Examenele paraclinice care evidenţiază direct aparatul locomotor

 radiografia osoasă,
 ecografia părţilor moi,
 tomografia axială computerizată,
 tomodensimetria osoasă,
 rezonanţa magnetică nucleară.

RADIOGRAFIA OSOASĂ
 trebuie interpretată numai în context clinic
 efectuate static permit decelarea unor modificări ale aparatului locomotor

 efectuate în dinamică permit urmărirea modificărilor în timp precum şi unele aprecieri

asupra eficienţei programului fizical-kinetic aplicat

 este necesar să se acorde suficientă atenţie:

- părţilor moi ale aparatului locomotor,

- calcificărilor intratendinoase sau intraarticulare (tendinita calcifiantă a

supraspinosului, şoarecii intraarticulari, condrocalcinoza),

- leziunilor juxtaarticulare,

- modificărilor structurii osoase (osteoporoza difuză, osteoporoza pătată,

densificarea structurii, liza osului, carii, chisturi etc.).

 multe modificări radiologice, uneori impresionante, nu au corespondent clinic manifestat

prin durere sau alte acuze subiective

 exemplu - pensarea severă a unui spaţiu intervertebral sau un osteofit mare situat anterior,
nu explică în mod automat o lombalgie care poate avea pur şi simplu o altă cauză
(musculo-ligamentară).

Examenul radioizotopic

 este folosit, în special, pentru evaluarea şi cuantificarea proceselor inflamatorii articulare

 metodă capabilă să deceleze modificările din stadiile preradiologice şi s-a dovedit utilă în
următoarele situaţii:

 artrita sacro-iliacă, la debut;

 evidenţierea instabilităţii protezei articulare (artroplastia de şold);

  decelarea unor procese de necroză aseptică a osului încă din faza preradiologică;

 pentru a evalua turn-over-ul osos în maladia Paget;

 pentru a pune în evidenţă prezenţa metastazelor osoase;

 pentru diagnosticarea şi evaluarea osteomalaciei.

Tehnici ecografice şi sinoviografie

 evaluarea părţilor moi aflate în suferinţă precum şi a unor modificări intraarticulare

 sinoviografia (tehnica de lucru cu dublu contrast)

- cea mai bună metodă de urmărire a anatomiei intraarticulare

- permiţând diagnosticarea dezaxărilor genunchiului şi ale umărului, dar şi alte

modificări patologice, cum ar fi:

 ruptura sinovială acută (ruperea unui chist Backer şi diagnostic diferenţial cu o

tromboflebită);

 chisturi sinoviale ce comunică cu cavitatea articulară;

 aderenţe intraarticulare, între burse şi tecile tendoanelor (în special la umăr, pumn,
gleznă);

 leziunile meniscurilor la genunchi;

 drenajul limfatic.

Tomografia axială computerizată

 valoare limitată la:

 stabilirea corectă a dimensiunilor canalului vertebral atunci când se suspicionează

un sindrom de canal îngust;

 densimetrie osoasă cuantificată (în osteoporoză);

 evidenţierea precoce a unei sacro-ileite (în SA).

Rezonanţa magnetică nucleară

 avantaj suplimentar în studierea aparatului locomotor datorită capacităţii de analiză a

ţesuturilor moi.
 utilizarea este limitată de costul ridicat, dar în câteva situaţii preţul crescut se justifică
prin valoarea informaţiilor furnizate:

 studiul coloanei vertebrale cervicale, trunchiul cerebral şi cerebel, structuri ce nu

pot fi abordate foarte corect prin alte metode;

 necrozele aseptice (se depistează mai devreme);

 alterări ale meniscurilor şi alte leziuni ale ligamentelor genunchiului;

 afecţiunile articulare din procesele inflamatorii şi degenerative (evident, foarte

precoce).

