Prof. Dr.

MARIA ROTH-SZAMOSKÖZI

PROTECŢIA COPILULUI
 CUPRINS

1. BUNĂSTAREA COPILULUI (M. Roth) ………………………… p. 10

1.1. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui
1.2. Domeniul protecţiei copilului
1.3. Dilemele protecţiei copilului
1.4. Principiile protecţiei copilului

2. EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL

ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE
SCHIMBĂRII (M. Roth, C., Baciu)……………………………….. p. 15
2.1. Perioada 1990 – 1991 (M. Roth)
2.2. Perioada 1992 – 1996 (M. Roth)
2.3. Perioada 1997- (M. Roth, C., Baciu)

3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL (M. Roth, C., Baciu)...21

3.1. Abuzul fizic (M. Roth)
3.2. Abuzul psihologic (M. Roth)
3.3. Abuzul sexual (M. Roth)
3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor (M. Roth)
3.5. Abuzul societal, instituţional şi familial (M. Roth)
3.6. Violenţa în şcoli (Baciu., C)

4. NEGLIJAREA COPIILOR (M. Roth)...................................................42

4.1.Definiţie şi tipologie
4.2. Cauzele neglijării copilului
4.3. Consecinţele neglijării
4.4. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe de intervenţie pentru reducerea
efectelor handicapului social

5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII

COPILULUI (M. Roth)...........................................................................52
5.1.Traumele şi consecinţele lor
5.2. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
5.3. Modalităţi de a face faţă maltratării

6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL

ŞI NEGLIJAREA COPIILOR (M. Roth)..............................................61
Concepţia medicală
Incestul şi familia disfuncţională
Teoria transmiterii multigeneraţionale
Perspectiva feministă privind abuzul
Teoria ataşamentului
Concepţia socio-biologică
Concepţii de factură sociologică
Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul
2. EVALUAREA SITUAŢIILOR
DE RELE TRATAMENTE (M. Roth)....................................................82
Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
Evaluarea iniţială şi cea detaliată
Modalităţi de evaluare a familiei
Utilizarea unor materiale auxiliare

8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE

A COPILULUI (M. Roth).........................................................................93
8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente
8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
8.3 Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului

9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI –

ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990 (M. Roth)...................................................99
9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în "epoca de aur"
9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire
9.3. Formele alternative la instituţionalizare
9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii
 Modulul 1. BUNĂSTAREA COPILULUI

1.1. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui

1.2. Domeniul protecţiei copilului
1.3. Dilemele protecţiei copilului
1.4. Principiile protecţiei copilului

Recomandări

Această primă unitate de curs îşi propune să definească

protecţia copilului ca sistem de servicii de protecţie socială şi să
clarifice principiile de bază care guvernează acest domeniu. Din
acest capitol reies, de asemenea, categoriile de copii cărora li se
adresează protecţia copilului. Pentru a putea înţelege mai bine
problematica protecţiei copiilor, noţiunile din acest manual trebuie
raportate la exemplele pe care le cunoaşteţi Dvs., la propriile dvs.
experienţe de viaţă, dar şi la contextul cultural care favorizează
apariţia unor obişnuinţe şi practici în educaţia copiilor.

Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copilului, o societate

exprimă valoarea şi drepturile pe care le acordă copiilor şi copilăriei.

1.1.Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în ţările occidentale, odată
cu restabilirea situaţiei socio-economice, s-a manifestat o importantă orientare a
cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor.
Renumiţi psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca RA. Spitz (1946), J. Bowlby (1951,
1954, 1960), A. Freud (1942, 1946, 1952), Winnicott (1964), Ainsworth şi Boston
(1952), E. Pikler (1969) şi alţii şi-au propus să aducă în atenţia opiniei publice efectele
traumelor care afectează copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a condiţiilor
inadecvate de creştere şi de educaţie şi să orienteze atât pe părinţi cât şi pe autorităţile
responsabile de situaţia copiilor spre acele nevoi ale copiilor a căror îndeplinire va
conduce la menţinerea sănătăţii lor psihice. În acest domeniu, perioada anilor '60 a adus
schimbări importante în privinţa înţelegerii consecinţelor negative ale ocrotirii copiilor
în instituţii, în descoperirea riscurilor posibile de abuz împotriva copiilor în propriile lor
familii, în privinţa introducerii unor programe comunitare de tip preventiv şi în
stabilirea unor convenţii internaţionale referitoare la drepturile copiilor. Declaţia
Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în 1959, atrage atenţia membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent de rasă, culoare, sex şi
naţionalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecţie socială şi la
asigurarea posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile lor de
dragoste, înţelegere, de stimulare şi de securitate.
În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copilului, nevoi pe care în
primul rând familia este menită să le asigure (Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de
hrană, de adăpost, de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă,
nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Acesta a fost fundalul pe care s-au elaborat
legislaţiile naţionale în apărarea copiilor de abuzuri şi neglijare în propriile lor familii,
în familii de plasament sau în instituţii destinate protecţiei lor.
 Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional printr-o continuă creştere a
atenţiei orientate spre acest domeniu, cauzată, pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în
ţările dezvoltate din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării
copilului, iar pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate şi în curs de
dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă
sărăciei şi violenţei. Efectele negative ale acestor fenomene sociale asupra dezvoltării
intelectuale ale copiilor, sau asupra capacităţii lor de integrare socială au fost adesea
puse în discuţie (în Roth, 1998, cap. 2,3, 6, prezint concepţii relevante pentru această
temă), dar ponderea lor nu poate fi deocamdată pe deplin evaluată. Ceea ce astăzi se
cunoaşte cu siguranţă este că sărăcia şi marginalizarea este corelată în mod semnificativ
cu ponderi mai ridicate de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, cu nivele mai scăzutre
de şcolarizare, cu o pondere mai mare de comportamente deviante.
Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcute. Datele despre
numărul copiilor supuşi unor abuzuri grave de către membrii familiilor lor sau a
comunităţilor în care trăiesc sunt întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă
doar vârful vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale societăţii.
Examinarea caracteristicilor comune ale părinţilor care au dificultăţi poate oferi soluţii
constructive nu numai pentru acele cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele cazuri
invizibile (Frude, 1980). Autorul arată că înaintea anilor '80, străduinţa societăţii de a
oferi ajutor copiilor aflaţi în dificultate în propriile familii a condus la creşterea
substanţială a suportului social oferit în tot mai multe ţări pentru copii şi părinţi aflaţi în
situaţii dificile.
1.2..Domeniul protecţiei copilului

Preocuparea faţă de bunăstarea copilului este multidisciplinară, acoperind aspecte

multiple ale personalităţii copiilor, dominată fiind însă de unghiul de vedere al profesiei de
asistenţă socială. De fapt, primele activităţi specifice de asistenţă socială s-au dezvoltat şi
s-au specializat în domeniul ocrotirii copilului şi a familiei sale.
Categoriile de copii la care se referă în mod special sistemele de protecţie a
copilului sunt:
 copiii supuşi unor rele tratamente (abuzaţi sau neglijaţi)
 copiii abandonaţi temporar sau permanent în instituţii de ocrotire sau aflaţi în
plasament familial sau adopţie
 copiii cu boli cronice (S.I.D.A., născuţi dependenţi de droguri, etc) sau cu
tulburări de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale sau cu dificultăţi de învăţare şi care
necesită ocrotire specială
 copiii aflaţi în familii care trăiesc în sărăcie
 copiii din comunităţi minoritare marginalizate
 copiii orfani de unul sau de ambii părinţi
 copiii victime ale calamităţilor naturale, războaielor sau altor catastrofe

Thoburn (1998, p. 290) defineşte sistemul ocrotirii copilului în vedera asigurării

bunăstării sale ca fiind ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură
copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă. Structura serviciilor
oferite de sistemul de bunăstare a copiilor poate fi de diferite grade de generalitate, care
depind de tipul de protecţie socială, mai mult sau mai puţin universală, pentru care optează
la un moment dat un regim politic. Thoburn distinge acest înţeles larg al sistemul ocrotirii
copilului de accepţia restrânsă a domeniului şi anume aceea de acordare de servicii acelor
copii care nu pot atinge, sau este puţin probabil să atingă, în lipsa unor servicii
specializate, standarde acceptabile de sănătate şi de dezvoltare. Această a doua accepţie a
termenului este mai apropiată aceleia în care se foloseşte azi, în România, termenul de
sistem de protecţie a copilului. Herczog (1997) face şi ea distincţia dintre sensul larg şi cel
restrâns al ocrotirii copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg
evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educaţia şi ocrotirea tuturor
copiilor, iar în cel de-al doilea protecţia copiilor este o structură separată, menită să ofere
sprijin categoriilor de copii aflaţi în situaţii speciale de dificultate, fiind expuşi unor
condiţii de creştere care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică.

Dacă prin definiţie, sistemului de protecţie a copilului i se recunoaşte rolul de a

asigura prevenirea riscurilor care pot afecta copilăria, atunci termenul se apropie de cel de
sistem de bunăstare - prima accepţie prezentată. Numai într-o structură de servicii sociale
adecvate în cel mai larg sens nevoilor atât de variate ale copiilor care fac parte din vreuna
din categoriile defavorizate înşirate mai sus, poate fi asigurat un nivel corespunzător al
calităţii vieţii, dezvoltarea armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului
copiilor.

Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate direct către copil în:
1. servicii care oferă suport familiilor;
2. servicii care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de către părinţi;
3. servicii care suplinesc îngrijirea parentală.

În prima categorie se înscrie munca asistenţilor sociali care oferă suport

copiilor şi părinţilor, în conformitate cu criteriile de evaluare şi intervenţie ale muncii
sociale cu indivizii şi familiile. Uneori această muncă de suport este oferită fără ca ea să
fie cerută de către părinţi, care nu recunosc neapărat nevoia de ajutor sau caracterul
inadecvat al propriului lor comportament faţă de copil. A doua categorie cuprinde
serviciile de zi destinate ocrotirii copiilor. În a treia categorie se încadrează alternativele pe
care sistemul de protecţie a copilului le are pentru cazul în care copilul este scos din
propriul cămin, sau şi-l pierde Considerăm, alături de Costin et al. (1991), că pentru ca
aceste forme de servicii să-şi poată îndeplini menirea de a proteja copilul, ele trebuie să
dobândească pe de o parte un caracter terapeutic, iar pe de-altă parte un caracter
preventiv. Evaluarea riscului este însă o activitate complexă, care necesită, din partea
profesionistului, o evaluare detaliată a situaţiei.
Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să răspundă cazurilor de
copii aflaţi în dificultate în propria lor familie, datorită unor tratamente inadecvate, include
servicii specializate de investigaţie (pe baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare
din maternităţi, spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile cu risc crescut),
comisia cu atribuţii de decizie privind plasarea copiilor sau menţinerea lor în familie,
tribunale specializate pentru investigarea şi decizia cazurilor în care sunt implicaţi copii,
servicii specializate de plasament familial şi o reţea de familii de plasament, un serviciu
specializat de adopţie, o reţea a instituţiilor rezidenţiale de copii, o reţea terapeutică
pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel de reţea de servicii sociale să funcţioneze, ea
trebuie să se afle în legătură cu serviciile poliţiei şi cu cele medicale, pentru că acestea
furnizează date indispensabile deciziilor care trebuie luate în favoarea copiilor.

1.3. Dilemele specifice protecţiei copilului

Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de milioane de copii trăiesc şi

cresc, în diferite colţuri ale lumii, în condiţii economice, sociale, psihologice care le
pun în pericol şi le întârzie dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social
cărora trebuie să le facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se confrunta cu greutăţile,
ceea ce contribuie la creşterea riscurilor pe care trebuie să le înfrunte copiii. Unii părinţi
abdică de la rolul lor adecvat de părinte, sau recurg ei înşişi la comportamente care pot
pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copiilor lor. Una din scopurile acestei cărţi
este tocmai analiza problematicii, a tipologiei şi a intervenţiei în astfel de cazuri.

Dilemele acestui domeniu pornesc de la contradicţiile dintre drepturile părinţilor şi

drepturile copiilor, dintre dreptul familiei la intimitate şi obligaţia (nu numai dreptul)
profesionistului de a interveni în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse egale şi
condiţiile de inegalitate socială a familiilor lor de provenienţă. Aceste dileme sunt proprii
tuturor sistemelor de protecţie a copilului din lume, ceea ce diferă de la ţară la ţară este
însă gradul de conştientizare a acestor dileme şi reglementările menite să le soluţioneze.
Deşi pe plan internaţional sistemele de bunăstare a copilului devin din ce în ce mai bine
structurate prin legi şi regulamente, se pare, totodată că ele devin mai controversate din
perspectiva dilemelor profesiunii. Unii reproşează autorităţilor de protecţie a copilului că
iau prea repede măsura scoaterii copiilor din familiile în care există riscul maltratării şi că
asistenţii sociali tind să-şi exercite mai degrabă funcţia de control, decât cea de suport.
Alţii, dimpotrivă, reproşează încetineala sau lipsa de hotărâre de care dau dovadă
autorităţile în intervenţiile lor, aducând ca argumente tragicele cazuri în care copii aflaţi în
atenţia autorităţilor locale au decedat de pe urma violenţelor la care au fost expuşi de către
cei care îi îngrijeau, persoane cărora asistenţii sociali le acordaseră încredere, autorizând
menţinerea copiilor în familie.

1.4.Principiile protecţiei copilului

În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai argumentat ideea că

serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii,
nu împotriva acestora (Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o
"agendă" comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării
problemelor familiei. Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni, ale căror
consecinţe vor viza copilul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei.
Baza valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea
întreagă, a fost Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului (semnată de
toate ţările membre ale ONU în 1989 şi ratificată de Parlamentul României în 1990).
Ca urmare, principiile protecţiei copilului au devenit următoarele:
- primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi actori sociali.
În Convenţia internaţională privind drepturile copilului (1989) se specifică: "în toate
acţiunile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de
ocrotiri sociale, fie de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative,
interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (articolul
3)". Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală
acordată viitoarei gene-raţii.
- principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară, cu un ansamblu de
nevoi inter-relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele semnificative din
mediul copilului şi de serviciile medicale, educative şi sociale create de societate.
- perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea dezvoltării umane în cadrul
contextual propriu, punându-se în evidenţă legătura dintre individ, familia sa şi mediul
social. Practica asistenţei sociale e înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind destinată
îmbunătăţirii interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul dublu de a se
îmbunătăţii capacităţile adaptative ale individului şi de a se sensibiliza mediul social în
favoarea indivizilor care trăiesc în acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului,
nevoile sale, sunt analizate în contextul cultural şi social al familiei din care el face parte.
Problemele legate de creşterea copilului în familie, abuzul şi neglijarea copilului sunt
privite în ansamblul problemelor familiei, iar intervenţia la nivelul uneia din componentele
sistemului este analizată prin prisma acţiunii acesteia asupra celorlalte componente ale
sistemului.
- perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea accentului pe capacităţile
copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în familia unui copil aflat în pericol trebuie
descoperite resursele părinţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-
ajutor etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului - respectiv a copilului -
în toate deciziile care îl privesc, respectându-se opţiunile şi argumentele sale.
- principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei) se referă la necesitatea
cunoaşterii scopului final al investigaţiei şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi
pe termen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă
consecventă de lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa asigurării permanenţei pentru
sentimentul de stabilitate, atât de important în viaţa copilului.
- perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbărilor care survin în diferitele
perioade de viaţă. Teoriile care explică dezvltarea stadială (de exemplu teoria lui E.
Erikson) permit înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă, factorii
promotori ai schimbării şi relativitatea atitudinilor parentale în diferitele perioade ale
dezvoltării.
perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la ideea după care familia
este contextul natural de viaţă al copilului, deci familia rămâne unitatea centrală asupra
căreia se concentrează intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre
legal - până la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale - părinţilor le revin drepturi
şi responsabilităţi fundamentale privind educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia
părinte-copil este un fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării
sentimentului de identitate al copiilor - chiar în condiţiile unor relaţii tensionate - iar
ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul acestora. De aceea acţiunile de
protecţie a copilului se vor orienta spre prevenirea dezintegrării familiei.

Bibliografie
Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The Blackwell
companion to social work, GB: Blackwell.
Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M. Davies (Ed.) The
Backwell companion to social work. GB: Blackwell Pub.

Recapitulare
Principiile protecţiei copilului sunt:
1. primordialitatea interesului copilului
2. principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară
3. perspectiva "ecologică"
4. perspectiva competenţei clienţilor
5. principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei)
6. perspectiva dezvoltării
7. perspectiva familiei în protecţia copilului
Temă:
1. Stabiliţi legătura dintre perspectiva
 ecologică şi perspectiva familiei
 planificarea permnenţei şi respectareaperspectiva dezvoltării
2. Faţă de cine considerăm că trebuie să fie prioritar interesul copilului?
 Modulul 2
EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL
ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII

2.1. Perioada 1990 – 1991

2.2. Perioada 1992 – 1996
2.3. Perioada 1997-

Recomandări

Studenţii vor trebui să analizeze etapele prin care a trecut protecţia

copilului până a ajunge în stadiul din prezent. In acest capitol sunt
prezentate câteva repere ale procesului de constituire a unui sistem
profesionist de protecţie a copilului

Reforma sistemului de protecţie a copilului până la o formă care să corespundă

concomitent standardelor profesionale internaţionale, necesităţilor copiilor, părinţilor,
familiilor şi să se încadreze totodată în politica comunităţilor locale, ridică probleme
uriaşe. Problemele sunt greu rezolvabile, pentru că trebuie prevenite prezentele şi
viitoarele disfuncţionalităţi ale grijii pentru tânăra generaţie. Asistenţa socială,
renăscută din propria-i cenuşă, trebuie să-şi dovedească eficienţa.
După 1990, o foarte importantă asistenţă internaţională a fost îndreptată spre
iniţiativele voluntare de muncă socială privind copilul şi familia. "Totuşi, în ciuda
speranţelor şi a optimismului clar demonstrate prin amplele dimensiuni ale eforturilor
internaţionale, a ieşit în evidenţă, atât formal cât şi informal, faptul că în ţară au
survenit până acum prea puţine schimbări" (Sellick, 1998, p.49). Persistenţa majorităţii
problemelor caracteristice pentru perioada comunistă (până la sfârşitul anilor '80) este
însoţită de introducerea noilor legi de protecţie a copilului aflat în situaţie dificilă; acest
fapt dezvăluie contradicţiile intrinsece ale sistemului de protecţie a copilului. Heifner
(1994) consideră că România trece, după Revoluţia din 1989 printr-o "situaţie de criză"
prelungită, care se caracterizează prin dezorganizare, disconfort, vulnerabilitate, lipsă
de claritate în privinţa legilor şi în privinţa modului de desfăşurare a lucrurilor în
diversele servicii, atât pentru lucrători cât şi pentru clienţi, dar totodată "printr-un timp
de oportunitate optimă".

2.1. PERIOADA 1990 - 1991

Imediat după schimbarea sistemului politic, protecţia copilului în România a

dezvăluit unele din problemele sale şi a introdus reglementări "reparative" (E. Zamfir,
1995): renunţarea la legea interzicerii avorturilor, creşterea numărului de angajaţi în
instituţii, egalizarea alocaţiilor pentru copii din mediul rural şi cei din urban, acceptarea
de ajutoare internaţionale şi organizarea asistenţei profesionale de protecţie a copilului
cu introducerea unor metode noi, pe cheltuiala organizaţiilor străine. Urmarea a fost
reducerea numărului de copii din instituţii, paralel cu un mare val de adopţii
internaţionale legale şi (mai ales) ilegale. În mule instituţii de protecţie a copilului, în
care au intrat organizaţii din străinătate, s-au introdus cursuri de pregătire pentru
personal. Impactul importantului interes al străinătăţii pentru copiii părăsiţi şi orfani,
victime ale legii de interzicere a avorturilor din perioada Ceauşescu, a dus la
ameliorarea calităţii vieţii în aceste instituţii, precum şi a sistemului local de protecţie a
copilului. Datorită marelui interes internaţional, copiii rămaşi în grija statului n-au mai
fost daţi uitării.
 2.2. PERIOADA 1992 - 1996

Scurta perioadă de schimbări pozitive rapide a durat aproximativ doi ani. După
aceasta, la vechile probleme s-au adăugat altele noi, specifice perioadei de tranziţie spre
economia de piaţă. Inflaţia continuă, creşterea şomajului, pierderea posibilităţilor de
locuire datorită incapacităţii de a acoperi cheltuielile, polarizarea veniturilor, au dus la
creşterea numărului familiilor incapabile să-şi rezolve singure problemele. Accentuarea
sărăciei în mai multe familii a dus, la rîndul ei, la persistenţa unui mare număr de copii
abandonaţi, în ciuda liberalizării avorturilor. De asemenea, abuzul şi neglijarea
copilului au devenit şi mai vizibile. Schimbarea rapidă a sistemului de valori atât a
adulţilor cât şi a tinerilor, efect al propagării deschise a sexului şi a violenţei în mass-
media, problema bolii S.I.D.A., apariţia comerţului cu droguri au contribuit la
complicarea problemelor cu care se confruntă protecţia copilului.
Problemele s-au dovedit irezolvabile în absenţa serviciilor specifice şi a
lucrătorilor profesionişti. Acest fapt a fost parţial luat la cunoştinţă de către puterea de
stat, care a fost obligată să raporteze la Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului
despre schimbările iniţiate în domeniile problematice al protecţiei copilului. Pentru
coordonarea schimbărilor şi a demersurilor în interesul copilului a fost creat în 1993
Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, salutat la vremea aceea de specialiştii
români şi cei străini. Acestui organism i-a revenit sarcina de a analiza diferitele
propuneri şi oferte venite din partea partenerilor internaţionali: UNICEF, PHARE şi
alte Organizaţii neguvernamentale mai mult sau mai puţin cunoscute şi de a coordona
întreaga activitate din domeniu.
În acelaşi timp, numeroase organizaţii nonguvernamentale au continuat să lucreze
sau au debutat în orfelinate, în domeniul prevenirii abandonului, în instruirea celor
interesaţi de drepturile copilului şi pe tărâmul educării handicapaţilor. Unele dintre
acestea erau conduse până în anii '94 (şi unele din ele continuă să fie conduse) de către
organizaţiile din străinătate care au adus ajutoarele (Médecins du Monde, Médecins
Sans Frontieres, Romanian Orphanage Trust, World Vision, Save The Children,
Christian Children's Fund, Holt International, Handicap International, Caritas, UNICEF
şi altele),. Unele dintre organizaţii s-au transformat de-a lungul anilor în organizaţii
româneşti. Majoritatea însă sunt organizaţii neguvernamentale noi, care încă îşi procură
marea parte a fondurilor din ţările din Vest. Provocarea lansată de organizaţiile din Vest
de protecţie a copiilor, accentuată şi de reglementările internaţionale semnate de
guvern, situează modul de a concepe protecţia copilului din România în faţa unei
intersecţii hotărâtoare. Aceasta are o influenţă puternică asupra concepţiei asistenţilor
sociali, a celorlalţi profesionişti şi a studenţilor cu privire la neglijarea copilului, la
abuzul asupra copilului şi la respectarea drepturilor copilului.
Alte schimbări importante au fost cele din cadrul universităţilor, din facultăţile de
ştiinţe socio-umane şi cele teologice. În prezent, în contextul social menţionat, există
cel puţin 10 universităţi de stat care formează specialişti cu diplomă în asistenţă socială.
Absolvenţii acestor facultăţi au intrat de-acum în activitate.
Au fost adoptate de către parlament câteva legi privitoare la domeniul social.
Două dintre acestea, vizând direct sprijinirea familiilor cu nevoi speciale şi pe cele
foarte sărace, au indirect implicaţii privind evitarea instituţionalizării copiilor şi
menţinerea lor în cadrul familiei. Aceste legi au prevăzut acordarea de salarii
membrilor de familie care îngrijesc persoanele handicapate şi acordarea de alocaţii
acelora care nu au venituri sau dispun de venituri minimale (legea ajutorului social).
Între timp, până în Iunie 1997, a fost în vigoare doar legea 3/1970 pentru protecţia
copilului (o analiză detaliată a reglementărilor acestei legi şi a posibilităţilor pe care le-
a oferit pentru ocrotirea copiilor în instituţii rezidenţiale se găseşte în Macavei, 1989).
Aceasta prevedea câteva reglementări pentru apărarea copilului dar nu prezenta
posibilităţi de intervenţie împotriva abuzului faţă de copil, nu deschidea nici o cale
pentru copilul abuzat da a se putea adresa autorităţilor şi nici ca altcineva să dezvăluie
asemenea cazuri. Nu existau reglementări pentru îngrijirea copilului, pentru adopţii,
nici instituţii care să se ocupe de aceasta. În toate situaţiile problematice referitoare la
copil, decizia finală era în mâinile primarului. Deoarece primarul era de obicei un om
foarte ocupat, desemnaţii primăriei (deseori nespecialişti) erau de fapt cei care analizau
situaţia copilului. Comisia pentru Minori, compusă din reprezentanţi ai departamentelor
de Educaţie, Sănătate, ai Poliţiei şi ai altor autorităţi, se întrunea o dată lunar pentru a
lua hotărâri privind instituţionalizarea copilului sau orientarea acestuia spre unităţi
speciale. Asistenţii sociali nu erau menţionaţi printre cei care trebuiau să participe la
vreuna din fazele deciziei. Aceste decizii erau luate în funcţie de declaraţiile părinţilor
şi "rapoartele rezultate după o (singură) vizită la domiciliu" (Tobis, Vitillo, 1994).
În această a doua perioadă - constatare valabilă şi pentru cea de-a III-a (cea
actuală) care urmează să fie analizată - statul acordă copiilor ajutor material, constând
în alocaţii universale pentru copii. Alocaţia poate fi administrată de către părinte până
la împlinirea vârstei de 14 ani a copilului, vârstă după care, acesta posedând buletin de
identitate, îşi poate ridica singur alocaţia. Părinţii care nu posedă buletin de identitate şi
nu au certificate de naştere a copilului nu au dreptul să ridice alocaţia. Alocaţia pentru
copii era un instrument important şi al politicii pronataliste a dictatorului comunist
Ceauşescu. Înainte de 1990, ea constituia un sprijin material însemnat, reprezentând
10,5% din valoarea salarului mediu (chiar mai mult înainte de 1989).
Pasti (1997) subliniază importanţa creşterii alocaţiei pentru copiii handicapaţi:
alocaţia este de două ori mai mare decât cea pentru copii normali. Alte forme
ocazionale de asistenţă ţintesc diverse categorii mai restrânse ale populaţiei (UNICEF,
1996, p. 23-27). În 1995 a fost introdus ajutorul social pentru familiile şi persoanele
fără venituri şi pentru cei cu venituri extrem de mici. Aceasta reprezintă un sprijin real
pentru familiile cu număr mare de copii - şi este o primă măsură de ajutor care ţine cont
de mărimea familiei. O altă măsură de sprijin este cea care se acordă mamelor începând
de la al doilea copil, pentru fiecare copil născut ulterior. Soţiile tinerilor care îşi satisfac
serviciul militar şi care au un venit mai redus decât salariul minim sunt îndreptăţite la o
alocaţie lunară în caz de graviditate, sau dacă prezintă un handicap (de gradul I sau II),
de asemenea şi dacă au copii sub 7 ani. Aceste ultime două beneficii s-au devalorizat
aproape complet după 1990, dar o decizie din 1995 a dus la o oarecare creştere a valorii
lor. Familiile şi persoanele victime ale calamităţilor, incendiilor şi altor diverse
nenorociri pot primi ajutor de urgenţă. Aplicarea acestei măsuri cade însă, de obicei, în
sarcina bugetului local, ceea ce are ca rezultat că dacă bugetul a fost epuizat cu alte
cheltuieli, familiile nu mai pot primi ajutor. Ajutorul depinde şi de bunăvoinţa
primarului şi a echipei sale.
Persoanele cu situaţie materială deosebit de dificilă pot primi gratis sau la un preţ
minimal două mese zilnice la o cantină socială. Numărul porţiilor este determinat pe
baza unei liste nominale, aprobată de consiliile locale, deci cantinele sociale nu servesc
masa pentru persoane neincluse în prealabil pe listă. Această reglementare este desigur
extrem de importantă în vede-rea planificării fondurilor, dar inexistenţa (sau, pe alocuri,
insuficienţa) adăposturilor temporare şi a cantinelor sociale de urgenţă creşte numărul
celor care apelează la mila publică. Cunoscând lipsa acestor servicii sociale pentru
categoriile cele mai sărace o parte a populaţiei oferă un oarecare sprijin nevoiaşilor,
sprijin care, la rândul lui, contribuie la menţinerea (dacă nu chiar la creşterea)
numărului de cerşetori şi de copii ai străzii.
 Rapoartele guvernamentale (spre exemplu, Raportul Dezvoltării Umane, 1996,
dar şi altele) accentuează faptul că începând din 1989, sistemul privitor la îngrijirea
copilului a preluat treptat reglementările internaţionale de bază:
- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (aprobată de
parlament în 1991, prin Legea nr. 26)
- Convenţia de la Haga despre răpirea de copiii (Legea nr. 100/1992)
- Convenţia Europeană cu privire la situaţia legală a copiilor născuţi în afara
căsătoriei (101/1992)
- Convenţia Europeană cu privire la adopţiuni (15/1993)
- Convenţia de la Haga cu privire la protecţia copilului şi colaborare în domeniul
adopţiei (84/1994)

2.3. DIN 1996 PÂNĂ ÎN PREZENT

Până în Iunie 1997 nu au existat reglementări juridice pentru posibilitatea

aplicării unei părţi însemnate a convenţiei internaţionale menţionate. Aceasta înseamnă
că, deşi Convenţia privind Drepturile Copilului şi o serie de acorduri internaţionale
menţionate au fost acceptate şi legiferate de parlamentul român, nu au fost reglementate
sau precizate procedurile pentru pedepsirea celor care încalcă drepturile copilului.
Declaraţiile şi principiile Convenţiei pentru Drepturile Copilului afirmă că statul este
responsabil de asistenţa copiilor cu probleme. Aceasta înseamnă că cei care sunt plătiţi
pentru a presta activităţi de protecţie a copilului şi voluntarii care activează în acest
domeniu ar trebui controlaţi în privinţa tuturor activităţilor depuse. Experienţa arată
însă că, cel puţin până în prezent, activitatea de control din partea statului a fost
insuficientă. Din această cauză, reforma judiciară a protecţiei copilului, abolirea legii
3/1970, a fost atât de mult aşteptată. Ea a survenit abia în Iunie 1997, după lunga
perioadă de şapte ani şi jumătate din momentul când cetăţenii ţării şi lumea din Vest au
luat la cunoştinţă cutremurătoarele imagini din instituţiile româneşti menite să
ocrotească copiii părăsiţi.
Principalele două legi pentru protecţia copilului care au fost adoptate de
parlamentul au fost următoarele (în ordinea semnificaţiei lor pentru copilul expus
relelor tratmente): legea 108/1998 care se referă în mod direct la "copiii aflaţi în
dificultate" (care funcţionase din anul 1997 ca ordonanţa nr. 26 a Guvernului) şi legea
nr. 87/1998 privind adopţia (care funcţionase anterior sub forma ordonanţei nr. 25 a
Guvernului) . Definiţia termenului de "copii aflaţi în dificultate" este frecvent utilizată
în terminologia de specialitate pe plan internaţional. Ea cuprinde factorii care
periclitează integritatea sau/şi dezvoltarea fizică şi morală a copilului; aceasta înseamnă
implicit şi o recunoaştere a fenomenului de abuz şi neglijare, cu toate că aceşti termeni
nu au fost niciodată menţionaţi ca atare în textul ordonanţei guvernamentale din 1997.
Acest lucru a fost remarcat de către profesionişti şi considerat ca un semn de rezistenţă
din partea celor care lucrează la nivelele decizionale superioare şi care acceptă greu
existenţa abuzului faţă de copil. Ulterior, acest lucru a fost parţial corectat în forma
finală a legii promulgate în Iunie 108/1998, stabilindu-se obligaţia statului de a proteja
copilul abuzat, părăsit, neglijat şi exploatat.
A început o perioadă de reformă care vizează crearea şi reorganizarea a
numeroase servicii în interesul copiilor şi al familiilor lor. Rezultatele acestei scurte
perioade de reforme vor fi analizate în cercetarea calitativă prezentată mai jos.
Iată principiile pe care le luăm în considerare în analiza stadiului actual de
aplicare în România a Convenţiei privind Drepturile Copilului:
 respectarea primordialităţii interesului copilului;
 afirmarea dreptului acestuia de a creşte într-o familie;
  afirmarea principiului nediscriminării copilului;
 luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc;
 primordialitatea siguranţei copilului şi posibilitatea luării unor măsuri de
urgenţă pentru asigurarea acestui deziderat;
 necesitatea existenţei unei perspective şi a unei planificări pe termen lung în
privinţa dezvoltării copilului;
 asigurarea participării profesioniştilor în activităţile de protecţie a copilului;
 asigurarea continuităţii relaţiilor copilului cu familia sa naturală;
 preferinţa acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile cu dificultăţi,
înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie.
Primul rezultat al evaluării arată că, în perspectiva globală, legea din România
concordă cu principiile Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copilului. De
exemplu, ambele legi ratificate în Parlament în 1998 (87 şi 108) cuprind precizarea că
măsurile de protecţie trebuie luate în primul rând în interesul copilului. Un alt principiu
extrem de important, bine afirmat în lege, este dreptul copilului de a avea o familie.
În anul 2004 a fost finalizată Legea copilului, respectiv Legea 272/2004 ce a
intrat în vigoare cu 1 ianuarie 2005. Această lege se doreşte a fi un cadru unificator al
problematicii copilului aflat în dificultate. La baza acesteia stau cele mai relevante
principii în protecţia copilului (vezi modulul 1 Principiile protecţiei copilului), enunţate
în mod explicit încă de la începutul textului de lege. Legea face, de asemenea, o
definire clară şi succintă a termenilor de bază vehiculaţi în conţinutul acesteia, respectiv
cel de copil, familie naturală, familie substitutivă, reprezentant legal al copilului. Sunt
prevăzute aici măsuri de protecţie pentru copilul lipsit temporar de ocrotirea părinţilor
fie că aceasta s-a produs sau nu din cauze imputabile părinţilor, şi ne referim aici la
măsurile de plasament, precum şi măsuri pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, dar care nu răspunde penal. Legea 272/2004 reprezintă prima lege a
copilului care, în România, poate avea pretenţia de a fi încercat să ofere un cadru
coerent, consistent şi unificator pentru clarificarea problematicii protecţiei copilului. În
anul 2004 a fost, de asemenea, aprobată Legea 273 cu privire la adopţia naţională şi
internaţională.

În concluzie, reorganizarea sistemului de protecţie a copilului în aşa fel încât să

se ridice la nivelul standardelor internaţionale, să corespundă necesităţilor copiilor,
părinţilor şi familiilor şi să se încadreze în politica comunităţilor şi localităţilor, este o
sarcină foarte dificilă. Această reorganizare reprezintă de asemenea şi o şansă unică
pentru ca munca socială să-şi dovedească valoarea, după renaşterea sa din propria-i
cenuşă.

Bibliografie
Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului (1994).
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului - stadiul aplicării în România.
Bucureşti
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educaţional S.A.,
Bucuresti.
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă
socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D.
Tobis (Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii
deosebit de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul
pentru Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
***Legea 272/2004
***Legea 273/2004
 *** Convenţia cu privire la drepturile copilului. Adoptată de
*** NGO projects for children. Directory for Central and
Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic Sates. Compiled
by NGLS for the NGO/UNICEF Coordinating Commitee on activities for Children in
Central and Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic
States.

