MANAGEMENTUL

DEZVOLTARII SUSTENABILE

Note de curs
Master MO II
1. INTRODUCERE
 Apariţia conceptului
La prima Conferinţă ONU asupra dezvoltării, ţinută la
Stokholm în 1972 s-a vorbit despre eco-dezvoltare.
Tot în acel an însă, Raportul Clubului de la Roma,
intitulat "Limitele creşterii", a încins spiritele şi a obligat
vârful de decizie politică, susţinut de apologeţii
dezvoltării cu orice preţ, să conştientizeze că problemele
creşterii economice sunt inseparabile de cele ale
mediului, cum ar fi depăşirea capacitaţii de suport
datorată creşterii explozive a populaţiei, supraexploatării
resurselor etc. sau încălzirea globală sau extincţia
crescută care generează îngustarea biodiversitătii.
 Reacţia lumii politice
Lumea politica a reacţionat prompt, iar expresia
acestei noi atitudini s-a concretizat în iniţiativa
ONU de a înfiinţa Comisia Mondiala pentru
Mediu şi Dezvoltare, care a avut ca primă
sarcină să realizeze studii şi să ofere
recomandări spre a se găsi sau inventa
conceptul acoperitor pentru acel gen de
dezvoltare ce trebuia introdus, spre a se putea
continua creşterea(şi nu stoparea ei aşa cum
sugera Raportul Clubului de la Roma), in paralel
cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a relaţiei
om-mediu.
 Raportul de răspuns
Deşi utilizat la începutul anilor '80 la Conferinţa
Internaţională asupra Conservării Mediului şi în
textele PNUD, termenul de dezvoltare durabilă
(sustenabilă) este lansat odată cu publicarea
Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale
pentru Mediu si Dezvoltare (după numele
primului ministru norvegian de atunci, care
prezida comisia), din 1987, intitulat sugestiv si
foarte orientat, "Viitorul nostru comun".
Reconcilierea între economie si
mediu
Pledând pentru o reconciliere între economie şi
mediul înconjurător, raportul ţinteşte spre a găsi
"o cale de dezvoltare care să susţină progresul
uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva
ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor
îndepărtat". Tot în viziunea acestui raport,
dezvoltarea durabilă (o traducere mai corecta
pentru limba română ar fi sustenabilă) este
privită ca fiind “acel tip de dezvoltare care
răspunde nevoilor prezentului fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a - şi
satisface propriile nevoi”.
 ONU lansează sintagma
Definit astfel, conceptul de dezvoltare durabila a fost acceptat şi
preluat la reuniunile pe tema sănătăţii planetei organizate de ONU la
Rio de Janeiro în 1992 si Johanesburg in 2002.
Atunci, pentru prima dată, ţinând cont de participarea foarte ampla si
de potenţialul sintagmei, s-a realizat mult amânata si mult dorita
conexiune între ştiinţă şi politică.
Factorii de decizie politică s-au văzut siliţi sa ia act de faptul că
semnalele transmise de oamenii de ştiinţă au în vedere o realitate
ce nu mai poate fi ignorată.
Faptul că aşa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezenţă a
subiectului ‘dezvoltare durabilă’ la principalele conferinţe
internaţionale organizate de atunci sub egida ONU sau la iniţiativa şi
cu susţinerea unor organisme nonguvernamentale.
 Obiective, dimensiuni cerinţe
Definiţia dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987 este
socotită oficială, servind ca bază de raportare dar şi de analize, deseori
controversate, cu privire la obiective, dimensiuni, cerinţe faptice ale realizării
ei etc. Din disputa teoretică alimentată de această încercare de definire se
consideră că merită a fi reţinute următoarele aspecte:
a) Introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în vocabularul uzual al ştiinţei
economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noţiunea a fost chemată şi
impusă să servească, în plan teoretic, drept răspuns la criza economică şi
mai ales ecologică pe care o parcurge lumea începând de la sfârşitul de
secol XX şi început de nou mileniu.
b) Tot la nivelul unanimităţii, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care
dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă, aici, de
la premisa realistă că, pe zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie
îşi construieşte viitorul. Or, din punctul acesta de vedere, este de datoria
generaţiei actuale, ca o obligaţie testamentară, ca ea să ofere noilor şi
viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a moştenit.
c) Dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor
economice şi sociale ale fiecărui stat. Împrejurări diverse dar obiective
impun acest lucru.
Definirea contextului general

