Contract de cercetare nr.

52126/2008
Proiect PNII Parteneriate „Îmbunătăţirea managementului structurilor de
producţie din regiunea de dezvoltare Sud Muntenia în scopul cresterii
competitivitatii exploataţiilor agricole”
Etapa nr. 1 „Analiza structurilor de producţie în agricultura României în
procesul de integrare europeană”,
Valoare 12295,00 lei
Tema: ANALIZA STRUCTURII ŞI A EVOLUŢIEI PRODUCŢIEI
AGRICOLE ÎN ETAPELE DE PRE – ŞI POSTADERARE

R E Z U MAT

Autori:
Prof.univ.dr. Voicu Radu
Conf.univ.dr. Năstase Mircea
Lector univ.dr. Ion Raluca Andreea
Lector univ.dr. Trică Carmen
Sandu Georgeta
 Introducere
Lucrarea prezintă un studiu documentar al structurii de producţie în agricultură, având ca
obiectiv identificarea modificărilor de natură structurală din agricultura României, cauzele care au
determinat aceste modificări şi implicaţiile sociale şi economice ale acestora.
Metodologia utilizată a fost studiul documentar şi analiza cauzală, utilizând datele statistice
din anuarele statistice şi din ancheta structurală din agricultură, realizată în anul 2008.
Principalele rezultate arată că ramura vegetală are o pondere mai ridicată în valoarea
producţiei agricole, decât ramura creşterii animalelor. În agricultura românească, în structura
producţiei acesteia predomină cultivarea plantelor (60%). Structura producţiei ramurii agricultură
este determinată de mulţi factori, un rol însemnat având condiţiile naturale, dar şi tradiţia formată
de-a lungul timpului. Acesta reprezintă motivul pentru care, în prima parte a lucrării, s-a realizat o
scurtă prezentare a critalizării structurii de producţie în agricultură. În partea a doua a lucrării este
analizată structura de producţie în perioada pre şi post aderare.

Cristalizarea structurilor de producţie

Începuturile practicării agriculturii ne trimit, pe firul istoriei, cu multe mii de ani în urmă,
ele fiind legate de modificarea comportamentului omului în asigurarea hranei, care, treptat, din
culegător şi vânător a devenit cultivator de plante şi crescător de animale. Intervenţia omului a
condus la apariţia agriculturii. Acţiunea umană a fost însoţită de „injectarea” de energie , de la cea
biologică (a omului şi a animalelor de muncă) până la cea care se reînnoieşte sau cea fosilă,
ajungându-se în epoca modernă, în anumite ţări, la o agricultură intensivă de înaltă productivitate.
Aria răspândirii omului pe glob şi condiţiile geografice, care au determinat existenţa unei
flore şi a unei faune diferenţiate, au făcut să se ia în cultură şi, respectiv, în procese de creştere
controlată unele specii de plante şi de animale existente în cadrul natural în care trăia fiinţa umană.
S-au delimitat, astfel, domenii de activitate agricolă diferenţiate, care, în decursul timpului, au dus
la cristalizarea a ceea ce actualmente numim ramuri de producţie. În mod firesc, a rezultat pentru
agricultura fiecărei ţări structura de producţie.