Temă
Consultati site-ul WWW.COPII. RO

 Studiaţi Convenţia ONU privind drepturle copilului.

 Căutaţi pe internet, la adresa www.copii.ro legislaţia valabilă pentru
protecţia copilului.
 Comparaţi legislaţia actuală cu prevederile Convenţiei ONU privind
drepturle copilului
 Modulul 3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL
3.1. Abuzul fizic
3.2. Abuzul psihologic
3.3. Abuzul sexual
3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor
3.5. Abuzul societal, institutional si familial

Recomandări

Pentru studenţi este important să poată defini diferitele forme de abuz cu

propriile lor cuvinte. Desigur, vor trebui să înţeleagă definiţiile date de
diferiţi autori cuprinşi în acest capitol, dar şi definiţiile şi caracterizările
conspectate din bibliografia recomandată. Se recomandă studenţilor să
urmărească modul in care este menţionată bibliografia folosită pentru
redactarea acestui capitol.

Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de

concepţii teoretice care, toate, iau drept punct comun de plecare înţelegerea abuzului ca
fiind cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a
copilului (N. Frude, 1989). Definiţia dată de dr. Popescu şi dr. Răduţ (1998, p.2-3)
aduce ca şi completare ideea că abuzivă poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai
comiterea unor acte împotriva copilului: "maltratarea este orice formă voluntară de
acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc
profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine
sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi". Evantaiul formelor de rele tratamente
este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel
moral şi cel sexual. De obicei relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale
personalităţii, iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi
întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea
repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un
comportament sexual. Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai
mult coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tuturor
laturilor personalităţii copilului, putând induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe
plan cognitiv, emoţional, moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual
poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi
la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic.

Abuzul de orice formă înseamă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre

un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea. El poate fi regăsit
oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în artă şi literatură, în
legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. Abuzul înseamnă violenţa adultului
împotriva copilului, fenomen care este prezent în realitatea noastră astăzi, mai aproape
sau mai departe de căminul nostru, în funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de
tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea noastră de a ne
controla impulsurile.
 3.1. ABUZUL FIZIC

Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de asistenţă

copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenţi sociali, psihologi) nivelul de
sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii
acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea fizică este
un standard central al calităţii vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului
şi al căutării surselor de vătămare fizică este central în protecţia copilului.
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice cu
diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi,
dilacerări. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod
deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea
lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate
sau ulterioare (Popescu, Răduţ, 1998), care trebuie luate şi ele în considerare în cazul
aprecierii gravităţii actului violent. Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în
acelaşi sens şi anume: abuzul fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în
grija căreia se află un copil la un moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se pune
întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat
vătămări la comitere, dar care includ, prin repetare, probabilitatea crescută a
vătămărilor (de ex., cazul în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte - de
pildă cu scaunul - şi ar putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii definiţiei este
argumentată de faptul că trauma psihică nu se produce doar ca rezultantă a durerii
fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar
judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai
mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor
comise efectiv şi a consecinţelor acestora. În consecinţă, profesioniştii au nevoie de
criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc
pornind de la nivelul de suferinţă produsă copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. Forme grave,
periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori printre modalităţile "educative"
aplicate copiilor de către un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu
de decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsă
administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu privire la dreptul părinţilor de a-şi
educa copiii şi de a-şi alege metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea
psihică sau fizică a copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta, considerăm că
studiul fenomenului de abuz şi neglijare poate porni de la relevarea prevalenţei unor
fenomene potenţial cauzatoare de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale
părinţilor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere:
bătăi cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, aşezarea
copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect,
tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea
lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii
corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa
mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele
pot să conducă la traume psihice, deorece transmit copilului mesajul violenţei fizice.
Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt
aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise
de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu să corecteze
comportamentul copilului.
 Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe
care le definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea
corporală a minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea
acestuia, folosirea unor instrumente periculoase - a unui furtun sau cablu, a unui cuţit
etc - folosirea curentului electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt:
- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni uşoare)
- copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.)
- categoria copiilor cu risc, care - date fiind cele spuse mai înainte referitor la
riscul neconfirmat al vătămărilor - se mai adaugă la aceste două categorii de abuz. Aceasta
se referă la o populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa
cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor
rele tratamente care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de
abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de
prevalenţa fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea
acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).
- categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare
deoarece se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile
rezistenţei sale fizice. Totodată ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt
contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de exemplu) şi
împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.

Un raport al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul muncii şi

Protecţiei Sociale (după Popa, 28.03.1998), prezintă date după care 5,66% dintr-un lot de
familii intervievate au declarat că îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar
2,83% au evitat să răspundă (fără să nege însă). Dintre muncile prestate de copii se indică un
procent de 23,2% de copii care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă, 10,8% spală
maşini, 8,6% sunt vânzători ambulanţi, mai ales de ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac
curăţenie, muncesc în agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au
declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în timpul programului de studii,
10,7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4%
recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala.

3.2. ABUZUL PSIHOLOGIC

Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi consecinţe

psihologice. Anumite forme de maltratere au însă, ca instrument, tocmai mijloace de
natură psihologică, de aceea cercetători ca Garbarino, Guttmann şi Seeley (1986), precum
şi Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului psihologic ca fiind o
formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că
maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme
de rele tratamente, subordonată faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar trebui să fie luată ca pilon
central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei, precum şi a nevoilor de
protecţie a copilului (p. 7). Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis
împotriva unui copil ca fiind "atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei
de sine şi a competenţei sociale a copilului" (1986, p.8).

Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinţii sub
formă de diverse pedepse: izolarea copilului (contentionarea, încuierea lui în diferite spaţii
închise, în pivniţă etc); respingerea intenţionată (neacordarea răspunsurilor emoţionale);
terorizarea copilului; refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea
lui, folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau recompensarea
unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau criminale.
Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul psihologic şi au
apreciat că el constă din acte de omisiune şi din acţiuni comise care provoacă traume şi
leziuni psihologice. Aprecierea gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor
criterii ale comunităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se poate produce de către
membrii familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către
indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care îl au în raport cu copiii au putere asupra acestora.
Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel
mai adesea concomitent pe mai multe planuri. Maltratarea psihologică include
respingerea, terorizarea, izolarea, exploatarea, degradarea copilului, refuzul de a-i
răspunde emoţional şi greşita socializare a lui (Brassard, Germain şi Hart, 1987, p.6).
Garbarino et al (1986) şi Pecora et al. (1992) şi Whitman (1998) au identificat respingerea,
izolarea, terorizarea, ignorarea şi coruperea ca fiind forme ale abuzului psihologic.
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin
nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de
abuz psihologic. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia
ideea că el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi
acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte având caracteristicile abuzului
psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului;
pedepsirea copilului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi
comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul,
plânsul etc.); transformarea copilului în ţap ispăşitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor
de afecţiune; tratarea unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui
adolescent, spre exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din
familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod
cronic; refuzul permanent al părintelui de a recunoaşte sau de a remarca realizările
copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale, îl rupe pe copil de
mediul social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării
competenţelor sociale şi formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi
copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege
prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei. Aceasta îl va
face să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea
copilului, în formele sale grave, se asociază cu forme de abuz fizic sau/şi se-xual, făcând
copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi de la cineva ajutor.
Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că ceea ce se întâmplă în familie este normal, este
ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea
copilului de a depăşi izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare şi este
pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării copilului sau adolescentului la
activităţi de club, antrenamente sportive sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii
copilului de la grădinită sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave,
crează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la
pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o
persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este frecventă în
cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări,
destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa
copilul într-o infinitate de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de copil:
dacă dezvăluie secretul, atunci mama se va supăra aşa de tare, că va da copilul afară din
casă, sau, eventual, va muri de supărare; dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o
va agresa pe sora mai mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexuale,
atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va muri şi ea, aşa cum a fost omorât căţeluşul
(înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte,
caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mînie ale adultului pot alterna cu
perioade în care acesta produce dovezi de ataşament faţă de copil. Prin specificul ei,
terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea înconjurătoare în
general.
În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comportamente excesiv de mature,
preluând responsabilităţi de adult, ca, de exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de
violenţa agresorului. În această categorie de rele tratamente, Killén (1997) include şi pe
copiii terorizaţi de violenţele dintre părinţi. "Aceşti copii trăiesc în anxietate şi îşi folosesc
adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor.
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează
copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992).
Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea
psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile
acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenţionată a
dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea
abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea
copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor fraţi sau alţi copii
sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente
antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al sexualităţii, al consumului de alcool
sau droguri). Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea
acestuia în pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt,
contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caraceristic pentru acest tip de abuz este
antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere
şi îi pervertesc judecăţile morale. Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale
adultului abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul
numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii
degradaţi emoţional şi moral începând de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi
demnitatea.
Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain,
Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult la
exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea
acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la
adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în
viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în
activităţi degradante (ca slugă a adultului).

3.3. ABUZUL SEXUAL

Abuzul sexual este - deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi psihologic - o
categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde:
atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe
la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi
care servesc obţinerea de către adult a plăcerii. Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul
sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană
adultă, să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Includem în
această categorie toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale în
care este implicat un adult şi un minor, între persoane înrudite sau nu, de la atingerile
cu caracter sexual, la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală. Chiar şi
atunci când relaţiile sexuale nu au o componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par
să fie liber consimţite, se foloseşte totuşi noţiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza
relaţii sexuale între persoane între care există o diferenţă sensibilă de maturitate psihică.
Atunci când agresorul este el însuşi minor, diferenţa de vârstă - care înseamnă totodată
un nivel superior de maturitate - de la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este
de cinci ani. Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii,
când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele sexuale reciproce ale
unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor sexuale, copiii sau adolescenţii recurg
la forţă împotriva unuia chiar de aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact (acesta
din urmă poate fi contact sexual genital, oral sau anal).

Dintre formele de abuz sexual menţionăm:

 hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale, gesturi sau atingeri de
tip sexual)
 comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil
 maniplarea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula
organele sexuale ale agresorului
 intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului
 penetrarea sexuală - pe cale orală, genitală sau anală
 exploatarea sexuală - obligarea minorului la pornografie sau prostituţie în
folosul (cel puţin parţial) al adultului
Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activităţi
sexuale prin forţă sau contra unor sume de bani, sau alte avantaje.

Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în

funcţie de:
 vârsta copilului, cu cât acesta este mai tînăr, cu atât faptele sunt considerate mai
grave;
 gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa utilizată este mai
mare;
 relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atît mai gravă, cu cât relaţia
abuzatorului cu victima este mai strânsă;
 tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare
dacă a avut loc penetrarea copilului.
Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără caracter abuziv, se
folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de
satisfacţie sexuală între abuzator şi victimă.
Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se fac deosebiri în mai
toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de incest se referă, în termeni clinici, în mod
clar, la orice tip de relaţii sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzînd
aici nu numai orice tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt tip de
comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă nevoile sexuale utilizând ca
partener un copil înrudit (de sex masculin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii,
inclusiv SUA (mai puţin cele din Europa occidentală), în care categoria penală de incest
cuprinde doar cazurile de contact sexual vaginal cu victima. De fapt, acest mod de
apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu copilul-victimă, fiind din ce în ce mai mult
contestat în practica protecţiei copilului. Conform acceptului clinic utilizat mai sus, în
legislaţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest şi de abuz sexual se referă la
orice tip de raporturi sexuale în care un adult are ca partener un minor, indiferent de tipul
oral, anal sau vaginal al raportului.

Factorii de risc în privinţa abuzului sexual

Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu situaţia de victimă a
abuzurilor sexuale, Finkelhor a examinat 795 de studenţi cu ajutorul unor chestionare şi a
extras următorul grup de factori de risc (după Friedrich, 1990, p. 7):
1. prezenţa unui tată vitreg
2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă
3. lipsa de apropiere mamă-copil
4. lipsa studiilor liceale ale mamei
5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii
6. lipsa afecţiunii din partea tatălui
7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii)
8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi)
Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea fiecărui factor sau a
altora care nu au fost amintiţi ridicând gradul de vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%.
După datele altor cercetări, Friedrich (1990) adaugă factori de risc, ca: insatisfacţiile,
respectiv conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau a tatălui natural din
familie, plasarea copiilor într-o familie, respectiv experienţa agresorului de a fi fost plasat
în afara propriei familii, numărul mare de copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în
primii ani de viaţă ai acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el însuşi victima unor
abuzuri. Prin contrast, factori ca apropierea dintre mamă şi copil, existenţa unei largi reţele
externe de suport (număr mare de prieteni, relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în
îngrijirea copilului de la vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta riscul abuzului sexual.

Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale:

Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în paralel cu problema

consimţământului. Concepţia libertină asupra sexualităţii, după care activitatea sexuală
este un drept care se cuvine acordat nu numai adultului ci şi minorilor, consideră că o
relaţie liber consimţită nu poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea implică relaţia
dintre un copil şi un adult. Acesta este un punct de vedere care poate fi uşor combătut dacă
supunem noţiunea de consimţământ unei analize atente. Pentru ca o persoană să fi
consimţit la o acţiune, nu este suficientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să
înţeleagă acţiunea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în cauză, să fie
conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele pe care le are, să fie sigur că
decizia de a nu se angaja în acţiune va fi la fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în
acţiune, să accepte participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre cazurile de
incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi copii, pot exista, într-adevăr,
situaţii în care copilul, aflat la pubertate sau chiar înainte de această vârstă, este sexualizat
precoce de către un adult şi participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un
copil este mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia acestui tip de
comportament, care va avea în toate cazurile urmări grave asupra vieţii sale.
 Tipuri de taţi incestuoşi1

1. Taţii cu preocupări sexuale excesive (26%)

Aceşti taţi au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv, orientat spre fiicele lor. Unii dintre ei
şi-au asimilat fiica, încă din copilăria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri, abuzul sexual începe
de la vârste foarte fragede.
2. Taţii imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)
Aceşti taţi se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa fiicelor lor, mai ales a celor ajunse la
pubertate, a căror maturizare o urmăresc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul din taţii
incestuoşi, când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat: "tatăl-adult din mine a dispărut şi am fost din nou
copilandru".
3. Taţii la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale (20%)
Aceşti taţi îşi descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de abuz, ei au fantezii legate de soţia
lor, sau de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-şi trăi propriile fantezii
sexuale, nu ca obiect al atracţiei erotice. Aceşti taţi au adesea au sentimente de vinovăţie pentru actele pe care
le-au comis.
4. Taţii dependenţi emoţional (10%)
Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de dragoste, rataţi. Ei caută confort
într-o relaţie caldă, specială, exclusivă cu fiica lor. În această relaţie intimă, ei includ şi pe cea sexuală.
Relaţia incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu, la pubertate.
5. Taţii agresivi, furioşi (10%)
Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere de violuri. Abuzul
sexual e comis în momente de furie, negându-se uneori atracţia sexuală faţă de copil. Ei consideră că mama
copilului este vinovată, fiindcă s-au simţit neglijaţi de ea. ("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă
răzbuna pe copil, fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").
Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o serie de factori, dintre
care Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986) indică următoarele:
 Vârsta copilului în momentul abuzului - cu cât un copil este mai mic, cu atât
efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai dramatice; un alt aspect legat de vârsta
victimei, un copil mai mic este socotit mai puţin capabil de a se apăra şi lipsit de
capacitatea de a consimţi la relaţii sexuale; pe de altă parte (după Back and Lips, 1998),
victimei mai în vârstă i se atribuie o mai mare responsabilitate în provocarea abuzului
sexual.
 Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei - incestul are în acest sens
cele mai dramatice consecinţe pe termen lung, consecinţe la a care contribuie oprobiul
social care întâmpină aceste relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor
poate îngreuna şi întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-a fost frică să spun,
fiindcă X trăia cu noi, mama ţinea la el, trebuia să-l consider tatăl meu" sau "tot timpul mi-
a fost teamă că o să-l trimită pe tata în închisoare dacă se află").
 Durata abuzului - un singur eveniment de tipul abuzului sexual are pentru
victimă un efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile abuzive care se întind pe durată
lungă de timp; relaţiile de abuz sexual din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de
zile fără a fi dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot prelucra extrem de dificil.
 Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi măsura în care
agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de care depinde gravitatea suferinţei copilului.
Numărul mare de persoane implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de tip
sadic, supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de neajutorare a acestuia.
Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor (incluzând şi abuzurile
sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5.
Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de dificilă, în ciuda consecinţelor
grave pentru victimele abuzurilor sexuale. Motivele principale sunt, pe de o parte

1D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory, University of New Hampshire,
studiu asupra 118 taţi incestuoşi. (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health
Allience", New York, 1997)
greutatea de a confirma comiterea abuzului cu martori, iar pe de altă parte dificultatea
copilului de a depune mărturie împotriva agresorului său, mai ales dacă acesta este un
membru al familiei sale.

Abuzul sexual împotriva copilului îi pune pe profesionişti în faţa necesităţii de a

aborda atitudinea adecvată pentru investigarea cazului, plasarea cât mai rapidă a copilului
în siguranţă şi de a găsi cel mai bun tratament pentru atenuarea efectelor traumatice ale
abuzului. Datorită lipsei de înţelegere din societatea tradiţională pentru victimele
abuzurilor sexuale, aceasta va trebui să fie ajutată să facă faţă atitudinilor reprobative din
famila restrânsă şi extinsă sau a celor din comunitatea mai largă de viaţă. De obicei
victimele sunt acuzate din diverse motive: că au suportat abuzul sexual fără să ceară ajutor
sau că nu au avut tăria să suporte mai mult fără să dezvăluie secretul, că au provocat
abuzul prin comportamentul sau îmbrăcămintea lor, că inventează sau exagerează
gravitatea unor incidente izolate etc. După Back şi Lips (1998) fetele-victime sunt în mai
mare măsură considerate ca fiind cele care provoacă abuzul sexual decât băieţii-victime.

3.4. FRECVENŢA CAZURILOR DE MALTRATARE A COPIILOR

Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii fenomenului abuzului

îndreptat împotriva copilului, sistemul bunăstării copilului trebuie să elaboreze forme de
servicii şi un sistem legal care să poată proteja copii. Pentru proiectarea acestor servicii şi
formarea de profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazurilor de rele
tratamente şi a mediilor în care sunt răspândite diferitele lor forme. Abuzul împotriva
copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din
familia nucleară sau mai largă menite să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora.
Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-93) conceptualizarea
abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.

 Abuzul societal se referă la "suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii

care împiedică buna dezvoltare a copilului" (Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat,
înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la:
1. existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele
categorii de familii şi copiii acestora;
2. marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce
în ce mai mare;
3. gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia climatului de
abuz chiar şi asupra copiilor;
4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un
context societal în care violenţa împotriva copiilor este posibilă.
În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de şanse dintre copiii din
mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii României", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de
relansare a învăţământului din mediul rural, presa2 a dat publicităţii date îngrijorătoare,
furnizate de Ministerul Învăţământului, preocupat de relansarea învăţământului rural
evident defavorizat până acum: 8,2 % din din copiii de vârstă între 7-14 ani din mediul
rural nu frecventează cursurile vreunei şcoli; cele mai multe din cele 1157 de şcoli
construite din chirpici şi alte 1.084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de licee, doar 185
funcţionează în mediul rural; repetenţia este cu 50% mai mare în mediul rural decât în cel
urban; cei mai mulţi suplinitori necalificaţi îşi desfăşoară activitatea în şcolile săteşti etc.

2 Adevărul,16.11.98
  Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli, autoriţăţi, unităţi medicale
operează în modalităţi discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor şi ale
omului, în general. Cei care abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii
din familiile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate; aceasta denotă o
formă de neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi
categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi
priveşte ineficienţa sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii ei nu sunt
scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferinţele copilului, de astă dată
prin abuzul comis chiar în numele instituţiei. Climatul unei instituţii - spre exemplu al unei
şcoli dintr-un sat mai izolat - este însă de greu de schimbat, datorită unor mentalităţi
colective puternice, constituite în tradiţii. Pe lângă responsabilitatea comiterii abuzului
direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor,
sub următoarea formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice de
reglare a comportamentului copiilor nu îi pot educa decât recurgând la bătaie, atunci
pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie aplicată şi în familie.

M. Marin (30.06.1998, Adevărul, p. 12)

Copiii romi - o problemă socială: boli, analfabetism, infracţionalitate

... la o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, organizată de "Salvaţi copiii" s-a dezbătut un subiect
fierbinte: copiii romi din România şi problemele lor...
În ciuda unor declaraţii oficiale, programele de după '89 de integrare socială a romilor n-au reuşit.
Eşecul începe chiar din şcoala primară, prin separarea claselor, refuzul unor învăţători de a-i primi pe copiii
romi în structura claselor, ori aşezarea acestora "grupaţi", de obicei în ultimele bănci ale sălilor de clasă. În
mediul rural, unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecvenţă, locuinţele romilor se află departe de şcoli,
ceea ce duce inevitabil la absenteism şcolar, la randamentul redus în procesul educaţional. Sigur, în mod
normal, condiţionarea primirii alocaţiei de prezenţa şcolară, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor
legale (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, etc.) ar trebui să stimuleze frecvenţa şcolară. Dar lucrurile nu
stau tocmai aşa, pentru că aceste măsuri cunosc o aplicare sincopată, în funcţie de administraţia
locală..Tuturor acestor greutăţi materiale li se adaugă şi una de tip social, de identitate stigmatizată, cu care
aceşti copii pornesc în viaţă. Apelativul de "ţigan" îi urmăreşte de mici şi se accentuează odată cu trecerea
timpului, în relaţiile cu autorităţile locale sau cu alte instituţii de stat (şcoală, inspectorate şcolare etc.). Acest
lucru nu face altceva decât să tensioneze relaţiile interumane atât în propriile comunităţi, cât şi în contactul cu
populaţia majoritară.

 În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul familial este comis de

membrii familiei copilului - în special de către cei în care copilul are încredere, cei
însărcinaţi cu îngrijirea copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul
familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un
comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte
standardul cultural obişnuit al comunităţii. Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil
sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. Chiar
dacă un părinte aplică aceaste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), nici un
asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată
pedepsirea părintelui, sau decăderea lui din drepturile de părinte numai pe această bază,
nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al
echilibrului emoţional al copilului. Recunoaşterea normelor culturale mai restrânse sau
mai largi nu înseamnă însă că profesionistul interesat de copil să nu încerce să intervină în
folosul unui copil afectat de un asemenea stil parental. Intervenţia sa nu va avea însă un
fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile interzic cu desăvârşire bătaia. În Suedia
sau în Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică
frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil.
 Copiii ajung din ce în ce mai frecvent în atenţia opiniei publice şi a serviciilor
sociale nu numai în calitate de victime ale unor abuzuri din partea unor adulţi, dar şi în
calitate de agresori. În Scoţia, numărul cazurilor de agresiuni comise de minori şi referite
serviciilor sociale a crescut de la 95 în anul 1972 la 7228 în anul 1993. Tisdall (1996, p.
27) arată că nu se ştie dacă această creştere masivă a raportărilor în cazurile de maltratări
ale copiilor de către minori se datoreşte unei creşteri dramatice a fenomenului abuzului ca
atare sau prevalenţa fenomenului a rămas aceeaşi, doar că el se raportează într-o măsură
mult mai accentuată astăzi, decât în deceniile precedente. Una din cauzele acestei creşteri
se regăseşte – dacă observăm societatea în care trăim în perspectiva comunitară – în
accentuarea violenţei de toate tipurile, la scară macrosocială; la rândul ei, receptarea
violenţei de indivizi adulţi şi tineri este amplificată ca urmare a reflectării ei abundente în
mass-media.

Incidenţa şi prevalenţa formelor de rele tratamente

Pentru a sublinia ponderea pe care astăzi lumea occidentală o atribuie fenomenului

de abuz asupra copilului, prezentăm unele date din literatura de specialitate din SUA, unde
s-au desfăşurat cele mai extinse studii privind frecvenţa abuzului. Ea a fost exprimată prin
indicatorii statistici ai incidenţei, respectiv prevalenţei fenomenului.
Incidenţa se referă la numărul de cazuri de abuz - care acoperă cerinţele unei
anumite definiţii a fenomenului studiat - raportate la un interval dat de timp. De exemplu,
în 1986, în SUA (după Sedlak, 1991a) au fost raportate 311.500 de cazuri de agresiuni
fizice prin care s-a considerat că au fost vătămaţi fizic copiii.
Prevalenţa în datale statistice se referă la toate persoanele care au trecut, într-o
perioadă dată din viaţa lor, prin experienţa abuzului. Astfel, Straus şi Gelles (1986) au
estimat la un milion numărul copiilor 3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost
supuşi unui abuz grav în propria familie. De fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente
decât cele raportate.
Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea în mod deliberat a unei
leziuni de către persoana care îngrijeşte copilul", Gil constată existenţa a unei rate de
cazuri raportate de 8,4 la 100.000 în 1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă).
Încercând să estimeze frecvenţa în populaţie a fenomenului abuzului, el a evaluat între 2,5
şi 4 milioane numărul acelor familii care recurg la violenţă fizică împotriva propriilor
copii, cu intenţia de a le provoca durere, vătămare sau chiar leziuni grave (prevalenţă).
Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă datele Centrului Naţional
American de Abuz şi Neglijare (NCCAN), după care 16% din personalul de îngrijire al
centrelor de zi, 24% din personalul şcolilor, 56% din personalul care lucrează în domeniul
sănătăţii mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni, abuzând de puterea cu care au fost
investiţi şi nesocotind drepturile celor pentru care lucrează.
Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur de 1 milion de copii
abuzaţi grav şi, în urma unor astfel de acte, mor între 2000 şi 5000 de copii (Pecora et al.
1992).
Tabelul 3.1. prezintă date privind incidenţa abuzului în populaţia americană prin
referire la toate cazurile care au fost raportate cel puţin de două ori în perioada dată la o
agenţie de protecţie a copilului (datele provin de la Asociaţia Americană de Protecţie a
Copiilor (după Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere a abuzurilor sexuale, celelalte
tipuri de rele tratamente menţinându-se în aceleaşi limite. În privinţa vătămărilor fizice se
constată chiar o uşoară tendinţă de scădere în această perioadă.
 Tabel 3.1. Procentul comparativ a diferitelor tipuri de abuzuri în doi ani
consecutivi
Tipul de maltratare 1986 1985
%
n=323.016 n=431.550
Injurii fizice majore 2,6 2,8
Injurii fizice minore 13,9 17,8
Injurii fizice nespecifice 11,1 3,3
Maltratare sexuală 15,7 13,8
Neglijare fizică 54,9 53,6
Maltratare emoţională 8,3 11,5
Altfel de maltratare 7,9 7,7
(după Pecora et al., 1992, p. 103)

După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b), din 1000 de copii, în
total 22,6 trec prin experienţa relelor tratamente care le aduc prejudicii (unii dintre copii
trecând, simultan, prin mai multe tipuri de rele tratamente).
Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea cazurilor, valoarea
frecvenţei diferitelor tipuri de abuzuri scade.

Tabelul 3.2. Incidenţa relelor tratamente în SUA (datele se referă la cazurile

investigate şi evaluate ca abuzuri)
Tip Număr total de cazuri Rata la 1000 de cazuri
Abuz fizic 311.500 4,9
Abuz emotional 188.100 3,0
Abuz sexual 133,600 2,1
Neglijare fizică 507.700 8,1
Neglijare educaţională 285.900 4,5
Neglijare emoţională 203.000 3,2
(după Pecora et al, 1992, p. 101)

Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra copiilor în SUA recunosc

limitele activităţilor de protecţie a copilului. Din 267 de cazuri de copii care au murit în
statul Texas într-un an (citat de Zigler şi Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în evidenţa
agenţiilor de protecţie a copilului. Estimativ, aceasta presupune existenţa a de patru ori
mai mulţi copii supuşi unor abuzuri grave decât numărul cazurilor cunoscute. Această
estimare confirmă că, de fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele
raportate.
Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a incapacităţii societăţii de
a proteja în suficientă măsură copiii sunt cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor
tratamente. Pecora et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei copii
ca urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro (1988) indică o creştere a ratei
mortalităţii ca urmare a abuzurilor, dar şi a neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un
anume tip de copil care este predispus la efecte letale ale relelor tratamente, Pecora et al.
(1992) sintetizează unele date statistice:
 Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub media copiilor
abuzaţi, în medie de 7,2 ani.
 Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din familie sau copii
singuri.
 În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este apropiată, cu o uşoară
tendinţă de suprareprezentare a băieţilor.
 Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual.
 S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite handicapuri sau a celor
despre care părinţii credeau că au anumite deficienţe.
 În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată creşterea numărului
familiilor aflate în situaţie de criză: în Scoţia în 1992-1993 erau peste 33.000 de copii în
familii fără adăpost şi în jur de 5.000 de copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii
monoparentale fiind de asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au constatat creşterea
exponenţială a ratei abuzurilor sexuale în anii '80 în Marea Britanie: procentul copiilor
abuzaţi sexual din totalul copiilor supuşi abuzurilor a fost în 1981 de numai 3%, în 1982
de 5%, în 1983 de 6%, în 1984 de 11%, în 1985 de 18%, iar în 1986 de 31, 5%. Dintr-un
studiu efectuat în Scoţia de către Roberts et al. (1989) a rezultat o incidenţă a raporturilor
sexuale de 3,5 la 1.000 de copii. Dintre agresorii copiilor, doar 3% au fost femei, restul au
fost bărbaţi. Dintre aceştia 27% au fost rude apropiate sau taţi, 16% erau sub vârsta de 16
ani şi 19% erau între 16 şi 19 ani.
În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz sexual comise împotriva
minorilor, cunoscute de poliţie şi de direcţiile de protecţie a copilului este în creştere.
Conform datelor poliţiei (după datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate de I.
Toporan, în "Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul infracţiunilor privitoare la viaţa
sexuală, 30.5% aveau ca victime minorii, iar în anul 1998, procentul a crescut la 40,28.
În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului cercetări din California (după
Legislative Analist's Office, 1998) scot pe primele trei locuri atitudinile parentale
improprii (35%), dezintegrarea structurii familiale - de ex., prin divorţ - (33%) şi sărăcia
(30%); alţi factori importanţi sunt conflictele maritale (27%), utilizarea drogurilor (26%),
şomajul (25%) şi alcoolismul (19%).
Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile demografice ale copiilor-
victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 3.4).

Tabelul 3.4. Date demografice ale copiilor-victime şi agresorilor lor (California)

Copii-Victime Agresori
Vârstă Vârsta medie - 7 ani vârsta medie - 31 de ani
41% din copii sunt sub 5 ani
Gen 58% fete 63% femei
42% băieţi 37% bărbaţi
Etnie Albi - 44%, faţă de 46 * albi - 40%, faţă de 60 *
Hispanici - 35%, faţă de 37%* hispanici - 33%, faţă de 24%*
Negrii - 18%, faţă de 7%* negrii - 19%, faţă de 6%*
Altele - 3%, faţă de 10%* altele - 3%, faţă de 10%*
Altele Dizabilităţi mentale, fizice saurelaţie faţă de copil
comportamentale 80% părinte biologic
26% 7% alte rude
5% părinte vitreg
8% persoană neînrudită
(după Legislative Analist's Office, 1998)
* faţă de procentul din populaţia totală de copii, respectiv de adulţi din zonă

După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului abuzului comis împotriva

copiilor are caracteristicile unui Iceberg (p. 99): ceea ce iese la suprafaţă este doar o mică
parte din ceea ce rămâne ascuns. Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui de
gheaţă" sunt: 1. abuzurile necunoscute de către toate persoanele din afara familiei (sau a
cadrului restrâns instituţional în care este crescut copilul); 2. abuzurile cunoscute vecinilor
şi unui număr restrâns de cunoştinţe; 3. abuzul cunoscut unor profesionişti (de exemplu
medici, cadre didactice); 4. abuzul cunoscut unor organizaţii, instituţii (şcoală,
circumscripţie medicală); 5. abuzul cunoscut de forurile legale de investigare (instituţii de
protecţie a copilului); 6. abuzul investigat de procuratură şi tribunal.
 Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz cărora sistemul legal din
ţara noastră trebuie să le răspundă prin măsuri prompte, cu respectarea principiilor
Convenţiei pentru Drepturile Copilului.

a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în Noiembrie 1996 de bunică, deoarece
aceasta a observat că ea a fost molestată sexual de către tată. Psihologul care a examinat fetiţa
a semnalat imediat autorităţii tutelare locale şi poliţiei abuzul şi molestarea sexuală a
copilului. Mama a refuzat să înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile nu au întreprins
nimic în lipsa plângerii depuse de mamă. În martie 1997, mama s-a plâns că fetiţa a fost
abuzată anal de către tată. Examenul medico-legal a constatat violul anal. A început un proces,
dar tatăl a rămas la domiciliu, împreună cu familia (cu soţia şi cu două fetiţe, Maria de 6 ani şi
Lili de 3 ani atunci). Un lucrător social al Serviciului pentru Drepturile Copilului a preluat
cazul, dar fetiţele au fost lăsate acasă. În iunie 1997 Maria a fost din nou violată anal. Fetiţele
au fost atunci internate la Casa Copilului, unde ambele au regresat comportamental. I s-a
permis tatălui să viziteze copiii, şi cu aceste ocazii el a spus în repetate rânduri Mariei că ea
este vinovată pentru situaţia surorii sale şi pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie
1997, divorţul a fost oficial declarat în favoarea mamei, copiii au putut reveni la domiciliul ei,
tatăl fiind expulzat legal din casă. De atunci, Maria a fost preluată de bunică. În ianuarie
1998, tatăl a revenit din nou acasă (în aceeaşi singură cameră), locuind împreună cu mama şi
cu fetiţa cea mică. În februarie 1998, el a fost declarat vinovat pentru molestarea sexuală a
fetiţei sale, condamnat la doi ani închisoare, dar cu suspendarea pedepsei. Astfel, el a rămas
liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit pentru ceea ce a făcut. De atunci până în vara
anului 1999 atrăit în continuare în căminul familial, împreună cu mama fetiţelor şi cu Lili, care
a prezentat în septembrie 1998 simptome grave de stres post-traumatic. Pe baza examinării
copilului pare posibil că Lili a fost abuzată oral de către tatăl ei, care a rămas noaptea singur
cu ea, în timp ce mama era la lucru. Drepturile tatălui nu au fost îngrădite, iar mama este o
persoană imatură care trăieşte într-o situaţie de stres continuu, din cauza violenţei fostului soţ.
Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva fostului soţ, nu a reuşit punerea în
aplicare a expulzării acestuia de la domiciliu. Din aprilie 1998, procesul a fost reluat de către
procuratură, având ca rezultat condamnarea şi, în sfârşit, întemniţarea vinovatului pentru doi
ani.
Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de procedură în cazurile de abuz sexual:
abuzul anal nu a fost considerat ca incest, ci a fost încadrat prima dată în noţiunea de corupere
şi numai ulterior în cea de perversiune; poliţia nu a intervenit pentru protejarea victimelor
violenţei familiale; înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-victimă nu a fost
apărată faţă de tată, care a continuat să exercite presiuni asupra ei (învinovăţind-o,
concomitent cu declaraţii de afecţiune şi ameninţări); Comisia pentru Protecţia copilului nu s-
a mai ocupat de caz o lungă perioadă după ce copiii au părăsit instituţia şi au revenit la mamă,
respectiv la bunică.

b.) Ionel3, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic şi treptat, posibil şi sexual de
către tată. Abuzul a fost descoperit de un lucrător social din Leagăn care a auzit că băiatul
care anterior a fost internat în instituţie şi cu un an în urmă "reintegrat în familie" este acum
bătut şi neglijat fizic. Cu ocazia vizitei asistentului social la domiciliu, copilul prezenta semne
de maltratare, fiind internat mai întâi în spital, apoi la Casa de Copii. Faptul cel mai revoltător
este că băiatul a fost încredinţat familiei în urma unei evaluări foarte superficiale: nu s-a luat
în considerare că tatăl fusese închis anterior pentru uciderea celui mai mare băiat din familie.
El a fost eliberat de curând, dar a continuat să prezinte un comportament extrem de violent şi
alcoolism.
În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii, comportamentul lui prezintă ameliorare
după o primă perioadă în care el a fost neîncrezător faţă de toată lumea, se masturba şi
prezenta alte tulburări comportamentale sexuale.