In rapoartele prezentate la conferinţe internaţionale (Rio

1992, de la Kyoto 1997, Davos 2001, Johannesburg
2002, Coopenhaga 2009) şi în alte mult mai multe
publicaţii de specialitate, ‘dezvoltarea durabilă’ a apărut
si apare astăzi ca reprezentanta dominantă a unei noi
logici a dezvoltării economice şi sociale. Această logică
ar trebui să permită instaurarea unui just echilibru între
aspiraţiile sociale, considerate ca unele noi, şi o
"dezvoltarea economică care satisface nevoile fiecărei
generaţii, începând cu cei mai în nevoie, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi "(Brundtland 1987).
 Tensiuni

Apariţia conceptului de dezvoltare durabilă (DD) este de

la început subiectul câtorva tensiuni în ceea ce priveşte
obiectivele şi conţinutul său. Aceste tensiuni pendulează
între o abordare pragmatică, bazată pe teoria părţilor
interesate şi o abordare etică sau morală, care pune în
evidenţă un principiu de responsabilitate, în mare
măsură inspirat din filosofia lui Hans Jonas (1990).
Analiza acestor tensiuni, ne ajută să înţelegem contextul
în care se înscriu astăzi dezbaterile şi mai ales
controversele din jurul conceptului Dezvoltare Durabilă.
 Întrebări
Întrebările fireşti nu contenesc pe marginea acestui
concept:
• Este aceasta o nouă logică care va rezulta fie dintr-un
mai bun arbitraj între preocupările orientate pe termen
scurt (în mare parte bazate pe criterii economice), fie
dintr-o nouă definiţie a performanţei, extinsă
economicului, din considerente sociale şi de mediu?
• Care sunt bazele teoretice pe care să se sprijine
codificarea şi dezvoltarea conceptului de DD?
• Sau DD reprezintă pur şi simplu un nou concept si o
nouă încercare pentru a justifica si susţine cu orice preţ
o creştere durabilă sau, mai important, este o invitaţie
spre a regândi "natura firmei"?
Contradicţii si incompatibilităţi
Între interpretările profund contradictorii ale
conceptului şi dificultăţile întâmpinate in
încercarea de a se defini dimensiunea sa din
punct de vedere al implicării in social,
componentele fundamentale ale durabilităţii
economice şi sociale sunt greu de impus pentru
a se distinge ca repere larg recunoscute şi
legitime. Se pare că acest lucru este astăzi
definit mai bine prin conceptul de
responsabilitate socială care are vocaţia de a
aduce un consens mai larg acceptat cu privire la
aceste controverse.
 Grijile corporative
Ca o nouă formulare, se pare cu un potenţial de mediere
mai larg acceptat, se presupune că întreprinderea
(organizaţia), ca entitate economică care acţionează in
piaţă, recunoaşte şi îşi asumă responsabilitatea sa, în
diverse domenii ca: accidente, poluare, tulburările
sociale cauzate de deciziile manageriale, impactele
civice şi etice ale unor decizii strategice, etc.
Aceasta este de fapt o nouă modalitate a indivizilor aflaţi
in spatele a tot ceea ce reprezintă organizaţia de a fugi
de răspundere, invocând chiar responsabilitatea ei
socială si grija pentru salariaţi, in fata oricăror
reglementări si in special a celor de protecţia mediului.
 Responsabilitatea Socială

Această schimbare treptată de la un concept la

altul nu va fi, probabil, fără consecinţe, asupra
nevoii de "responsabilitate socială", concept
care s-ar fi înscris în mod clar într-un câmp
separat cum ar fi etica in afaceri (destul de greu
de impus chiar si in plan teoretic), care ar avea
principii dinainte stabilite, izvorâte mai întâi din
logica contractuala între părţile interesate, în
timp ce Dezvoltarea Durabila este încă subiect
de controversă foarte activ.
 Tendinţe

Această pre-eminenţă a responsabilităţii sociale

a întreprinderilor ca fiind echivalentul
dimensiunilor sociale ale dezvoltării durabile, se
traduce astăzi într-o tendinţă puternică de
normalizare a acestor dimensiuni; agenţiile de
rating, indicatorii, auditurile şi "Raportul părţilor
interesate", au tendinţa de a prezenta
durabilitatea sub formă de referinţe normative,
toate cu scopul de a o impune ca pe un
standard de referinţă.
 Instabilitatea doctrinară