Determinări multiple
Imaginea agriculturii din diverse ţări este redată prin structuri de producţie diferite. Alături
de condiţiile naturale, asupra formării structurilor de producţie şi-au pus amprenta şi cele de natură
economică, istorică, şi, chiar, cutume religioase care interzic consumarea numitor produse şi, ca
urmare, ramurile care le produc nu se regăsesc în cultură.
Structurile de producţie practicate în agriculturile din diverse ţări se caracterizează nu numai
prin felul ramurilor, ci şi prin proporţiile care se stabilesc între ele, în decursul timpului.
Modificările structurale sunt generate de modul de manifestare specific diverşilor determinanţi ai
structurii de producţie. Intensitatea lor poate fi diferită, după cum este vorba de practicarea unei
agriculturi de subzistenţă sau a uneia comerciale, conectată la fluxurile economice interne şi
internaţionale de bunuri agricole.
În politicile de dezvoltare a agriculturii, alături de proporţiile dintre diferitele ramuri,
prezintă interes şi cele care se formează între cele două mari părţi ale agriculturii: producţia
vegetală şi creşterea animalelor.
Agriculturile dezvoltate se caracterizează prin ponderi ridicate ale creşterii animalelor în
producţia agricolă. Se ajunge, în cazul unor ţări, la preponderenţa creşterii animalelor în producţia
agriculturii. Un asemenea mod de a privi lucrurile este urmarea faptului că zootehnia oferă produse
de mai mare valoare decât cultivarea plantelor, mărind aportul absolut al agriculturii la crearea
valorii adăugate brute şi, implicit, a PIB-ului.
Creşterea animalelor prezintă avantaje şi în planul veniturilor pe care le oferă celor pe care
o practică, al gradului de ocupare a forţei de muncă , ca şi în ceea ce priveşte obţinerea
îngrăşămintelor naturale al căror rol fertilizator este bine cunoscut, în condiţiile încercărilor de a
practica o agricultură ecologică.
La nivelul agriculturii se poate interveni prin politicile care se promovează faţă de producţie
vegetală şi, respectiv, faţă de creşterea animalelor, imprimând un ritm de creştere mai rapidă celei
din urmă.
 Structura de producţie a agriculturii româneşti
Structura de producţie a agriculturii româneşti s-a format, desigur, sub influenţa unor factori
de natura celor amintiţi mai înainte. Ca urmare, ea conţine ramuri care sunt specifice zonei
temperate în care este amplasată ţara noastră.
Dimensiunile fiecărei ramuri rezultă din agregarea suprafeţelor sau a efectivelor de animale,
care se regăsesc la nivelul exploataţiilor agricole. Acestea depind de deciziile celor care exercită
managementul exploataţiilor agricole.
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial până la aplicarea Legii Fondului
funciar (18/1991), structura de producţie era rodul unor decizii din afara exploataţiilor, specifice
conducerii centralizate a economiei şi, în particular, a agriculturii.
Datorită complexităţii sale‚ determinată de mulţimea ramurilor posibile de a fi practicate, a
raporturilor dintre acestea şi de efectele pe care le generează asupra economiei exploataţiilor
agricole, structura de producţie are o încărcătură decizională deosebită. Mai mult, managerii trebuie
să ţină seama de o serie de factori (schema 1) :
Schema 1
Nr. Domeniul căruia Factorii
crt. îi aparţin factorii
1 Mediul natural • Favorabilitatea terenului pentru diferite culturi:
- temperatura ;
- precipitaţii ;
- fertilitatea solului;
- înclinaţia pantei;
- pânza de apă freatică;
• Variaţia, în timp, a factorilor de mediu.
2 Piaţa • Cererea manifestată pe piaţă pentru diferite produse;
• Preţurile produselor;
• Concurenţii reali şi potenţiali;
• Presiunea exercitată de produsele importate.
3 Capitalizarea • Capitalul fix;
exploataţiilor • Capitalul circulant;
• Modalităţi de asigurare a diferitelor componente ale
capitalului;
• Capitalul funciar – suprafaţa de teren deţinută.
4 Politicile agricole • Susţinerea unor culturi ale căror produse sunt absolut
necesare, dar sunt deficitare în raport cu cererea.
5 Psihosocial • Tradiţia, venind din perioade îndepărtate ;
• Înclinaţiile şi aptitudinile producătorului (opţiunea
pentru o cultură dintre cele solicitate de piaţă se va face în
funcţie şi de satisfacţia pe care activitatea respectivă o
asigură producătorului);
• Comportamentul productiv al comunităţilor rurale .
6 Riscul şi • Înlăturarea unor efecte ale riscului natural şi ale
incertitudinea incertitudinii determinată de modificarea amplasării în timp a