3 Caz descoperit şi investigat de A. Munteanu,asistent social.

 c.) Carmen4 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată fizic şi emoţional. Este un alt
caz de "reintegrare în familia proprie" după o perioadă de un an şi jumătate de abandonare de
către mamă în Casa Copilului. În această perioadă, un frate mai mare a rămas acasă, dar un
alt frăţior sugar a fost şi el părăsit. Carmen a fost luată acasă în schimbul sugarului lăsat în
instituţie. Carmen a fost găsită întâmplător de lucrătoarea socială, cu ocazia unei vizite la
familie în vederea anchetei pentru sugar. Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de
către Casa Copilului reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu capul spart, extrem de
murdară, aproape goală pe cimentul rece, în timp ce fratele ei mai mare era bine îmbrăcat şi
într-o stare de nutriţie bună. A fost internată în spital şi a avut norocul să fie adoptată. Acum
ea se dezvoltă bine şi este mult îndrăgită de către părinţii adoptivi.

d.) Eva5, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către bunicul vitreg şi de către
bunica din partea mamei. Eva a fost de obicei în grija bunicii şi a bunicului din partea tatălui;
părinţii fiind recent divorţaţi, mamei îi revenea creşterea celor doi copii (Eva şi frăţiorul în
vârstă de 1 an). Ea prefera să-şi lase fetiţa cu socrii şi să stea cu cel mic la mama ei. La sfîrşit
de săptămână lua copilul acasă la ea. Odată, când fetiţa s-a reîntors, bunica paternă a
observat o stare neobişnuită de stress la nepoţica ei. După câteva întrebări, ea a aflat că Eva a
fost abuzată oral de către bunicul vitreg, acesta fiind încurajat de către soţia lui. Psihologul
care a examinat fetiţa a fost sigur că dificultăţile de adaptare sunt cauzate de tulburări de stres
posttrsumatic, datorate abuzului sexual oral. Direcţia pentru Protecţia copilului a fost
anunţată şi copiii au fost plasaţi la bunicii paterni. Mama a fost îndemnată să-i viziteze, dar
numai în casa bunicilor pentru a se evita contactul cu rudele care au abuzat de copil.
A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au fost urmăriţi de autorităţi,
deoarece Poliţia şi Procuratura au considerat că nu există suficiente dovezi pentru un proces.
Dar imediat după decizia cu privire la plasamentul copiilor, abuzatorii au dat în judecată
Comisia pentru Apărarea Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie.

e.) Aura6 avea 6 ani cînd televiziunea, atenţionată de către vecini, a descoperit că este
grav abuzată şi maltratată fizic de către mama adoptivă. Avea urme de maltratare fizică pe tot
corpul, arsuri produse de ţigări, limba tăiată; era subnutrită, închisă în dulap atunci când
mama ei avea partide de sex. S-a descoperit că mama avea antecedente de schizofrenie
descoperită la vârsta de 20 ani, deci înainte de aprobarea adopţiei. Mai târziu, când fetiţa avea
aproximativ 3 ani, părinţii adoptivi au divorţat şi fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate
că tatăl a declarat de repetate ori că mama abuzează de copil, că ea are un comportament
anormal, atât în familie cât şi în mediul înconjurător. Mama nu avea servici, tatăl era angajat
şi era proprietarul apartamentului. La divorţ, mama a obţinut apartamentul şi dreptul de a
creşte copilul. Ulterior, după descoperirea abuzului, adopţia a fost anulată şi fosta mamă
adoptivă a fost judecată, fiind considerată vinovată de maltratare, dar nu a fost închisă.
Copilul se află în continuare la Casa de Copii, dezvoltarea sa este întârziată şi
comportamnetul său este încă marcat de trauma la care a fost supusă mai mulţi ani.

3.5. VIOLENŢA ŞCOLARĂ

O formă aparte a agresiunii, care îl poate avea pe copil atât drept victimă cât şi
agresor, este tot mai frecventa violenţă manifestată în cadrul şcolii.
În literatura de specialitate se vehiculează mai multe definiţii ale violenţei
printre care:
 În Raportul Mondial asupra Violenţei şi Sănătăţii, OMS, Geneva, 2002, se
arată că violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a
puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi
care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune

4 Caz descoperit şi investigat de C.I. Fulop, asistent social

5 Caz descoperit de psiholog E. Zorgo şi investigat de C.I.Fulop, asistent social
6 Caz investigat de C.Baciu, asistent social, asistent universitar
psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni”(după Jigău, Liiceanu şi Preoteasa,
2005, pag. 17).
 Cristina Neamţu, (2003, pag. 217), consideră violenţa şcolară, „cea mai
frecventă conduită de devianţă şcolară” noţiunea generală de violenţă desemnând
„orice comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei”.
Aceasta afirmă, de asemenea, că, în orice atac agresiv „vom regăsi apelul la forţă
pentru transformarea unui individ în instrument în folosul personal şi apelul la violenţă
pentru înlăturarea/devalorizarea semenului perceput ca adversar”. Neamţu (2003)
nuanţează conceptul general de violenţă şcolară, trecând în revistă termenii specifici
cu care operează actualmente literatura de specialitate, astfel :
1. în literatura anglo-saxonă de specialitate se folosesc termenii:
- agression, prin care se înţelege comiterea unui atac fără o provocare, atac ce
este consumat în plan fizic sau verbal ; agressivity, care desemnează componenta
normală a personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri;
agressiveness, prin care se înţelege o stare relativ propice comiterii unei agresiuni,
susţinută de anumite trăsături ale persoanei, ce se pot exprima ca forme adaptate social
ale agresivităţii: competitivitatea, combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia, etc.;
- mobbing, care se referă la atacurile în grup ale unor copii asupra unui alt
copil - în momentul de faţă, sensul acestui termen este acoperit de noţiunea de
„bullying”, care se referă atât la atacurile/terorizarea/intimidarea în grup, cât şi la
cele/cea individuale(ă); bullying, termen care tinde să fie adoptat în limbajul de
specialitate universal şi care desemnează un gen de violenţă pe termen lung, atât
fizică, cât şi psihologică, iniţiată de un individ sau de un grup şi direcţionată împotriva
unui individ care nu se poate apăra în contextul respectiv. Termenul nu trebuie folosit
atunci când ne referim la conflicte ce au loc între doi subiecţi cu forţe (fizice şi
psihologice) aproximativ egale, folosirea corectă a termenului presupunând existenţa
unui dezechilibru, a unei relaţii de putere asimetrice – persoana expusă acţiunilor
negative are dificultăţi în a se apăra, fiind neajutorată în faţa agresorului;
2. în literatura francofonă de specialitate sunt utilizaţi termenii:
- violence, care defineşte situaţia de interacţiune în care unul sau mai mulţi
actori acţionează, direct sau indirect, prejudiciindu-i pe alţii la niveluri variabile: fie în
integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în
participarea lor simbolică şi culturală; violence ressentie sau violenţa resimţită,
subiectivă, care nu poate fi reperată din exterior, deoarece este simţită ca atare numai
de către victimă ;
- les brimades, care desemnează violenţa psihologică (insulta, farsa,
minciuna);
- bullying, termen preluat din limba engleză, cu aceeaşi semnificaţie (Neamţu,
2003, pag.220).

Violenţa în mediul şcolar este un fenomen deosebit de complex, care se

manifestă printr-o diversitate de forme, dintre care, cele mai importante sunt (Jigău,
Liiceanu şi Preoteasa, 2005):
a) violenţa între elevi;
Conform aceluiaşi studiu, cele mai frecvente forme de violenţă întâlnite între
elevi sunt cele prezentate în figura 3.1.
 Figura 3.1. Forme de violenţă între elevi

Cele mai frecvente forme de violenţă între elevi

Jignire - apartenenta religioasa

Jignire - apartenenta etnica

Consilieri
Jignire - situatia socio-economica scolari
Elevi

Bataie Directori

Jignire - trasaturi fizice sau psihice

Certuri, conflicte

Injurii

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100
%

b) violenţa elevilor faţă de profesori;

În privinţa formelor pe care le îmbracă violenţa elevilor faţă de profesori
Jigău, Liiceanu şi Preoteasa (2005) au scos în evidenţă, în primul rând indisciplina,
absenteismul, fuga de la ore, ignoratrea mesajelor transmise, sarcasmul (vezi fig.
3.2).

Figura 3.2. Forme de violenţă ale elevilor faţă de profesori

Cele mai frecvente forme de violenţă a elevilor faţă de

profesori

Lovire, agresiune fizica

Injurii, jigniri

Agresiune nonverbala Consilieri

scolari
Atitudini ironice/sarcastice Elevi

Refuzul îndeplinirii sarcinilor Directori

Ignorarea mesajelor transmise

Indisciplina

Absenteism, fuga de la ore

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

c) violenţa profesorilor faţă de elevi;

Formele de comportament neadecvat al profesorilor faţă de elevi sunt următoarele :
– agresivitate verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini
ironice, folosirea tonului ridicat la forme mai grave precum injurii, jicniri, insulte;
– evaluarea neobiectivă;
– agresiunea non-verbală, care ia uneori forme mai uşoare : ignorarea mesajelor
elevilor şi neacordarea de atenţie, iar alteori agresiunea non-verbală ia forme mai
 grave precum: gesturi, priviri ameninţătoare, însoţite de atitudini discriminative şi
marginalizarea unora dintre elevi;
– excluderea de la ore pentru indisciplină şi refuzul unor elevi de a rezolva
sarcinile şcolare;
– violenţa fizică: lovire în palmă, palme date peste cap, tras de păr, urecheat, etc.

d) violenţa părinţilor în spaţiul şcolii;

Formele de comportament neadecvat al părinţilor în şcoală sunt următoarele:
– comportamente neadecvate faţă de profesori : ironii, discuţii aprinse, ţipete,
până la agresivitate fizică, generate de nemulţumirile părintelui faţă de
comportamentele unui profesor, considerate violente de părinte, manifestate în
raport cu copilul lui, de necunoaşterea şi neînţelegerea de către părinte a
specificului curriculumului, a programului şi a regulamentului şcolar, de lipsa
de încredere a părintelui în şcoală ca mediu de educaţie şi în cadrele didactice
ca modele pentru copii .
– comportamente agresive faţă de alţi elevi: certuri, bătaie, încercând „să
rezolve” singuri
conflictele apărute între propriul copil şi alt elev;
– comportamente violente faţă de propriul copil în spaţiul şcolar: de la
ironizarea sau admonestarea acestuia în faţa colegilor de clasă, până la
agresivitate fizică în faţa colegilor de şcoală.

e) violenţa în spaţiul din jurul şcolii.

Comportamentele violente care se manifestă în spaţiul din vecinătatea şcolii sunt
următoarele:
a)– violenţa fizică provocată de persoane necunoscute (agresiune, bruscare,
lovire intenţionată);
b) - agresiuni verbale provocate de persoane necunoscute (batjocura, umilirea,
injuriile);
c) - agresiunile sexuale (hărţuirea, tentativa de viol, violul);
d) – furturile, cărora le cad victime numeroşi elevi în imediata vecinătate a
şcolii.

Acest studiul naţional al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi al UNICEF,

„Violenţa în şcoală”, care şi-a propus să ofere o imagine de ansamblu asupra dimensiunii
fenomenului de violenţă în şcoala românească de astăzi la nivel gimnazial, liceal şi al
şcolilor profesionale, atât din mediul urban cât şi din mediul rural, a conturat următoarele
concluzii (Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005):
a) din perspectiva dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală :
 75% dintre unităţile de învăţământ înregistrează fenomene de violenţă;
 2,5% dintre elevi au manifestări grave de violenţă;
 aproape 3% dintre copii şi tineri sunt victime ale violenţei;
b) referitor la formele de violenţă în şcoală :
 violenţa elev – elev se manifestă prin violenţa verbală şi violenţa fizică;
 violenţa elevilor faţă de profesori se manifestă prin lipsa de implicare şi de
participare a elevilor la
activităţile şcolare, violenţa verbală şi non-verbală ca ofensă adusă statutului şi
autorităţii cadrelor didactice, comportamente agresive grave ale elevilor faţă de
profesori (verbale sau fizice);
 violenţa profesorilor faţă de elevi (nerecunoscută în spaţiul şcolii), manifestată
prin agresiunea verbală faţă de elevi, agresiunea non-verbală, excluderea de la
activităţile didactice şi pedeapsa fizică;
 violenţa părinţilor în spaţiul şcolii se manifestă, faţă de profesori, prin violenţă
verbală, iar în unele cazuri agresivitate fizică, faţă de alţi elevi şi agresiune fizică
faţă de propriul copil (ironizarea, admonestarea sau chiar agresarea fizică în faţa
colegilor şi profesorilor);
  violenţa în spaţiul din jurul şcolii, manifestată prin violenţa fizică provocată
de persoane necunoscute, agresiune verbală provocată de persoane necunoscute;
c) cauze ale violenţei şcolare:
 cauze psiho-individuale ale elevilor violenţi: toleranţă scăzută la frustrare,
dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară, imagine de sine negativă, instabilitate
emoţională, lipsa sau insuficienta dezvoltare a mecanismelor de autocontrol,
tendinţa către comportament adictiv, slaba capacitate empatică, strategii greşite de
reacţie a elevilor la frustrări şi impuneri ale mediului şcolar, deficienţe majore de
percepţie a cadrelor didactice privind gravitatea unor comportamente violente ale
elevilor;
 cauze familiale: asocieri semnificative între comportamentul violent al
elevilor şi o serie de factori familiali (relaţii tensionate între părinţi, atitudini
violente ale părinţilor faţă de copil, mediu lipsit de afectivitate, familii
dezorganizate, venituri insuficiente, număr mare de copii în familie, sărăcie, nivel
scăzut de educaţie al părinţilor);
 cauze şcolare:
- dificultăţi de comunicare elevi – profesori, impunerea autorităţii cadrelor
didactice, stiluri didactice de tip autoritar ale profesorilor, distorsiuni în evaluarea
elevilor;
- profesorii identifică sursele violenţei elevilor în programele încărcate,
programul şcolar dificil, număr mare de elevi într-o clasă, lipsa infrastructurii
şcolare;
- elevii acuză disponibilitatea redusă a profesorilor pentru comunicare deschisă
în afara lecţiilor, distanţa în comunicare, metodele neatractive de predare,
descurajarea iniţiativelor elevilor;
- părinţii fac referire la lipsa unor sisteme mai stricte de protecţie, control şi
intervenţie specializată împotriva violenţei în şcoală;
 cauze induse de contextul social:
- cadrele didactice şi părinţii consideră mass-media (programele TV, unele
filme, jocurile video) factori de risc în potenţarea comportamentului violent al
elevilor;
- influenţa grupului de prieteni şi a anturajului din afara şcolii.

Unul din cinci elevi a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala

Unul din cinci elevi bucuresteni a fost victima unei agresiuni petrecute in
scoala, iar peste jumatate dintre ei marturisesc ca violenta in unitatile de
invatamant reprezinta o problema permanenta, se arata intr-un sondaj de
opinie, comandat de Politia Capitalei.

Studiul facut in luna iunie a anului 2008, pe un esantion de 627 de elevi, din 24
de licee din Bucuresti, arata ca 54% dintre tinerii chestionati considera ca
violenta in scoli reprezinta o problema permanenta, iar 20% au recunoscut ca
au fost victimele unor agresiuni savarsite in scoala.
Potrivit sondajului, doar 17% dintre elevii intervievati au incercat sa intervina
in cazul unei violente, iar perceptia generala este ca agresiunile se produc mai
ales in zone periferice si de "mijloc".
In ceea ce priveste masurile care ar trebui luate impotriva celor care comit
violente in scoli, 55% dintre elevi sunt de acord cu scaderea notei la purtare
pentru cei ce ameninta cu forta, iar 40% vor aceeasi pedeapsa pentru
absenteism scolar.
In schimb, cand vine vorba de profesorii care sunt agresati, doar 47% dintre
elevi considera ca exmatricularea celor care comit astfel de violente reprezinta
solutia ideala si doar 15% sunt de acord cu aceeasi masura pentru cei care
 lovesc alti elevi.
In acest context, Politia Capitalei organizeaza o campanie care are ca scop
constientizarea limitelor propriilor actiuni si libertatii de catre adolescenti.
Campania denumita sugestiv "Libertate sau delincventa" se va desfasura in
perioada 15 septembrie 2008 - 15 iunie 2009.
Printre etapele proiectului se numara deschiderea unei "scoli a parintilor", pe
23 septembrie, la liceul Dinu Lipatti; o cercetare sociologica privind
schimbarea atitudinala a adolescentilor, in octombrie 2008; atragerea unor
vedete din sport sau muzica care vor avea rolul de discuta cu elevii si parintii;
activitati educativ preventive realizate in unitatile de invatamant de 10 ofiteri
de prevenire, 240 politisti de proximitate si 100 de profesori de religie.

(Evenimentul de Botoşani, 18.02.2009)

Întrebări:
1. Care sunt cele mai frecvente tipuri de abuzuri împotriva copiilor?
2. Având în vedere incidenţa redusă a cazurilor de abuz în populaţie (care se
exprimă în unităţi la 1.000 de copii), de ce este totuşi important să fim preocupaţi de
protecţia copiilor împotriva abuzurilor?
3. Analizaţi cazurile cuprinse în acest capitol şi stabiliţi încă odată tipurile de
abuzuri care reies din descrierea cazurilor. Căutaţi să înţelegeţi consecinţele abuzurilor
asupra relaţiilor copilului cu cei din contextul său social.
4. Care sunt caracteristicile indicatoare ale unui abuz sexual în cazul adolescentei de
15 ani care la divorţul părinţilor a optat să rămână cu tatăl ei?
5. Ce însemnătate are cunoaşterea unor factori de risc pentru prevenirea cazurilor de
abuz împotriva copiilor?
5. Care sunt elementele definitorii ale abuzurilor împotriva copiilor?
6. Care sunt cele mai frecvente manifestări de violenţă şcolară între copii? Dar
dinspre profesori spre copii?
7. Gândiţi-vă la un proiect de cercetare care ar putea conduce la clarificarea unor
fenomene discutate in protecţia copilului.

Bibliografie:
American Association of Child Protection. (1987). Highlights of official child abuse and
neglect reporting - 1986, Denver, Colorado.
Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The psychologically battered child:
Strategies for identification, assessment and intervention. San Francisco: Jossey-Bass.
Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective program design. NY:
London: The Free Press.
Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a conceptual framework. În:
A sourcebook on child sexual abuse, Beverly Hills: Sage.
Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children and their families. New
York, London: W.W. Norton&Company.
Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului. Departamentul Informaţiilor
Publice a României, Bucureşti.
Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in the United States.
Cambridge MA: Univ. Press.
Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În J. Laid & A. Hartman
(Eds), A handbook of child welfare: context, knowledge New York: Free Press, p 193-212.
Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications
Helfer, R.E. (1982). A review of the literature on the prevention of child abuse and neglect.
În: Child Abuse and Neglect, 6, 251-261.
 Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, L., (2005), Violenţa în şcoală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei UNICEF, Bucureşti
Neamţu, Cristina, (2003), Devianţa şcolară . Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi
National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings: Study of services,
NCCAN.
Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child Welfare Challenge, Policy,
Practice, and Research, Aldine de Gruyter, New York.
Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor. În: "Adevărul",
26.03.1998, p. 9.
Popescu, V., Răduţ, M. (1998). Copilul maltratat. În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X.
Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report on child sexual abuse in
Tayside (cercetare nepublicată).
Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A., Sabău, V. (1996).
Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judetul Cluj. Ed. Contrax .
Russel A.B., Trainor, C.M. (1984). Trends in child abuse and neglect: a national
perspective. The American Human Association, Children's Division, Denver, Colorado.
Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child abuse and neglect: 1988,
Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the national incidence and
prevalence of child abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the Children (Scotland) Act
1995. Pressures for change. În: Hill, M., Aldgate, J., Child Welfare Services. Developments in law,
policy and services. Jessica Kingsley Publishers, p. 24-39.
Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor - un fenomen care riscă să
scape de sub control. În: "Adevărul", n. 2658.
Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor neglijaţi şi abuzaţi. Seminar
organizat de World Vision şi World Learning, Cluj.
Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D. Chicchetti, V. Carlson (Eds.),
Child Maltreatment: Theory and research on the causes and consequences of child abuse and
neglect, NY: Cambridge Univ. Press.
 Modulul 4. NEGLIJAREA COPILULUI

4.1.Definiţie şi tipologie
4.2. Cauzele neglijării copilului
4.5. Consecinţele neglijării
4.6. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe de intervenţie pentru reducerea
efectelor handicapului social

Recomandări

In capitolul privind neglijarea copilului, vă recomandăm să fiţi atenţi

la legătura dintre sărăcie şi neglijarea copiilor. Incercaţi să înţelegeţi
relaţiile dintre aceste fenomene sociale. Elaboraţi un proiect prin care s-ar
putea reduce neglijarea copiilor.

4.1. DEFINIŢIE ŞI TIPOLOGIE

Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice,

emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică,
emoţională, cognitivă şi socială, intră în categoria neglijării.
Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea problema oportunităţii unei
intervenţii în sprijinul copilului. M. Hill şi J. Aldgate (1996, p. 12) consideră neglijarea ca
punând probleme deosebite profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul
discuţiilor din comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie se numesc "case
conferences"), iar intervenţiile în favoarea minorilor sunt adesea întrerupte curând după
raportarea cazului. Deşi familiile care îşi neglijează copiii se pot confrunta cu serioase
probleme materiale şi de altă natură, serviciile sociale au şi ele tendinţa să neglijeze
acordarea ajutorului.
O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului include diferite forme de
dezinteres, manifestate din partea persoanelor menite să-l îngrijească:
 neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia intră:
 insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea copiilor, nedezvoltare
nemotivată din cauze organice ("failure to thrive"), la o stare de malnutriţie şi
nedezvoltare psihică:
 neglijarea alimentaţiei copilului;
 neglijarea îmbrăcăminţii adecvate;
 lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor amenajări pentru
siguranţa condiţiilor de locuit;
 neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protecţie;
 neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului, întârziere în cererea de
îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării copilului bolnav acut sau cronic, neglijarea
imunizărilor, neglijarea igienei);
 neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
 neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ;
 neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului:
 orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre îngrijirea fratelui,
spre munca de îngrijire a animalelor etc.);
 neocrotirea copilului de influenţele negative;
 neglijarea emoţională a copilului:
 în propria familie;
 a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei biologice (într-o
instituţie de stat sau privată, în plasament, încredinţare sau adopţie);
  abandonul temporar sau definitiv al copilului:
 expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau dezinteresul faţă de lipsa
de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de
copiii străzii);
 lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
 abandonarea copilului la o persoană, înt-un spital sau într-o intituţie de ocrotire
şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit.

Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din formele neglijării copilului:
Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic, adevărata
răspândire a fenomenului în populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută.
Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la
renunţarea preocupării faţă de el, este o formă extremă, care se înscrie în mod evident în
spectrul maltratării copilului. În literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt
de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea
consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului (Popescu, Răduţ,
1998a.).
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar
insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei;
copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în
derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din partea părinţilor, aceasta
fiind însă insufucientă (Killén, 1997).
Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea fizică. Aceasta, după cum
am arătat mai sus, este o categorie largă, cuprinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA
(după Costin et al, 1991, p. 329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii, cifră
care cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare severă sau moderată, cât şi
numărul celor a căror sănătate sau bunăstare s-a considerat a fi periclitată în mod serios.
Media de vârstă a copiilor neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe aproximativ
egală. După aceiaşi autori, familiile care îşi neglijează copiii au următoarele caracteristici:
numărul mai mare de copii faţă de media pe ţară, procentul ridicat al famililor cu un singur
părinte şi de părinţi şomeri (43o/oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa formelor de
neglijare severă este de 14,6 la 1000 de copii; neglijarea fizică are frecvenţa de 8,1o/oo,
neglijarea educaţională de 4,5o/oo, iar neglijarea emoţională de 3,2o/oo.
Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 19967) a rezultat că prevalenţa
neglijării copilului într-un lot de 485 de familii este de 9.4%. Procent ridicat, el se poate
explica prin numărul mare (22,2 %) de familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2%
din părinţi care afirmă că rămân foarte frecvent fără bani pentru cheltuielile zilnice.
Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se regăseşte adesea în
familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al
familiei, incluzând aici elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale
vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor lor.

O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi neglijare consideră că

părinţii din familiile sărace prezintă anumite caracteristici, care îi fac să devină
concomitent săraci şi neglijenţi (sau chiar abuzivi) faţă de copiii proprii (Pecora et al.,
1992). De exemplu, alcoolismul sau lipsa de autocontrol pot conduce atât la pierderea
locului de muncă şi - deci - la un nivel de sărăcie mai accentuat, cât şi la tendinţa de a
neglija sau chiar de a vătăma fizic copilul. În aceste cazuri, în care atât maltratarea, cât şi

7 Cercetare finanţată de World Vision International/Romania, la care a participat şi autoarea

lucrării de faţă
sărăcia sunt în relaţie cu un al treilea factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie care
vizează doar sărăcia nu va elimina actele de neglijare sau de abuz împotriva copiilor.
Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se confruntă adesea cu
nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri
evidente ale dezvoltării în greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care
rămâne astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de neglijare, acceptat astăzi
de tribunalele de protecţie a copilului din Marea Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor
organice ale vreunei boli care să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere
în condiţii de spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987).
Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului neglijat ca fiind cel al unuia
"slab, murdar, neîngrijit, cu facies inexpresiv, care evită contactul vizual cu alte persoane,
dezinteresat, cu retard psihomotor prin lipsa de stimulare".
Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul căruia i se îngăduie
practici contrare interesului său, ca de exemplu privitul îndelungat la televizor (6-8
ore/zi), acceptarea frecventă a scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau
permiterea unei alimentaţii nesănătoase, bazate preponderent pe dulciuri.
O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele copilului de a se integra în
viaţa socială este neglijarea sa educaţională şi deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul
de a media către urmaşii lor moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-culturale,
dragostea de cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din punct de vedere intelectual; ei au
menirea de a deveni organizatorii experienţelor de învăţare ale copilului (Feuerstein şi
Feuerstein, 1991). Ca urmare a acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care îngrijeşte
copilul, acesta din urmă dobândeşte capacitatea de a se modifica datorită experienţelor
sale provenind din mediul extern, înţelegând prin aceasta că în urma medierii se pot
desprinde semnificaţii ce nu pot fi remarcate de copilul însuşi aflat sub influenţa directă a
stimulilor (Roth, 1998).
Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de supraveghere a copilului,
care se referă la modalităţi ineficiente, în cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori,
părinţii refuză, din principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi -
necunoscând metode pedagogice adecvate - ei renunţă la orice forme de reglare a
comportamentului copilului. În lipsa acestora, copilul devine adesea incapabil să-şi
definească singur propriile limite şi reguli de comportament, el apărând în colectivitate ca
fiind nestăpânit, impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli. Acest tip de comportament îl
face să fie predispus la accidente, deoarece nu va dispune de mecanisme inhibitorii
adecvate sesizării pericolelor. Supravegherea adecvată ar însemna folosirea unor metode
active de monitorizare şi influenţare a comportamentului copilului, prin care să se poată
evita angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el sau pentru alţii (după Pecora et
al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei supravegherii, forme grave de neglijare se referă la
lăsarea copilului fără supraveghere, în locuinţă sau în afara acesteia, pentru perioade lungi
de timp, sau chiar refuzul de a-i acorda acestuia acces în locuinţă. Consecinţele
nesupravegherii copilului, indiferent de motivaţiile părinţilor (care pot fi ocupaţi cu
diferite munci utile familiei, sau cu distracţii) pot fi: moartea copilului sau fracturi prin
căderea din geam, sufocare, strangulare, ardere, abuz sexual din partea unor persoane din
afară (eventual persoane care înlocuiesc părinţii), intoxicare cu medicamente etc. (după
Costin, 1991, p. 334).
În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la abuz şi neglijare (T.
Rotariu ş.a., 1996), neglijarea educaţională a avut o frecvenţă de 13,64% în populaţia de
791 de elevi chestionată (clasele V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele
necesare activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul cercetării menţionate
consideră şi ele că 10,7% din părinţi sunt dezinteresaţi faţă de şcoală şi de absenţele
copiilor lor (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 34). În legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii
cred că 0,7% din părinţi îi împiedică pe copii să frecventeze şcoala şi că 3,2% din copii
sunt nevoiţi să-şi îngrijească fraţii mai mici. Dintre părinţii investigaţi în cercetarea
menţionată, un procent similar, de 2,7% dintre părinţi recunosc că, obligându-l să-şi
îngrijească fraţii, nu au permis copilului lor să frecventeze şcoala, iar 1,8% solicită
copilului să muncească în loc de şcoală.
Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de frecvent în România în rândul
minorităţii romilor. În cercetarea din judeţul Cluj (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul
copiilor romi neglijaţi educaţional în familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai mare
decât al celorlalte etnii implicate în cercetare. De fapt, neglijarea educaţională în rândul
etniei romilor poate fi considerată un fenomen repetitiv peste generaţii, în cadrul unui
ciclu al neglijării.
Deşi în timpul regimului socialist, când controlul situaţiei educaţiei şcolare era mai
strict, nivelul de şcolarizare a romilor s-a îmbunătăţit faţă de situaţia antebelică, totuşi
nivelul şcolar al indivizilor acestei populaţii a rămas extrem de scăzut (Zamfir, Zamfir,
1993): 22% nu au frecventat nici o clasă, 5.3% au început, dar nu au terminat şcoala
primară, 22, 5% au terminat şcoala primară, 8,5 au început dar nu au terminat gimnaziul,
33,7% au absolvit gimanziul, 3,9% au absolvit liceul şi 0,7% o formă de învăţământ
postliceal. Proporţia analfabeţilor a fost apreciată la 27,3%, iar cea a analfabe-tismului
funcţional (lipsa deprinderii de a citi) la 35,5%. Situaţia ciclică menţionată a condus la o
accentuare a scăderii participării şcolare a generaţiei actuale de minori din etnia romilor.
Dacă proporţia persoanelor mature romi care nu au frecventat niciodată şcoala a fost de
22%, printre copiii de 7-9 ani această proporţie este de 30%. Încercările de analiză a
situaţiei excluderii şcolare a romilor venite din partea Departamentului de protecţie a
copilului şi UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în România, 1997, p. 145) consideră că
"excluderea şcolară a romilor nu are loc printr-un act discriminatoriu explicit şi
intenţionat, ci mai degrabă este rezultatul unui proces progresiv de
marginalizare/automarginalizare".
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care trăiesc în afara unui
cămin (copiii străzii). Atunci când sunt depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase
semne de retard şi de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot
constata multiple semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi
maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul (Costin
et al., 1991). În ciuda dezvoltării serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul
acestor copii pare să fie în creştere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea
formelor existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de
rele tratamente. Mulţi copii ai străzii provin din familii conflictuale, cu un micro-climat
tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici (Salvaţi copiii, după Fundaţia "Copiii României,
1998). Dată fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa documentelor, o estimare a
dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat. Prin extrapolarea unor
cercetări efectuate de lucrători sociali stradali, s-a estimat că existau, în 1996, aproximativ
4300 de copii ai străzii, din care 2000 permanent în stradă (Carta albă a copilului, 1998, p.
137). După G. Alexandrescu (1998), în Bucureşti există aproximativ 2500 de copii, dintre
care 1000-1200 sunt permanent în stradă. Printre aceştia se găsesc mai multe categorii
(după Alexandrescu, 1998, p. 105): 1. copiii abandonaţi de către toţi cei care ar fi trebuit să
se ocupe de îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii care se află circumstanţial în stradă,
păstrând o oarecare legătură cu familia, dar fiind gata oricând să rupă această legătură; 3.
copiii care sunt trimişi de părinţii lor să muncească, pentru ca să contribuie la întreţinerea
familiei (aceştia sunt cei care spală parbrizele, cerşesc, sortează gunoiul etc.); 4. copiii
care se află în stradă alături de părinţii lor, familia pierzându-şi domiciliul ca urmare a
taxelor mari de întreţinere, a şomajului, uneori a naivităţii în faţa unor excrocherii, etc.
Categoriile menţionate sunt, toate, într-un anumit grad, victime ale insuficienţei materiale.
Din datele anchetei iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii, la aceasta trebuie adăugaţi
factori ca provenienţa din familii cu un consum mare de alcool, din familii monoparentale
sau dezorganizate, maltratare din partea părinţilor; 20% dintre copiii străzii sunt fugiţi din
casele de copii, invocând ca motive maltratrea din partea celor mai mari sau din partea
unor persoane de îngrijire din aceste instituţii.
Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie, frig, boli acute şi
contagioase (digestive, de piele, TBC, respiratorii, cu transmisie sexuală etc.), consum de
substanţe care creează dependenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri),
prostituţie şi abuzuri sexuale.
Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate împotriva copiilor,
neglijarea emoţională s-ar putea crede că ar vătăma copiii mai puţin. Adevărul este însă
că lipsa căldurii parentale este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează grave
suferinţe psihice copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile de ordin emoţional
ale copilului acţionează asupra acestuia, de obicei, din fragedă copilărie şi se manifestă în
forme ca, de exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este
luat în braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comunicarea între adult şi
copilul mic îşi pierde tonalitatea specifică, îngânată; nu sunt remarcate progresele în
dezvoltare ale copilului, succesele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor
performanţe, lipsa de receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare ale copilului,
ignorarea plăcerilor copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o atmosferă familială rece,
distantă, care poate nu numai să inhibe formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de
părintele dezinteresat, dar şi să conducă la tulburări de personalitate (vezi subcapitolul 5.3
privind consecinţele abuzului şi neglijării).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit (Pecora, 1992,
p. 195) ca fiind părăsirea copilului, fără ca părintele să se asigure de formule adecvate
pentru îngrijirea copilului. Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un caz să
fie considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte pentru o perioadă care
depăşeşte două zile. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de
copii abandonaţi de mame în maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti
copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în
instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor
îngrijire adecvată, iar în lipsa actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai
adecvate de ocrotire este mult încetinit (Cartea albă a copilului, 1998). După Anghel
(1998), în instituţiile sanitare de pediatrie, în mai 1997, 14% din total, respectiv 3262 de
copii, erau abandonaţi. Acest număr îngrijorător de copii abandonaţi în maternităţi şi
spitale, valabil pentru perioada actuală, indică lipsurile sistemului de prevenire a
abandonului şi ale măsurilor de sprijin acordat femeilor însărcinate.
Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca Direcţiile pentru protecţia
copilului să ia măsuri adecvate de ocrotire, pentru a nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor
datorită situaţiei lor materiale precare, nu ar constitui abandon. Pentru a preveni ca
internarea copiilor în instituţii sau ocrotirea lor în alte forme alternative să conducă la
dezinteresarea părinţilor de copil pentru perioade nedeterminate, legislaţia românească cu
privire la "Declararea judecătorească a abandonului de copil" (Legea nr. 47/1993)8, a
stabilit la 6 luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat prin lege a fi
abandonat. Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi
şi copil (Filipescu, 1997).
Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de persoanele de care s-a
ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după pierderea cuiva (noţiunea de pierdere - "loss"
- a fost introdusă în literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat

8 Publicată în Monitorul Oficial nr. 153/8 iulie 1993

de părinţii săi temporar în ingrijirea unei persoane sau instituţii, din cauza unei perioade de
criză gravă în viaţa familiei (boala unui părinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de
subzistenţă, unul sau ambii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele
continuă să fie interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi arată afecţiune în
momentele când sunt împreună) atunci nu putem susţine că ar putea fi vorba de neglijarea
copilului. Situaţiile de sărăcie extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt
trăite dureros nu numai de copil, dar şi de părintele care a fost nevoit să se despartă de
propriul copil.