Această situaţie instabilă din punct de vedere doctrinar

mai ales a termenilor care compun sintagma „dezvoltare
durabilă” nu facilitează dezideratul principal pentru care
a fost inventată - instituţionalizarea ei ca o "nouă
paradigmă" conducătoare, adică larg acceptată, care să
permită in continuare creşterea economică. În fapt,
lipsesc normele, dogmele şi recomandările susceptibile
că s-ar putea constitui intr-un sistem real, capabil de a
formula şi dezvolta un "ansamblu de doctrine" ca bază
bine structurată şi legitimă pentru a se fonda o gândire
reînnoită şi mai ales, practici noi.
 Oportunităţi de cercetare
Fără îndoială, această instabilitate doctrinară
trebuie privită însă si ca un lucru pozitiv; ea
permite şi poate pretinde încă faptul că poate
influenţa obiectivele, conţinutul şi modalităţile de
guvernare a ceea ce va fi, de fapt, Dezvoltarea
Durabilă. În acest sens, însăşi instabilitatea
doctrinară oferă noi căi de dezvoltare pentru
întreprinderile inovatoare, precum şi căi
promiţătoare de cercetare pentru cercetătorii
interesaţi de creşterea acestui domeniu de
cercetare.
 Sintagma creează presiuni
Inventarea sintagmei Dezvoltarea Durabilă este
prezentată deseori ca rezultat al unui set complex al
presiunilor multiforme, create de grupuri de actori, cu
motivaţii diferite. De exemplu, mişcările anti-globalizare
şi Organizaţiile Non-Guvernamentale, se impun ca o
prezenţă tot mai puternică asupra companiilor si
organizaţiilor si instituţiilor internaţionale care operează
in domeniul mediului. Astfel de organizaţii (UNEP,
UNCTAD, OIM, PNUD, OECD, Comisia Europeană)
dezvoltă activ, mai ales după Raportul Brundtland
(WCED 1987), mecanisme importante de sensibilizare şi
de informare între guverne şi instituţii direct implicate. (A
se vedea, de exemplu, Comitetul de Asistenţă pentru
Dezvoltare, DAC, OCDE. 1996).
 Noul model de dezvoltare
În ciuda diversităţii acestor abordări, şi diversităţii bazelor lor de
acţiune, majoritatea acestor jucători par să fie de acord asupra
faptului că însăşi sintagma DD ca si doctrina si evident rezultanta de
acţiune este în căutarea unui nou model de dezvoltare. Acest nou
model, se pare că este situat la intersecţia a trei principii
fundamentale:
• Un principiu economic care necesită utilizarea raţională a resurselor,
in scopul îndeplinirii dezideratului de "a menţine un standard de
viaţă rezonabil" (BANSAL. 123), fără a pune în pericol şansele
generaţiilor viitoare.
• Un principiu de mediu care specifică faptul că societatea civilă
trebuie să protejeze aceste resurse deoarece vârful de decizie
politică este si va fi totdeauna la cheremul vârfului economic care l-a
propulsat.
• Un principiu social care prevede că toţi oamenii ar trebui să fie trataţi
corect.
 Intenţiile noului model
Aspectul foarte general al acestor principii,
caracterul lor uşor obligatoriu si absenta unei
"autorităţi de reglementare", care s-ar fi impus in
mod unitar tuturor, ameninţă permanent si ridică
întrebări despre intenţiile care stau la baza
acestei căutări a unui model nou de dezvoltare.
Aspectele negative ale "vechiului" model sunt
doar rareori menţionate (în afară de afecţiunile
aduse mediului de către creşterea economică cu
orice preţ), şi nu este clar cum se vrea să se
reînnoiască principiile noastre de acţiune în
domeniul social şi mai ales economic.
 Contestaţii