precipitaţiilor;
• Contracararea unor efecte ale incertitudinii legate de
vânzarea produselor .
7 Tipul de • Nevoile de consum ale membrilor familiei, în cazul
exploataţie exploataţiilor de subzistenţă;
• Asigurarea unor „consumuri intermediare ”.
Structura de producţie a agriculturii româneşti se caracterizează, în mod firesc, printr-o
anumită stabilitate din punctul de vedere al ramurilor practicate. Dacă urmărim, în timp, structura
producţiei vegetale pentru o perioadă de mai bine de 60 de ani şi la intervale de cca. 20 de ani,
constatăm că oamenii acestor locuri, în condiţii de ordin economic şi social variate, au continuat să
practice, cu mici excepţii, aceleaşi ramuri.
 Din analiza seriile de date statistice se observă că exceptând ramuri precum „plantele
medicinale şi aromate” şi „căpşuneriile” structura producţiei vegetale din anul 1938 conţine
aceleaşi ramuri care se regăsesc şi în cazul celor din anul 1989 şi 2006.
Diferenţele dintre structurile de producţie dintre cei 3 ani, menţionaţi mai sus, se regăsesc în
proporţiile pe care le deţin diferitele ramuri în suprafaţa cultivată. Aceste modificări sunt
determinate de schimbările intervenite în influenţa unor factori, dar şi de apariţia unora noi.
Deosebirile sunt destul de mari şi în ceea ce priveşte amploarea fiecărei ramuri.
Într-o perioadă în care României i se atribuia calitatea de „grânar al Europei” , nu trebuie
omis faptul că erau predominante culturile cerealiere, acestea deţinând aproape 87% din suprafaţa
cultivată.
Structura de producţie din vremea respectivă apare ca unilaterală, un fel de monocultură.
Raportată la condiţiile actuale, agricultura de atunci prezintă dezechilibre structurale. Ramuri care
produceau materii prime şi cele din care rezultau produse pentru un consum echilibrat al populaţiei
aveau o reprezentare nu tocmai puternică.
În timp, structura a cunoscut modificări. Astfel, suprafaţa cultivată cu cereale s-a redus,
ponderea lor înregistrând un minim de 61,2%, în anul 1989. După acest an, ponderea deţinută de
cereale a început să crească, acest lucru fiind urmare şi a faptului că s-a diminuat suprafaţa totală
aflată în cultură. În ceea ce priveşte celelalte ramuri, este evidentă extinderea lor în perioada
precedentă anului 1989.
Au crescut suprafeţele cultivate cu plante tehnice (s-au constitut întreprinderi în industria
alimentară, cum ar fi cele de prelucrare a sfeclei de zahăr, în industria uşoară, acestea având nevoie
de materii prime), cu legume şi cartofi (consumul populaţiei), cu plante de nutreţ (creşterea
efectivelor de animale) etc.
După anul 1989, s-au redus suprafeţele cultivate cu plante tehnice pentru alte industrializări,
în special cea deţinută de sfecla de zahăr. Această cultură este costisitoare, exploataţiile individuale
au resurse financiare limitate şi, în plus, produsul nu se adresează unor nevoi ale familiei.
Consecinţa imediată a fost că întreprinderile de procesare nu au dispus de materia primă. Ponderea
ridicată a platelor tehnice în structura de producţie este consecinţă a creşterii suprafeţei ocupate de
cultura de floarea soarelui, determinată de cererea faţă de consumul de ulei alimentar. Este cunoscut
faptul că floarea soarelui este o cultură „rapace”, practicarea sa influenţând negativ fertilitatea
solului. S-a mărit, de asemenea, suprafaţa cultivată cu rapiţă, urmând să fie satisfăcute anumite
nevoi industriale şi energetice.
Anii ,90 s-au caracterizat şi prin reducerea suprafeţelor cultivate cu legume şi cartofi. O
anumită revigorare a acestor culturi se observă după anul 2000, fără a se atinge, însă, suprafeţele pe
care le deţineau în anul 1989. Ponderea lor crescătoare este consecinţă a diminuării suprafeţei totale
cultivate.
Suprafeţele deţinute de vii şi livezi s-au redus continuu, după anul 1990. Pe o perioadă
scurtă, până în anul 1993, viile s-au extins (s-au plantat hibrizi producători direct, în gospodăriile
individuale). În anul 2006, viile şi livezile reprezentau numai 80,6% şi, respectiv, 67% din ceea ce
exista în anul 1989. Acest declin este nedorit, dacă avem în vedere relevanţa unor asemenea ramuri
pentru nivelul de dezvoltare a agriculturii.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, speciile crescute (ramurile) sunt aceleaşi, în
perioadele la care se face trimitere. Faţă de anul 1989, şi la unele specii, chiar faţă de anul 1938,
efectivele au scăzut. Predomină creşterea tradiţională a animalelor.