4.2 CAUZELE NEGLIJĂRII COPILULUI

Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea
parentală perturbată, datorată tulburării relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu
disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate
sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se
adapta la caracterul copilului. Cea mai des incrimanată este atitudinea mamei, care, în
urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale, tulburări
de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele), poate omite asigurarea
condiţiilor de creştere adecvate nevoilor şi vârstei copilului. Neglijarea copilului de către
adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul
psihosocial. În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli:
însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia,
nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea
tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleşirea mamei de obligaţii
profesionale, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din
familie, lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. În cazul unui părinte cu
mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite
caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizice sau
psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile
fratelui sau sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă
riscul cel mai mare de a fi neglijat [vezi teoriile privind maltratarea copilului, concepţia
socio-biologică].

4.3. CONSECINŢELE NEGLIJĂRII

O serie de cercetări de anvergură evidenţiază consecinţele negative ale unor

diverse tipuri de deprivare asupra dezvoltării capacităţilor intelectuale. Astfel, în
literatura de specialitate se pot regăsi analize privind deprivarea maternă, deprivarea de
stimulare, deprivarea culturală, precum şi cea legată de nivelul socio-economic redus al
familiei. În multe cazuri, diferite forme ale deprivării apar simultan, determinând tablouri
psihice complexe, în care cu greu se pot decela cauzele primare ale unor simptome.
Efectele deprivării materne, adică efectele separării copiilor de mamă (sau de o
persoană care să poată înlocui figura maternă, oferind copilului o relaţie stabilă, personală,
afectivă), au fost descrise după cel de al doilea război mondial de R.A. Spitz (1946), iar
mai târziu de către J. Bowlby (1951, 1958, 1975), M. Ainsworth (1952), M. Rutter (1971)
şi alţii. În condiţiile instituţionale ale creşterii sugarilor şi copiilor mici, în mod
nediferenţiat, lipsit de afecţiune, copiii observaţi de Spitz au prezentat un sindrom de
nedezvoltare psihică, de apatie, pe care autorul l-a denumit "depresie anaclitică" (anaclitic
= lipsă de sprijin), adică depresie datorată lipsei de suport. Copiii caracterizaţi de Spitz,
deşi aflaţi la vârsta când ar fi trebuit să se ridice şi să păşească, stăteau imobili, cu ochii
inexpresivi, într-o stare de torpoare. Ei prezentau adesea comportamente autostimulative,
autoerotice. Această descriere a fost recunoscută ca fiind tipică pentru cei crescuţi în
condiţii de hospitalism, într-un sistem instituţional cu caracter medical, în care copiii sunt
bine îngrijiţi din punct de vedere strict medical, dar nu sunt trataţi ca persoane autonome,
cu trebuinţe şi tendinţe proprii, având o istorie personală. Completând această descriere,
Rutter a arătat că în mediile în care interacţiunile adult-copil au o intensitate redusă, iar
îngrijirea copiilor se desfăşoară într-un stil impersonal, tabloul psihic al copiilor afectaţi de
deprivarea maternă poate evolua spre psihopatie.
J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relaţiei mamă-copil şi al
consecinţelor deprivării materne, aduce încă din 1951 date importante privind efectele,
considerate de el practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie
(perioada 0-3 ani).
Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea şi întârzierea în
dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii "Attachment and loss" (Ataşament şi pierdere)
Bowlby oferă o analiză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de
separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care - toate - apar drept
consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură stabilă de ataşament. Documentat printr-
un bogat material statistic şi cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de
separare dintre un copil de vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă constantă)
este mai mare, cu atât va fi mai mare şi posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie
alterată: "Sunt motive pentru a crede că, după o separare foarte prelungită sau repetată,
survenită în primii trei ani de viaţă, detaşarea copilului poate persista pe o perioadă
nedefinită" (Bowlby, 1975, p. 31).

Lucrările amintite au completat rezultatele cercetărilor din domeniul etologiei

(Harlow, 1961) privind efectele negative ale deprivării materne. Toate aceste studii au
avut un răsunet deosebit în politicile sociale privind protecţia copilului ocrotit în instituţii
de îngrijire (creşe şi case de copii). R.A. Spitz (1946), J. Bowlby (1958), J. Robertson
(1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al îngrijirii impersonale a copiilor din
instituţiile rezidenţiale de copii, care poate conduce la comportamente de domeniul
psihopatologiei. Din perioada anilor '60 si cu un elan crescut în anii '70, în Occident s-a
renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de părinţii lor. Internarea lor în
case de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaţionării
copiilor cu un adult, a fost înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament
familial.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datoreşte reducerii numărului de contacte
dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare,
schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminţii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil
impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariţia simptomelor de
hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat - trecând prin mai multe faze - apatic şi
dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat în zadar să
atragă asupra sa atenţia celor care îl îngrijesc (Robertson, 1967). După o primă fază în care
copilul internat într-o instituţie plânge mult, e agitat, îşi exprimă dorinţa de a stabilii relaţii
cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoţionale, el va
renunţa la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalţi şi se va închide în sine. Prima
reacţie a copilului după internarea sa într-o instituţie şi separarea de mama sa este descrisă
de Robertson ca faza de exprimare a tristeţii. În această primă perioadă copilul dă semne
de suferinţă pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la uşa pe care a
plecat mama, urmăreşte atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este ataşat va
reveni după el, doreşte să fie luat în braţe, mângâiat, să i se arate interes. Deocamdată
comportamentele de joc, alimentar şi de relaţionare ale copilului se păstrează la nivelul
iniţial. Neconsolarea copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În
această a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentând dese
crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunţarea la
comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relaţii sociale. Ulterior, în cea de-a
treia fază, copilul pare detaşat de relaţiile din jur. Copiii cu o bună capacitate de adaptare,
sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se
dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la
internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

4.4 SARACIA SI NEGLIJAREA COPILULUI; PROGRAME DE

INTERVENTIE PENTRU REDUCEREA EFECTELOR HANDICAPULUI
SOCIAL

Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În România, în 1994, 37.6%
dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie, numărul copiilor săraci crescând proporţional cu
dimensiunea familiei (Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii prezintă un
risc crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi, de a trebui să muncească la o
vârstă fragedă, de a deveni copii ai străzii, de a fi exploataţi sexual sau de a intra în
conflict cu legea".
După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut, dintre formele de rele
tratamente împotriva minorilor, copiii sufereau mai adesea de neglijare (36.8%) decât
de abuz (19.9%), pe când la copiii din familiile cu venituri ridicate, procentul neglijării
a coincis cu cel al abuzului (4.4%).
În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în populaţie, a fost adesea
subliniat nivelul intelectual scăzut al păturilor sociale aflate în partea de jos a distribuţiei
sociale (cu nivel socio-economic scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări
este nivelul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a calităţii a
învăţământului).
Pentru reducerea fenomenului de substimulare educaţională a copiilor din
categoriile defavorizate ale populaţiei, au fost concepute programe cu caracter social,
educativ şi medical. Astfel, programul federal al SUA "Head Start" a urmărit
pregătirea pentru şcoală a copiilor deprivaţi social, prin îmbunătăţirea unor parametrii ca:
sănătătea fizică şi abilităţile motrice, dezvoltarea emoţională şi socială, procesele mentale,
încrederea în capacitatea de învăţare şcolară, relaţia părinţi-copii, atitudinile sociale
favorabile societăţii, sentimentul demnităţii şi al propriei valori, atât la părinţi, cât şi la
copii. Menirea acestui program a fost să asigure un mai bun punct de pornire pentru sute
de mii de copii din Statele Unite, care, fără sprijin material, nu ar fi putut fi înscrişi la
grădiniţe (forme ale educaţiei timpurii care pregătesc copiii pentru şcoală). Ideea
programelor Head Start are ca bază teoretică concepţia privind importanţa stimulării
precoce pentru dezvoltarea psihică (Hunt, 1961 şi Bloom, 1965).
De introducerea programelor Head Start - care se derulează până astăzi de la
începutul anilor '60, sub forma unor programe educative gratuite pentru preşcolari - s-au
ocupat echipe multidisciplinare de cercetători şi practicieni: psihologi, medici, asistenţi
sociali, educatori. De la iniţierea lor, s-a pus problema necesităţii evaluării efectelor lor în
privinţa creşterii nivelului de inteligenţă şi a evoluţiei copiilor implicaţi, raportat la copiii
din grupele de control (proveniţi din familii cu situaţii socio-economice similare, dar care
nu au fost cuprinşi în programele Head Start).
Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de iniţiatorii şi susţinătorii
programului ca o măsură educativă şi socială menită să preîntâmpine insuccesul şcolar şi
chiar tulburările comportamentale, atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care ajung
pe băncile şcolii fără o pregătire psiho-afectivă adecvată solicitărilor şcolare.
 Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor au ca scop creşterea
competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor în urma unei intervenţii educative din partea
părinţilor. Acest tip de programe tinde să se dezvolte şi - totodată - să contribuie la
dezvoltarea personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de integrare socială şi
capacitatea de autodezvoltare. Succesul programelor de intervenţie prin intermediul
părinţilor poate fi urmărit pe baza nivelului de performanţe ale copiilor, dar şi prin
evaluarea schimbărilor în atitudinile părinţilor. ientării procesului de intervenţie.

Întrebări:
1. Mortalitatea infantilă din România a fost, în 1996, de 22,3/1000 de născuţi vii;
aceasta reprezintă în acel an cea mai mare rată de mortalitate infantilă din Europa. Ce
legături posibile vedeţi între această rată crescută de mortalitate şi neglijarea medicală a
copiilor în familie? Ce alţi factori ar putea fi încriminaţi în menţinerea unei rate crescute
de mortalitate infantilă?
2. Care ar putea fi mecanismul psiho-social al abandonului copilului de către
părinţi? Ce avantaje are, faţă de abandonarea copiilor în maternităţi şi spitale, preluarea
ocrotirii unui copil de către serviciile de protecţie a copilului? Ce fel de programe de
intervenţie preventivă ar putea reduce rata abandonului copiilor fără identitate din
maternităţi şi spitale?
3. Cum este explicat fenomenul neglijării copilului de către teoria ataşamentului
(vezi şi capitolul 7. despre teoriile privind fenomenele de maltratare)?
4. De ce se consideră cazurile de copii ai străzii ca reprezentând măsura eşecului
serviciilor de protecţie a copilului?

Bibliografie
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii - condiţii de viaţă şi drepturi. În: Sărăcia şi
drepturile omului. Bucureşti, finanţată de PNUD.
Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a deteriorat continuu din 1990,
"22" - Revistă de dialog social, nr.29, anul VIII.
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.În: American Psychologist, no 4. p.
320-335.
Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books, London.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the evaluation of infants and
toddlers: an organizational perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood
intervention, Cambridge University Press.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies and practice. NY, London:
Longman.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Editura Eurobit.
Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D. (1981). Damaged parents: an
anatomy of child neglect. Chicago: University of Chicago Press.
Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998a.). Copilul maltratat. (I) În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X.
Popescu, V., Raduţ, M. (Ianuarie, 1998b.). Copilul maltratat (II). Viaţa medicală, nr. 421, n.3, anul X.
Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock, London.
Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Rotariu, T. (coord.), Roth, M., Filipoi, S., Mezei, E., Munteanu, A., Sabău, V. (1996). Expunerea
minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Cluj: Ed. Comprex.
Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on the Children, În: Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 12.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms, În: American Journal of
Orthopsychiatry, 57, p. 316-33.
Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the Genesis of Psychiatric Conditions
in early Childhood. În: Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2, p. 313-342.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of attempts to raise
retarded intelligence, LEA Publishers.
UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997). Situaţia copilului şi a familiei în
România, Bucureşti.
Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti
 Modulul 5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII COPILULUI
5.1.Traumele şi consecinţele lor
5.4. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
5.5. Modalităţi de a face faţă maltratării

Recomandări

Din acest capitol va trebuie să reţineţi semnificaţia conceptelor de

traumă, vulnerabilitate şi rezistenţă la stres şi factorii de care depind
aceste caracteristici ale copiilor. De asemenea, ca trebui să reţineţi
caracteristicile sindromului de stres postraumatic şi să puteţi exemplifica
simtomele clinice care apar ca urmare a fenomenelor traumatice de abuz
şi neglijare.

5.1. TRAUMELE SI CONSECINTELE LOR

Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Pornind
de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă, Laplanche şi Pontalis (1994, p.
444) îl circumscriu ca fiind "evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin
intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat,
tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în
termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este
excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora
psihic". În acelaşi sens, Dubrow (1992) descrie caracteristicile evenimentelor traumatice
ca având o apariţie neaşteptată şi o intensitate imprevizibilă, ca întrecând limitele obişnuite
ale experienţei umane şi având un caracter înfricoşător pentru cei mai mulţi pe care îi
afectează.
În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundaţii,
fulgere), accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice etc. şi vătămările intenţionate
produse de oameni. În această ultimă categorie intră toate actele violente comise de unii
împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimitează două categorii ale victimelor unor
evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului şi
victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor
persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victimă primară este copilul accidentat
grav de către un coleg, copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la
medic, adolescentul denigrat pe nedrept de dascăl în faţa prietenilor săi, soldatul rănit în
război sau individul închis într-un lagăr de concentrare, copilul răpit de lângă părinţii săi
sau adolescenta ironizată continuu de mama sa şi izolată de colegii ei. Victime secundare
sunt acei copii care sunt martori ai violenţelor din familie(când, de exemplu, un copil
asistă la bătaia cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama, sau adolescentul asistă la
moartea sau rănirea unui camarad de arme, sau când sora mai mică asistă la violarea sorei
mai mari); în toate aceste cazuri reacţiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia
de victimă primară, având adesea consecinţe traumatice.
În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor privind abuzul îndreptat
împotriva copiilor s-a orientat aupra studiilor clinice privind consecinţele violenţei asupra
comportamentului lor. Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de
copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la copiii supuşi violenţei, tulburările de
comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut
experienţe traumatice. Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins

- 43 -
diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17.5% faţă de
10/%), eşec şcolar (16.1% faţă de 6.2%), rău şi neascultător acasă (15.7% faţă de 8%),
relaţii de prietenie cu minori problemă (10.9% afţă de 2.3%).
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a
recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres Disorder - PTSD),
ca fiind o categorie aparte de diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile copiilor care au
suferit experienţe traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres
(Acute Stres Disorder – AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse anxietatea
accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine,
comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele agresive. Dacă fenomenele
descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se
rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit
stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună,
consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea -
în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată viaţa.

Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani, abuzată sexual în mod cronic de
un tânăr vecin, când mama ei o lăsa în grija acestuia. Fetiţa nu avea decât o singură prietenă, iar
rezultatele ei şcolare erau mediocre, fără să prezinte vreo deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat
de anxietate, în special frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi coşmare, atacuri de panică.
Prezenta uneori fragmente de reprezentări acute ale scenelor de violent abuz sexual la care a fost
supusă. Gabriela avea dificultăţi de concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de confuzie, nu
era în stare să ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile. Se simţea adesea tristă, deprimată, fără chef,
îşi făcea griji pentru viitor, nu credea că vreodată va fi în stare de ceva, se gândea să se sinucidă.
Se simţea vinovată şi simţea multă furie.

În modul în care se prezintă Gabriela la psihoterapeut, Berliner (1991) regăseşte

aspectele majore ale sindromului PTSD, pe care la clasifică în: amintirile recurente şi
intrusive (care revin involuntar, spontan în memorie), suferinţe psihice stresante prin
coşmare, flashbackuri şi reprezentări, pornind de la mărunte indicii senzoriale sau chiar în
absenţa acestora; reacţii de evitare a relelor experienţe (cum ar fi frica de bărbaţi); starea
crescută de anxietate şi judecăţile dezadaptative (sentimente de vinovăţie şi de
inferioritate).

Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de viaţă care restrâng în
diferite grade satisfacerea nevoilor lor. Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în
mare măsură în funcţie de:
 tipul de rele tratamente la care sunt supuşi;
 vârsta lor;
 capacitatea lor de înţelegere a realităţii;
 ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă;
 caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va avea, probabil,
efecte mai grave decât actele violente izolate);
 caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor
înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistenţă la stres.

5.2. VULNERABILITATE ŞI REZISTENŢĂ LA STRES

Ca şi printre adulţi, există şi printre copii, deci, o mare varietate a răspunsurilor la

stres. În condiţii aparent identice, unii indivizi sunt copleşiţi, iar alţii par să fie doar în
mică măsură afectaţi. Aceste diferenţe au fost în ultimele decenii analizate din punctul de
vedere al conceptelor de vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii
vulnerabilităţii copiilor pot fi, după Schaffer (1990) în "interiorul" copiilor (factorii
temperamentali, condiţiile naşterii etc.), sau în "exterior" (sărăcie, conflicte familiale etc.).
De fapt, aceşti factori nu acţionează izolat, ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de
Salis (1982), realizat asupra unui lor de 106 de mame, la care s-a examinat relaţia dintre
sănătatea lor mentală, tulburările de comportament ale copiilor lor şi temperamentul
acestor copii manifestat deja la vârsta de 4 luni, a rezultat că tulburările cele mai severe s-
au înregistrat la copiii cu temperamente dificile şi - totodată - cu mame având tulburări de
ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea că severitatea reacţiei la stres este
dependentă de combinaţia factorilor dispoziţionali şi de mediu.
Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării detectarea factorilor care
contribuie la rezistenţa mărită a unor copii la agenţii stresanţi ai mediului social. S-au
colectat date privind dezvoltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din
insula Kauai, din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu longitudinal, la 2, 10 şi 18
ani. O bună parte din aceşti copii au fost crescuţi în condiţii vitrege: sărăcie, risc
reproductiv crescut, instabilitate familială, boală mentală a părinţilor etc. Scopul cercetării
a fost de a găsi acei factori care îi determină pe unii copii din astfel de familii să prezinte
tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără afecţiuni. S-a găsit că un puternic factor
diferenţiator a fost sexul copiilor: în ansamblu, băieţii par să fie mai puţin rezistenţi decât
fetele în faţa unui larg ansamblu de factori stresanţi. Mai mulţi băieţi decât fete au
prezentat boli, care au avut ca urmare moartea timpurie; aceeaşi relaţie exista în privinţa
tulburărilor de comportament (uşoare şi severe) şi a dificultăţilor de învăţare, băieţii având
în mai mare măsură nevoie de clase speciale, de activităţi recuperatorii, de grijă din partea
serviciilor de sănătate mentală. Abia în apropierea vârstei de 20 de ani a început să se
inverseze această proporţie şi - pe măsură ce băieţii începeau să se reabiliteze - la fete
apăreau noi tipuri de probleme. Totuşi, în ansamblu, pe întreg parcursul copilăriei fetele se
pare că se adaptau mai uşor sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât băieţii.

În literatura de specialitate se descriu cazurile unor persoane, care, în urma

abuzurilor, au dezvoltat personalităţi multiple.

“Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri diferite, diferite poziţii, atitudini,
experienţe. Experienţele pe care le împărtăşau erau percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea,
vocabularul lor era diferit. Ele însele se prezentau în feluri deosebite. Până şi vârstele erau
diferite. Sybil avea treizeci şi unu de ani, dar Peggy…dr. Wilburn (medicul curant care a tratat
timp de unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple, abuzată în copilărie) nu putea decide
dacă era un copil precoce sau un adult imatur. Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se
intimida cu uşurinţă. În schimb se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil, reţinută, ea manifesta o
spaimă de neascuns. Şi cu siguranţă că Peggy purta o povară îngrozitoare, căreia Sybil refuza să-i
facă faţă”(Schreiber, 1997, p.72).

De asemenea nu trebuie subestimate furia, ura pe care o resimt victimele violenţei.

Adesea acestea se manifestă exploziv, alteori rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un
gest sau o privire a celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în
minte violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze vehement împotriva unor persoane
neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti copii abordează adesea un comportament prin
care atacă, pentru a se apăra de evenimentele traumatice.
De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor, aceştia
trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovăţire. În cazurile în care copiii supravieţuiesc
unor evenimente traumatice cu ocazia cărora alţii dintre cei implicaţi au murit s-au au fost
răniţi, copiii au remuşcări pentru că au supravieţuit ei şi nu sora, fratele, prietenul etc. În
cazurile de abuz, ei îşi caută pe de o parte propria vină în declanşarea evenimentului, iar
pe de altă parte se autoînvinovăţesc fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare faţă de cel
care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de vreunul din părinţi sau de persoanele care
îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor faţă de aceştia devin ambivalente, iubirea şi
revolta amestecându-se.
“Sentimentele pe care le încercase faţă de mama sa fuseseră totdeauna complicate şi
datorită faptului că purtarea lui Hattie era paradoxală. Aceeaşi mamă care îşi tortura fiica şi o
făcea să se simtă ruşinată, înjosită, putea să taie poze frumos colorate din reviste şi să le lipească
de partea cea mai de jos a uşii dulapului, pentru a fi la nivelul lui Sybill”(Schreiber p. 189).
Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă de părinţii care îi supun
la rele tratamente se datorează comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă.
Ceea ce îi ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginaţie, în care
îşi creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiţi.
“Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care inventase jocul de a mânca tot din
castron… Mama iubitoare era cea din imaginaţie, din lumea propriei creaţii, din universul în care
fetiţa găsea salvarea ce-i era refuzată în lumea reală. Mama iubitoare din fantezie trăia în
Montana. În acest stat pe care nu-l vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi imagina că
avea mulţi fraţi şi surori cu care se juca… Mama din Montana n-o pedepsea când plângea şi nu-i
spunea să nu aibă încredere în oameni…"
Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de adultul care îi oferă ajutor
prin participarea la jocuri de creaţie cu diferite suporturi materiale: desen cu creioane
colorate sau pictură cu acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu
ajutorul adultului suportiv, refugierea copilului în planul imaginaţiei se poate transforma
fie într-o modalitate activă de investigaţie a originii simptomelor de stres posttraumatic, fie
într-o modalitate activă de prelucrare a traumelor.

5.3. MODALITĂŢI DE A FACE FAŢĂ MALTRATĂRII

Efectele neurofiziologice ale reacţiei la stres devin, aşadar, vizibile la nivelul

comportamentului copilului (Friedrich, 1995, p.101) descrie următoarele categorii de
tulburări care apar la copii maltrataţi:
 tulburări de somn
 simptomele tipice ale PTSD (amintiri obsesive, evitare, încremenire, hiperexcitabilitate)
 probleme de concentrare, care includ ADHD (hiperactivitate şi deficit de atenţie)
 tulburări de anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată, panică, fobii,
impulsivitate
 Suicid/comportament autodistructiv
 Comportament compulsiv
 Răbufniri, comportament exploziv
 Tulburări de tip disociativ
 Comportament sexual reactiv
Friedrich (1995), Dubrow (1992) consideră că dereglările ritmului veghe-somn sunt
frecvent întâlnite la copiii maltrataţi, ca de altfel şi la victimele de vârstă adultă. În
cauzalitatea apariţiei problemelor de insomnie, pe plan fiziologic un aport important îl are
alterarea capacităţii de autoreglare a organismului, dorinţa inconştientă de a veghea pentru
a evita reeditarea abuzului. O altă cauză frecventă a insomniilor sunt imaginile şi ideile
care revin, adesea obsesiv, în memoria celui supus unor rele tratamente. Friedrich mai
adaugă că pentru un copil care a fost maltratat (sexual, de exemplu) în patul lui, sau în
camera unde doarme, sau în baie, pregătirea pentru somn este cea care reînvie
reprezentările traumatice.
În legătură cu sindromul stresului posttraumatic, Friedrich (1995) consideră că el
apare adesea la copiii abuzaţi sexual, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai
apropiat de el şi copilul este mai lipsit de suport. De exemplu, la gravitatea simptomelor
descrise de Schreiber (1997) în cazul pacientei sale Sybil, (din care am citat de mai multe
ori în acest capitol) a contribuit lipsa suportului din partea tatălui pentru fetiţa maltratată
de mama bolnavă psihic.
Sybill devenise o personalitate multiplă din cauza mamei sale, dar acum era sigur
faptul că purtarea tatălui – nu prin vina comiterii, ci prin vina omiterii – constituise o
importantă cauză asociată. Mama o întemniţase, dar tatăl – chiar dacă victima nu
recunoaşte niciodată deschis acest lucru – o făcuse să simtă că din această închisoare nu
există scăpare”( Schreiber, 1997, p. 219).
Sindromul deficitului de atenţie se consideră a fi de natură biologică, iar
tratamentul propus este, de obicei, de natură medicamentoasă. Există însă multe indicaţii
legate de autoreglarea deficitară a acestei categorii de copii, autoreglare care este în funcţie
de condiţiile de educaţie (Friedrich, 1995, Roth, 1998). Intr-o cercetare de tip
longitudinal, desfăşurată asupra unor copii de 6 ani, Jacobovitz şi Stroufe (după Friedrich,
1995, p. 104) au găsit că suprastimularea maternă contribuie în mai mare măsură la
varianţa ADHD decât factorii pre- sau postnatali, ori alţi factori de natură medicală. De
asemenea, s-a demonstrat că părinţii cu un comportament seductiv (caracteristic pentru
părinţii incestuoşi), sunt prea insistenţi şi suprastimulatori, ceea ce induce la copii la
dificulţăţi de concentrare.
Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome des înâlnite la copiii
care au fost supuşi relelor tratamente. Ei au tendinţa de a se supăra repede, chiar la
provocări minore, sau fără a fi provocaţi de loc. Deşi atacurile de panică au fost descrise în
special în comportamentul adulţilor, în cazuistica copiilor supuşi relelor tratamente astfel
de reacţii sunt obişnuite. Reacţia de panică declanşată de un stimul care readuce în mintea
copilului imagini terifiante pentru el, are rol de alarmă, care nu poate fi stăpânită de copil.

Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în familie, care şi-a văzut sora mai
mare violată de propriul tată, ea însăşi fiind, probabil, molestată sexual, dar în mod cert bătută
crunt de tatăl ei, are atacuri de panică aparent fără motiv: se simte atacată de roiuri de ţânţari,
care îi invadează faţa, gura şi de care nu poate scăpa. În urma unor astfel de atacuri de panică
are nevoie de mai multe minute ca să se liniştească în braţele mamei. Comportamentul ei a devenit
mult mai labil în ultimele luni, dintr-o fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit plângăreaţă şi
pasivă. În colectivitate este adesea agresivă, la provocări nesemnficative de joc ale colegilor
reacţionează disproporţionat, plângând, sau cu agresivitate.

Actele autodistructive, suicidale, sunt forme extrem de periculoase. Deşi rare în

populaţia de ansamblu a copiilor, ele sunt - din păcate - des înâlnite în practica psihiatrică
a muncii cu adolescenţii. Astfel de tulburări de comportament nu sunt specifice doar celor
care au suferit vreo formă de maltratare, dar pot apărea şi ca urmare a deziluziilor
adolescenţilor, în cadrul mai larg al străduinţei lor de a-şi găsi identitatea. Uneori însă,
astfel de simptome ascund disperarea copilului în faţa diferitelor forme de tratamente la
care el este expus în familie, sau de către persoane din afara ei. Disperarea copilului poate
lua forme extreme când se simte singur în faţa abuzului, când nu vede nici o soluţie de
scăpare.

Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă era deja la a doua încercare
nereuşită de sinucidere, prin ingerare de medicamente. Ea era ţapul ispăşitor al familei. Era cea
mijlocie din cei trei copii ai unui tată ofiţer şi o mamă cu un stil parental foarte milităros. Sora
mai mare era modelul cel bun, demn de urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja.
Băieţelul, preşcolar încă, era preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost descrisă ca prezentând
insucces şcolar (note slabe, fără însă să fie corigentă), fugă de la ore, comportament rebel faţă de
adulţi, refuzul sarcinilor şcolare şi al celor gospodăreşti, lipsă de comunicare cu părinţii. Era
învinovăţită că preferă compania prietenilor rău famaţi, că îşi petrece timpul la discoteci, fără
învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este ruşinea părinţilor. Metodele de educaţie
la care au recurs părinţii au constat aproape exclusiv din bătaie şi pedeapse prin refuzul tuturor
lucrurilor care îi făceau copilului plăcere. Mama se străduia câteodată s-o îmbuneze, de fapt s-o
cumpere, dăruindu-i dulciuri sau obiecte "preţioase", fără ca acestea să fie apreciate la justa lor
valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici o altă modalitate de a birui cu fetiţa ei de 14 ani, eventual
cea "de a o da cuiva s-o crească, contra unei sume de bani". Fetiţa a fost cu siguranţă maltratată
în familie şi fizic şi emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era sora ei mai mare. Aflată într-o
asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de acasă, lipsind repetate nopţi de acasă, în care a
hoinărit pe străzi, a intrat în discoteci, s-a plimbat cu taxiul, toate aceastea fiind expuneri la
situaţii periculoase. Cu mai multe ocazii a fost agresată de tineri, pe care îi preferă însă în
continuare faţă de părinţii ei. Nici după ce a supravieţuit celei de-a doua încercări de sinucidere
nu vede pentru ea o soluţie mai bună decât moartea. Părinţii ei continuă să ignore semnificaţia
actelor sale, să nu vadă disperarea care se ascunde în aceste comportamente, ca şi nevoia ei de a-
şi găsi un loc în familie şi de a primi, acolo, dragoste.

Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani, dar nu sunt excluse. Ele
sunt mai probabile însă în momente de panică ale copilului (de ex. copilul se poate arunca
de la etaj de frica bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea
colegilor sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la violenţa dintre părinţi, unii
copii de vârstă şcolară recurg şi ei la ingerarea unor medicamente. Încercările de
sinucidere sunt comportamente extrem de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în serios
de căre părinţi şi profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel copil sau adolescent manifestă
mai mult un comportament demonstrativ, fără a dori cu adevărat să-şi pună capăt zilelor,
din punctul de vedere al profesionistului situaţia este la fel de serioasă, fiindcă şi o astfel
de încercare poate reuşi uneori. O primă intervenţie obligatorie în aceste cazuri este
internarea copilului într-un spital psihiatric, pentru a se putea face investigaţii privind
determinismul psihologic al comportamentului autodistructiv şi, totodată, pentru a
îndepărta, temporar, copilul sau tânărul din mediul în care a luat naştere acest
comportament.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul se poate angaja în
activităţi fizice periculoase, se poate automutila, poate să refuze alimentaţia sau,
dimpotrivă, să se supraalimenteze, poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate
zgâria, împunge sau tăia cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel să simtă
limitele propriului corp şi să-şi dirijeze stimulii dureroşi. Semnificaţia acestor
comportamente, la cei care au fost supuşi unor rele tratamente, este încercarea de a-şi
dovedi lor înşişi că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au
pierdut în momentele în care au trăit un abuz.
Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui comportament tulburat. La
vârsta copilăriei, comportamentul compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La
etatea la care jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la copiii supuşi
maltratării se remarcă o pierdere a creativităţii şi repetarea la nesfârşit a unor acte ca, de
exemplu, număratul, ştersul cu un prosop, aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Cei agresaţi
sexual au tendinţa compulsivă, mai ales în prima perioadă după abuz, să se spele la
nesfârşit, fiindcă "se simt murdari". Tendinţele de comportament compulsiv se datoresc şi
ele, ca şi comportamentele autoagresive, dorinţei excesive de autocontrol al celor supuşi
relelor tratamente.
De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate,
reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al
comportamentului celui abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul sfincterelor şi un nivel al limbajului
expresiv care depăşea nivelul vârstei, în urma plecării la studii în străinătate a părinţilor ei a
regresat în comportament, recăzând la nivelul unui copil de 2 ani. Şi-a pierdut obiceiul de a cere
oliţa, limbajul a scăzut mult în calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul comportamentului
de autoservire s-a diminuat mult. Vroia să redevină fetiţă mică, îngrijită de părinţi. Regresia în
dezvoltare se datora durerii copilului în urma separării ei de părinţii de care se simţea
abandonată.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi comportamentale ale relelor
tratamente îndreptate împotriva copiilor, nu este de mirare că aceştia regresează şi în
capacitatea de învăţare şi implicarea în sarcini (Killen, 1996). Adesea, copiii abuzaţi au
peformanţe şcolare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele
de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea
realizării şcolare. Uneori părinţii au aspiraţii prea înalte, raportate la capacităţile copiilor şi
nu le oferă ajutorul de care au copiii nevoie pentru a depăşi dificultăţile şcolare. Alteori,
părinţii sunt dezinteresaţi de performanţele şcolare, în aceeaşi măsură ca şi de sentimentele
copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobilizator relativ la învăţare. Se întâmplă ca, în
cazul unui copil abuzat în mod cronic, retragerea acestuia, închiderea sa în sine,
demobilizarea sa să fie atât de pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu
handicap mental.

Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama lui era bătută aprig, arsă cu
ţigara, tăiată cu cuţitul şi pe sora lui bătută puţin înainte de a-i veni şi lui rândul. Când a fost
internat în spital cu capul spart, copilul era depresiv. Profesorii spun despre Ionel că nu face faţă
la şcoală. Nu este însă retardat, ci atât de paralizat de frică, încât nu reuşeşte să fie atent. De fapt
şcoala este singurul loc unde poate visa, fiindcă se simte în siguranţă, de aceea acolo îşi permite
luxul de a visa cu ochii deschişi.

În cazurile grave de deprivare afectivă, care acţionează în perioadele sensibile de

dezvoltare timpurie a copilului, acesta poate prezenta tulburări de personalitate de tipul
autismului, care însă cedează în condiţii adecvate nevoilor copilului.

Cazul Anei constituie un exemplu de tulburare de comportament de tip preudoautist, ca

urmare a neglijării emoţionale severe. Ana a fost crescută într-un leagăn de copii de la vârsta de
câteva luni. A fost abandonată de mama ei imediat după naştere, a trecut prin mai multe secţii de
spital şi apoi a fost internată în leagăn. În primii doi ani de viaţă ea a fost îngrijită, pe rând, de
peste treizeci de persoane. Până la vârsta de un an nu s-au remarcat probleme deosebite în
comportamentul fetiţei, era liniştită şi se dezvolta într-un ritm încetinit, dar stabil. În urma unei
viroze cu aprindere de plămâni a fost nevoie de un tratament medical în spital, unde i s-au
administrat perfuzii. De la întoarcerea ei din spital în leagănul de copii, Ana a început să se
oprească în dezvoltare, să refuze contactul cu cei care o îngrijeau, să refuze diversificarea
alimentaţiei şi orice contact sau stimulare care însemna pentru ea ceva nou, neobişnuit. Fetiţa s-a
închis din ce în ce mai mult în sine, comportamentele de autostimulare devenind din ce în ce mai
frecvente: la început se legăna, perioade lungi de timp, iar mai târziu a început să-şi lovească
capul de marginea patului, până îşi provoca răni grave. Refuza să fie luată în braţe, nu privea faţa
celui care îi vorbea, refuza jucăriile. Acest comportament de tip autist a început însă să cedeze în
urma atitudinii grijulii a unei infirmiere, care, gradual, a reuşit să îi provoace Anei mărunte
satisfacţii. La început acestea au fost de ordin alimentar, mai apoi au constat în mângâieri.
Infirmiera a descoperit că fetiţei îi place laptele îndulcit şi îi plăcea să fie mângâiată pe mână. S-a
străduit să petreacă cât mai mult timp mângâind-o pe Ana, pănă când a obţinut de la ea un
zâmbet. Contactul senzorial a deschis calea contactului vizual şi a ridicat, treptat, bariera
autoizolării. La trei ani, Ana a învăţat să se raporteze la persoanele din jur, să reînceapă să simtă.