Prin urmare, caracterul vag al conceptului,

slăbiciunea dezbaterilor din jurul
principiului echităţii sociale şi lipsa de
prescripţii cerinţe sau propuneri de
structurare a unor acţiuni clare, pot ridica
în mod legitim problema intenţiei reale de
performantă a conceptului DD.
 Altfel de afaceri
Cu toate acestea, la o serie de actori implicaţi în acest demers,
dincolo de câţiva fondatori cu munca de pionierat, se pare că
această încercare de a crea o nouă eficienţă, diferită de cea
economică, invocând responsabilitatea socială şi vocaţia ecologică
sau de mediu, prinde foarte greu, aproape nesemnificativ în
companii şi, în special in cele mari.
Pentru unii operatori, încercarea merge mai bine in ultimii câţiva ani,
avansând de la logica de "a trage" către logica de "a apăsa"...in
sensul ca majoritatea întreprinderilor caracterizate ca evoluând sub
presiunea conjuncturii pieţei, a finanţatorilor, normelor de muncă si
legislaţiei in domeniu, astăzi încep să evolueze sub presiunea de
piaţă cumulată, integrată cu cea a investitorilor, a standardelor şi
legislaţiei, adică să înveţe să facă altfel de afaceri.
 Controverse
Acest nou angajament către altfel de afaceri nu este lipsit de
provocări pentru aceste companii. El aduce necesitatea de a
conduce, cel puţin teoretic, către obiective alocate DD şi, prin
extensie, prin intermediul unor criterii de evaluare a performanţei
durabile. Pentru că, există o ameninţare semnificativă care
planează asupra mediului de afaceri din acest punct de vedere şi ar
putea pune in situaţia de "afara din joc" pe aproape jumătate din
companiile care nu au adoptat un sistem de management de mediu.
Foarte mulţi autori, atât din sfera academică, dar chiar si dintre
manageri, au denunţat povara excesivă a noilor reglementări legate
de DD şi costurile pe care le generează; Ei recomandă mobilizarea
întreprinderilor în jurul obiectivelor realiste păstrând în acelaşi timp
mijloacele financiare aflate la dispoziţia lor de a realiza
angajamentele de mediu pe care si le-au asumat, dar fără sa
renunţe definitiv la instrumente bazate pe piaţă, care necesită
acordul intereselor părţilor.
 Atractorii
Această tensiune asupra obiectivelor DD se
sprijină pe aproximativ doi atractori principali:
• Prima parte a teoriei se înscrie in teoria mai
veche a "părţilor interesate", care pare să
corespundă astăzi abordării dominante în
materie de DD.
• Cea de a doua parte se bazează pe referinţe
extrase dintr-o filozofie morală care încearcă să
stabilească un principiu de responsabilitate
inspirat de filosofia moralei şi într-o măsură mai
mică de conceptul de etică.
Durabilitatea şi teoria părţilor
interesate
Cerinţele de dezvoltare durabilă necesită, în lipsa unui
sistem de reglementare supra-naţională, de a defini noi
relaţii cu persoanele fizice, grupuri şi organizaţii care pot
afecta sau pot fi afectate de strategia unei companii.
Prezenţa acestor părţi interesate în strategia companiei
ameninţă îmbrăţişarea conceptului de "părţi interesate
Corporation", care ar prezenta compania ca pe o
constelaţie de interese, animate in spiritul cooperării şi
competitivităţii, deoarece cu siguranţă, unele dintre
aceste interese pot fi contradictorii.
 Derapaje