Tendinţe ale structurii de producţie în perioada pre şi postaderare

În perioada de preaderare la UE se menţin tendinţele, de după anul 1990, privind structura
de producţie din agricultură. Modificări semnificative s-au întâlnit în cazul unor culturi, mai cu
seamă a celor utilizate pentru obţinerea de uleiuri vegetale, cum ar fi rapiţa şi floarea-soarelui.
Comportamentul productiv al exploataţiilor agricole, în special al celor familiale care sunt,
după cum se ştie, preponderente în numărul total de exploataţii, nu s-a schimbat, orientându-se către
aceleaşi ramuri şi culturi, în plus, putându-se aprecia că s-au păstrat şi proporţiile dintre ele.
Cerealele pentru boabe deţin, în continuare, o pondere ridicată, ajungând şi la 70,7%, în anul
2001, din suprafaţa cultivată. Motivaţia este aceeaşi, asigurarea consumului de produse
agroalimentare al familiilor şi a unor „consumuri intermediare” .
 Leguminoasele pentru boabe au înregistrat scăderi ale suprafeţei, fiind mai puţin solicitate,
mai cu seamă mazărea pentru boabe. Din punct de vedere tehnic ele sunt, însă, recunoscute prin
faptul că „lasă” solul bogat în azot, ceea ce are efecte benefice pentru culturile care succed în
asolament şi rotaţie (când acestea se aplică; fărâmiţarea suprafeţelor face, aproape imposibilă
recurgerea la asolament).
Suprafaţa deţinută de plantele industriale a avut un trend ascendent. Creşterile provin, de
regulă, de la suprafeţele deţinute de rapiţă şi de floarea soarelui, dar şi de la alte culturi, precum soia
şi plantele medicinale şi aromatice. Astfel, suprafaţa cultivată cu floarea soarelui a crescut, dar a
cunoscut şi variaţii de la un an la altul, atingând un nivel maxim în 2003, după care a înregistrat
diminuări. În cazul culturii de rapiţă, suprafaţa a sporit mai mult în ultimii ani din perioada de
referinţă, triplându-se în 2007 faţă de 2006. Asemenea fenomene sunt urmarea faptului că s-a
amplificat cererea faţă de producţia de seminţe de rapiţă şi de floarea soarelui, văzute ca resurse
pentru obţinerea unor forme de energie. Acesteia i se adaugă, desigur, consumul de ulei alimentar.
Suprafaţa ocupată de culturile legumicole se menţine, cu excepţia a doi ani, aproape
constantă, cu toate că, începând cu 2004, aceasta cuprinde şi suprafaţa grădinilor familiale, a serelor
şi solariilor, a culturilor intercalate şi succesive. Rolul legumelor în alimentaţia populaţiei reclamă
extinderea acest or culturi.
Plantele rădăcinoase au deţinut, în suprafaţă totală cultivată, o pondere ce poate fi apreciată
ca având un nivel constant, 4%. Preponderentă este cultura cartofilor căreia, în anul 2007, îi
reveneau 86,5% din suprafaţa deţinută de această ramură. Suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr este
redusă, dinamica ei este, încă, ascendentă. Este cunoscută că diminuarea , după anul 1990, a
suprafeţei cultivată cu sfeclă de zahăr a avut consecinţe puternic negative asupra funcţionării
fabricilor de producţie a zahărului, multe capacităţi fiind închise. Situaţia se menţine şi în prezent.
Furajele verzi din teren arabil înregistrează , ca mărime a suprafeţei deţinute, o dinamică