Recomandări

Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente împotriva

copilului şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau celor care îl îngrijesc, este
foarte important ca siptomele descrise mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste simptome se
regăsesc şi în alte sindroame clinice decât al celor care derivă din maltratare, ele rămân
totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe profesionist să ridice problema posibilităţii
maltratării copilului şi să analizeze cu grijă această posibilitate.
Pentru ca analiza simptomelor prezentate de copii să fie sistematică, recomandăm
folosirea unor fişe simptomatice (check-listuri), precum şi a criteriilor de diagnostic pentru
stresul posttraumatic, aşa cum sunt ele cuprinse în DSM-III-R.
Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili diagnosticul corect
privind cauzele care se ascund îndărătul unor schimbări în comportamentul unui copil.
Scopul final este însă acela de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află
ca urmare a supunerii sale la diversele forme de rele tratamente, iar intervenţia pe care
urmează s-o planificăm în interesul copilului nu poate să nu pornească de la semnele sale
de suferinţă.

Criterii de diagnostic pentru 309.89 Stresul posttraumatic

A. Persoana a experimentat un eveniment care este în afara categoriei experienţei umane uzuale şi
care poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine, de exemplu o ameninţare serioasă a vieţii sau a
integrităţii corporale proprii, o ameninţare serioasă a propriilor copii, a soţului (soţiei), ori a altor rude şi
prieteni apropiaţi, distrugerea bruscă a locuinţei sau comunităţii proprii, vederea unei alte persoane care a fost
vătămată recent, ori este vătămată serios sau ucisă ca rezultat al unui accident sau al violenţei fizice.

B. Evenimentul traumatizant este reexperimentat în mod persistent în cel puţin unul din următoarele
moduri:
(1) amintiri dureroase, recurente şi intrusive ale evenimentului (la copii mici, jocuri repetitive în care
sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei)
(2) vise terifiante, recurente, în legătură cu evenimentul
(3) mod de a acţiona sau senzaţie ca şi cum evenimentul traumatizant s-ar repeta (include senzaţia de
revivare a experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative [flashback], chiar şi pe cele care survin după
deşteptarea din somn sau când este intoxicat(ă)
(4) suferinţă psihică intensă la expunerea la evenimente care simbolizează sau sunt asemănătoare cu
un aspect al evenimentului traumatic, inclusiv aniversările traumei.

C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma sau diminuarea reactivităţii generale (absentă
înaintea traumei), după cum indică cel puţin 3 elemente din următoarele:
(1) eforturi de a evita gândurile sau sentimentele asociate cu trauma
(2) eforturi de a evita activităţile sau situaţiile care deşteaptă amintirea traumei
(3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei (amnezia psihogenă)
(4) scăderea marcată a interesului pentru activităţi importante (la copii mici, pierderea atitudinilor de
dezvoltare achiziţionate recent, cum ar fi mersul la toaletă, sau aptitudinile de limbaj)
(5) sentimentul de detaşare sau de înstrăinare de ceilalţi
(6) întinderea redusă a afectului, de exemplu, incapacitatea de a avea sentimente tandre
(7) sentimentul de reducere a perspectivelor de viitor, de exemplu, nu speră să-şi facă o carieră, să se
căsătorească, să aibă copii sau să aibă o viaţă lungă.

D. Simptome persistente de alertă crescută (absente în momentul traumei), după cum este indicat de
cel puţin două din următoarele:
(1) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit
(2) iritabilitate sau accese de furie
(3) dificultate în concentrare
(4) hipervigilitate
(5) reacţie de alarmă exagerată
(6) reactivitate fiziologică la expunerea la evenimente care simbolizează sau se aseamănă cu un aspect
al evenimentului traumatizant (de exemplu, o femeie care a fost violată într-un ascensor, începe să transpire
când intră în orice ascensor)

E. Durata tulburării (simptomele de la B;C şi D) de cel puţin o lună de zile

De specificat debutul tardiv, dacă debutul simptomelor a survenit la cel puţin şase luni după traumă.

(Manual DSM-III-R, p. 266-267, 1993)

 Întrebări:
1. Care sunt elementele diferenţiatoare ale stresului posttraumatic?
2. Cum se explică din punct de vedere neurofiziologic efectul stresor al relelor
tratamente asupra dezvoltării creierului; care sunt efectele psihologice ale fenomenelor
neurofiziologice timpurii datorate maltratării?
3. Reamintiţi-vă un caz descris în acest capitol care exemplifică modul în care
acţionează frica de violenţă asupra comportamentului copilului.
4. De ce consideră Doyle că există similarităţi între suferinţa prizonierilor unui lagăr
de concentrare şi a copiilor maltrataţi? Ce reacţie psihică este asemănătoare în cazul Anei,
fetiţa pseudoautistă şi în cazul prizonierilor dintr-un lagăr nazist de concentrare?

Bibliografie
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of sexual assault. În W.N.
Friedrich (Ed.). Casebook of sexual abuse treatment. USA: WW Norton & Co.
Boat, B.W. (1997). Treatment of traumatized children: the impact of trauma. Lecture notes
on the Faculty Seminar on Treatment of Child Abuse, Soros Foundation, Budapest
Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare psihosocială. Manuscris al
cursului ţinut la Univ. Babeş-Bolyai Cluj (iunie 1992)
Erickson, M.F., Egeland B., Pianta, R. (1989). The effects of maltreatment on the
development of young children. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA:
Cambridge University Press
Garbarino, J., Dubrow, N., Kostelny, K., Pardo, C. (1992) Children in danger. San
Francisco: Jossey-Bass
Formularo, R., Kingscherff, R., Fenton, T. 81990). Symptome differences in acute and
chronic presentation of childhood PTSD. În Child Abuse and Neglect, 14, p. 439-444
Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys. Sage Publications, IVSP
Herman, J.L. (1992) Trauma and recovery, New York, Basic Books
Killén, K. (1996). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Humanitas
Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-III-R. (1993). Editat de
Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România
Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma I: Conceptual
considerations for clinical work with maltreated children. În: The APSAC Advisor, 6, 1
Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma II: clinical work
along the alarm-fear-terror continuum. În: The APSAC Advisor, 6, 2
Roth, M. (1998). Activarea cognitivă în copilăria mică. Cluj: Presa universitară Clujeană
Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children: Psychological questions and
answers. Oxford: Blackwell
Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72)
Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În American Journal of
Psychiatry, 148, 1 p.10-20
Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6
 Modulul 6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA
COPIILOR
6.1. Concepţia medicală
6.2. Incestul şi familia disfuncţională
6.3. Teoria transmiterii multigeneraţionale
6.4. Perspectiva feministă privind abuzul
6.5. Teoria ataşamentului
6.6.Concepţia socio-biologică
6.7Concepţii de factură sociologică
6.8.. Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul

Recomandări

Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi

consistenţă procedurală, profesioniştii au elaborat modele explicative care să le
permită înţelegerea elementelor constitutive şi contextuale ale apariţiei relelor
tratamente.

Alături de Friedrich (1990, p. 3) considerăm că un model este menit să ajute la

înţelegerea următoarelor componente:
1. contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea propriu-zisă;
2. caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;
3. reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul său de viaţă
care urmare a relelor tratamente şi a dezvăluirii acestora;
4. modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea copilului;
5. cursul recuperării în urma relelor tratamente (posibilităţile terapeutice).
Vom urmări în continuare câteva din punctele de vedere teoretice aplicabile
cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, căutând să relevăm semnificaţiile lor pentru
investigarea, prevenirea şi intervenţia aşteptată în protecţia copilului, din partea
profesionistului.

6.1. CONCEPŢIA MEDICALĂ

Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind abuzul comis
împotriva copilului este cea care consideră acest fenomen ca fiind o boală. Cel mai
cunoscut reprezentant al acestei teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi
publicaţiile sale de la începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu membre
rupte neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat studiul sindromului copilului
bătut. Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate traumatismele
neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul
abuzului fizic pe care l-a descris la sugari (“battered baby sindrome”), Kempe
(1962), a fundamentat concepţia medicală privind abuzul. Pornind de la criterii
medicale, s-a considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de bine
delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic. Patologia
specifică acestei “boli” constă, primordial, în tulburări de personalitate ale
părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia lor cu propriul copil, sub acţiunea
unor factori stresori specifici relaţiei părinte-copil.
În interpretările din cadrul modelului medical, din punct de vedere etiologic,
factorul primar este considerat a fi defectul de personalitate al adultului, care în
prezenţa unui stres supraadăugat determină manifestări agresive, fizice şi verbale,
faţă de copil. După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor care agresează
copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome, fără ca acestea să se constituie în
categorii psihiatrice bine delimitate, diferite de cele deja cunoscute în literatura
psihopatologică. Totuşi, în cazul unor boli psihice ca tulburările de personalitate,
gradul ridicat de neuroticism sau depresie, precum şi în cazul nivelul intelectual
foarte scăzut, părinţii prezintă un risc sporit de a nu recunoaşte nevoile copilului lor
şi de a recurge la tratamente inadecvate vârstei acestora şi capacităţii lor de
înţelegere, sau de a le periclita dezvoltarea şi sănătatea mentală. Astfel de liste de
caracteristici psihologice favorizante ale abuzului împotriva copilului sunt
rezultatul unor studii ştiinţifice şi, de asemenea, sunt confirmate de cazuistica
clinică.

Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care comit abuzuri pot fi
încadraţi în tablouri psihopatologice distincte. Intr-adevăr, în urma studiului
cazuisticii părinţilor care îşi maltratează copiii, s-a găsit că purtători ai unor
trăsături psihice opuse pot acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii
părinţi care comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de autocontrol,
imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică; într-un alt tip s-ar încadra acei
părinţi care prezintă personalităţi rigide, lipsite de căldură, care sunt detaşaţi de
copii şi de problemele lor; la unii părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut
de inteligenţă, dar alţii au avut inteligenţă normală sau chiar superioară; din punctul
de vedere al forţei personalităţii, unii părinţi au ca trăsături tipice anxietatea,
autoculpabilizarea excesivă, precum şi depresia cronică, pe când alţii sunt plini de
sine şi lipsiţi de remuşcări. Este greu să se asocieze în mod global o anumită
tipologie patologică la cazuistica părinţilor care abuzează frecvent copii. Nu numai
că este greu de identificat un anumit tipar de personalitate a celor care comit
abuzuri asupra copiilor, dar nici nu se poate stabili o distincţie clară între
caracteristicile celor care comit şi a celor care nu comit abuzuri. Deşi Gil (1970)
semnala că 46% dintre părinţii care comit abuzuri au prezentat semne manifeste de
devieri mentale şi emoţionale, nici un alt cercetător nu a indicat cifre comparabile
(Zigler, Hall, 1989), considerând procentul celor cu tulburări psihice ca fiind o mică
fracţiune din totalul celor care maltratează copiii. De exemplu, Kempe şi Kempe
(1978) au stabilit la 10 procentul celor consideraţi psihopaţi şi sociopaţi.
O altă orientare în cadrul acestei concepţii - care încearcă, totodată, să-i
depăşească limitele specifice - regăseşte factorul explicativ al agresiunilor comise
împotriva copiilor în condiţiile de stres care se exercită asupra personalităţii
adulţilor meniţi să îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de
stres care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea unor acte
violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor bătuţi, s-a constatat că mulţi
dintre ei proveneau din sarcini nedorite şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea
tineri sau existau suspiciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de statusul
socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de părinţi. În această concepţie
medicală, factorii sociali nu se consideră ca având o valoare explicativă în privinţa
tulburărilor relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra
factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind, în concepţia
medicală, o caracteristică de personalitate.
Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în mod diferit proprii
copii naturali, s-au identificat anumite caracteristici ale copiilor, care, din cauza
stresului indus părinţilor, sporesc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de
factori ca greutatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap sau o
boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit al acestuia. Aceşti
factori pot conduce la dificultăţi sporite ale părinţilor, ceea ce contribuie uneori la
deficienţe ale relaţionării părinte-copil.

Caracteristici cheie ale abuzului asupra copilului (Hanson, McCulloch şi

Hartley, 1978, după Pringle, 1980, p. 212-214)

1. Factorii parentali
 mama este sub 20 de ani la naşterea primului copil
 mama are diagnosticul psihiatric de neuroticism şi/sau scor ridicat de
neuroticism la inventarul de personalitate Eysenck
 mama sau tatăl au diagnosticul psihiatric de tulburare de personalitate
 mama are coeficientul de inteligenţă subliminar la teste consacrate de inteligenţă
(ca de ex. WAIS).
 tatăl este muncitor manual
 mama sau tatăl au dosar penal
 mama are numeroase probleme de sănătate
 mama sau tatăl prezintă un traseu EEG tulburat

2. Factorii sociali specifici familiilor

 tatăl natural al copilului este absent din familie
 mama este necăsătorită
 mama şi tatăl se cunosc de mai puţin de şase luni dinainte de căsătorie
 mama este născută în afara căsătoriei
 mama nu găseşte satisfacţii în căsnicie
 copilul maltratat este nelegitim
 mama crede că partenerul nu acceptă copilul
 mama spune că nu are cu cine să discute despre educaţia copilului
 mama se consideră cea care ia deciziile în familie
 copilul nu are propria cameră
 locuinţă inadecvată
 mama se întâlneşte rar cu proprii părinţi şi cu celelalte rude
 mama nu are posibilitatea de a face pauze de la îndatoririle materne
 mama nu are activităţi sau relaţii sociale
 mama consideră venitul ei ca fiind insuficient
 mama este în general nesatisfăcută cu propria ei situaţie

3. Relaţiile interpersonale
 mama a fost nefericită în copilărie
 în răspunsurile la chestionar, mama recunoaşte două sau mai multe simptome
neurotice în privinţa modalităţilor de stabilire a relaţiilor interpersonale
 mama afirmă despre sine că a fost o elevă slabă
 în copilărie mama a avut relaţii nesatisfăcătoare cu proprii ei părinţi
 în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei părinţi
 în copilărie mama a avut relaţii proaste cu fraţii ei
 în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei fraţi
 tatăl şi/sau mama mamei pedepseau inadecvat copiii
 mama are un scor crescut la scorul de minciună (din inventarul Eysenck)
 mama are un scor crescut la factorul criticism, la cel de ostilitate paranoidă şi de
autoînvinovăţire pentru ostilitate
 tatăl are scor crescut la factorul autoînvinovăţire
 4. Practicile parentale
 mama răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet) la plânsul copilului
 mama are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea copilului
 mama are un comportament demonstrativ legat de copil
 mama supraveghează inconstant copilul
 mama aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a treia solicitare)
 mama recurge adesea la pedepse fizice
 tatăl recurge adesea la pedepse fizice
 mama recurge adesea la pedeapsa retragerii dragostei
 recompensele oferite de mamă pentru comportamentul adecvat al copilului sunt
de tip fizic (dulciuri, jucării)
 plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme grave pentru mamă
 partenerul n-o ajută pe mamă aşa cum îşi doreşte ea

5. Copilul
 are un coeficient de dezvoltare care, în general, nu depăşeşte 90
 la internarea în spital apare neglijat fizic
 nu progresează conform normelor de dezvoltare
 mama spune că în timpul zilei nu este vioi, dar nu pune problema oboselii
 este adus cu întârziere în spital
 are o greutate scăzută la naştere

Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a părinţilor de tip abuziv

par să conchidă că nu există un singur tip de trăsături psihice sau de caracteristici
ale copilului sau ale situaţiei de viaţă a familiei, care să cauzeze instalarea unor
tulburări grave în relaţia părinte-copil, de tipul abuzului şi a neglijării copilului.
Este mult mai probabil ca factorii cauzali să se întrepătrundă. Concepţia medicală
privind abuzul are menirea, la fel ca în cazul descrierii celorlalte boli, de a permite
descrierea simptomelor, recunoaşterea şi diferenţierea lor, dar şi prevenirea din
timp a instalării bolii.
Cunoaşterea simptomatologiei şi a etiologiei permite nu numai diagnosticul
sindromului de “copil bătut”, dar permite şi identificarea preventivă a
personalităţilor predispuse să comită abuzuri. În ştiinţele medicale, metodele
principale de prevenţie constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul
cauzal şi tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal care nu a putut fi
evitat. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva copilului, agentul cauzal este văzut
a fi adultul care comite abuzul. Serviciile sociale şi medicale pot încerca depistarea
acestor persoane şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru a reduce
pericolul pentru copii (Gough, 1993, p. 211).

Studiul Denver, desfăşurat sub îndrumarea lui H. Kempe (Parton, 1985), a

căutat să stabilească, în cadrul unui plan prospectiv-longitudinal, metodele cele mai
eficiente şi factorii cei mai predictivi ai identificării riscului crescut de abuz
împotriva copilului. Au fost cooptate 350 de mame care au născut într-o anumită
perioadă de timp într-un spital din Denver. În prima fază au fost intervievate toate
mamele înainte de a naşte şi s-au notat toate semnele considerate de risc: negarea
sarcinii, depresia, starea de frică, instabilitatea emoţională, lipsa de prieteni,
provenienţa dintr-un mediu abuzator sau de neglijare, condiţiile dificile de locuit,
lipsa unei relaţii maritale sau relaţiile maritale conflictuale, lipsa de suport din
partea familiei etc.
 În a doua fază a cercetării s-a aplicat un screening cu ajutorul unui chestionar
care cuprindea factorii menţionaţi în faza intervievării. În a treia fază, metoda folosită
a fost cea a observaţiei, urmărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut
înregistrări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naştere. În faza
următoare, s-au adunat informaţii privind comportamentul mamelor faţă de copii, prin
observarea familiilor cu ocazia unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere.
Din lista iniţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară de
ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele două categorii opuse:
100 de mame au fost considerate prezentând riscul cel mai mare, ele fiind alese ca
având cei mai mulţi factori de risc constataţi cu ocazia aplicării tuturor metodelor de
culegere a datelor; 50 de mame din extrema cealaltă, prezentând cei mai puţini factori
de risc, care au constituit grupa de control. Ulterior, prin metoda selecţiei
întâmplătoare, s-au constituit cele două grupuri cuprinse în cercetare, constând din 50
de familii din grupul mamelor cu risc crescut şi 25 de familii din grupul mamelor cu
risc scăzut, care au fost urmărite în perioada de vârstă a copilului cuprinsă între 17 şi
35 de luni. În grupul mamelor cu risc crescut s-a constatat că ele prezentau, în medie,
22 de factori de risc, în comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu media de 2
factori de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la domiciliu, 20 (din cele 50)
de familii incluse în grupul de cercetare ca având un risc crescut, au prezentat practici
necorespunzătoare de îngrijire a copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în
grupul mamelor evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din grupul
mamelor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un copil din grupul de control
nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu risc crescut, 22 de copii au avut în primele 17
luni de viaţă cel puţin un incident pentru care au necesitat asistenţă medicală, pe când
în grupul fără trăsături de risc s-au înregistrat doar patru astfel de incidente. Dacă din
grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8 copii la centrul de asistenţă pentru abuz,
din grupul celor cu risc scăzut nu a fost raportat nici unul. Dintre cei cu risc crescut, 10
copii au prezentat retard în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în celălalt grup. Pe
când toţi cei cincizeci de copii din grupul cu risc scăzut au rămas în familiile lor, opt
din cei consideraţi cu risc au fost plasaţi în alte familii, sau au fost adoptaţi legal. Din
aceste date reiese că se poate prezice cu destulă marjă de siguranţă care dintre familii
prezintă riscuri mai crescute pentru copii. Cea mai mare marjă de siguranţă a fost dată
de metoda observaţiei în sala de naşteri (76,5% corectitudine), metodă urmată de
chestionar (57% corectitudine) şi de interviul prenatal (54,4% corectitudine). Dacă s-
au combinat informaţiile obţinute prin cele 3 metode, corectitudinea estimărilor a
ajuns la 79%. În ansamblu, s-au putut estima prospectiv 75 din cele 95 de cazuri
depistate ulterior, omiţându-se doar 20 de cazuri. Pin această cercetare, Kempe de-
monstrează posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de abuz familiar. Ca o critică la
adresa acestui procedeu, care se poate generaliza, de altfel, la celelalte studii de
evaluare a riscului de abuz, Parton aduce în discuţie posibilitatea de a identifica
incorect părinţi care - de fapt - nu au un comportament abuziv faţă de copii. Dat fiind
procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei, există o şansă crescută
ca - chiar şi la o corectitudine de 99% a evaluării riscului - alături de identificarea unor
părinţi care ar putea maltrata - mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în mod fals ca fiind
abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale.
În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame identificate în urma
cercetării preventive ca prezentând un risc crescut de rele tratamente împotriva
copiilor, 75 de mame au prezentat într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de
cazuri de rele tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de cazuri de rele
tratamente comise de mamele din eşantionul studiat. Aceasta înseamnă existenţa
unui număr de 20 de cazuri diagnosticate în mod fals ca fiind negative din punctul
de vedere al abuzului (cazuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de diagnostic
preventiv care se referă la cele 25 de mame catalogate în mod greşit ca prezentând
pericolul maltratării copilului şi care intră în categoria cazurilor fals pozitive (vezi
Tabelul 6.1). Reducerea numărului de erori se poate face prin schimbarea pragului
folosit de specialişti pentru delimitarea celor consideraţi ca prezentând un risc
crescut sau unul scăzut de abuz. Dacă grila utilizată pentru selectarea cazurilor va fi
mai severă, cuprinzând un număr mai mare de itemi necesari pentru ca o persoană
să fie evaluată în categoria celor cu risc crescut de a-şi abuza copilul, atunci va
scădea numărul falşilor pozitivi, adică a persoanelor care sunt considerate ca
periculoase, dar de fapt nu vor comite abuzuri. În acelasi timp, creşte şansa ca să se
mărească numărul persoanelor fals negative, adică al celor care nu sunt detectaţi ca
prezentând un risc crescut, dar care, de fapt pot comite abuzuri.

Tabelul 6.1. Validitatea predicţiei comportamentului abuziv

total lot Fals negativi Adevăraţi negativi
350 mame 20 230
nr. cazuri de maltratare Falşi pozitivi Adevăraţi pozitivi
95 mame 25 mame 75 mame

Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia medicală (Parton, 1985)
subliniază imprecizia definiţiilor utilizate pentru selectarea cazurilor în diferitele
categorii. Kempe însuşi a inclus printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care
au necesitat internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care au avut
loc în perioda urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul maltratării este hazardat.

Dileme etice
Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei ridică dileme etice
importante pe de o parte pentru practicienii care lucrează în asistenţa familiilor şi a
copiilor, iar pe de altă parte pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor
preventive în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun adesea sunt: "în ce
măsură merită investit în programe care acţionează pe o scară prea largă, fiind doar
parţial eficiente?"; "Nu ar trebui folosite acele fonduri în mai mare măsură pentru
programe mai ţintite, de recuperare?"; "În ce măsură este etic să se presupună
despre unii părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor lor şi să se interfereze cu
mandatul autorităţii în viaţa unor familii, fără siguranţa că ea ar avea nevoie de
intervenţa autorităţilor?". Răspunsurile la aceste întrebări sunt diferite în funcţie de
atitudinile respondenţilor. Unele critici sunt destul de vehemente, invocând
costurile mari şi eficienţa redusă în acest tip de identificare preventivă. Alte
răspunsuri consideră că, odată cu reuşita depistării şi intervenţiei preventive în
cazul unui număr dat de copii, programul şi-a dovedit utilitatea şi justeţea din punct
de vedere etic. Dimpotrivă, recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa intervenţiei în
interesul copilului este o atitudine periculoasă, care poate însemna dezinteresul
societăţii pentru situaţia copilului. Într-adevăr, identificarea posibilelor cazuri de
abuz nu este încă suficientă pentru prevenirea vătămării copiilor, depistarea
trebuind să fie însoţită de intervenţii de tip educativ-preventiv şi de monitorizare de
lungă durată. De fapt, cercetările de tip prospectiv desfăşurate de Kempe şi
colaboratorii săi au avut o importantă componentă de tip intervenţie educativă,
mamele depistate fiind monitorizate de către sora medicală şi medicul de familie
pentru a dobândi bune deprinderi de alimentare şi de îngrijire a copilului şi
stimulate în toate iniţiativele lor pozitive faţă de copii (ca de ex. activităţi de
stimulare a dezvoltării psihomotrice, stimularea vorbirii, orientarea emoţională
pozitivă etc).
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are avantaje
incontestabile. El are o clară tendinţă spre obiectivitate, dorind să stabilească
manifestările măsurabile ale abuzului şi neglijării copilului. Cu ajutorul
simptomatologiei descrise, pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de
prevalenţă şi incidenţă, precum şi unele de depistare şi de prevenire a fenomenului
de rele tratamente îndreptate asupra copilului. Un deosebit merit al modelului
medical constă în efectul rezultatelor sale asupra politicilor sociale. Descrierea unei
unităţi separate de diagnostic şi tratament, cu implicaţii complexe medicale,
psihologice şi sociale a dus la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale
adresate copiilor, pentru investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea,
prevenirea şi plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este impactul său asupra
profesioniştilor din domeniul socio-uman. A apărut o nouă categorie de personal,
specializat în investigarea cazurilor de abuz. Date fiind necesităţile acestui personal
în domeniul formării, au apărut noi specializări în domeniul supervizării şi s-a
consacrat specializarea în protecţia copilului.

6.2. MODELUL PSIHOTERAPIEI FAMILIALE PRIVIND INCESTUL

SI FAMILIA DISFUNCTIONALA

Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează tulburările de

comportament ale membrilor familiei din punctul de vedere al relaţiilor din
sistemul familial, respectiv al familiei ca întreg. Într-o familie există o structură de
suprafaţă, care cuprinde tiparele de comunicare vizibile între membri familiei,
alianţele şi legăturile afective, modalităţile de exercitare a funcţiilor parentale,
relaţiile cu persoanele din contextul familial, precum şi atmosfera generală din
familie. Există însă şi o structură invizibilă, de adâncime, care cuprinde anumite
modalităţi de trăire şi prelucrare a tensiunilor şi stresurilor familiale, neprelucrate,
nediscutate în familie. Dacă aceste evenimente stresante nu pot fi integrate în
structura de suprafaţă, atunci pentru menţinerea echilibrului familial se dezvoltă
nişte circuite repetitive, cu tipare de comportament compulsiv sau dominator
(Mrazek, Bentovim, 1981). Deşi astfel de cicuite sunt menite să evite disfuncţiile,
de fapt, ele le reeditează într-o altă formă. Prin ele, familia poate exprima
semnificaţii patologice, care împiedică rezolvarea constructivă a problemelor
stresante care provin din interiorul sau exteriorul familiei.
În concepţia terapiei familiale de tip dinamic (Minuchin, 1974), familia
incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevoile de îngrijire, căldură şi
sexualitate ale membrilor familiei, într-un mod adecvat gradului lor de maturitate.
În locul acestor atitudini pot apare fenomene de posesiune, agresivitate, relaţii
denaturate de tip sexual, asamblate toate într-o atmosferă de secret. Ele vor
conduce, atât din partea adulţilor implicaţi, cât şi a victimelor, la sentimente de
remuşcare şi de autoînvinovăţire (Mrazek, Bentovim, 1981).
Se pare că în familiile incestuoase predomină ideea imposibilităţii relaţiilor de
intimitate între presoanele mature din familie, precum şi imposibilitatea separării
acestora. Ca modalitate de constituire a relaţiilor incestuoase, în cazuistica clinică
este descris părintele care exploatează sexual copilul, dar, uneori, oferă acestuia mai
multă atenţie, decât celălalt părinte care omite îngrijirea şi protejarea copilului.
Incestul este o modalitate de exprimare a disfuncţionalităţilor dintre membri, menit
să reducă tensiunile de frică, de dezintegrare şi abandon ale adultului incestuos.
Spre exemplificare prezentăm un scenariu posibil al unei familii incestuoase:

D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei sale sexuale şi îi este frică că
soţia îl va abandona. Din această cauză se apropie afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui
de 9 ani, care şi-a idealizat până acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica sa îl ajută pe d-
l. B. să întârzie confruntarea cu pierderea treptată a capacităţilor sale sexuale de bărbat.
Prin reducerea insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. scapă de ceea ce ea consideră a fi
datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest, căsnicia se reconstruieşte pe baza unor noi reguli
de funcţionare, cu anumite avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri
familiei devin prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel o circularitate
care permite fenomenului patologic să se perpetueze atâta timp cât nimeni din familie nu
divulgă secretul şi nu îşi părăseşte rolul acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-na. B
ajunge să se reducă extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi
petrece serile la televizor, în camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el se apropie de ea
printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar doreşte să-i fie pe plac tatălui ei şi nu-l
respinge. În acea noapte tatăl şi fiica de 9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile
următoare, tatăl o solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge mamei.
Mama cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o îmbuneze şi să-i promită că nu se va mai
atinge de fetiţă, dacă mama îi va accepta avansurile. Ea însă îl refuză, fiindcă nu suportă
ideea apropierii lui, mai ales după ce a luat cunoştinţă de relaţia sexuală dintre el şi
propria fetiţă. Dar nu îndrăzneşte să dezvăluie autoriţăţilor situaţia, de teama de a nu isca
un scandal. Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc mijloace sigure de subzistenţă
şi de aceea nu vrea să rămână singură, fiindcă nu poate să-şi închipuie că ar putea face
schimbări majore în propria ei viaţă. Îi este frică de un eventual proces şi de ideea de a
contribui la condamnarea soţului ei. De aceea nu divulgă secretul în afara familiei, se
mulţumeşte să-i smulgă soţului ei promisiunea că nu va mai repeta relaţia incestuoasă.
Astfel, sistemul rămâne, în continuare, circular şi homeostatic.

Homeostazia familiilor de tipul celei descrise mai sus nu înseamnă ruperea

ciclului disfuncţionalităţilor, ci instalarea unui echilibru care nu este afectat în
suficientă măsură de cererea de ajutor, venită din partea fetiţei, îndreptată în
interiorul sistemului, către mama sa. Divulgând mamei secretul relaţiei incestuoase,
există posibilitatea ca fata să fie considerată vinovată de către mama ei (fiindcă ar fi
făcut ea avansuri sau fiindcă ea a cauzat întreaga problemă deoarece a privit
programul de televizor din patul tatălui). S-ar putea ca mama să nu îşi protejeze fata
fiind în prea mare măsură preocupată de propria ei situaţie de viaţă, care s-ar putea
să fie într-un un moment de criză. Dacă dezvăluirea secretului ar avea loc în afara
familiei, atunci echilibrul familial ar fi afectat în mult mai mare măsură, iar şansele
ca fetiţa să primească ajutor ar creşte. Din păcate însă, după cum aflăm din
relatările unor victime ale abuzurilor sexuale care au loc în cadru familial şi care au
avut curajul de a solicita ajutor din afara familiei, adesea nici comunitatea nu are
suficiente mijloace pentru a proteja prompt victimele. Psihoterapia familiei (soluţia
propusă de modelul de analiză descris mai sus) recomandă ca modalitate de lucru
recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul abordării unui nou stil de
comunicare şi de comportament în familie. Comunicarea va trebui să fie mai
sinceră, readucând la suprafaţă şi abordând direct secretele de familie. Schimbarea
comportamentului din familie va urmări centrarea pe nevoile membrilor ei şi a
modalităţilor în care familia le poate satisface.
 6.3. TEORIA TRANSMITERII MULTIGENERATIONALE

Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră a fi transmise din

generaţie în generaţie este larg răspândită. Investigaţiile în cazurile de abuz
împotriva copiilor au constatat că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violenţă, respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie.

Hattie nu fusese iubită şi la rândul ei era incapabilă să iubească, nu fusese

îngrijită şi ea însăşi nu putea îngriji pe cineva. Solitară, izolată într-o familie
numeroasă, ea va izola mai târziu din punct de vedere emoţional pe singurul ei
copil. Furia, rezultat al visului ei spulberat de a face o carieră muzicală, a fost
transmisă generaţiei următoare, moştenire care în cele din urmă îi revenise lui
Sybil (Schreiber, 1997, p.195).

Egeland şi Jakobovitz (1984) au folosit în cercetarea lor un interviu

semistructurat pentru a colecta informaţii despre istoria de viaţă a unui lot de 160 de
mame care au prezentat în istoria lor semne de abuz (pedepse fizice severe primite
de la părinţii lor). Din acest lot iniţial a fost delimitat grupul mamelor care şi-au
maltratat curent copiii, care la rândul său a fost împărţit în trei grupe: cele care au
abuzat fizic copilul prin aplicarea unor pedepse grave, grupul liminar (care a
administrat bătăi copiilor fără să lase semne care să dureze) şi grupul celor care şi-
au dat copii în îngrijirea altora. Aceşti autori au raportat transmiterea
intergeneraţională a abuzului (de toate trei tipurile descrise) ca fiind în proporţie de
70%. Studiul nu a reuşit să separe factorii transmişi generaţional prin experienţa
idividuală, de factorii de nivel socio-economic. S-a constatat că pe măsură ce
domeniul de definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea
intergeneraţională pare a fi mai mare. Fără cercetări ţintite este greu de demonstrat
dacă aceste experienţe traumatice din copilărie sunt specifice adulţilor care comit
abuzuri sau îi caracterizează pe majoritatea adulţilor care devin părinţi.
Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele parentale sunt
complexe şi nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional. Nu stilul
parental este cel care se transmite genetic ci, de ex., predispoziţia către unele
tulburări psihice. Intergeneraţional se transmit, de asemenea - dar pe căi sociale şi
nu genetice - condiţiile defavorizante de locuinţă, de venit, care acţionează ca
factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii scot în evidenţă transmiterea
familială a anumitor modele culturale de creştere a copiilor, modele în care
autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor
copiilor (sau opusul acesteia) sunt caracteristice.
Steele şi Pollack (1968) au intervievat 60 de părinţi, participanţi la un
program de tratament psihosocial, care şi-au abuzat copiii. Autorii au susţinut că
toţi părinţii din grup fuseseră abuzaţi în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de
referinţă în cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale peste generaţii,
studiul a folosit o definiţie neclară (prea largă) pentru a defini ceea ce înseamnă
experienţe traumatice datorate abuzului în copilărie şi nu a recurs la un grup de
control, pentru a verifica diferenţele de frecvenţă în privinţa experienţelor raportate
prin interviu.
Un alt studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului familial al abuzului
a fost condus de Quinton şi Rutter (după Rutter, 1989). În cadrul cercetării au fost
analizate experienţele dureroase din prima copilărie ale mamelor din 48 de familii
(născute) europene dintr-un cartier londonez, care aveau copii ocrotiţi în instituţii
rezidenţiale, internaţi acolo pentru perioade de peste opt luni (pentru a nu cuprinde
cazuri internate din motive de crize familiale trecătoare, accidentale). Pentru
comparaţie, s-a lucrat cu un grup de control similar în privinţa compoziţiei familiei
şi a vârstei copiilor, din care nici un copil nu a fost vreodată luat în ocrotire
instituţională. Datele interviurilor au demonstrat că mamele care aveau copii în
instituţii au prezentat în mai mare măsură traume legate de proprii părinţi decât cele
din grupul de control. Un sfert din mamele care au avut copii în instituţii au fost, la
rândul lor, instituţionalizate în propria copilărie, comparat cu doar 7% din mamele
din grupul de control; 44% din mamele grupului ţintă şi doar 14% din cele ale
grupului de control au fost separate, pentru o perioadă de cel puţin o lună, de unul
sau de ambii părinţi, din motive de conflicte familiale; de trei ori mai multe mame
din grupul ţintă au suferit din cauza unor metode de disciplinare extreme.

