Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de integrare europeană,
deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni:
Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul
poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează
puterile Parlamentului European şi lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte,
CEE devine Comunitatea Europeană (CE).
NAŞTERE
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât şi interne. Pe plan
extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva reunificării Germaniei au condus la
luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele
membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor
reforme.
Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una privind UEM şi
cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi 28 iunie 1988 a încredinţat
unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape
concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe
baza unui memorandum belgian privind relansarea instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care
invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze
necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.
Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două
Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la
Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.
OBIECTIVE
Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei pieţe
comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.
În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:
 consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;
 creşterea eficienţei instituţiilor;
 introducerea unei uniuni economice şi monetare;
 dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
 instituirea unei politici externe şi de securitate comune.
STRUCTURĂ
Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri. Titlul I cuprinde
dispoziţiile comune privind Comunităţile, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară.
Titlul II include dispoziţiile de modificare a Tratatului CEE, iar Titlurile III şi IV modifică tratatele CECO
şi, respectiv, CEEA. Titlul V introduce dispoziţii cu privire la Politica externă şi de securitate comună
(PESC). Titlul VI cuprinde dispoziţiile privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
Dispoziţiile finale se regăsesc în Titlul VII.
Uniunea Europeană
Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunităţile Europene,
Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) şi din Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre îşi exercită împreună suveranitatea
prin intermediul instituţiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică procedura supranumită metoda
comunitară, şi anume Comisia Europeană face propunerea legislativă, Consiliul şi Parlamentul European o
adoptă, iar Curtea de Justiţie asigură controlul respectării dreptului comunitar.
 Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă şi de securitate comună (PESC), prevăzută în Titlul V al
Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuieşte dispoziţiile din Actul Unic European şi permite
statelor membre să întreprindă acţiuni comune în domeniul politicii externe. Acest pilon este supus unui
proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la unanimitate. Rolul Comisiei şi al
Parlamentului este modest, iar jurisdicţia Curţii de Justiţie nu se aplică acestui domeniu.
Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) prevăzute în Titlul
VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acţiuni comune pentru a
oferi cetăţenilor un grad ridicat de protecţie în interiorul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Procesul decizional este, de asemenea, interguvernamental.
INSTITUŢII
Continuând logica Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht consolidează rolul Parlamentului
European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare şi a procedurii de aviz conform este extins. În
plus, tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună
cu Consiliul. Această procedură presupune contacte strânse între Parlament şi Consiliu pentru a se ajunge
la un acord. Mai mult decât atât, tratatul asociază Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei. Este
recunoscut rolul partidelor politice în integrarea europeană. Acestea contribuie la formarea unei conştiinţe
europene şi la exprimarea voinţei politice a europenilor. În ceea ce priveşte Comisia, durata mandatului
este extinsă la cinci ani, pentru a corespunde cu cea a mandatului Parlamentului European.
Ca şi Actul Unic, acest tratat extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru majoritatea
deciziilor supuse procedurii de codecizie şi pentru toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.
Pentru a recunoaşte importanţa dimensiunii regionale, tratatul instituie un Comitet al Regiunilor. Format
din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale, acest Comitet are un caracter consultativ.
POLITICI
Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:
 reţelele transeuropene;
 politica industrială;
 protecţia consumatorilor;
 educaţia şi formarea profesională;
 tineretul;
 cultura.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Piaţa unică este realizată prin introducerea UEM. Politica economică presupune trei elemente. Statele
membre trebuie să asigure coordonarea politicilor lor economice, să instituie un control multilateral al
acestei coordonări şi să respecte anumite reguli de disciplină financiară şi bugetară. Obiectivul politicii
monetare este introducerea unei monede unice şi garantarea stabilităţii acestei monede, prin stabilitatea
preţurilor şi respectarea regulilor economiei de piaţă.
Tratatul prevede introducerea unei monede unice în trei etape succesive:
 prima etapă, de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, începe la 1 iulie 1990;
 a doua etapă începe la 1 ianuarie 1994 şi permite convergenţa politicilor economice ale statelor
membre;
 a treia etapă trebuie să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin crearea unei monede unice şi
instituirea unei Bănci Centrale Europene (BCE).
Politica monetară are la bază Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din BCE şi băncile
centrale naţionale. Aceste instituţii sunt independente de autorităţile politice naţionale şi comunitare.
Există dispoziţii specifice pentru două state membre. Regatul Unit nu s-a angajat să treacă la cea de-a treia
etapă a UEM. Danemarca a obţinut un Protocol care prevede că decizia trecerii sale la cea de-a treia etapă
va fi luată în urma unui referendum.
PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ
 Prin Protocolul privind politica socială anexat la tratat, competenţele comunitare în domeniul social sunt
extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:
 promovarea ocupării forţei de muncă;
 ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
 o protecţie socială corespunzătoare;
 un dialog social;
 dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă;
 integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă.