descendentă, ceea ce poate ridica problema gradului în care se asigură furajarea raţională a
animalelor. Poate fi urmare şi a faptului că efectivele de bovine şi ovine s-au diminuat (aşa după
cum se va vedea), faţă de cele din anul 1999, cu 6,6% şi, respectiv, cu 8,7%.
Suprafaţa cu vii a crescut până în anul 2003. Este posibil ca această sporire să se refere, în
principal, la viile hibride înfiinţate de exploataţiile familiale. După anul amintit se produce o
diminuare a suprafeţei viticole, astfel că în 2007 viile pe rod reprezentau numai 71,8% din ceea ce
exista în anul 1999.
Livezile au înregistrat scăderi continue, suprafaţa deţinută fiind cu aproape 41% mai mică,
în anul 2007, faţă de existentul din 1989. Multe plantaţii au fost dezafectate, ceea ce s-a regăsit şi în
cazul viilor.
În ceea ce priveşte ramurile specifice creşterii animalelor, efectivele de animale, aflate în
proces de diminuare după anul 1990, au continuat să se reducă şi în perioada următoare anului
1999, procesul fiind regăsit în cazul bovinelor, al porcinelor şi chiar al ovinelor, cu toate că în 2007
se regăseşte o uşoară sporire a efectivelor la ultimule două specii. În acelaşi timp, s-a înregistrat
sporiri de efective la caprine, păsări şi la numărul de familii de albine.
O posibilă explicaţie a stării de lucruri, prezentate mai sus, ar putea fi faptul că exploataţiile
familiale, în calitate de principal deţinător al efectivelor de animale, îşi dimensionează numărul
acestora raportându-se la propriile nevoi şi mai puţin la desfacerea de animale vii şi de produse
animale pe diverse pieţe. Este o consecinţă a cunoscutului lor caracter de subzistenţă.
Reducerea de efective la cele 3 specii s-a produs în proporţii diferite. Au fost mai mari la
porcine şi ovine şi mai mici la bovine.
În cazul bovinelor diminuările de efective au fost cuprinse între 3% şi 11%.
Efectivele de porcine au înregistrat o scădere puternică în anul 2001, aceasta fiind de 40%.
După acest an se constată un reviriment, efectivul de animale apropriindu-se, în anul 2006, de cel
din 1999, reprezentând 94,7% faţă de acesta din urmă, pentru ca în 2007 să se reducă în mod
accentuat.
Efectivul de ovine a avut o dinamică asemănătoare cu cea înregistrat de cel de porcine,
numai că scăderea din anul 2001 nu a fost la fel de puternică, iar în 2006 a reprezentat 91,3% faţă
de anul luat ca bază de comparaţie, iar în 2007 a înregistrat o uşoară creştere (1,5%).
Numărul de cabaline, este adevărat că a crescut, însă acest lucru s-a produs în mică măsură,
în plus se observă, în anii 2005 şi 2006 o uşoară diminuare a efectivului acesta redresându-se în
2007 (+1%). Creşterea numărului de cabaline este urmarea faptului că, din cauza unei capitalizări
reduse a exploataţiilor familiale, se recurge la energia animalelor, în cazul de faţă a cabalinelor,
pentru efectuarea unor lucrări agricole, pentru transportul produselor agricole după recoltare,
precum şi pentru alte nevoi ale familiei.
Este îmbucurător faptul că a sporit efectivul de păsări şi numărul de familii de albine, ramuri
recunoscute prin aportul produselor lor la asigurarea unei alimentaţii raţionale a oamenilor.