6.4.PERSPECTIVA FEMINISTA PRIVIND ABUZUL

Prin intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia feministă a reuşit să

facă vizibile, la nivel de comunitate internaţională, diferitele forme de violenţă
comise în spaţiul public şi cel familial. În societăţile moderne, feminismul a
contribuit la demontarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu (1998) consideră că,
prin feminism, "practici sociale, legitime într-un sistem patriarhal, validate de
normele şi construcţiile tradiţionale ale masculinităţii, sunt revalorizate, pornind de
la un set de norme ce contestă dominarea masculină în diferitele sale forme....sunt
demistificate, de asemenea, o serie de 'mituri' cu o îndelungată tradiţie, cum ar fi
căminul - loc de refugiu - în faţa unei lumi agresive. Identificarea şi definirea
acestui spaţiu ca un loc de risc, în care femeile (şi copiii - n.a.) sunt mult mai
expuse violenţei decât pe stradă, subminează puternic paradigmele ce au modelat şi
modelează încă perceperea realităţii sociale".

Concepţia feministă ia atitudine foarte vehementă împotriva libertinismului în

privinţa sexualităţii. Dacă libertinismul consideră sexualitatea copiilor ca fiind un
dat natural şi nu condamnă relaţia sexuală dintre un adult şi un copil, concepţia
feministă respinge orice formă a relaţiei sexuale dintre un adult şi un copil, chiar şi
în cazul în care se invocă consimţământul copilului la astfel de relaţii. Feminismul
consideră că este extrem de dificil pentru un copil să refuze, să se opună sau să
reziste solicitărilor venite din partea unui adult, mai ales dacă acesta are un statut
respectat în familie. Aşa zisul consimţământ este adesea obţinut de la copii prin
forţă, adultul profitând de diferenţa de putere, prin ameninţări şi alte tipuri de
manipulări. Concepţia feministă se opune libertinismului de natură sexuală şi în
ceea ce priveşte efectele abuzului sexual asupra copilului. Libertinismul neagă
efectele de lungă durată al unei relaţii sexuale cu un copil, iar concepţia feministă
subliniază efectul traumatic prelungit asupra victimei al incestului şi al pedofiliei.
Concepţia feministă se opune şi modelului care explică incestul prin disfuncţiile
vieţii familiale. Feminismul nu este împotriva terapiei familiei, dar consideră că
trebuie să se analizeze responsabilitatea adulţilor în comiterea abuzului, în speţă,
revine tatălui abuziv. S-ar putea constata că feminismul nu oferă prea multe
speranţe în legătură cu schimbările dinamicii familiei, ca urmare a unei intervenţii
cu caracter terapeutic. Într-adevăr, se recunoaşte că în anumite cazuri de incest şi
pedofilie, mamele au şi ele o anume responsabilitate, dat fiind faptul că nu reuşesc
să-şi apere copii. Dar descrierea specifică teoriei disfuncţionalităţii familiale, după
care mamele sunt cele care menţin conflictul din familie, fiind cele care fie nu-şi
respectă obligaţiile sexuale faţă de soţ, fie sunt inactive sexual, fie sunt în prea mare
măsură punitive cu bărbaţii lor sau distante faţă de copiii lor, deplasează
reponsabilitatea pentru incest spre mamă.
Din criticile de mai sus adresate celorlalte modele analizate până acum
reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist, în primul rând atitudinea fără
echivoc faţă de responsabilitatea actelor abuzive. În centrul concepţiei feministe se
află necesitatea schimbării atitudinii sociale faţă de conceptele consacrate de
masculinitate şi feminitate, schimbare în care feminitatea nu mai poate fi înţeleasă
prin atitudinea şi comportamentul de victimă (MacLeod, Saraga, 1988). Un alt mare
câştig pentru munca practică în domeniul protecţiei copilului îl constituie
contribuţia feminismului la practica muncii sociale. În intervenţia care are ca punct
de pornire perspectiva feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a
persoanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în privinţa secretelor
"familiale", atunci se va putea schimba atitudinea societăţii faţă de violenţă.
Responsabilitatea abuzului revenind esenţialmente celui care a comis fapta şi nu
victimei, în intervenţia feministă idealul este îndepărtarea din familie a celui care
abuzează copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici pedepsită prin
îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă legile şi practicile muncii sociale nu permit
îndepărtarea suficient de rapidă a abuzatorului din familie, un principu de bază al
practicii constă în asigurarea securităţii victimei şi împiedicarea comiterii în
continuare a abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care ţintesc
femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura alternativă de viaţă
pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale comise în familie. În tratarea
victimelor abuzului, principiile cele mai importante sunt: persoana care dezvăluie
un abuz trebuie crezută. Un copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are
fantezii de ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii find capabili a discerne între
relatările care constituie proiecţii normale ale inconştientului (complexul Oedip sau
Elektra) şi relatările care au la origine fenomene abuzive reale. În cazul din urmă,
victima trebuie asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina sa şi că a făcut bine
că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este creşterea stimei de sine a victimei
şi readucerea sa în situaţia de a-şi putea controla propria stare. Aceasta în condiţiile
în care victima este ajutată să trăiască cu adulţi care îi arată înţelegere şi dragoste.

6.5. TEORIA ATASAMENTULUI

Formarea legăturilor de ataşament este o caracteristică importantă a relaţiilor

de familie. Pornind de la teoria psihanalitică privind importanţa traumelor din
copilărie pentru viaţa adultă şi de la datele privind comportamentul puilor de
animale după naştere, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar şi copilul
mic a existenţei unei persoane stabile care să-i ofere dragoste şi îngrijire. Belsy şi
Cassidy (1992) consideră teoria ataşamentului ca fiind o teorie developmentalistă,
care unifică înţelegerea biologică a naturii umane şi concepţia psihanalitică,
conform căreia experienţele din copilăria timpurie sunt de maximă importanţă
pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Datele experimentale au fost
îmbogăţite cu cercetările lui Harlow şi Harlow (1972) privind deprivarea maternă la
primate, care au demonstrat modificările severe de comportament ale primatelor
adulte care au fost separate imediat după naştere de mama lor.
Din cercetările pe animale rezultă că, prin comportamentul său, puiul are un
rol de iniţiator în vederea formării legăturii de ataşament, el fiind cel care caută o
relaţie (bonding) care să-l protejeze. Într-adevăr, nounăscuţii umani, de numai
câteva zile, prezintă o serie de comportamente prin care îşi demonstrează
competenţele în construirea de relaţii cu mamele lor: preferă să privească faţa
propriei lor mame decât faţa oricărei alte persoane (Carpenter, 1974), recunosc
vocea mamei lor dintre alte voci şi disting gustul laptelui propriei mame de laptele
altei femei. Datele clinice privind comportamentul uman mamă-copil arată, după
Doyle (1990) că este posibil ca un copil să prezinte o relaţie de ataşament faţă de
părinte, chiar dacă acesta nu răspunde copilului. Pe baza teoriei ataşamentului,
Erickson, Egeland & Pianta (1989) analizează modul în care copiii, în baza
experienţelor lor din prima copilărie, îşi creează aşteptări în legătură cu propriul
comportament şi cu al celor din jur. În acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit
al unui copilului maltratat poate fi explicat ca reprezentând aşteptările negative proprii
şi ale celorlalţi. Din experienţele trăite aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă
maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc experienţele pozitive, cele
care le spun că au dreptul şi că merită să fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect
pervers chiar şi atunci când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament
adecvat. Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:

Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce era, după spusele ei proprii,
o decizie gravă pentru un copil mic. Aceasta a dus-o, totodată, să se deprecieze pe sine, find
fiica tatălui ei. Pierderea stimei de sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi sexual,
fiindcă era convinsă că nu are nici un drept, nu merită mai mult.

Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relaţie pozitivă, necontradictorie

de ataşament, chiar dacă aceasta durează doar un timp limitat (dar este prezentă în
perioada sensibilă pentru formarea ataşamentului, respectiv în prima copilărie)
această structură poate reduce sau contrabalansa, parţial, efectele traumei, ajutând
copilul să-şi păstreze echilibrul psihic.

6.6. CONCEPTIA SOCIO-BIOLOGICA

Odată cu succesele etologiei în studiul comportamentului animalelor, în anii '70

s-au făcut din ce în ce mai multe încercări de a se extinde conceptele etologiei şi
metodele sale de studiu asupra comportamentului uman (Desmond Morris, Konrad
Lorenz). Agresivitatea umană era văzută de Lorenz (1963) ca fiind un instinct
declanşat în mod automat de anumite condiţii ale mediului ambiant, ca de ex.
suprapopularea unui teritoriu sau entuziasmul militant. Astăzi este clar că agresivitatea
este un comportament mult mai complex decât să poată fi explicat prin reducerea sa la
metafora unui izvor de energie gata tot timpul să se reverse. Totuşi, concepţia lui K.
Lorenz are meritul de a fi adus în conştiinţa cercetătorilor ideea că agresivitatea nu
aparţine doar unui număr restrâns de indivizi, ci este un comportament uman
inalienabil. Datorită acestei concepţii s-a putut înţelege că strategia comportamentului
agresiv a apărut în evoluţia speciilor fiindcă au sporit şansele de adaptare ale unor
indivizi, care nu răzbeau doar cu strategii paşnice, cooperante. Tocmai această latură
adaptativ-evolutivă a agresivităţii umane face ca ea să fie atât de dificil de controlat în
mod conştient.
Pornind de la studiul comportamentul adaptativ al speciilor la condiţiile de
mediu, Wilson (1975) lansează cercetări de etologie umană, care reanalizează relaţia
dintre caracterul adaptativ al comportamentului şi baza sa instinctivă, înnăscută.
Principiul de bază al biologiei sociale este preluat din concepţia darwinist-
evoluţionistă a supravieţuirii speciei prin acei reprezentanţi ai săi care se adaptează cel
mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările asupra comportamentului sugarilor arată că,
în primele luni ale dezvoltării, condiţiile mediului social şi ale educaţiei nu
influenţează în mod semnificativ potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia
interculturală fiind şi ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte interesante
cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-o relaţie de comunicare, deja la
vârsta de sugar se constată manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii
sau adultului (Bereckei, 1997). Astfel de comportamente care servesc intrării într-o
relaţie sunt manifestări precoce ale unor dispoziţii înnăscute, a căror funcţie ulterioară
este formarea şi consolidarea unor relaţii stabile de ataşament. Acest comportament a
fost înregistrat în studii interculturale desfăşurate la populaţii de yanomamoci, papua
şi europene. Se pare că există o biogramă umană unitară, care derivă dintr-o moştenire
evolutivă comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este comportamentul
reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor. Comportamentul părinţilor de îngrijire a
urmaşilor este rezultanta selecţiei acelor strategii care asigură o cât mai mare
reprezentare în populaţie a urmaşilor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai mari
de supravieţuire. Punctul de vedere al etologiei umane sugerează însă, că oamenii nu
aplică pasiv anumite strategii reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod
flexibil, în funcţie de condiţiile de mediu. Se poate întâmpla ca, în anumite condiţii,
îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai bună strategie de supravieţuire.
În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două strategii
reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r" este specifică populaţiilor care
caută să maximizeze rata reproducerii. Indivizii acestei populaţii depun o mare energie
pentru reproducere, având un număr mare de urmaşi, care tind să populeze teritoriul
deţinut dar, totodată, consumă resursele locale. Vor supravieţui numai indivizii cei
mai apţi care, la rândul lor, vor deveni sursele noului val de reproducere. Indivizii
populaţiilor care recurg la strategia "r" nu trăiesc în relaţii stabile de cuplu sau de grup.
Părinţii se ocupă pe o durată scurtă de urmaşii lor, nu investesc multă energie în
creşterea lor. Ca urmare, mortalitatea urmaşilor în aceste populaţii este crescută.
Strategia "K" este caracteristică speciilor cu un comportament reproductiv cu rată mai
scăzută şi cu o adaptare stabilă la propriul mediu. Urmaşii se maturizează mai încet şi
ajung la vârsta reproducerii mai târziu, necesitând mai multă îngrijire parentală.
Aceasta dezvoltă capacitatea de adaptare şi de competitivitate în lupta pentru
supravieţuire. În grup prezintă relaţii ierarhice bine structurate şi un puternic
comportament de apărare a teritoriului propriu. Formează grupuri integrate şi relaţii
familiale extinse. Desigur, aceste strategii reproductive nu au un caracter absolut. În
realitate, comportamentul animalelor se înscrie undeva pe un continuu între strategiile
"K" şi "r" (Bereczkei, 1997). Oamenii se înscriu, în general, în strategia reproductivă
"K". Totuşi, există comunităţi care se află mai aproape de strategia reproductivă "r".
De exemplu, Weinrich (1975) a comparat atitudinile reproductive şi parentale ale unor
indivizi din clasa de mijloc cu cele ale unor muncitori manuali. Diferenţele de statut
socio-economic dintre cele două categorii au fost evidente. Comparând cele două
categorii, cercetătorul a constatat existenţa unor strategii reproductive şi parentale
opuse. În comparaţie cu reprezentanţii clasei de mijloc, muncitorii şi-au început viaţa
sexuală mai devreme, au avut în medie un număr mai mare de copiii, în rândurile
cărora a existat o rată mai mare a mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin stabile,
divorţurile mai dese. Astfel de strategii reproductive de tip "r" şi atitudinile aferente de
neglijare a copiilor, care au condus la o mortalitate crescută faţă de populaţia
majoritară, a constatat Bereczkei (1997) la comunităţile de romi din Ungaria.
 În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor, reprezentanţii biologiei
sociale au în vedere orientarea comportamentului de maltratare a copiilor spre
indivizii cu valoare reproductivă mai scăzută - copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri
sunt mai expuşi relelor tratamente.
Daly şi Wilson (1985) arată că riscul de maltratare a copiilor este crescut mai
ales în trei tipuri de familii din societăţile moderne:
 în cele cu cel puţin un părinte vitreg;
 în cele cu situaţia socio-economică atât de precară, încât familia se află în
pragul destrămării;
 în cele în care copiii prezintă un handicap fizic sau psihic. În familiile cu
părinţi vitregi s-a constatat creşterea de 40 de ori a ratei de rele tratamente
împotriva minorilor.
În familiile foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor pot acoperi
nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor abandonaţi este mare în
aceste familii. Ceea ce relevă concepţia etologică ca fiind, în privinţa maltratării,
comun în toate aceste familii este că în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi interesele
biologice fundamentale ale părinţilor: ori este vorba de copii neînrudiţi din punct de
vedere biologic cu ei, ori şansele copiilor şi valoarea lor reproductivă de mai târziu
sunt semnificativ scăzute (Bereczkei, 1997). În toate aceste cazuri, şansa ca urmaşii
adultului să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt scăzute.

6.7. CONCEPTII DE FACTURA SOCIOLOGICA

Explicaţiile de acest tip pun în evidenţă importanţa factorilor sociali pentru

producerea relelor tratamente, primordialitatea acestor factori şi gradul lor sporit de
generalitate faţă de factorii explicativi individuali. Factorul de natură socială cel mai
des invocat în literatura de specialitate (Gil, 1981, Striefel et al, 1998, Costin et al,
1991, Rotariu et al., 1996), care influenţează atitudinile parentale violente împotriva
copilului, ca şi relele tratamente şi violenţa împotriva copilului din instituţii şi
comunităţi, este sărăcia. Striefel, Robinson şi Truhn (1998), arată că familiile sărace
prezintă un risc crescut de abuz împotriva copiilor, datorită numeroaselor stresuri
asociate cu sărăcia: nivelul scăzut de şcolarizare al părinţilor, şomajul, venitul
insuficient pentru a asigura o calitate a vieţii la un nivel decent, capacitatea scăzută de
a solicita ajutor, deprinderile inadecvate de administrare a venitului, dificultăţile de
comunicare înre soţi şi altele. Mediile sărace sporesc stresul social, conducând la
nivele crescute de neglijare sau abuz împotriva copilului. După Costin et al (1991),
relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai frecvente în familiile cu
un venit sub 15000 $ decât în familiile cu venituri mari (vezi Tabelul 6.3.).
Gil (1981) argumentează importanţa acordată sărăciei ca factor declanşator al
abuzului, considerând-o factor major de insecuritate, frustrare şi stres, la care
părinţii mai săraci pot să facă faţă în mai mică măsură decât cei cu mai multe
resurse materiale, care au şi mai multe posibilităţi de a recurge la ajutorul serviciilor
specializate. Astfel de servicii pot fi aranjamentele alternative de creştere a copiilor,
angajarea unor profesionişti pentru educarea copilului, psihoterapia pentru părinte
şi/sau copil, aranjamentele în familia lărgită în vederea retragerii temporare a unuia
sau a ambilor părinţi pentru recreere etc.
 Tabelul 6.3. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în funcţie de veniturile
familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând categoriilor respective).
Categoria de venit
Categoria de maltratare sub 15000 $ peste 15000$
toate tipurile de maltratare 54,0 7,9
toate tipurile de abuz 19,9 4,4
abuzul fizic 10,2 2,5
abuzul sexual 4,8 1,1
abuzul emoţional 6,1 1,2
toate tipurile de neglijare 36,8 4,1
neglijarea fizică 22,6 1,9
neglijarea educaţională 10,1 1,3
neglijarea emoţională 6,9 1,5
vătămarea fatală sau ducând la 0,03 0,01
handicap
vătămarea severă 6,0 0,9
vătămarea moderată 30,9 5,5
vătămarea probabilă 5,4 0,9
riscul pronunţat 11,7 0,6
(După Costin et al., 1991, p. 327)

Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului maltratării includ factorii

legaţi de situaţia economică printre determinanţii comportamentului parental. Mai
mult, nivelul socio-economic (scăzut sau ridicat) şi calitatea suportului social al
familiei sunt considerate astăzi de autori ca Aber et al (1989), Hill şi Aldgate
(1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influenţează nu numai declanşarea
relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului, precum
şi posibilităţile de intervenţie în aceste cazuri.
Alături de nivelul socio-economic scăzut - şi nu independent de acest nivel -
se constată adesea ponderea crescută a relelor tratamente în familii cu mulţi copii.
Pentru a ilustra semnificaţia acestui factor, Zigler şi Hall (1898) notează că 40% din
cazurile de maltratre din Statele Unite se petrec în familiile cu 4 sau mai mulţi
copii, deşi aceste familii sunt reprezentate doar 20% în polulaţia totală.

Tabelul 6.4. Starea materială şi riscul de abuz în familie

starea materială a familiei RISCUL DE ABUZ
elevi părinţi
da total da total
mai saracă 36 69 50 109
52.2% 8.7% 45% 22%
Medie 177 664 43 190
26.7% 83.8% 22.6% 39.2%
mai înstărită 13 59 43 186
22% 7.4% 23.1% 38.4
Total 226 792 136 485
28.5% 100% 28% 100%

Procentul copiilor expuşi maltratării în familiile cu nivel socio-economic scăzut

este de aproape trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-economic ridicat.
 Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie şi relelele
tratamente împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de la Cluj.

Tabelul 6.5. Riscul de abuz în funcţie de numărul minorilor din familie

RISCUL DE ABUZ
număr de copii sub 18 ani Elevi părinţi
Da total da total
1 copil 63 254 30 157
24,8% 31,9% 19,1% 32,2%
2 copii 97 349 69 235
27,8% 43,9% 29,4% 48,2%
3 copii 35 114 24 64
30,7% 14,3% 37,5% 13,1%
4 copii sau mai mulţi 32 78 13 32
41% 9,8% 40,6 6,6%
total 227 795 136 488
28.5% 100% 28% 100%

Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai frecvent în familiile
cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un singur copil şi de două ori mai frecvent
decât în familiile cu doi copii (Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională
este şi ea de trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile cu
un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această cercetare se confirmă,
deci, că numărul de copii din familie este un factor important de creştere a stresului
familial. Într-adevăr, indicatorul denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile
privind certurile şi actele de violenţă din familie este în relaţie semnificativă cu
numărul de copii din familie (X2 = 17,09, p=0,0089). Pragul privind numărul de copii
care nu provoacă un stres exagerat familiei pare să se situeze la categoria de familii cu
trei copii/familie, categorie al cărei nivel de risc pentru copii este mai aproape de cel al
familiilor cu un număr mai scăzut de copii, decât al celor cu 4 copii.
Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt factor social relevant
pentru expunerea copiilor la riscul maltratării este gradul de izolare socială a familiei,
respectiv măsura în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei,
în cazul în care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge ideea că riscul
de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de cele tradiţionale, în care
convieţuiesc simultan mai multe generaţii. Costin et al. (1991) menţionează coeziunea
socială a vecinătăţii în care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru
maltratarea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui Garbarino şi Sherman
care au găsit rate foarte diferite de maltratatre (de 130, faţă de 16 cazuri la 1000 de
locuitori) în două comunităţi similare din punctul de vedere al profilelor socio-
economice. În fiecare dintre aceste comunităţi, aproximativ 70% din familii aveau
venituri scăzute şi ambele comunităţi erau, în totalitate, de rasă albă. Cercetătorii au
intervievat rezidenţii celor două comunităţi cu privire la suportul social oferit reciproc
şi au găsit că în comunitatea cu risc crescut membrii comunităţii aveau resurse mult
mai slabe pentru a-şi oferi reciproc sprijin, prin relaţii sociale informale dintre vecini.
În comunitatea cu risc scăzut de maltratre, familiile aveau mai multe resurse să fie mai
atenţi la copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele. În general, această a doua
comunitate s-a dovedit a avea o mai bună coeziune a vecinătăţii.
 Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup minoritar.
Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de asemenea, de stresul social mai ridicat
pe care trebuie să-l confrunte individul aparţinând unui grup minoritar. În această
idee, din studiul de la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a rezultat că
numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în general), pedepse fizice
grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai ales neglijare educaţională este mai mare
în populaţia de romi cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemnea grup etnic,
religios etc. nu acţionează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de natură
comunitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit, gradul de şcolarizare,
accesibilitatea la planificare familială şi servicii sociale etc.
Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea factorilor de specificitate
comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor tratamente împotriva copiilor este
neapărat mai crescută în toate acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin
anumite criterii etnice, culturale sau sociale.
Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea atitudinilor unor grupuri
etnice de hispanici, caucazieni şi afro-americani din Los Angeles faţă de maltratrea
copiilor, Giovannoni şi Becera (după Costin et al, 1991) au găsit rezultate contrare
aşteptărilor. Atitudinile celor trei grupuri erau asemănătoare, iar puţinele diferenţe
care s-au pus în evidenţă au mers în sensul că hispanicii şi afro-americanii au
apreciat cu mai multă severitate cazurile de maltratare decât albii din lotul
examinat. Metoda de studiu a constat în a cere intervievaţilor din cele trei grupuri
să aprecieze nişte vignete care descriau diferite cazuri de rele tratamente împotriva
copiilor. Constatările acestui studiu ne conduc la ideea că atitudinea de protejare a
copiilor este o valoare a umanităţii, chiar dacă există forme diferite de expresie ale
acestei valori general umane.

6.8. CONCEPŢIA ECOLOGICĂ-INTERACŢIONISTĂ PRIVIND

ABUZUL

Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din teoria

sistemelor, printre primii de către Germain (1973, 1979). Aplicată muncii cu clienţii
serviciilor sociale, analiza ecologică care studiază relaţia dintre individ şi mediul în
care el trăieşte este o metaforă, foarte sugestivă pentru concepţia care are ca
perspectivă de bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi propriul său
mediu.
Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu, Bronfenbrenner (1979)
propune studiul unei probleme sociale concomitent, la diferite nivele ale sistemului
pe care îl reprezintă mediului social: al microsistemului, al mezosistemului şi al
macrosistemului. Aceste nivele reprezintă diferitele subsisteme ale spaţiului
ecologic în care apar şi trebuie tratate problemele sociale. Acest model a fost
dezvoltat de Belsky (1980) pentru a servi ca un cadru teoretic integrator pentru
comportamentele sociale, inclusiv cele din categoria relelor tratamente împotriva
copiilor.
Analiza de la nivelul subsistemului ontogenetic se preocupă de factorii
indiviuali care privesc părintele care comite agresiuni împotriva copiilor săi. În
această categorie intră factorii istoriei parentale, gradul de sănătate mentală, nivelul
de dezvoltare intelectuală şi gradul de şcolarizare al părintelui, sentimentele sale
faţă de copil şi înţelegerea nevoilor acestuia.
Microsistemul se referă la relaţiile familiale care constituie mediul de viaţă
proxim al copilului. Factorii din această categorie se referă la tipul şi mărimea
familiei, la natura relaţiilor maritale, la influenţa copilului asupra dinamicii
familiale, la poziţia reciprocă a membrilor familiei şi la acele evenimentele
familiale care pot avea un rol declanşator în producerea unor fenomene de tipul
maltratării.
Exosistemul (corespunzător nivelului mezo) este mediul mai larg de existenţă
al unui individ sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lărgită, vecinătatea
în care locuieşte familia, comunitatea (etnică, religioasă etc) de care ea aparţine,
incluzând toate valorile şi relaţiile mai mult sau mai puţin suportive din acest
sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra fenomenelor din
familie, a cărui acţiune este distală, dar incontestabilă. În această categorie intră
atitudinile societăţii faţă de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală,
responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea cetăţenilor, nivelul de viaţă
din societate, problemele sociale specifice ale societăţii şi politicile sociale în
vigoare.
La nivelul tuturor acestor sisteme, reprezentanţii teoriei ecologice constată
factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai maltratării copilului (Tabelul 6.6).
Modelul de mai sus face distincţia dintre factorii situaţionali stabili şi cei
tranziţionali, atât în categoria factorilor compensatori cât şi în cea a factorilor de risc.
Printre factorii care contribuie în mod stabil la creşterea riscului de abuz pot fi
înşirate caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului, ca de
exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei de sine, manifestarea unei
anumite patologii, experienţa unui abuz suferit în copilărie. Tot în această cateogorie
intră factorii care definesc în mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca, de exemplu,
sărăcia, izolarea socială, condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot pune în evidenţă
factorii de la nivelul macrosocial şi anume acceptarea culturală a violenţei, a
pedepselor fizice şi a neglijării copilului. La nivelul biologic s-au pus în evidenţă
tulburări de dezvoltare de natură ereditară şi conformaţii fizice atipice.
Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor evenimente stresante care
acţionează pe durată mai scurtă. În această categorie intră dificultăţile în viaţa
maritală, cele privind creşterea copiilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea
unei persoane dragi, şomajul, schimbările din viaţa familei (ca, de exemplu, intrarea
copilului într-o criză de pubertate).
Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi indicatorii unei relaţii stabile
mamă-copil, care vor permite stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copilului şi
vor oferi o bază pentru asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această
categorie intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul familial
stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi remarcaţi cei legaţi de
sănătatea membrilor familiei, dintre factorii economici se remarcă stabilitatea socio-
economică, iar dintre factorii culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi
socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei aduce progrese în
atitudinea de nemaltratare a copilului. Exemplificăm cu factori situaţionali, cum ar fi
ieşirea copilului dintr-o criză de pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din
viaţa unui cuplu marital.
Putem constata din modelul de mai sus că acţiunea factorilor stabili şi
tranziţionali de risc amintiţi nu poate fi determinantă prin ea însăşi, pentru declaşarea
unui comportament abuziv la adresa copilului. Maltratarea este explicată în acest
model prin inter-relaţia factorilor compensatori şi a celor de risc. Rezultă că abuzul
împotriva copilului este un fenomen multicauzal, în care factori care privesc
dezvoltarea şi personalitatea copilului interacţionează cu factorii personalităţii
părinţilor, interacţiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelelor individuale,
familiale, interpersonale, organizaţionale şi macrosociale.
Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne trimite la principalele
relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii săi (sau înlocuitorii acestora) şi
subsistemele mediului lor de trai. Pornind de la modelul sistemelor ecologice,
Sameroff et al. (1990) au elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional
regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice abuzului asupra
copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor schimburi reciproce, tranzacţii).
În aceste interacţiuni, atât cel care comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori
care participă la stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin reacţiile lor,
efectul acestora.

Concluzii

Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută răspuns la întrebarea :
"cum e posibil ca un adult, mai mult, un părinte să facă în mod intenţionat rău unui
copil?". Răspunsurile oferite de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de
generalitate, explicaţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele
genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare, culturale şi politice.
Cu cât un model este mai punctual, restrângându-se mai concret la anumiţi factori şi la
relaţiile dintre aceştia, cu atât sunt mai multe şanse ca el să poată fi utilizat în mod
eficient în cazurile concrete. Dar, datorită complexităţii fenomenului abuzului
împotriva copiilor, probabil că numărul acestor cazuri va fi limitat, deoarece relaţiile
cauzale ale modelului restrâns vor putea fi identificate într-un număr restrâns de cazuri
practice. Modelul teoretic îngust va oferi posibilităţi restrânse de intervenţie. Este
cazul modelelor care iau ca puncte de reper individul şi caracteristicile acestuia.
Modelele teoretice de mare generalitate abordează complexul factorilor
implicaţi în fenomenul relelor tratamente, inclusiv pe cele de la nivel societal (social-
economic, cultural şi politic). Ele pot cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate
pe astfel de modele vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în principiu, să reducă
substanţial extinderea fenomenului abuzului împotriva copilului. Astfel de modele
teoretice propun îmbunătăţiri care vizează politicile sociale familiale, de sănătate şi de
educaţie, intervenţii care au loc de asemenea la nivel macrosocial şi pot influenţa
condiţiile de viaţă şi de stres social a unor largi categorii de familii şi copii.
Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc,
contribuind la înţelegerea fenomenului maltratării copilului şi deschizând evantaiul
tipurilor posibile de intervenţie.

Întrebări:

1. Care sunt concepţiile teoretice prezentate în acest capitol care au condus la

următoarele avantaje din punctul de vedere al practicii protecţiei copilului?
 Dezvoltarea unor programe de evaluare a riscurilor de abuz în familie şi a unor
programe de educaţie-preventivă.

 Relevarea importanţei conştientizării evenimentelor traumatice din copilărie şi a

ruperii ciclului abuzului.
  Renunţarea la căutarea vinovatului şi a cauzalităţii lineare în familie, deplasarea
accentului pe înţelegerea modalităţilor de reglare şi comunicare din familie.

 Dezvoltarea unor programe preventive care stimulează receptivitatea mamei la

nevoile copiilor ei.

 Analiza dintr-o nouă perspectivă a statisticilor privind abuzul.

 Ridicarea vălului de deasupra fenomenului violenţei din societate.

 Înţelegerea naturii agresivităţii umane ca un comportament de loc excepţional, greu

controlabil.

 Abordarea sărăciei şi a marginalizării unor familii ca fiind factori social

semnificativi în ierarhia determinanţilor abuzului împotriva copiilor şi recunoaşterea
necesităţii intervenţiei în sensul reducerii influenţei acestor factori asupra climatului familial.

 Mobilizarea factorilor compensatori, care reduc factorii de risc ai abuzului

împotriva copiilor şi întăresc familia.

2. Cărora dintre teoriile expuse în acest capitol li se potrivesc următoarele forme de

tratament (terapie)?
 Terapie familială
 Psihoterapie individuală
 Self-help grup
 Terapie de grup pentru cei care au comis abuzuri
 Activităţi preventive organizate pentru grupuri de adolescenţi
 Program complex de ajutor familial (sprijin material şi programe de învăţare a
rezolvării diferitelor probleme cotidiene)
 Program de intervenţie precoce pentru îmbunătăţirea stilului parental
 Programe de dezvoltare comunitară

3. Care ar fi atitudinea deontologică a serviciului specializat pentru protecţia copilului

în cazul copiilor din secta menţionată din comuna Măguri Răcătău? Consideraţi că părinţii
copilului decedat ar trebui judecaţi?
Bibliografie
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration. American
Psychologist, no 4. p. 320-335.
Belsky, J., Cassidy, J. (1992). Attachment: theory and evidence. În: M. Rutter & D. Hay
(Eds.), Development through life. London: Blackwell.
Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse. The determinants of parenting.
. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge UP, p. 153-202
Bereczkei, T. (1997). A viselkedés fejlödésének evoluciós-adaptív mechanizmusa. În:
L. Bernat, K. Solymosi (eds). Fejlödéslélektan olvasókönyv Budapest, Tertia kiadó.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO.
Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human development. Cambridge, MA:
Harvard University Press.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the evaluation of
infants and toddlers: an organizational perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors),
Handbook of early childhood intervention, Cambridge University Press.
 Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child wefare. Policies and practice. NY,
London: Longman.
Doyle, C. (1990). Working with abused children. Practical Social Work Series, BASW.
Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of parental abuse:
causes and consquences. Presented at the Conference on Biosocial Perspectives in Abuse and
Neglect. York. Maine.
Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de Gruyter.
Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice. Social casework,
54, p. 323-331.
Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child abuse and violence,
New York: AMS Press Inc.
Gelles, R.J. (1973). Child abuse and psychopathology: a sociological critique and
reformulation. American Journal of Ortopsychiatry, 43, 611-621.
Germain, G. (1979). Ecology and social work.. În C. Germain (Ed.), Social work
practice: people and environments. New York: Columbia University Press.
Hanson, R., Mc.Culloch, W, Hartley, S. (1978). Key characteristics of child abuse. În:
A. White Franklin (Ed.), Child Abuse, Churchill Livingstone.
Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in monkeys. În: Readings
from Scientific American. The nature and nurture of behavior. San Francisco: W.H. Freeman
and Co.
Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of child abuse. În: D.
Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge U Press, p. 129-152.
Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London: Fontana/Open books.
MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards a feminist theory
and practice. În: Feminist Review - Special Issue Family secrets - Child Sexual Abuse, no.
28, Spring.
Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional family system. În: P.
Mrazek & H. Kempe, Sexually abused children and their families, Pergamon Press.
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În: The Violence
against children study group, Taking child abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prevention of child abuse. În: Frude, N.
(Ed.), Psychological approaches to child abuse, p. 220-234. London: Batsford Academic
and Educational Ltd.
Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage.
Rutter, M., Madge, N. (Eds.) (1976). Cycles of disadvantage. Heinemann
Educational
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42.
Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents who abuse infants
and small children. În: R.E. Helfer & C.H. Kempe (Eds.) The battered child (pp. 89-133)
Chicago: University of Chicago Press.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge, The Bellknap Press
of Harward Univesity.
Zigler, E., Hall, N.W. (1989). Child abuse in America. În: D. Cicchetti, V. Carlson
(Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University Press, p. 38-75.
 Modulul 7. EVALUAREA SITUAŢIILOR DE RELE TRATAMENTE
7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
7.2. Evaluarea iniţială şi cea detaliată
7.3. Modalităţi de evaluare a familiei
7.4. Utilizarea unor materiale auxiliare

Recomandări

O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la

diagnosticarea factorilor relevanţi implicaţi într-un caz dat. Valoarea
ajutorului oferit unui copil depinde de calitatea investigaţiei efectuate şi de
adecvarea diagnosticului la nevoile copilului. Pentru a putea planifica o
muncă corectivă de lungă durată în interesul unui copil, va trebui să facem o
investigaţie aprofundată a ansamblului de factori, nu numai a celor care se
referă strict la circumstanţele unui posibil abuz, dar şi la cei care pot fi
implicaţi în planificarea unor măsuri în vederea protejării copilului.