CETĂŢENIE
Una din marile inovaţii introduse de tratat este introducerea unei cetăţenii europene, care se adaugă
cetăţeniei naţionale. Orice cetăţean care are naţionalitatea unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii.
Această cetăţenie conferă noi drepturi europenilor, şi anume:
 dreptul de liberă circulaţie şi de şedere în interiorul Comunităţii;
 dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi locale în statul în care îşi are reşedinţa;
 dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea unui stat membru, altul decât statul de origine,
pe teritoriul unei ţări terţe unde statul de origine nu este reprezentat;
 dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului.
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII
Tratatul privind Uniunea Europeană a preluat ca regulă generală principiul subsidiarităţii, care era aplicat
politicii de mediu în Actul Unic European. Acest principiu afirmă că în cazul în care Comunitatea nu are o
competenţă exclusivă, aceasta nu intervine decât dacă obiectivele pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar decât la nivel naţional. Articolul A prevede că Uniunea ia „decizii la nivelul cel mai apropiat
posibil de cetăţeni”.
POST MAASTRICHT
Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin instituirea
Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea integrării europene la
noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică.
Conştiente de evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea modificărilor
instituţionale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop, articolul N
prevede convocarea unei Conferinţe interguvernamentale în 1996.
Această conferinţă a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.
MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI
 Tratatul de la Amsterdam (1997) Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor
Uniunii şi instituirea unei politici comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din
materiile care intrau anterior sub incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne,
măsuri menite să apropie Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite
state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum
şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
 Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la
Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în
1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre
extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de
cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007)Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta
elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte
Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări
semnificative privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia
competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a
deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase
 politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri
în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:
 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor membre ale
Comunităţii Europene la cincisprezece.
 Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei,
Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003) Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii
Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
 Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005).Acest tratat creşte numărul statelor membre ale
Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.
Sinteză
În sinteză, prevederile Tratatului de la Maastricht pot fi structurate astfel:
 Modificări şi completări ale celor 3 Tratate existente, instituind C.E.C.O., C.E.E. şi
EURATOM. Tratatul C.E.E. se va numi, de acum înainte, Tratatul C.E., iar
Comunitatea economică europeană - Comunitatea europeană;
 Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în special, între
autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare. Aceste dispoziţii fac parte din Tratatul
general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt integrate celor 3 Tratate cu privire la
C.E.C.O.,C.E.E. şi EURATOM. Raţionamentul constă în faptul că mai multe state membre nu
sunt,încă, pregătite să transfere Comunităţilor întreaga competenţă în aceste domenii;
•Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună. Aceasta constituie un capitolseparat, în
afara conţinutului celor trei tratate anterioare;
•Dispoziţii privind politica socială. De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede o
cetăţenie unională. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii.
V. Concluzie
Continuând opera Actului unic european, Tratatul de la Maastricht, ameliora funcţionareainstituţiilor
comunitare şi consolida puterile de codecizie legislativă şi de control aleParlamentului european. Cu toate
acestea, lucrările din cadrul instituţiilor nu au fost simplificate.Aceasta pentru că, de atunci, instituţiile au
fost nevoite să răspundă unei duble cerinţe: unadecurgând din gestionarea unei monede unice, Euro, şi
cooperarea în materia politiciieconomice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii.În conformitate cu Tratatul
de la Maastricht a fost iniţiată ConferinţaInterguvernamentală a U.E. ca forum în care pot fi determinate
amendamente la tratateleexistente sau pot fi semnate noi tratate.Conferinţa s-a desfăşurat în trei etape,
respectiv: martie 1996, la Torino; decembrie 1996,la Dublin; iulie 1997, la Amsterdam.Această Conferinţă
a dezbătut problemele privind extinderea U.E. în est şi sud, ajungândîn final la un nou Tratat asupra U.E.
semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam de unde şidenumirea de Tratatul de la Amsterdam care
înlocuieşte Tratatul de la Maastricht.Prin prezentul tratat U.E. doreste să promoveze progresul economic şi
social al populaţieieuropene, ţinându-se cont de principiul dezvoltării durabile şi în cadrul desăvârşirii
pieţei interne,al intensificării, al protecţiei mediului înconjurător şi se pun în aplicare politicile care
asigură progresul paralel în integrarea economică şi celelalte domenii.Cu toate că Tratatul de la Maastricht
instituia, în special, o cetăţenie europeană, adică uncadru al unor drepturi şi obligaţii suplimentare pentru
cetăţenii statelor membre, el nu ofereaacestui cadru un conţinut real;Tratatul de la Maastricht a definit
structurile şi procedurile din acest punct de vedere,lăsând, totuşi, deschisă posibilitatea noilor reforme, atât
în domeniul politicii externe, cât şi în celal apărării.