Producţia totală
Rezultatele de producţie ale agriculturii pe domenii (ramuri) de activitate s-au aflat, desigur,
sub influenţa suprafeţelor şi, respectiv, a efectivelor de animale deţinute de acestea, precum şi a
nivelurilor randamentelor (producţiilor medii) la unitatea de suprafaţă şi pe cap de animal.
În domeniul vegetal, producţiile totale au variat mult de la un an la altul urmarea faptului ca
şi suprafeţele cultivate şi producţiile medii au cunoscut o variabilitate anuală semnificativă.
Este cunoscut faptul că deosebirile în nivelul de dezvoltare înregistrat de agriculturile
diferitelor ţări se regăsesc, în principal, în ceea ce se obţine la ha sau pe cap de animal. De aceea,
este nevoie ca atenţia să fie îndreptată spre ceea ce se realizează, prin prisma acestora indicatori
calitativi, nivelul lor având legătură , între altele, cu costurile la care se obţin produsele şi, deci, cu
competitivitatea acestora pe piaţă.
În ceea ce priveşte culturile de câmp, se constată niveluri reduse ale randamentelor,
comparativ cu ceea ce se obţine în agriculturile dezvoltate . Mai mult se observă, din păcate, o
tendinţa accentuată de reducere, în ultimii ani din perioadă, a randamentelor.
În anul 2007, producţiile la hectar au reprezentat cca. ½ din cele realizate în anul 1999. În
lipsa irigaţiilor seceta a „dijmuit” puternic producţia.
Chiar şi în condiţii climaterice normale, nivelul redus al randamentelor este determinat de
caracterul precar al unor tehnologii de cultivare practicate de exploataţiile familiale. Nu se execută
întreaga gamă de lucrări, cantităţile de îngrăşăminte sunt reduse, iar, de multe ori, se foloseşte
sămânţă care nu îndeplineşte standardele de calitate.
Dintre culturile de câmp, numai sfecla de zahăr a cunoscut o creştere a producţiei la hectar
în 2007 aceasta fiind cu 68,1%. Dar, şi cel mai mare nivel al producţiei la hectar, 36320 kg, este
departe de ceea ce înregistrează exploataţiile din UE, cultivatoare de sfeclă de zahăr.
Producţia animală a cunoscut, în cazul fiecărui produs (carne, lapte, lână, ouă etc.) tendinţe
diferite.
Dacă avem în vedere producţia de carne (greutatea în viu a animalelor destinate sacrificării
pentru carne) de bovine, precum şi de ovine, aceasta a manifestat o tendinţă de reducere. Este
adevărat că în cazul cărnii de bovine s-au înregistrat creşteri în anumiţi ani, dar, în 2006 s-a ajuns la
nivelul din 1999. Trendul menţionat este urmare directă a diminuării efectivelor. La fel de
importante devin sporul mediu zilnic de creştere în greutate şi durata perioadei de creştere şi
îngrăşare. În lipsă de informaţii, putem aprecia că tehnologiile, mai cu seamă cele tradiţionale, nu
conduc la sporuri mari de creştere în greutate.
În cazul porcinelor, producţia de carne a fost în scădere , iar la ovine aceasta a înregistrat
variaţii, în ultimii doi ani din perioadă aflându-se sub nivelurile din anul 1999.
Dacă avem în vedere carnea de pasăre, lucrurile stau ceva mai bine. Au sporit atât efectivele,
cât şi producţia de carne. Este adevărat, însă, că plusurile de efectiv au cunoscut un ritm mai mare
decât cel înregistrat de producţia de carne. Explicaţia s-ar putea regăsi în faptul că ar fi putut să
crească „efectivele matcă” ale speciilor, dar şi în ceea ce priveşte „greutatea păsărilor la
sacrificare”. Posibilităţile de detaliere a informaţiilor ar conduce la certitudini în sensul celor
afirmate mai sus. Producţia de lapte a crescut pe fondul unei uşoare sporiri a efectivelor de vaci.
Este adevărat că producţia totală de lapte include şi laptele de ovine şi de caprine. Pe ansamblu,
producţia de lapte a fost, în 2006, cu aproape 27% mai mare decât în 1999.
În cazul păsărilor mai rapid decât efectivele a crescut producţia de ouă. Determinantă în
această situaţie este producţia medie de ouă pe cap de pasăre. Se poate deduce că a crescut
producţia medie, ceea ce este un factor favorizant pentru raţionalizarea costurilor unitare de
producţie.
Cea mai bună situaţie se înregistrează la mierea extrasă. În 2006 s-au obţinut cu peste 63%
mai multă miere decât în anul 1999.
Cel mai bun an melifer a fost 2004, când s-a depăşit producţia din 1999 cu 71,7%.
 Producţia de lână s-a redus, numai în 2006 a depăşit nivelul din 1999. S-au diminuat
efectivele. Producţia medie pe cap de animal a avut, însă, un trend ascendent. Aşa se face că, deşi
efectivul de ovine a fost mai mic în 2006 decât cel din 1999, producţia totală de lână a crescut.