7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor

După Killén (1997), succesul intervenţiei este dependent de relaţia noastră cu

agenţii mediului familial al copilului şi de ipotezele pe care le formulează asistentul
social în privinţa dinamicii ascunse, aflate în spatele relelor tratamente.
Asistentul social are, prin mandatul său profesional, menirea de a evalua dacă
standardele îngrijirii unui copil corespund sau nu criteriilor "îngrijirii suficient de
bune" (Waterhouse, Carnie, 1992) sau, cu alte cuvinte, dacă un anumit copil se află
sau nu în primejdie. Standardele îngrijirii satisfăcătoare a copilului se referă la
gradul de siguranţă prezentat de mediul în care trăieşte copilul. Considerând
calitatea îngrijirii copilului pe o axă, la polul opus siguranţei se situează riscul
relelor tratamente ale copilului, care se pot concretiza în periclitarea dezvoltării sale
fizice, psihice sau chiar a vieţii sale. Ball şi Cooper (1993) consideră că noţiunea de
risc este potrivită nu numai descrierii specificului cazurilor de abuz asupra
copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor sociali care, pe baza
evaluării situaţiei copilului, îşi asumă riscuri, care, la rândul lor, sunt incluse în
mecanismul de luare a deciziilor. Într-adevăr, în fiecare caz în care s-a pus
problema relelor tratamente aplicate copilului, cel care are mandatul deciziei în
privinţa unor măsuri de intervenţie nu va putea să ocolească dilemele care, după
părerea autorului acestor rânduri, sunt specifice profesiei:
 Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită scoaterea din
propriul mediu?
 Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele tratamente sau este
vorba de un caz unic, întâmplător?
 Este situaţia într-adevăr atât de gravă cum o vede asistentul social sau
cazul este considerat sever datorită diferenţelor de perspectivă dintre părinţi şi
asistentul social? În ce măsură poate să accepte asistentul social diferenţele de
valori dintre constatările sale şi ale celor care îngrijesc copilul şi până la ce nivel
aceste diferenţe de valori pot fi acceptabile din punctul de vedere al siguranţei
copilului?
 Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt într-adevăr
superioare situaţiei prezente?
 Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din protecţia copilului în
zona riscului de a greşi în deciziile sale (Herczog, 1997).
Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările formulate mai sus,
care toate privesc dificultăţile profesionistului de a alege în favoarea unei decizii de
intervenţie sau de neintervenţie privind copilul. Scopul investigării situaţiei
copilului va fi, aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul mal-
tratării copiilor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul de risc implică
noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu poate exclude nici noţiunea de
pericol efectiv - care, în cazurile de maltratre, poate duce la vătămarea şi la
suferinţa sau chiar la decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu
poate fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă.
Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist (asistent social)
responsbil pentru situaţia copilului are ca rezultat completarea unui material
informativ care va însoţi copilul de-a lungul evoluţiei sale în cadrul sistemului de
protecţie a copilului. Informaţiile vor fi adunate cu ocazia unor întâlniri repetate cu
copilul însuşi şi cu membrii familiei sale (Ionescu, Popa, Forestier, 1997, p. 6).
Rezultatele investigaţiilor vor servi autorităţii (Comisia pentru Protecţia Copilului)
în luarea unei decizii bine documentate, în vederea stabilirii celei mai adecvate
forme de ocrotire pentru copil. Însoţind copilul, informaţiile culese vor servi
totodată profesioniştilor care intervin ulterior în viaţa acestuia.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile generale ale evaluării
situaţiei copilului sunt:
 Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt confidenţiale şi
trebuie tratate ca atare.
 Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă dată de timp,
în consecinţă ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment
dat în dificultate trebuie evaluată în mod periodic.
 Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele
privind sănătatea sa, respectiv nevoile sociale de afecţiune, de respect, de educaţie
etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare al
copilului şi a perspectivelor sale de progres.
 Evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi
specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile
sale.
 Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis
definiţi, pentru ca ea să servească persoanelor de suport care însoţesc copilul în
traseul său evolutiv.
 În procesul investigării se acordă o atenţie specială analizei familiei
copilului, nevoilor acesteia în vederea transformării ei într-un mediu favorabil
dezvoltării copilului.

7.2. EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI CEA DETALIATĂ

Cerinţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului (DPC) privind dosarul copilului

aflat în dificultate orientează investigaţia spre următoarele elemente:
1. Înregistrarea sesizării sau a cererii de protecţie privind copilul. Această
parte cuprinde informaţii privind persoana care a făcut sesizarea, motivarea
solicitării şi datele obţinute privind copilul.
 2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este rezultatul
investigaţiilor efectuate de profesioniştii Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia
Copilului (DJPC) şi cuprinde următoarele tipuri de date:
 situaţia juridică a copilului;
 date privind mediul de viaţă al copilului, situaţia sa familială;
 date privind starea de sănătate a copilului;
 date privind evoluţia şcolară a copilului;
 elemente pentru înţelegerea personalităţii copilului.
3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente şi recomandări.
4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată.
5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru introducerea în baza de
date computerizate.
Pentru a fi în mai mare măsură în spijinul profesionistului care investighează
cazurile copiilor aflaţi în dificultate, dăm în continuare câteva repere diagnostice
(după manualul recomandat pentru astfel de investigaţii de către Department of
Health din Marea Britanie, 1988):
 Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea copilului însuşi sau a unei
alte persoane) se vor nota exact toate datele oferite, mai ales cele care indică
suspiciunea unui abuz fizic, emoţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa
la violenţă domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune sesizarea i se vor
cere exemple privind informaţiile prezentate ("Puteţi să ne daţi un exemplu privind
ceea ce aţi văzut?"). De asemenea, de la această persoană care a făcut sesizarea ne
vom interesa în legătură cu soluţiile pe care le întrevede pentru rezolvarea situaţiei
şi despre eventualele încercări anterioare de soluţionare (după Department of
Health, 1988).
 În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi adresate în etape:
investigaţia iniţială va fi urmată de cea detaliată ("comprehensive assessment").
a. Investigaţia iniţială va cuprinde:
- descrierea tipului de maltratre care constituie motivul îngrijorării pentru
serviciul de protecţie a copilului;
- aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie de vârsta şi
gradul său de maturitate);
- informaţiile despre persoana care presupunem că a comis abuzul împotriva
copilului
- informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor actuală privind
copilul.
Încă din această fază asistentul social se poate confrunta cu puternice reacţii
emoţionale ca urmare a constatării unui abuz. De aceea se recomandă ca - deja în
această fază de început - asistentul social să-şi pună în aplicare bunele deprinderi de
intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent şi să nu tragă
concluzii pripite. Jones et al. (1987) adaugă că în acest stadiu de început nu este
nevoie de a confrunta părinţii, ci de a menţine o atitudine neutră, de nejudecare a
situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a înţelege
circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente.
b. Investigaţia detaliată va cuprinde:
- atitudinea părinţilor - respectiv a persoanelor care înlocuiesc părinţii - faţă
de copil, concretizată în: obiceiurile zilnice actuale; atitudinea pre- şi postnatală;
aprecierea dezvoltării timpurii a copilului; perceperea nivelului dezvoltării
emoţionale şi intelectuale a copilului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de
copil şi modalităţile folosite de părinte /persoană de îngrijire pentru a regla
comportamentul copilului;
- compoziţia familiei şi situaţia sa juridică;
- profilul individual al părinţilor/persoanelor de îngrijire, concretizat în:
istoria relaţiilor cu proprii lor părinţi; evoluţia lor şcolară; date anamnestice privind
sănătatea lor fizică şi psihică; eventuala comitere de către părinţi de acte violente
sau delictuale şi existenţa de menţiuni privind investigaţii sau condamnări penale;
cariera lor profesională; problemele lor actuale de viaţă;
- relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de îngrijire
- interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se stabilesc între părinţi, cele
dintre părinţi şi copii, alianţele dintre membrii familiei;
- reţeaua socială a familiei în care creşte copilul;
- elementele situţiei materiale a familiei;
- condiţiile de locuit
Informaţiile privind domeniile enumerate succint mai sus vor fi obţinute atât
prin formularea unor întrebări adresate direct către persoanele implicate în relaţii
abuzive cu sau de susţinere a copilului, cât şi prin observarea directă a stilului lor
parental. Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la nevoile
copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de el,
dovedirea unei atitudini afectuoase, calde sau dimpotrivă a uneia reci, distante şi
eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi
exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale
manifestate de părinte/persoană de îngrijire, respectiv de răspunsurile copilului la
toate aceste manifestări neverbale înşirate.
Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din perspectiva influenţelor
asupra situaţiei copilului aflat în centrul atenţiei asistentului social. De exemplu, în
evaluarea situaţiei juridice a copilului (recomandată de manualul propus lucrătorilor
din DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de la starea de fapt a
familiei copilului, de la datele privind părinţii şi situaţia lor maritală, dar toate
acestea vor fi urmărite din perspectiva celor implicaţi în relaţiile vizate. Divorţul
părinţilor, statutul legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi reprezentanţi le-
gali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor tratamente numai dacă
sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie concretă faţă de copil, care se manifestă
prin susţinerea, neglijarea sau chiar abuzarea acestuia din urmă.
Orice formă ar lua investigarea adultului implicat în suspiciunea de rele
tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se încheie prin rezumarea
informaţiilor dobândite şi propunerea unor soluţii şi recomandări în favoarea
copilului. Sinteza informaţiilor se va referi la categoriile de diagnostic utilizate în
protecţia copilului: abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare fizică,
educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului, expunerea copilului la
violenţă fizică sau psihică.
Pentru a putea depăşi limitele dilemelor inerente unor astfel de cazuri,
asistentul social specializat în protecţia copilului nu poate ocoli investigarea
copilului şi culegerea de informaţii din perspectiva acestuia, în privinţa tratamentul
la care este el supus.
 Tehnici pentru intervievarea copiilor în cazul în care există suspiciunea de abuz
sexual9

Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi obţinute ca

urmare a unui singur sau a mai multor interviuri. Copilul va da informaţii despre
experienţele sale intime numai dacă între el şi profesionistul care conduce interviul se
stabileşte o relaţie de încedere. Iniţial, profesionistul trebuie să petreacă timp ca să se
cunoască reciproc cu copilul. O relaţie bună, apropiată îi va permite să înţeleagă nivelul de
dezvoltare al copilului, modalităţile sale de comunicare, stările lui emoţionale, nivelul său
de competenţă socială. În cazul copiilor mai mici, explorarea se poate realiza printr-un joc,
introdus şi acompaniat de anumite întrebări. Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi
persoana copilului, la prietenii săi, la familia sa. Întrebările folosite la începutul interviului
sunt generale şi neutre.
Este foarte important ca, la un moment dat, pe parcursul interviului (de preferat în
prima parte, dar uneori pe parcursul sau în urma intervievării), profesionistul să explice
copilului de ce este necesară intervievarea sa şi modul în care va fi utilizată informaţia
obtinută. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit cu nivelul său de înţelegere.
Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi completate cu metode
neverbale, ca jocul cu păpuşi şi desene anatomice, continuarea unor poveşti, jocul cu
plastilina etc.
Tipurile de întrebări folosite în explorare:
 întrebări generale
 întrebări centrate
 întrebări cu alegere multiplă
 întebări da-nu (închise)
 întrebări direcţionate ("leading")
Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive, având rolul de a
orienta discuţia asupra problemelor copilului. De exemplu, putem începe prin a întreba
"poţi să-mi spui de ce stăm de vorbă astăzi?", sau "ţi-a spus cineva de ce ai venit azi la
mine să discutăm?". Cei care au rezistenţe mai mari, în general cei aflaţi la vârsta
pubertăţii, au tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului, chiar dacă ei au fost în
prealabil pregătiţi de adultul care însoţeşte copilul. Copiii mai mici s-ar putea să recunoască
motivul şi să răspundă cu exprimări vagi ("să spun de lucrurile rele", sau "să spun ce a
făcut tata cu mine"). Mai mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări mai bine
direcţionate pentru ca răspunsurile care privesc experienţa lor de abuz să fie mai clare.
Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în cazurile în care se
presupune existenţa unui abuz comis asupra copilului. Ele au rolul de a atrage atenţia
asupra informaţiilor relevante prin:
1. întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra presupusului abuzator)
2. întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului
3. întrebări orientate asupra părţilor corpului.
Ca exemple de întrebări din prima categorie exemplificăm: "unde locuieşte prietenul
mamei tale?", "ce fel de lucruri face el în familie?", "sunt lucruri pe care le face în special
cu tine?", "sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?", "Face el vreodată ceva ce ţie nu-ţi
place?"
Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca "există secrete în familia
voastră?", "se joacă el în vreun fel special cu tine?", "ce face mama în timp ce vă jucaţi?",
"ce se întîmplă când eşti numai cu tata acasă?", "ce se întîmplă când intră tata în baie, când
tu te speli?".

9adaptat după K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services.
Administration for children and families, Administartion on children, Youth and Families,
National Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc., McLean
(Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997)
 În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba copilul cum denumeşte el
diferitele părţi ale propriului corp, iar apoi se pot formula întrebările centrate: "ai văzut tu
vreodată cum arată ...(denumirea dată de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce făcea cu
el?", "s-a întîmplat vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă denumire data de copil propriilor
organe genitale)?", "te-a durut vreodată?", "te-a atins vreodată acolo cineva?", "altcineva
te-a mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe cineva, atunci se încearcă localizarea
întâmplării (când, unde...).
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci când ele nu
sunt obţinute prin întrebările centrate. Ele trebuie astfel construite, încât să includă
răspunsul corect. Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă, dar nu
spune cine, atunci putem să-l întrebăm: "face parte dintre prietenii tăi sau e altcineva?". Se
recomandă folosirea acestui tip de întrebari pentru a se afla despre circumstanţele abuzului
şi nu despre abuzul însuşi (de exemplu: "Ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele
obişnuite?"). Se vor ocoli întrebările cu alegere multiplă prin care se cere copilului să
aleagă dintr-un număr limitat de răspunsuri posibile, care pot să nu acopere realitatea: "cel
care ţi-a făcut rău a fost tata, bunicul sau fratele mai mare?". Astfel de întrebări pot induce
atât copilul, cât şi investigatorul în eroare.
Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu destul de rar, numai atunci cînd
intrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare, dar practicianul
continuă să creadă că minorul a fost abuzat. Îndoielile legate de întrebările da-nu se
datoresc tendinţei caracteristice acestor tipuri de întrebări de a incita la răspunsuri social
dezirabile. Spre deosebire de întrebările da-nu, cele centrate identifică atât abuzatorul, cât
şi comportamentul incriminat (sexual) al acestuia (de exemplu, "tatăl tău vitreg te-a făcut să
sângerezi la...?).
Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în întrebare. Ele
nu sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii, dar se pun adesea pe parcursul
rechizitoriului judiciar, pentru a determina martorii să dea răspunsuri precise în instanţă.
(De ex.: "tatăl tău te-a obligat să îi iei penisul în gură, nu-i aşa?").

Considerăm seria următoare de întrebări ca fiind ilustrativă pentru a înţelege

strategia recomandată aici în utilizarea diferitelor tipuri de întrebări :
Cel care conduce interviul întreabă copilul unde era mama sa atunci cînd a
avut loc abuzul (întrebare centrată), dar copilul nu răspunde.
Se pune întrebarea dacă mama era prezentă sau nu (întrebare închisă). Copilul
răspunde că mama era prezentă; se pune întrebarea "Ce făcea atunci mama?"
(întebare centrată).
Copilul răspunde că îl ajuta mama pe tata; copilul e întrebat cum îl ajuta
mama pe tata (întrebare centrată).
Copilul spune că îi este greu să spună; practicianul întreabă dacă mama a pus
cu acea ocazie şi ea mâna pe copil, sau nu (întrebare da-nu); copilul dă din cap
afirmativ.
Copilul e întrebat "Unde a pus mama mâna ?" (întrebare centrată). Seria
interogaţiilor va continua cu alternarea diferitelor tipuri de întrebări.
Pe parcursul investigaţiei nu avem voie să uităm că o astfel de serie de
întrebări este resimţită de către copil ca fiind traumatică, dat fiind că trebuie să
vorbească despre evenimente dureroase sau ruşinoase din viaţa lui, în care pot fi
implicate persoane faţă de care copilul are sentimente ambivalente, de furie, dar -
într-un grad mai mare sau mai mic - şi de ataşament. De aceea copilul trebuie
asigurat permanent că i se va acorda sprijin, că va fi asistat în continuare, că el
merită să fie iubit şi că abuzul sexual nu a fost din vina lui.
 7.3. MODALITATI DE EVALUARE A FAMILIEI

Factorii familiali care influenţează situaţia copiilor sunt greu de surprins în

primul rând datorită întrepătrunderii lor. De aceea studiul lor poate fi uşurat prin
folosirea unor tehnici specifice terapiei familiale.

Punctele de reper recomandate în general pentru evaluarea relaţiilor copilului

cu părinţii săi:
 Relaţiile dintre părinţi
 Relaţiile de muncă ale părinţilor
 Personalitatea părinţilor şi relaţiile lor cu proprii părinţi
 Prietenii
 Modul de asigurare a nevoilor de bază: locuinţă, alimentaţie, vestimentaţie
 Îngrijirea sănătăţii
 Sentimentul de siguranţă al copiilor (conştiinţa de a fi protejaţi)
 Accesul la şcoală/educaţie
 Consumul de substanţe alcoolice/droguri
 Probleme comportamentale ale copilului
 Simptome posttraumatice
 Caracteristici culturale/rasiale/etnice
 Caracterul de violenţă domestică
 Caracteristici de îngrijire copilului
 Sănătate psihică, echilibrul emoional
 Conflicte cu legea, cu poliţia
 Altele
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic
cu membrii familiei şi tinde în primul rând la depistarea acelor atitudini dominante
care pot conduce la vătămarea copilului, iar în al doilea rând - ceea ce este tot atât
de important - la evaluarea resurselor energetice, emoţionale, de suport intern sau
extern ale familiei. Vom prezenta în continuare câteva din aceste tehnici.

Cadrul de evaluare a familiei

(după modelul McMaster10)
Modelul se bazează pe un punct de vedere sistemic şi este preocupat de
modul în care familia funcţionează în prezent, raportat la evoluţia anterioară a
familiei. Competenţele familiei sunt evaluate în următoarele cinci teritorii:

I. Realizarea sarcinilor, rezolvarea problemelor

 Sarcina de bază: asiguarea hranei, asigurarea locuinţei, protejarea de pericole
fizice, educaţia;
 Sarcini de dezvoltare: asociate cu creşterea copiilor şi schimbările în compoziţia
sau situaţia familiei. Membrii familiei trebuie să se adapteze la schimbările intervenite în
relaţiile de dependenţă-independenţă în urma naşterii copiilor, plecarea lor la şcoală,
păşirea în adolescenţă, părăsirea căminului;
 Sarcini legate de o situaţie de criză, de exemplu în cazul bolii, al morţii, sau al
emigrării dintr-o ţară în alta, etc.
Dacă apar probleme legate de rezolvarea sarcinilor, se vor avea în vedere
următoarele etape de rezolvare a acestora:
a) identificarea problemei;

10 adaptare după Epstein, Bishop, Levin (1978)

 b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în cunoştinţă de ea, fie ei din
interiorul sau din afara familiei;
c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni alternative;
d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
e) acţiunea;
f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei desfăşurare;
g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în familie ca urmare a
succesului sau a eşecului.

II. Comunicarea
În acest model, comunicarea se referă în principal la planul verbal, fără însă a se
ignora comunicarea non-verbală. Se vor lua în considerare următoarele:
 Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt dificultăţi în transmiterea
informaţiei? Se transmit mesajele complet?
 Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia ambiguă, se dau mesaje
contradictorii? Se contrazic mesajele verbale şi non-verbale?
 Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este spus direct persoanei căreia
i se adresează sau este transmis prin intermediula alteia?

III. Rolurile
Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la funcţionarea acesteia.
Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigurarea hranei şi a celorlalte resurse materiale de
viaţă, oferirea de suport moral şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sexuale ale
partenerilor maritali.
Se vor evalua:
 Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care prin ele sunt satisfăcute
nevoile familiei ca întreg;
 Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care membrii familiei sunt traşi la
răspundere pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor lor;
 Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale (cine e "cel deştept"; cine e
"cea care intră totdeauna în bucluc");
 Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se atribuie?

IV. Exprimarea afectivităţii şi implicarea

 Exprimarea sentimentelor între membrii familiei, măsura în care acestea sunt
calitativ şi cantitativ adecvate (luând în considerare specificul cultural). Se pot utiliza cele
cinci modalităţi de comunicare a sentimentelor, indicate de V. Satir:
a) Cel care face compromisuri, fiind de acord cu ce spune o persoană, indiferent de
situaţia dată;
b) Cel care învinovăţeşte, critică şi care se postează într-un statut de superioritate;
c) Cel care raţionează, calculează şi răspunde la nivelul cognitiv, negând relevanţa
sentimentelor;
d) Cel care distrage atenţia de la probleme, ignoră conţinutul de sentimente prin
raportarea la lucruri irelevante;
e) Cel care împarte dreptate cu privire la sentimentele şi cuvintele privind problema
dată şi ale cărui sentimente şi comunicare neverbală sunt consistente.
 Implicarea emoţională dovedită de membrii familiei pentru nevoile, interesele şi
activităţile fiecăruia. Există o varietate de nivele care pot exprima implicarea emoţională şi
anume:
a) lipsa de implicare;
b) implicarea lipsită de sentimente;
c) implicarea narcistică care satisface nevoia individului de autoapreciere;
d) implicarea empatică, bazată pe înţelegerea realistă a nevoilor din familie;
e) supraimplicarea;
 f) implicarea simbiotică.

V. Controlul comportamentului
Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli, unele explicite, altele
implicite. Multe dintre regulile urmate în interacţiunile familiale nu sunt exprimate deschis.
Probabil că în lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme în
funcţionarea familiei. Trebuie să existe, de asemenea, modalităţi de a se controla
respectarea regulilor - reguli privind regulile - care verifică modul în care membrii
familiilor respectă standardele de comportament specifice familiei lor. Modelul McMaster
prezintă patru stiluri de control comportamental:
a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;
b) stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a regulilor;
c) stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera latitudine a membrilor
familiei;
d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil, schimbând stiluri între cel rigid
şi cel "laisser-faire", nimeni din familie neştiind la ce să se aştepte.

7.4. UTILIZAREA UNOR MATERIALE AUXILIARE

În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi materiale standardizate,

care ne ajută să confirmăm un diagnostic din domeniul relelor tratamente îndreptate
împotriva copilului sau un tip deviant de comportament deviant din familia sa. Ele
trebuie însă folosite cu mult discernământ şi, recomandabil, pe baza unui consult
prealabil cu specialistul psiholog sau psihiatru din echipa de muncă. Dacă
rezultatele lor ridică orice fel de probleme de interpretare, profesionistul care le-a
utilizat trebuie din nou să recurgă la ajutorul specialistului. Hodges (1992)
consideră că metodele de evaluare de tipul testelor, bazate de fapt pe autoevaluarea
subiectului, sunt adecvate în scop orientativ, dar nu sunt suficiente pentru a face
aprecieri de mare fineţe cum ar fi cele care privesc gravitatea unei traume.
Informaţiile astfel obţinute trebuie integrate în cadrul diagnosticului
multidimensional.

SCARĂ PENTRU DEPISTAREA ABUZULUI ŞI TRAUMEI11

Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la tine de-acasă şi să
surprindă ceea ce simţi privitor la felul în care ai fost sau eşti tratat de către părinţi,
respectiv de către cei care te îngrijesc în mod curent. (Dacă nu ai fost crescut de către
părinţii tăi biologici, te rugăm să răspunzi având în vedere pe cei care te-au crescut.) Dacă
întrebarea se referă la ambii părinţi şi atitudinea lor o consideri diferită, atunci răspunde
luând în considerare comportamentul părintelui mai sever.
Răspunde încercuind numărul care corespunde următoarelor definiţii:
0 - niciodată
1 - rar
2 - uneori
3 - foarte des
4 - totdeauna
Pentru exemplificare, răspunde la întrebarea:
Te-au criticat părinţii în copilărie 01234

11 Chestionarul a fost preluat în scopuri didactice după B. Sanders, E. Becker-Lausen,

(1995). The measurement of psychological maltreatment: early data on the child abuse
and trauma scale. În: Child abuse and neglect, Vol. 19, no.3, pp. 315-323
 1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?
2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din cauza
problemelor de acasă?
3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia?
4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de frecvent? (notează de
câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o săptămână/lună)
7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns?
8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără voia ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat, sau închis undeva?)
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să vorbeşti?
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să trăieşti cu o alta?
15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca fiind meritată?
19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din părinţii tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine?
21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate izbucni oricând?
22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu gravitatea faptei?
25. Părinţii te critică mult?
26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu primeşti de mâncare?
27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic?
28. Strigă părinţii la tine?
29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente când vreunul din
părinţii tăi era sub influenţa alcoolului?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?
32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?

Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pentru interpretarea rezultatelor:

Subscara de pedeapsă fizică (întrebările: 12, 15, 17, 21, 34)
Subscara de abuz sexual (întrebările: 9, 13, 29, 30)
Neglijare, atmosferă stresantă (întrebările: 2, 7, 10, 11, 14, 16, 19, 27, 30, 31, 33, 35)
Întrebările acoperă şi alţi factori, care vor fi analizaţi conform necesităţilor
investigaţiei (de ex. violenţa în familie).

Bibliografie

Cooper, D.M., Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed. Alternative.
Department of Health (1988). Protecting children. A guide for social workers
undertaking a comprehensive assessment. London: HMSO.
Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster model of family
functioning" - Journal of Marriage and Family Counselling, No 4 p. 19-31.
Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused children, W.W. Norton
Company, New York, London.
 Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond, 6-th Family
Therapy Conference, Budapest, 20-24 August.
Hepworth, D. H., Larsen, J. A. (1986). Direct social work practice, The Dorsey
Press, Chicago.
Ionescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare şi de ocrotire a
copilului aflat în dificultate. Programul pentru Protecţia Copilului. DPC - EU/Phare.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit.
Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books, Inc.PaloAlto
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social
Work, 22, 47-60.
 Modulul 8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPILULUI
8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente
8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
8.3. Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului

Recomandări

Schimbările pe care le dorim în interesul unui copil le putem include

schematic într-un câmp de forţe care cuprinde pe de o parte factorii de risc din
contextul familial şi social, cele care facilitează declanşarea abuzului şi - pe de
altă parte - factorii compensatori, care tind la reducerea nivelului de abuz
comis în familie.

8.1. INTERVENŢIA ÎN FAMILIILE COPIILOR EXPUŞI RELELOR

TRATAMENTE

Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schimbări este una din cele
mai importante probleme pentru un lucrător social. "Condiţia prealabilă pentru a fi
capabil să te angajezi într-o schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor,
este de a recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea părinţilor
pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact bun între lucrătorii sociali şi
membrii familiei copilului. La baza acestui bun contact stă atitudinea empatică, de
rezonanţă la dificultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de
respingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau a altor membrii
vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare recomandată asistenţilor sociali prin
tehnnica rogersiană a centrării pe client, transmite acestuia din urmă informaţia
acceptării sale ca persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea faptelor
care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili.
Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină extrem de grea pentru
un lucrător social îngrijorat şi interesat de soarta unui copil expus relelor tratamente
într-o familie. Dar această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac
ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta este considerat
insuficient după standardele serviciilor sociale. În comunicarea de început dintre
membrii familiei şi lucrătorul social, Killen (1997) consideră că acesta din urmă
trebuie să pornească de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De exemplu,
într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent divorţată de soţul ei, îi
interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar comportamentul ei faţă de copil devine
abuziv din punct de vedere emoţional, lucrătorul social poate porni de la
exprimarea observaţiilor sale privind suferinţa copilului căruia îi este interzis să
petreacă un timp cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări afective asupra com-
portamentului copilului; ulterior, lucrătorul social va împărtăşi mamei ipotezele sale
cu privire la reacţia acesteia la recentele ei dificultăţi emoţionale survenite ca
urmare a divorţului. În acest fel, evitând atitudinea de superioritate care ar fi
transmis ideea că profesionistul ştie întotdeauna ce este mai bine pentru copil,
lucrătorul va putea media schimbarea în atitudinea mamei în favoarea înţelegerii
legăturilor dintre starea mamei, atitudinea ei faţă de propriul copil şi faţă de nevoile
lui. În acest exemplu, pentru ca legătura cu mama să se dezvolte în continuare, ea
va trebui încurajată să-şi exprime sentimentele, să-şi demonstreze propriul punct de
vedere. Eventualele reacţii de apărare, de frustrare, de negare, de minimizare sau de
refuz al ajutorului trebuie înţelese şi ele în contextul emoţional şi social mai general
al problemelor familiei şi această înţelegere trebuie exprimată în cuvinte uşor de
înţeles pentru asistaţi. Va trebui, aşa cum arată Killen, să le arătăm domeniile în
care vom fi capabili să îi ajutăm (1997, p. 339). Acceptarea responsabilităţii pentru
unele rele tratamente îndreptate împotriva copiilor este începutul angajamentului
părinţilor pentru modificarea propriilor atitudini, în vederea reducerii consecinţelor
acelor acte. Această implicare în vederea schimbării este însă un proces gradual,
îngreunat de rezistenţe inconştiente sau conştiente, care pun în mare măsură la
încercare răbdarea lucrătorului social.
Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul social nu trebuie să
ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de părinţi sau faţă de celelalte persoane
implicate în problema dată. Nevoia ca lucrătorul social să recurgă la un rol de
control, exercitându-şi autoritatea în faţa aparţinătorilor copilului ale cărui interese
le apără, provine din însuşi mandatul profesiunii sale.

8.2. MODELE DE ANALIZĂ ŞI DECIZIE ÎN SITUAŢII DE ABUZ

Cum am arătat în capitolele anterioare, diferitele categorii de factori implicaţi

în relele tratamente îndreptate împotriva copiilor sunt în interrelaţie. Rolul
asistentului social este de a decide asupra nivelului de risc (grav, mediu sau scăzut)
care ameninţă copilul. Decizia nu se va putea lua numai pe seama factorilor care
evaluează primejdia, respectiv comportamentul persoanei care poate pune copilul în
pericol. Analiza va trebui să surprindă interacţiunea factorilor cu sens contrar,
respectiv să raporteze reciproc acţiunea factorilor cu tendinţă de a creşte riscul
vătămării, la acţiunea factorilor care au tendinţa de a scădea riscul vătămării.
Modelele construite în sprijinul asistenţilor sociali ajută la elaborarea unui
plan mental, pe baza căruia se pot raporta reciproc factorii predispozanţi şi
compensatori la riscul de abuz. Dilemele în protecţia copilului nu vor putea fi însă
anulate prin utilizarea acestor modele. Deciziile vor fi în continuare dificile,
datorită numeroşilor factori de risc care sunt prezenţi şi la persoane sau în contexte
şi situaţii care nu conduc în realitate la abuz. De aceea, Higginson, 1989 (după
Waterhouse şi Carnie, 1992) atrage atenţia că în lipsa unor criterii absolute de
raportare, asistenţii sociali fiind nevoiţi a face apel la propria experienţă de muncă
(şi a altora - n.a. ) şi la propriile valori.
Pe baza tuturor categoriilor de factori obiectivi şi subiectivi se pot diferenţia
trei situaţii:
 cazurile de risc major - care se pretează la ocrotirea copilului de către
autorităţi;
 cazurile de risc minor, care provoacă o atitudine de îngrijorare din partea
autorităţilor, concretizată în încercări de îmbunătăţire a situaţiei copilului şi de
înlăturare a pericolului;
 cazurile lipsite de risc.
Pornind de la modelul de evaluare din fig 8.1, Walker (1988) propune
continuarea muncii pe baza informaţiilor obţinute în evaluare. În cazul intervenţiei
utilizându-se metoda rezolvării de probleme şi a centrării pe sarcină, se vor fixa
problemele, se vor avea în vedere resursele, se vor planifica ţelurile şi modalitatea
de a le obţine. Acest tip de planificare a intervenţiei se va relua în cazul fiecăruia
din componentele sistemului luat în calcul: persoana celui care comite abuzuri
împotriva copilului, persoana sau persoanele care nu au comis abuzuri, copilul-
victimă însuşi, contextul social şi situaţia stresantă care poate declanşa abuzul (vezi
fig. 8.2).
Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch (1997) consideră
important să recunoaştem diferenţa dintre procesul de analiză a gradului de risc
(care are ca rezultat stabilirea unui diagnostic de risc crescut sau scăzut în cazul
concret de abuz) şi decizia privind tipul de intervenţie (care ia în considerare
alternativele posibile în cazul dat).

Persoana care a comis abuzuri,

Persoana care nu a comis abuzuri
Copilul-victimă
Contextul social
Situaţia stresantă care poate declanşa abuzul
a. Problema identificată b. Intervenţia planificată
1. 1.
2. 2.
3. 3.
c. Resursele d. Modalitatea de a le obţine
1. 1.
2. 2.
3. 3.
Figura 8.2. Fisă de intervenţie (după Walker, 1988, p. 37).

Trecerea de la evaluarea factorilor implicaţi în abuz la deciziile necesare

pentru intervenţia cea mai adecvată sunt ilustrate în modelul pe care Faller (vezi
schema de mai jos) l-a construit pentru cazurile de incest.

Matricea deciziilor strategice terapeutice în cazul copiilor abuzaţi12

Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii parinţi
ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un
bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori:
I. Care privesc părintele abuzator
- gravitatea abuzului comis
- măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent,
boală psihică, deficienţă mentală)
II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul
- modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului
- calitatea relaţiei sale cu victima
- dependenţa sa de persoana care a comis abuzul
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent,
boală psihica, deficienţă mentală)
Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de decizii:
Tipul 1
În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a comis abuzul, cât şi membrul de
familie care oferă suport, se vor aplica etapele terapiei de familie, în scopul reunificării ei. Se vor fixa
următoarele obiective:

12adaptatdupa K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services.