Tratamentul fiziokinetic şi recuperarea medicală în sindroamele algo-funcționale

ale pumnului şi mâinii

 Sindroamele algice care induc deficite funcţionale ale mâinii pot fi generate de un număr
mare de afecţiuni de diferite etiologii:
 traumatisme majore,
 microtraumatisme,
 procese reumatismale degenerative sau inflamatorii,
 tulburări vasculare sau neurologice.
 Condiţiile patologice care dau durere la nivelul mâinii:

 1. Monoartropatii
 artrita septică - guta
 condrocalcinoza - RAA
 artrita reactivă.
 2. Artropatii sistemice primitive şi secundare
 artroza -PR
 artropatia psoriazică -LES
 osteomiopatia hipertrofică
 3. Patologia părţilor moi
 tenosinovite
 chistul teno-sinovial
  degetul în resort
 infecţii
 rupturi de tendoane
 maladia Dupuytren
 fasciite
 4. Sindroamele posttraumatice

 5. Tumori
 tumori glomice
 encondroame
 metastaze

 6. Sindroame canaliculare
 sindromul de tunel carpian
 sindromul rotundului pronator
 sindromul de nerv interosos anterior
 sindromul de tunel cubital
 sindromul de canal Guyon
 sindromul de nerv interosos posterior

 7. Sindroame dureroase neuro-reflexe şi neuro-vasculare

 cauzalgia
 sindromul umăr-mână
 sindromul Volkmann
 acrocianoza
 eritromeralgia
 sindromul Raynaud

 8. Dureri proiectate sau referite

 durerea este spontană, foarte intensă şi induce o impotenţă funcţională marcată în:
 artritele şi tenosinovitele septice,
  RAA,
 artropatiile microcristaline
 faza acută a artropatiilor inflamatorii cronice.
 durerea este mai surdă, se exacerbează nocturn în:
 PR - se însoţeşte în mod caracteristic de redoare articulară matinală a
pumnului şi mâinii (de obicei, simetric).
 artroza mâinii – după efort fizic
 Durerea este de intensitate variabilă, de la disestezie până la durere lancinantă, prevalent
nocturnă şi are un teritoriu de distribuţie concordant cu aria de inervaţie senzitivă a
nervului periferic interesat de procesul patologic în:

 sindroamele canaliculare

 Durerea este declanşată de frig prin mecanism ischemic în:

 fenomenele vaso-motorii (fenomenul Raynaud)

 Individualizarea sediului durerii furnizează alte elemente pentru diagnostic

 Localizarea la nivelul articulaţiei trapezo-metacarpiene traduce:

 o rizartroză,

 artopatia psoriazică care are ca sediu al durerii articulaţiile IFD,

 poliartrita reumatoidă - MCF şi IFP

 O serie mai mare de răspândire a durerii trebuie să sugereze o

 patologie tenosinovială - tumefacţie prezentă la un singur deget

 Conectivită - tumefacţii prezente la mai multe degete

 Neuralgii - asociate cu disestezii, hipotrofii musculare

 SAND - tumefacţie globală a mâinii cu aspectul caracteristic al tegumentului

 examenul obiectiv al mâinii constă din:

 inspecţie,

 palpare,

 analizarea mişcărilor pasive şi active,

  examenul neurologic

 unele manevre semiologice particulare

 Inspecţia poate furniza date sugestive pentru diagnostic doar dacă se cunoaşte bine
morfologia normală a mâinii şi semnificaţia abaterilor de la normal

Inspecţia

 De exemplu:

 deviaţiile şi deformațiile degetelor caracteristice pentru PR (deget „în gât de

lebădă", „deget în butonieră", police în Z),

 degetele „în tambur" cu unghiile în „geam de ceasornic" din hipocratismul digital,

 mâna simiană sau în gât de lebădă din afecţiunile neurologice periferice (leziuni
ale nervului cubital, respectiv radial),

 retracţia aponevrozei palmare cu flexia degetelor IV şi V (maladia Dupuytren)