Producţia ramurii agricultură

Aprecierea rezultatelor de producţie pe ansamblul agriculturii , nu se poate face decât,
desigur, recurgând la unităţi de măsură monetare, pentru a putea face însumările necesare.
„Producţia ramurii agricultură”, astfel calculată, are o puternică tendinţă de creştere. Ea este
mai mare de aproape 4 ori faţă de ceea ce statistica oficială înregistra în anul 1999. O asemenea
dinamică nu poate fi „ruptă” de nivelul preţurilor. În condiţiile în care la unele culturi şi specii de
animale producţia totală a scăzut, valoarea mai mare poate proveni , desigur, şi de la creşterile
înregistrate în cazul altor ramuri sau culturi , dar şi prin preţ. Este de dorit să sporească, în
continuare, „masa” de bunuri agricole obţinute, acţionându-se, mai cu seamă, asupra randamentelor
la hectar şi pe cap de animal.
În ceea ce priveşte „producţia ramurii agricultură”, un interes major prezintă şi raportul care
se stabileşte între contribuţiile celor două mari componente – cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor, la realizarea acesteia.
Structura „producţiei ramurii agricultură” este determinată de mulţi factori, un rol însemnat
având condiţiile naturale (favorabilitatea pentru cultivarea plantelor) dar şi tradiţia formată de-a
lungul timpului. În agricultura românească, în structura producţiei acesteia predomină cultivarea
plantelor, depăşind 60%, în anumiţi ani s-a apropiat de 70%.

Trebuie ţinut seama că agriculturilor dezvoltate le este specific alt raport între cele două părţi
ale producţiei agricole. Pe ansamblul Uniunii Europene creşterea animalelor deţine peste 52%. De
aceea, este necesară extinderea creşterii animalelor.
Prin intermediul animalelor, produse puţin valoroase (furajele) se transformă în produse cu
valoare mult mai mare. În urma proceselor transformatoare se adaugă valoare, ceea ce măreşte
aportul agriculturii la creşterea economică.

Bibliografie:
1. Dobre, Iuliana – Managementul structurii de producţie în exploataţiile agricole, Editura
ASE, Bucureşti, 2003;
2. Davidovici, I - Procese decizionale şi performanţa economică în exploataţia agricolă,
IRLI, Bucureşti, 2002;
3. Parpală, O. – Economia agriculturii sau Politica agrară la români, ASE, Bucureşti, 1995;
4. Voicu, R. – Economia şi managementul exploataţiilor agricole, Editor Tribuna
Economică, Bucureşti, 2000;
5. Voicu, R., Dobre, Iuliana – Organizarea si strategia dezvoltării unităţilor agricole,
Editura ASE, Bucureşti, 2003;
6. Voicu, R., Dobre, Iuliana – Tendinţe ale structurii de producţie în agricultură, Revista
Tribuna Economică nr. 28/2008.
7. x x x - Anuarul statistic al României 1990-2007, Institutul Naţional de Statistică,
Bucureşti
8. x x x – Ancheta structurală în agricultură 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti,
2008