Administartion of children, youth and families, National Center on Child Abuse and Neglect,
Manual produs de The Circle, Inc., McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's
Mental Health Allience", New York, 1997)
 - reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către făptuitor, prin îndepărtarea acestuia
de lângă copil şi acordarea unei terapii individuale
- terapie individuală pentru copilul abuzat
- terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului
- terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport
- reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale
Tipul 2
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis abuzul şi de informaţii
pozitive privind membrul de familie care oferă suport, se vor iniţia măsuri care să conducă la
îndepărtarea făptuitorului de familie, urmată de:
- terapie individuală pentru copil
- terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport
- terapie individuală cu părintele făptuitor
Tipul 3
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de familie care ar trebui să ofere
suport (de exemplu o stare acută de depresie) şi informaţii pozitive privind făptuitorul, se recomandă
plasarea temporară a copilului pentru îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele
măsuri care să grăbească revenirea copilului în familia proprie:
- terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma suferită şi pentru separarea
de părinţi
- terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care nu a comis abuzuri va
permite revenirea copilului în familia proprie şi reevaluarea situaţiei
- terapia cuplului
- terapia familiei
- reunificarea graduală a familiei
Tipul 4
În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi, se recomandă plasarea pe
termen lung, sau chiar permanentă a copilului în îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua
următoarele măsuri:
- decăderea din drepturile părinteşti
- terapia individuală a copilului
- terapie pentru părinţii-substitut

8.3. EVALUAREA SUCCESULUI INTERVENTIILOR IN

PROTECTIA COPILULUI

Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică

raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului
şi specificului muncii. Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la
îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi considerată efectivă,
respectiv ca ea să poată oferi puncte de reper pentru îmbunătăţirea muncii practice,
ea trebuie planificată de la începutul intervenţiei. Aceasta înseamnă că proiectul
unei intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori măsuraţi la
începutul şi la sfârşitul perioadei propuse pentru a obţine o schimbare. Indicatorii
schimbării vor trebui formulaţi clar, în termeni comportamentali, care să cuprindă
indicatorii de frecvenţă ai comportamentelor adecvate, respectiv a celor neadecvate
dinainte de intervenţie, cei ţintiţi prin intervenţie şi cei obţinuţi în urma
schimbărilor.
În protecţia copilului, progresul în calitatea intervenţiilor a fost realizat
tocmai ca urmare a evaluării rezultatelor, prin extinderea practicii intervenţiilor
eficiente.
In procesul de evaluare a rezultatelor muncii sociale, dar în special atunci
când intervenţia vizează copiii, trebuie luată în considerare şi opinia persoanei pe
care s-a centrat intervenţia (a clientului). Sugestiile lui Hill et al. (1996) privind
indicatorii care vizează clientul, sunt:
 care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate?
 cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie?
 a avut clientul (minorul) vreun beneficiu?
 care au fost efectele problemelor iniţiale?
au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au reprezentat un conflict
cu cerinţele sociale ( de exemplu îmbunătăţirea performanţelor şcolare, sau
renunţarea la acte delincvente)?
Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va trebui să fie multi-
dimensională, ca şi cea care a precedat intervenţia. Exemplificăm câteva criterii ale
evaluării pentru determinarea succesului în cazul plasamentului unui copil în
afara propriei familii:
 plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit peste durata
planificată?)
 a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a redus nivelul de
stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în vederea creşterii copilului; a rezolvat situaţia
locuinţei etc.)?
 au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu, continuarea şcolii fără
repetarea clasei; redobândirea respectului de sine al copilului, restabilirea fizică a copilului
etc.)?
 care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod special şansele
copilului în vederea reintegrării în familia proprie sau alte alternative la instituţionalizare.
Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate, educaţie, relaţii
interpersonale, dezvoltare emoţională şi comportamentală, competenţă şi deprinderi
de autoservire, stima de sine şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări
standardizate, ca de exemplu "scara de comportament", standardizată de Rutter. De
asemenea, se vor lua în considerare evaluările din partea participanţilor implicaţi în
procesul asistării, ca de exemplu cele ale cadrelor didactice, bunicilor şi ale
celorlalte rude, ale medicilor etc.

Întrebări:
1. Un copil de 6 ani a trăit până acum cu mama şi tatăl lui. Ca urmare a părăsirii
domiciului de către tată, mama, cu antecedente depresive, a făcut o gravă depresie, cu
încercare de sinucidere. Necesită internarea de lungă durată în clinica de psihiatrie. De ce
este important pentru copil şi pentru succesul intervenţiei să planificăm durata
plasamentului într-o familie sau instituţie?
2. Fratele mai mare, de 16 ani, a făcut o tentativă nereuşită de abuz sexual împotriva
sorei sale de 8 ani. Ca urmare a incidentului, fratele cel mare a fost tratat psihoterapeutic în
condiţiile internării sale într-o instituţie rezidenţială. În ce condiţii aţi recomanda
reunificarea familiei şi cum?
3. Cu ajutorul învăţătoarei a fost descoprit că un tată îşi obligă de mai mulţi ani fetele de
12 şi de 10 ani să întreţină raporturi sexuale cu el şi cu alţi bărbaţi. Aţi recomanda decăderea
părintelui din drepturile sale parentale? Justificaţi-vă atitudinea.

Bibliografie
Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996). Outcomes of social work
interventions with young people. London: Jessica Kingsley Pub. Ltd., p. 260-262.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed Eurobit.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO.
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of
attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers.
 Walker, C.E. (1988). The physically and sexually abused child: evaluation and
treatment. Pergamon Books Inc.
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social
Work, 22, 47-60.
 Modulul 9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI –
ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990
9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în "epoca de
aur"
9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire
9.3. Formele alternative la instituţionalizare
9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii

9.1. UNELE CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI DE OCROTIRE

DE STAT IN "EPOCA DE AUR"

Începând din decembrie 1989, când lumea a început să descopere realitatea

din România, protecţia copiilor ocrotiţi de stat a dobândit o faimă proastă.
Insoţitorii ajutoarelor şi donaţiilor din străinătate şi mulţimea de reporteri atraşi de
evenimentele politice descopereau, rând pe rând, leagăne pentru copii sub trei ani,
case de copii preşcolari şi şcolari, şcoli speciale pentru copii cu deficienţe psihice,
motorii, de vedere, de auz, cămine spital pentru deficienţele severe, foarte multe
dintre ele aflate în condiţii mizerabile. Reporteri avizi de senzaţii tari şi publicul lor
nu pridideau să deplângă situaţiile cărora le erau martori, sau care le erau prezentate
prin intermediul reportajelor şi a camerelor de luat vederi. Specialişti de cele mai
diferite orientări şi origini au remarcat această stare de fapt şi - după ce au trecut de
prima uimire - au început să caute cauzele situaţiei. Din prima jumătate a anului
1990, în România s-a făcut simţită o mare presiune internaţională pentru a schimba
soarta copiilor din sistemul ocrotirii de stat.
Potrivit unui raport publicat de către Centrul Internaţional pentru
Dezvoltarea Copilului Florenţa (după Black & Smith, 1997, p. 1), "în Europa
centrală şi de Est (CEE), în Comunitatea Statelor Independente (CIS) şi în Ţările
Baltice se află aproximativ 700.000 copii în îngrijire rezidenţială. Plasarea pe
termen lung a copiilor în instituţii este un moştenit din trecutul comunist, prin care
se oferă adăpost copiilor abandonaţi, precum şi celor care nu au familie". Numărul
ridicat de copii abandonaţi şi handicapaţi crescuţi în case de copii, şcoli speciale şi
cămine spital sau trăind şi cerşind pe străzi este, din păcate, o realitate în România,
la finele acestui mileniu. Instituţionalizarea unui procent în jur de 1,5% din copii
(Cartea albă a copilului, 1998) este un fapt social de netăgăduit, dar trebuie să
înţelegem acest fenomen în cadrul unui model de analiză teoretică a întregului
context social, care să lămurească dinamica tensiunilor sociale care afectează atât
creşterea copiilor în familie cât şi elaborarea politicilor sociale de la nivelul statului.

Caracteristici ale instituţiilor de ocrotire a copiilor inainte de 1989

- Instituţiile aveau, în general, efective mari (până la 400) de copii.

- Clădirile erau necorespunzătoare (unele chiar în castele vechi, neadecvate
îngrijirii copiilor, cu camere mari, cu pereţi groşi - ca de exemplu castelul de la Gilău, de
care am pomenit mai sus, sau castelul de la Brâncoveneşti, pentru copii cu retard sever în
dezvoltare).
- Multe din unităţi, mai ales cele destinate cazurilor grave, au fost amplasate în
localităţi mici, mai ascunse, adesea greu accesibile pentru vizite şi controale.
 - În multe locuri, chiar şi în unităţile ministerului sănătăţii, adică în leagănele de
copii unde erau îngijiţi sugari şi antepreşcolari, lipsea canalizarea şi instalaţia de apă
potabilă, precum şi instalaţiile pentru gaz metan.
- Combustibilul şi energia electrică erau insuficiente, încălzirea în anotimpul rece
lăsa mult de dorit.
- Personalul, era în totalitatea lui insuficient, în primul rând din punct de vedere
numeric, dar mai ales din punctul de vedere al calificării personale.
- Stilul educativ dominant în aceste unităţi era autoritar, ca metodă punitivă se
folosea adesea pedeapsa fizică.
- Instituţiile erau închise publicului, accesul era permis doar unui număr restrâns de
vizitatori, care veneau din partea unor organisme locale, medicale, politice etc, care de fapt
sprijineau puterea centrală (Sanepid, consiliu, organizaţia de femei, Crucea Roşie, fostul
UTC); instituţiile nu se străduiau să păstreze contactul cu părinţii copiilor internaţi, care
veneau foarte rar să-şi vadă copiii; caracterul închis însemna, de asemenea, că posibilităţile
de transfer dintr-o instituţie în alta erau unidirecţionale, accesul unui copil dintr-o instituţie
pentru copii cu un diagnostic mai sever, în alta pentru copii cu un diagnostic mai puţin
sever era practic imposibil.
- Copiii soseau în instituţii cu o istorie individuală cunoscută doar în foarte mică
măsură, fiind mai apoi trimişi în următoarele instituţii, corespunzătoare nivelului lor de
vârstă, cu un bagaj de informaţii absolut insuficient despre propria lor identitate şi evoluţie.

Motorul exterior al schimbărilor a fost reprezentat de apelul venit din Vest ca

România să nu desconsidere problema copiilor aflaţi în ocrotirea statului. Imaginile
transmise de medii despre copiii trişti, neglijaţi, trăind în condiţii dezolante,
considerate de cei din Occident ca inumane, amintind de atmosfera lagărelor de
concentrare, a declanşat un adevărat torent al acţiunilor de ajutorare. Nenumărate
organizaţii, în majoritate voluntare, au iniţiat astfel de programe de ajutor şi caritate
pentru copiii din România.
S-au organizat, pe plan local sau regional, cursuri de formare pentru
personalul de îngrijire, aflat la nivele diferite de calificare. Majoritatea instituţiilor
sanitare sau educative de ocrotire a copiilor au fost atrase în diverse programe de
dezvoltare şi perfecţionare, în ţară şi în străinătate. Colective de specialişti de înaltă
calificare au organizat cursuri intensive şi de perspectivă pentru ca atât personalul,
cât şi conducerile instituţiilor să obţină informaţiile privitoare la nevoile şi
drepturile copiilor, modalităţile de satisfacere ale acestora, ca şi la alternativele
posibile la varianta instituţionalizării. Renumite organizaţii internaţionale, ca
UNICEF, Médecins du Monde, Médecins sans Frontières, Handicap International,
Save the Children, Equilibre, Crucea Roşie din diverse ţări, Organizaţia Cavalerilor
Maltezi, Cavalerii Ioaniţi, Christian Children's Fund, World Vision, Aid to
Romania, Caritas, Romanian Orphanage Trust şi multe altele, din toate ţările
Europei occidentale, din Statele Unite şi Canada şi-au arondat instituţiile de ocrotire
a copiilor de pe teritoriul României şi - conform metodelor de lucru din propriile lor
ţări de origine - au încercat să influenţeze după cele mai bune cunoştinţe ale lor
activitatea de ocrotire a copiilor. Personalul specializat, mai ales cel din conducere,
dar nu numai, a fost în multe cazuri invitat să viziteze instituţii similare în
străinătate.
După toate acestea este justificată întrebarea: Care a fost rezultatul acestei
importante angajări internaţionale? Care a fost în continuare soarta copiilor
ocrotiţi în instituţiile de stat şi în cele pentru handicapaţi?
 Au avut loc, deci, o serie de schimbări certe: instituţiile închise până atunci
şi-au deschis porţile pentru vizitatori, ceea ce a avut ca urmare o grijă mai mare
pentru ca imaginea oferită să fie acceptabilă celor din exterior. În multe din
leagăne, case de copii, cămine spital s-a înnoit mobilierul, instalaţiile sanitare şi de
încălzire, s-au cumpărat maşini de spălat, frigidere, televizoare, sobe şi s-au făcut
multe alte dotări, datorită cărora aspectul instituţiilor a devenit mai familiar, iar
traiul cotidian al copiilor, precum şi munca personalului mai comode.

Dificultăţile sistemului de protecţie a copilului care au impus schimbările

structurale iniţiate în 1997
- Condiţiile materiale sunt în mare măsură necorespunzătoare (atât pentru copiii din
instituţii, cât şi pentru cei care sunt crescuţi în familie şi din care unii vor fi, la rândul lor,
încredinţaţi instituţiilor).
- Până în 1997, legislaţia era deficitară şi contradictorie (astăzi este încă, pe
alocuri, incompletă).
- Lipseau posibilităţile materiale şi cadrul administrativ pentru respectarea legilor
existente.
- Multe din forurile care aveau răspunderea activităţilor de ocrotire a copilului
(autorităţile tutelare şi comisiile de minori) aveau un caracter preponderent birocratic.
- Lipseau specialiştii (sau exista un număr foarte redus de profesionişti) capabili de
a judeca cu competenţă situaţia reală a copiilor, calitatea vieţii lor, eventualele abuzuri
îndreptate împotriva lor.
- Lipsea tradiţia colaborării cu celelalte foruri cu responsabilităţi pentru copii, ceea
ce menţinea mari dificultăţi în investigarea cazurilor de abuz instituţional sau în
reconsiderarea deciziilor privind anumite cazuri diagnosticate şi orientate greşit.
- Deşi erau bine reprezentate în Legea 3/1970, nu s-a pus accentul pe răspândirea şi
sprijinirea formelor de ocrotire alternative instituţionalizării (casele de tip familial,
plasamentul familial şi adopţia), la o scară corespunzătoare celei la care se manifesta
abandonul temporar sau permanent al copiilor.
- Numărul lucrătorilor calificaţi era insuficient, multe asemenea posturi fiind
ocupate de persoane necalificate.
- Opinia publică nu este suficient de sensibilizată faţă de acele categorii de copii
care au nevoie de asistenţă calificată.
- Politicenii nu au fost până acum suficient de sensibili faţă de problemele ocrotirii
copilului.

DINAMICA SI CAUZELE PLASARII COPIILOR IN INSTITUTII DE

OCROTIRE

Pentru unele familii aflate în dificultate, soluţia instituţionalizării este singura

alternativă posibilă cunoscută. Dinamica numărului de copii din instituţii a
descrescut în anii 1990 şi 1991, dar din 1992 este din nou în creştere, în ciuda
numeroaselor programe pilot care ţintesc reducerea numărului de copii abandonaţi.
Din 1990 există încercări de a se reduce numărul instituţiilor şi al paturilor, dar
numărul de copii internaţi a avut până în 1996 o tendinţă de creştere.
În România, la 1 ianuarie 1996 au fost înregistraţi un număr total de 6.122.270
persoane sub 18 ani. Dintre aceştia, conform raportului UNICEF şi DPC (1997, p. 114
şi p. 127):
 51.621 dintre copii au fost instituţionalizaţi în instituţii de ocrotire a copilului
(în leagăne şi case de copii, precum şi în cămine şi în cămine spital pentru copii cu
handicap sever);
  14.621 au fost plasaţi în familii sau adoptaţi (pe plan intern sau internaţional);
 55.010 de copii se aflau în diferite instituţii speciale pentru copii cu nevoi
speciale; dintre aceştia, 6.732 sunt ocrotiţi, în acelaşi timp, în şcoli speciale tip casă de
copii iar 33.778 frecventează şcolile speciale în regim de internat (diferenţa este
compusă din 2500 de copii externi şi 12000 care frecventează şcoala în regim de
semiinternat);
 427 erau plasaţi în şcoli speciale de reeducare (pentru delincvenţi minori).

Tabelul 9.9. Repartiţia copiilor pe tipuri de instituţii - 1997

Număr %
Leagăn 9.309 9,4
Casă de copii 35.165 35,6
Centru de primire minori 379 0,4
Grădiniţă specială 1.042 1,1
Şcoală specială 26.226 26,5
Şcoală profesională specială 8.885 9,0
Liceu special 393 0,4
Grup şcolar special 1.320 1,3
Centru şcolar special 4.452 4,5
Centru de reeducare 1.130 1,1
Cămin şcoală 2.750 2,8
Cămin atelier 939 0,9
Cămin spital 4.473 4,5
Alte instituţii 2.439 2,5
Total 98.872 100,0
(Recensământ DPC-UE Phare, 1997, după Fundaţia "Copiii României", 1998, p. 17)

Cauzele instituţionalizării
Dinamica internărilor în instituţiile de ocrotire rezidenţială de copii trebuie
completată cu analiza cauzelor acestora. Problema principală relevată de cercetători
ca fiind în spatele hotărârii părinţilor de a interna sau de a abandona copilul într-o
instituţie (Stephenson et al., 1997, Iluţ et al., 1997, Mihăilescu, 1995, Roth, 1995)
este sărăcia.
Instituţionalizarea este desigur multicauzală, motivele prezentate mai sus
figurând, în general, câte două sau chiar mai multe la internarea unui copil într-o
instituţie. Cauza principală este lipsa de venituri a familiei, care influenţează cu
siguranţă şi alţi factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate
sau îngrijirea copilului în cazul unui părinte lipsă în familie.
Concentrarea vizibilă pe starea de pauperitate a familiei care optează pe
instituţionalizarea copilului sau abandonul acestuia nu înseamnă neapărat lipsa
ataşamentului faţă de un copil, chiar dacă relaţia părinte-copil poate fi într-o
oarecare măsură alterată din cauza capacităţilor reduse de adaptare la situaţia de
criză în care se găseşte adultul. Fără să încercăm să scădem responsabilitatea
părinţilor care iniţiază sau acceptă soluţia instituţionalizării copiilor lor, menţionăm
că rolul sistemului de protecţie a copilului nu este de a învinovăţi familia pentru
eşecurile sale în creşterea şi educarea copilului, ci de a o sprijini. Trecând în revistă
formele de ajutor oferite familiilor aflate în diferite situaţii de criză (lipsă de
locuinţă, conflicte familiale, şomaj, abuz de alcool al unui părinte, retragerea din
familie a unui părinte din motive cum ar fi decesul, spitalizarea, chemarea în
armată, condamnarea penală, conflicte familiale, divorţ) constatăm lipsa unor
formule alternative. În sistemele mai evoluate există:
  adăposturi pentru persoane fără locuinţă;
 diferite forme de psihoterapie individuală, de grup şi de familie, accesibile
prin sistemul de asigurări sau oferite prin organizaţii neguvernamentale;
 un sistem de îngrijire temporară a copiilor prin plasament familial - foster
family;
 diferite forme de suport financiar în funcţie de nevoile familiei;
 programe de tip educativ de dezvoltare a competenţelor adultului în domenii
cum ar fi educarea copiilor, managementul veniturilor şi cheltuielilor, traininguri
profesionale etc.;
 grupuri de auto-ajutor (self-help) pentru persoane dependente de substanţe
drogante, pentru mame singure etc.
Deşi organizaţiile neguvernamentale au iniţiat încă din 1990, 1991 (vezi
Roth, 1995, Fundaţia "Copiii României", 1998) o parte din aceste forme de suport,
ele funcţionează deocamdată numai sub forma unor programe restrânse, cu un mic
număr de clienţi, existând numai în marile centre urbane, în primul rând în cele
universitare şi ajungând doar în situaţii izolate în mediul rural sau în micile oraşe.

9.2. FORMELE ALTERNATIVE LA INSTITUTIONALIZARE

O alternativă posibilă la instituţionalizarea copiilor este adopţia. După

creşterea necontrolată a numărului de adopţii internaţionale în anii 1990 - când
aproximativ 10.000 de copii au fost adoptaţi de familii din străinătate, copii despre
a căror soartă forurile româneşti nu au cunoştinţă (Fundaţia "Copiii României",
1998) - ulterior posibilitatea de adopţie internaţională a copiilor a fost mult redusă
prin repetate reglementări legale.
Despre adopţia internaţională populaţia a avut, până acum, puţine informaţii
pertinente. Doar fenomenul traficului ilegal de copii a fost amplu mediatizat, dar
despre principiile după care se face adoptarea copiilor, în acord cu Convenţia
internaţională privind adopţia, se discută mai puţin. Acest acord multistatal prevede
o serie de măsuri preventive în interesul copiilor, ca urmărirea succesului adopţiei
de către autorităţile de protecţia copilului din ţara în care a fost adoptat copilul,
păstrarea legăturii cu valorile culturale ale ţării de origine şi preocuparea pentru ca
adoptatul să nu fie deznaţionalizat. Principiul fundamental al adopţiei copiilor este
de a găsi o familie potrivită pentru copilul adoptabil şi nu invers.

Numărul de adopţii internaţionale a crescut mult începând cu anul 1990, dar

familiile româneşti dornice de a adopta copii nu găsesc totdeauna copiii adoptabili
pe care şi-i doresc. Unii critici ai sistemului de protecţie a copilului din România
(Stephenson et al., 1997) consideră că până acum nu a existat o politică autohtonă
coerentă de dezinstituţionalizare prin adopţie. Unul din motivele care au acţionat
până acum în acest sens a fost neurmărirea de către directorii instituţiilor de ocrotire
a eligibilităţii copilului pentru adopţie, respectiv a perioadei de timp în care
părintele nu se interesează de propriul copil; conform legii 47/1993 a abandonului,
dacă această perioadă depăşeşte 6 luni, copilul poate fi declarat abandonat şi poate
deveni eligibil pentru adopţie (Filipescu, 1997). Această afirmaţie este justificată
de datale raportului UNICEF (Studiul Stephenson et al., 1996) care arată că numai
2% dintre copiii din casele de copii şi 8% dintre copiii din leagăn aveau
consimţământul oficial al părinţilor pentru a fi adoptaţi. De fapt, prin cercetarea
menţionată s-a constatat că, din perspectiva legii abandonului, 70% dintre copiii din
leagăne şi 60% dintre cei din casele de copii erau eligibili pentru adopţie.
 De aceea numărul de adopţii pe plan naţional nu se prevede să crească
semnificativ. Aceasta mai ales dat fiind că, în România, familiile doritoare să
adopte copii acceptă cu precumpănire doar copii de vârstă mică, sănătoşi, normal
dezvoltaţi psihic şi fizic, care nu prezintă probleme şi nu provin din familii de
ţigani. Ori, astfel de copii sunt puţini în cadrul populaţiei internate în leagăne şi
case de copii. Deci, numărul adopţiunilor interne posibile nu va putea reduce în
mod semnificativ numărul de copii instituţionalizaţi.
O altă alternativă la instituţionalizarea copiilor, plasamentul în familii
substitutive, dar obişnuite, sau în case familiale, cu mame profesioniste, care să fie
salarizate pentru îngrijirea unui număr restrâns de copii - variantă larg răspândită în
occident, dar şi în ţări mai apropiate de noi cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia - a
apărut şi în România. Variantele care au urmat un model străin, care le-a inspirat şi
le finanţează (cele de tip particular, respectiv religios) şi-au dovedit utilitatea în
comparaţie cu sistemul caselor de copii. Cele care au încercat preluarea doar
parţială a modelului pentru a-l adapta la stilul de lucru al instituţiilor de tip vechi,
sunt măcinate de contradicţii interne, contradicţii care apar între tendinţele de
înnoire şi cele de menţinere a vechilor atitudini.
Oferind o calitate a vieţii şi şanse de integrare socială net superioare faţă de
tradiţionalele case de copii, casele familiale şi plasamentul familial ar trebui să
obţină un sprijin mult mai mare din partea organelor de stat, care ar putea să
stimuleze şi să pregătească cu ajutorul specialiştilor din ce în ce mai multe familii
pentru a primi în îngrijire copii aflaţi în dificultate.

9.3. ASPECTE ALE EVALUARII CALITATII VIETII DIN CASELE DE

COPII

Pornind de la rolul mediului rezidenţial pentru dezvoltarea copilului şi de la

agenţii implicaţi în activităţile din instituţii, propunem următoarele criterii de
evaluare:
1. Ambianţă adecvată din punct de vedere fizic şi siguranţa mediului
instituţional din perspectiva copilului (depărtarea de surse de pericole, izolarea de
căile de circulaţie, luarea unor măsuri de siguranţă pe terenul şi în sala de joc etc.).
Nici o măsură de protecţie nu diminuează obligativitatea supravegherii în
permanenţă a copiiilor de către personal.
2. Calitatea fizică a mediului instituţional se referă la calitatea instalaţiilor de
uz casnic, asigurarea de apă potabilă, energie electrică, încălzire şi canalizare,
amenajări adecvate pentru odihnă, joacă, educaţie, dotare adecvată cu mobilier,
respectarea standardelor igienice.
3. Calitatea relaţiilor existente între membrii personalului casei de copii se
referă la :relaţiile care se manifestă orizontal între membri personalului;
 relaţiile care se manifestă pe verticală între colectivul de adulţi (cadrele
didactice şi medicale) şi conducere, respectiv directorul casei de copii.
Climatului organizaţional al casei de copii va fi pozitiv dacă conducerea
unităţii adoptă un stil de lucru care să favorizeze asigurarea satisfacţiilor în muncă,
sentimentul colaborării la problemele conducerii instituţiei şi rezolvarea sarcinilor
principale ale unităţii, colaborarea loială, recunoaşterea meritelor celorlaţi,
obiectivitatea aprecierilor, libertatea opiniilor, promovarea valorilor.
Un bun climat de muncă sporeşte gradul de angajare al personalului la
realizarea obiectivelor instituţiei şi îmbunătăţeşte atmosfera activităţilor cu copiii,
care sunt întotdeauna foarte sensibili la relaţiile dintre adulţii între care trăiesc.
4. Rata copil-adult (educator), care se referă la:
 numărul de copii care revine unui membru al personalului cu atribuţii în
îngrijirea şi educarea copiilor;
 permanenţa relaţiei copil-educator.
Relaţia care se stabileşte între un copil instituţionalizat şi persoana de
îngrijire nu depinde numai de valoarea absolută a ratei copil-adult ci şi de numărul
de copii dintr-un grup. Chiar dacă se află în îngrijirea unui mai mare număr de
persoane, grupele mari de copii nu favorizează formarea unor relaţii interpersonale
stabile şi profunde.
5. Continuitatea în îngrijirea/educarea copiilor se referă la menţinerea personalului
de educare (îngrijire) în aceeaşi unitate şi la aceiaşi copii. Numai păstrarea
continuităţii personalului va permite formarea unor legături de ataşament între copil
şi adult, care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până la găsirea
unor măsuri de îngrijire familială) şi să permită dezvoltarea cognitivă şi emoţională
a copilului.
6. Spaţiul care revine unui copil vizează:
 respectarea nevoii unui spaţiu intim de viaţă, a unei sfere private a fiecărui
copil (existenţa unui pat propriu, existenţa unui mobilier pentru depozitarea
îmbrăcăminţii, a jucăriilor, a obiectelor personale);
 numărul de copii într-o cameră; dormitoarele mari îngreunează odihna
copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc posibilitatea comiterii abuzurilor între
copii.
7. Calitatea şi calificarea personalului. Aceasta poate fi exprimată prin noţiuni ca:
 modul de selectare al personalului (prin examen de concurs sau o altă formă
de angajare);
 raportul dintre personalul calificat şi cel necalificat (de exemplu, raportul
dintre numărul de pedagogi absolvenţi ai liceului pedagogic sau ai postlicealului
pdagogic, raportat la numărul absolvenţilor de liceu teoretic sau industrial;
 participarea personalului la cursuri de calificare sau de perfecţionare la locul
de muncă sau în afara lui).
8. Activităţile efectuate de copii (cu referire la cele educative, recuperatorii şi de
recreere). Se vor pune următoarele probleme:
 în ce măsura aceste activităţi sunt adecvate vârstei copiilor;
 în ce măsura aceste activităţi au caracter stimulativ pentru copii;
 cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile, activităţile, ieşirile).
9. Modalităţile de interacţiune dintre educatori/ persoane de îngrijire şi copii:
Se vor căuta răspunsuri la următoarele întrebări:
 Cum se comunică?
 I se cere copilului părerea despre o anumită activitate?
 Are copilul posibilitate de alegere în legătură cu o anumită activitate?
 În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor?
 Li se spune copiilor pe nume?
Un obiectiv important al evaluării relaţiilor dintre personalul instituţiei şi
copii este informarea privind recompensele acordate şi pedepsele aplicate
copiilor.13
10. Regulile de comportament dintr-o instituţie. Ele vor fi evaluate conform:

13 Reamintim cititorilor că legea învăţământului interzice aplicarea pedepselor fizice în

instituţiile de stat
  gradului lor de flexibilitate sau rigiditate;
 condiţiilor care se pun pentru modificarea regulilor şi poziţia persoanei care
poate modifica regulile.
11. Legătura dintre instituţie şi familia copilului:
 Care este concepţia instituţiei despre legătura cu părinţii?
 În ce măsură vizitele părinţilor sunt încurajate? În ce măsură se urmăreşte
reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea acestuia de către alte persoane?
 Care sunt condiţiile în care părinţii naturali îşi pot vizita copiii?
12. Legătura dintre instituţie şi autorităţile locale, dintre instituţie şi diferite
alte instituţii/organizaţii de stat sau neguvernamentale:
 Interesul şi modalităţile utilizate în colaborarea cu alte instituţii, spre binele
copiilor;
 Legătura cu autorităţile care răspund de îndrumarea, coordonarea şi
controlul activităţii casei de copii (frecvenţa controlului, suportul material şi
asistenţa de specialitate oferită casei de copii).
Criteriile de evaluare mai sus enumerate permit compararea calităţii vieţii
din diferite instituţii rezidenţiale de ocrotire a copilului. Aceasta este cu atât mai
necesară, cu cât numărul mare de copii din instituţii ne face să credem că îngrijirea
rezidenţială va fi încă o perioadă şi de acum încolo o formă importantă de îngrijire
a copiilor. De aceea calitatea mediului instituţional şi a stimulării şi educaţiei
primite de copiii crescuţi în instituţii trebuie să corespundă cerinţelor Convenţiei
privind Drepturile Copiilor. În acest sens sunt semnificative recomandările
Conferinţei Europene privind drepturile copiilor instituţionalizaţi (Bucureşti, 1997),
care a pornit de la conceptul "îngrijirii suficient de bune", care să nu reprezinte
neapărat idealul, ci un sistem de îngrijire care, pornind de la resurse limitate, pune
la dispoziţie standarde de îngrijire adecvate dezvoltării sănătoase, atât fizice, cât şi
psihice ale copiilor (Black şi Smith, 1997).
Sintetic, recomandările conferinţei sunt:
 Scopul îngrijirii rezidenţiale trebuie să se concentreze nu numai asupra
nevoilor fizice, ci şi asupra dezvoltării psihice generale a copilului, ca şi asupra
pregătirii sale în vederea părăsirii instituţiei. Sunt deosebit de importante:
dezvoltarea unor relaţii stabile între copii şi personal, cultivarea unui sens al
identităţii individuale şi formarea unor deprinderi practice.
 Instituţionalizarea trebuie făcută numai în urma unui proces în care
alternativele la îngrijirea rezidenţială să fie luate în considerare în mod proritar.
 Cea mai bună modalitate de îngrijire rezidenţială este cea care oferă un
mediu ambiant de tip familial, compus din unităţi mici de îngrijire, în care trăiesc
laolaltă copii de vârste şi de sexe diferite.
 Dezvoltarea optimă a copilului trebuie sprijinită activ, incluzând:
stimularea adecvată pentru sugari, continuitatea personalului în îngrijirea
copilului, sprijinirea dezvoltării individualităţii, elaborarea unor planuri de lungă
durată pentru dezvoltarea fiecărui copil şi revizuirea lor sistematică, ascultarea
copilului în privinţa oricărei decizii care se ia în legătură cu el.
 Integrarea în comunitate se poate realiza prin amplasarea instituţiilor
rezidenţiale în comunităţi (nu în afara acestora), prin sprijinirea integrării copiilor
din instituţii în formele de învăţământ comunitare, prin încurajarea unor diferite
forme de legături între copiii din instituţii şi membrii adulţi sau minori ai
comunităţii.
  Contactul cu membrii familiei naturale este deosebit de important pentru
copiii aflaţi în instituţii şi trebuie încurajat (în afara acelor cazuri în care astfel de
întâlniri nu servesc interesul primordial al copilului). Aceasta înseamnă că în
majoritatea cazurilor trebuie încurajate vizitele părinţilor, corespondenţa cu
părinţii şi fraţii, plasarea copiilor în instituţii aflate cât mai apropiate de domiciliul
părinţilor naturali şi plasarea împreună a fraţilor; de asemenea, se pune accent pe
formarea specială a lucrătorilor sociali în domeniul muncii cu familia, în vederea
reintegrării copiilor în propriul lor cămin.
 Directorilor de instituţii rezidenţiale li se cere să sprijine procesul de
schimbare din instituţiile rezidenţiale de copii în direcţia adecvării lor principiilor
care decurg din Convenţia pentru Drepturile Copilului.

Concluzii
Am prezentat mai sus câteva idei legate de situaţia dinainte şi de după 1989 a
ocrotirii copilului în afara familiei sale naturale. Perspectiva optimistă, care speră
în ameliorarea acestei situaţii prezentate în paginile de mai sus - situaţie pe care o
putem cataloga ca fiind încă gravă - se bazează pe de-o parte pe înnoirea deja
începută a sistemului de legi care priveşte protecţia copiilor aflaţi în situaţii dificile,
pe de altă parte pe extinderea unei noi reţele de specialişti autohtoni, care au
cunoştinţe şi deprinderi profesionale şi dorinţa unor schimbări calitative în ocrotirea
copiilor. Sursele de optimism nu constituie însă, din păcate, garanţii ale
schimbărilor fundamentale necesare în politicile sociale destinate familiilor.
Problemele sunt rezolvabile numai în cadrul unor ample măsuri sociale, destinate să
prevină abandonul, să reducă numărul copiilor la care există riscul de a fi abuzaţi şi
să încurajeze plasarea unui număr mai mare de copii după modelul familal, în afara
marilor instituţii.

Întrebare
Care ar fi măsurile pe care le–aţi urgenta pentru reducerea numărului de copii
instituţionalizaţi?

Bibliografie
Alderson, P. (1995). Listening to children: chidren, ethics and social research. GB:
Barnado's.
Anuarul Statistic al României. Editat de Comisia Naţională de statistică, Buc., 1996.
Black, M., Smith, C. (1997). Drepturile copiilor instituţionalizaţi. Raportul
Conferinţei Europene, 6-8 mai, 1997, Bucureşti.
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educational S.A., Bucureşti.
Hornea, D. (iunie-iulie, 1992). Studiu privind situaţia leagănelor de copii din
România; Studiu privind situaţia caselor de copii din Romania, document al organizaţiei
Ocrotiţi Copiii.
Iluţ, P., Rotariu, T., Mezei, E., Sabău, V. (1997). Resurse sociopsihologice ale
restrângerii abandonului şi instituţionalizării copiilor (în judeţul Cluj). În: D. Gál, C.
Mureşan coordonatori), Ghidul Social al judeţului Cluj 1997, Piteşti: Ed. Paralela 45.
Lăzărescu, D. (1994). Se caută familii pentru copii - Conferinţa de presă a
Comitetului român pentru adopţii, în Viaţa medicală, nr.45, 11 XI.
Macavei, E. (1989). Familia şi casa de copii. Bucureşti: Editura Litera.
Mihăilescu, E. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. În: E.
Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă
socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis
(Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit
de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul pentru
Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
Roth, M. (1992). Child Welfare and Socio-economic status, Social Work Conference in
Debrecen, unpublished research.
Stephenson, P., Anghelescu, C., Stativa, E., Pasti, S. (Ian. 1997). Cauzele
instituţionalizării copiilor din România. UNICEF, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi
Familie, Bucureşti.
Tatu-Castlen, M. (1996). Îşi poate permite România să refuze? Costurile şi
beneficiile implementării alternativelor bazate pe comunitate, la îngrijirile
instituţionalizate. Departamentul pentru Protecţia Copilului, UNICEF, Bucu-reşti.
Tobis, D., Krantz, J., Meltzer, J. (august 1993). Descrierea şi analiza administrării
sistemului de protecţie socială pentru copii şi familii din România cu recomandări pentru
acţiune, UNICEF, România.
UNICEF, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Guvernul României.
(1997). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti.
Ward, H. (Ed.). (1995). Looking after children.. London: HMSO.
Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În: E. Zamfir & C.
Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
Zamfir, E. (1995). Sărăcia: teorii şi factori. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici
sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.