi cauzele instalării unui astfel de „şoc al
reîntoarcerii”. Pe de o parte, individul a acumulat noi experienŃe, noi abilităŃi, o nouă
înŃelegere a lumii şi a dobândit chiar, în unele cazuri, o veritabilă nouă identitate. Pe de
altă parte, viaŃa de acasă nu a rămas pe loc, oamenii au crescut /au îmbătrânit, o serie de
evenimente importante s-au petrecut şi în vieŃile lor. Cei de acasă pot să nu fie interesaŃi
de experienŃele celui care se reîntoarce, pot să îl „taxeze” pe acesta drept snob,
privilegiat, „răsfăŃat”, sau pot să aştepte ca el să „revină la normal” cât mai repede. Unii
autori vorbesc despre aşa-numitul „sindrom al unchiului Charlie” (Cleveland, Mangone
& Adams, 1960; Weaver, 1994) – reflectat de cuvintele unei persoane întoarse acasă:
„În oraşul meu natal, există mulŃi oameni care nici nu îşi dau seama că pământul e rotund.
Îmi amintesc, atunci când m-am întors de la Moscova, că mă întrebau cum a fost, dar
înainte să spun ceva, au început să îmi povestească despre cum şi-a rupt braŃul unchiul
Charlie.”. Există, aşadar, o serie de expectanŃe, care se dovedesc nerealiste, legate de
reîntoarcerea acasă: ”Totul va fi la fel ca înainte”, „Totul va fi perfect”, „Pot să îmi reiau
relaŃiile de acolo de unde le-am lăsat”, „ Am aceleaşi nevoi şi scopuri ca înainte”,
„Oamenii de acasă au mintea deschisă”, „Oamenii de acasă vor fi interesaŃi de
experienŃele mele”, „Cei de acasă vor recunoaşte şi vor aplauda dezvoltarea mea
personală” (Fontaine, 1996). Revenirea psihologică în Ńara de origine se încheie abia
atunci când este rezolvată această „criză”, care, după cum arătam, poate avea o
amplitudine variabilă de la un individ la altul.



Lachman (2004) a sumarizat cele mai relevante concluzii ale studiilor realizate pe adulŃii
de vârstă mijlocie:
• Deşi o bună perioadă de timp s-a considerat că vârsta adultă de mijloc este o
perioadă stabilă în care nu apar multe modificări, Lachman demonstrează că în
 realitate această perioadă este un domeniu de cercetare complex si foarte
important tocmai pentru că există o heterogenitate considerabilă. În prezent
numărul populaŃiei care se află în această categorie de vârstă este în creştere şi, de
asemenea, acoperă o perioadă întinsă din viaŃa indivizilor.
• Chiar dacă limitele acestui interval de vârstă se consideră a fi între 40-65 de ani,
Lachman arată că la nivel individual, percepŃia statutului în acest interval
(respectiv, de persoană tânără sau de persoană bătrână) variază foarte mult în
funcŃie de: starea de sănătate, speranŃa de viaŃă, statutul social, momentul în care
se nasc proprii copii sau vârsta la care devin bunici.
• În această etapă de viaŃă creşte frecvenŃa apariŃiei unor evenimente de viaŃă
dificile (moartea părinŃilor sau a partenerului, degradarea stării de sănătate,
pensionarea) care pot activa o criză existenŃială. Însă Lachman arată că nu
toŃi indivizii de vârstă mijlocie trec printr-o criză. Mai mult, se pare că acest
concept, “criza vârstei mijlocii” nu există în toate culturile (Shweder 1998).
• Vârsta de mijloc este o perioadă în care indivizii au performanŃe foarte bune în
multe domenii, au câştigat abilităŃi sociale, jonglează cu uşurinŃă între diversele
roluri şi sunt pregătiŃi pentru asumarea multor responsabilităŃi, atat pentru ei cât şi
pentru alŃii.

Este nevoie încă de multe studii pe această categorie de vârstă care să identifice ce
schimbări pot fi făcute în această perioadă astfel încât să creştem calitatea vieŃii la vârsta
a treia.
 Rezumat

Modificările de ordin fizic care apar acum sunt graduale şi încă lente şi de
aceea nu sunt încă resimŃite acut de către indivizi. Cercetările sunt însă de acord
asupra faptului că viaŃa sedentară poate determina modificări fizice abrupte.
Modificările esenŃiale sunt induse de instalarea menopauzei la femei (în prima
jumătate a acestei etape) şi a andropauzei la bărbaŃi (spre finalul acestei etape), care
aduc cu ele schimbări hormonale intense.
Din punct de vedere cognitiv, se consideră că la această vârstă adulŃii gândesc
integrativ şi că rezolvă cel mai eficient problemele practice, având performanŃele cele
mai bune în această sferă în comparaŃie cu persoanele aflate în alte etape ale vieŃii. În
ceea ce priveşte funcŃionarea socială, adultul de mijloc este adesea în poziŃii de
conducere, parŃial datorită experienŃei acumulate până acum. Pe de altă parte, unii
adulŃi trec prin „criza vârstei de mijloc”, în care are loc mai ales reevaluarea propriei
vieŃi şi conştientizarea a ceea ce adultul nu a realizat până în acel moment al vieŃii,
odată cu modificarea relaŃiilor cu propriii copii (care devin adolescenŃi) şi cu părinŃii
(care sunt acum la vârsta a treia). Este tratată de asemenea şi tema adaptării culturale
în contextul globalizării.

Cuvinte-cheie: tranziŃie, asumpŃii disfuncŃionale, mecanisme de adaptare, răspuns la

stres, gândire postformală

ExerciŃii de autoevaluare
1. Între 40 şi 65 de ani, adulŃii:
a) integrează propria experienŃă de viaŃă în rezolvarea de probleme
b) rezolvă mai bine probleme noi
c) rezolvă mai bine probleme practice
d) prezintă modificări abrupte la nivel cognitive
 2. AnalizaŃi motivele succesului în carieră la adultul matur.

Răspunsuri corecte: 1. a, c.

Lucrare de autoevaluare
OferiŃi un exemplu de problemă cu care se poate confrunta o persoană de 45-60
de ani a cărei rezolvare presupune gândire integrativă. ExplicaŃi cum poate utiliza
persoana abilităŃile de gândire integrativă pentru a rezolva problema respectivă. RealizaŃi
aceasta lucrare în maxim o pagină jumătate.

Bibliografie obligatorie pentru acest modul

Lachman, M. E. (2004). Development in Midlife. Annual Review of Psychology, 55, 305-

331.
Poole, D., Warren, A., & Nunez, N. (2007). The Story of Human Development, Prentice
Hall (capitolele 12, 13, 14, 15).