În plan teoretic, această abordare de către părţile

interesate este parte a teoriei agenţiei, care prezintă
firma ca pe un set de contracte bazate pe relaţii de
agenţie, adică relaţii dintre comitent, ca actor iniţiator,
principal şi agent. Aceste contracte permit Principalului,
ca parte interesată, să monitorizeze şi să încurajeze
agentul de a lucra în direcţia intereselor sale. Aceste
contracte sunt în mod inerent incomplete, in sensul ca
Principalul, acţionarul unic sau majoritar, trebuie să
mobilizeze procese si instrumente de control care îi
permit de a exercita o guvernare corporativă adecvată.
 Teoria parţilor interesate nu
schimba obiectivele
Această teorie a făcut obiectul numeroaselor
cercetări în legătura în special cu natura exactă
a acestor părţi interesate şi relaţiile acestora cu
firma. Între părţile interesate primare, angajate
prin contract şi implicate în succesul companiei
(acţionari, angajaţi, parteneri, furnizori) şi părţile
interesate secundare, care nu sunt direct
implicaţi în funcţionarea companiei (grupuri de
interese, din domeniu sau care au atingere cu
domeniul in discuţie sau vectori de opinie, mass-
media etc.), obiectivele ar trebui sa rămână
aceleaşi .
Mobilizarea parţilor interesate
Acest lucru implică integrarea de conflicte
de interese, şi totuşi toate legitime, într-un
proiect comun, proiectul bazat pe o
capacitate de integrare a părţilor
interesate, sau pe capacitatea acestora de
a stimula crearea unor conexiuni
generatoare de durabilitate şi de a
îmbunătăţi performanţa durabilă cum ar fi
beneficiile competitive din câmpul social
ori cele legate de mediu
Integrarea parţilor este dificila
Cu toate acestea, această abordare este, în esenţă,
problema care devine contractantă adică care aduce
restrângerea activităţii, atunci când încearcă să se
mobilizeze pentru a conceptualiza guvernarea DD.
În primul rând, pentru că structurile din organizaţie, adică
compartimentele funcţionale si compartimentele de
producţie şi sistemele de guvernare de la nivelul statelor,
sunt în acest moment, în principal destinate pentru a
servi părţilor interesate interne (sau primare).
În al doilea rând, deoarece părţile interesate externe
(sau secundare) nu simt neapărat nevoia de a semna
contracte in relaţia lor cu întreprinderea (organizaţia). În
acest caz, cum să se integreze părţi care nu doresc să ia
parte?
 Ipoteze discutabile
Mai mult, teoria părţilor interesate se bazează pe
ipoteze discutabile şi axiome contestabile si
contestate. Relaţia de agenţie, de fapt, se
bazează pe o viziune partenerială si
contractuală a acestei interacţiuni între părţile
interesate şi întreprindere, in sensul că tocmai
conflictul de interese este rezolvat prin contract,
instrumentul care asigură maximizarea
intereselor respective, cu condiţia ca punerea sa
în aplicare să fie urmărită si controlată de cei
responsabili, în mod adecvat.
 Dimensiunea morala
Dimensiunea morală a acestor contracte este
scăzută, uneori inexistentă, pentru că intervin
codurile interne de etică pe de o parte, ceea ce
ridică problema legitimităţii lor, un alt concept
cheie, deoarece contestabilitatea acestor
contracte este posibilă, in fapt, foarte posibil să
fie anulate chiar de imperfecţiunile lor. Este
posibil deci ca sub aceste aspecte morale sau
etice ale dezvoltării, să se focalizeze celălalt pol
al acestei tensiuni in legătură cu obiectivele
atribuite Dezvoltării Durabile.
Economia trebuie sa se schimbe
În această a doua perspectivă,
dezvoltarea durabilă poate (sau trebuie)
să fie luată in calcul in teoria economică,
ca un fel de întoarcere la moralitate. Este
posibil într-adevăr acest lucru, dincolo de
abordarea tradiţională a economiei, care
se concentrează exclusiv pe tema
"Relaţiilor oamenilor cu lucrurile" si să se
meargă înapoi la " relaţiile dintre
oameni ."
 Responsabilitatea sociala
Dacă această aspiraţie nu este numai a susţinătorilor DD, si ea
singură animă încă un anumit număr de indivizi sau organizaţii din
societatea civilă, pot apărea germenii apariţiei si chiar acceptării
acestui nou punct de vedere care susţine că "economia este o
ştiinţă morală" , bazată pe doi piloni:
1. Primul este acela al responsabilităţii sociale ca un exerciţiu de
libertate individuală care include mai întâi componentele sale
pozitive care ne redau capacitatea să ne comportăm ca indivizi
autonomi şi responsabili ca şi libertatea si oportunitatea de a
participa la procesele politice şi sociale care afectează viaţa noastră
d e z i c u z i

2. Al doilea dintre aceşti piloni se bazează pe ideea mai veche a

Principiului Responsabilităţii, pe care il propune ca fundament al
u n e i e t i c i r e a l e , r e î n n o i t e .
 Libertatea de exprimare
Această etică s-ar baza pe următoarea constatare:
Această noţiune de responsabilitate se bazează pe
recunoaşterea faptului că viaţa oamenilor duce la
interdependenţă, care implică obligaţii reciproce
referitoare la relaţiile economice, politice şi sociale pe
care ei, oamenii le menţin pe baze mutuale. Prin urmare,
este necesar să se confrunte cu exigentele conflictuale
ale principiilor divergente, şi că nu se poate atinge
economia unor dezbateri largi deschise pentru
participare. Cu alte cuvinte, exigenta responsabilităţii
necesită libertatea de exprimare a principiilor individuale
si libertatea de a participa, în scopul de a rezolva
dilemele sociale, exclusiv prin a opta pentru lucru bazat
pe dialog şi dezbatere deschisă.