 La nivelul pumnului:

 semnul clapei de pian din PR (datorită subluxaţiei epifizei cubitale distale),

 tumefacţia anterioară (tenosinovită),

 chistul sinovial de pe faţa dorsală a mâinii

 Articulaţiile degetelor pot apărea tumefiate datorită:

 prezenţei unui revărsat lichidian intraarticular,

 datorită imbibiţiei ţesuturilor periarticulare,

 datorită îngroşării osului

 la nivelul degetelor se observă

 chisturi gelatinoase (artroză),

 noduli reumatoizi periarticulari (PR),

 tofi gutoşi,

 xantoame,

 calcificări subcutanate
 aspectul pielii şi al unghiilor:

 acrocianoza,

 fenomenul Raynaud,

 onicopatia psoriazică,

 mici necroze periunghiale (vasculita)

Palparea

 se precizează:

 caracterul modificărilor remarcate în cursul inspecţiei - tumefacţiile sunt moi,

dure, păstoase, fluctuente,

 localizarea punctelor dureroase,

 temperatura cutanată locală - cald - inflamaţie, rece - ischemie

Evaluarea mobilităţii articulare

 activă

 pasivă

 amplitudinile mişcărilor suferă de o mare variabilitate individuală.

 examenul începe prin a cere bolnavului să execute unele mişcări globale, cum ar fi:

 închiderea şi deschiderea pumnului,

 opoziţia policelui,

 abducția lui,

 abducția – adducția degetelor.

 Limitarea amplitudinilor normale de mişcare poate fi imputată :

 afectării articulaţiilor,

 unor reacţii antalgice,

 leziunilor musculo-tendinoase

 leziunilor nervoase
 Testarea forţei musculare şi examenul sensibilităţii mâinii

 încheie examenul obiectiv al mâinii

 acest examen se completează în mod obligatoriu cu examenul funcţional

Teste particulare

 Manevra lui Finkelstein permite identificarea unui proces tenosinovitic localizat la

nivelul tendoanelor muşchilor lung abductor şi scurt extensor al policelui

 Se cere bolnavului să închidă strâns pumnul, cu policele în palmă şi se

efectuează o înclinare forţată a mâinii în înclinaţie cubitală.

 Prin această manevră sunt comprimate tendoanele inflamate pe stiloida

radială şi se declanşează o durere violentă.

 Manevra lui Phalen şi Tinel permite evidenţierea suferinţei nervului median în tunelul
carpian.

 Manevra Phalen

 se cere bolnavului să menţină timp de un minut mâinile unite pe faţa lor dorsală
flectând la maximum pumnul, antebraţele la orizontală.

 în felul acesta nervul median este comprimat în canalul carpian şi în cazul unui
sindrom de tunel carpian apar parestezii în teritoriul de distribuţie a nervului

 Manevra lui Tinel

 constă din poziţionarea pumnului în flexia maximă şi percuţia feţei

anterioare a ligamentului carpian provocând o durere locală şi iradiată,
însoţită de parestezii, strict în teritoriul de inervaţie a medianului

 În caz de leziune a tendonului flexorului superficial,

 bolnavul nu poate flecta degetul dacă examinatorul fixează în extensie

celelalte degete.

 În leziunea tendonului flexorului profund,

 nu poate flecta IFP dacă se blochează în extensie IFD.

 În leziunea extensorului propriu al degetului V,

 nu se poate extinde activ acest deget dacă examinatorul menţine blocate în

flexie celelalte degete.
 Testul pensei (pinch test)

 este util pentru evaluarea integrităţii funcţionale a muşchiului lung adductor şi

lung flexor al policelui.

 în caz de leziune a nervului cubital, scade forţa de contracţie a muşchiului lung

adductor al policelui

 priza latero-laterală dintre police şi index se realizează numai prin acţiunea

lungului flexor al policelui ceea ce implică o flexie pronunţată a IF a policelui
(semnul lui Froment).

 Proba Alen

 furnizează informaţii despre condiţiile circulatorii arteriale,

 utilă în depistarea sindroamelor de apertură toracică.

 se cere bolnavului să închidă şi să deschidă de mai multe ori pumnul, terminând

cu menţinerea pumnului închis.

 în acest timp, examinatorul comprimă artera radială şi cubitală.

 după câteva secunde se cere bolnavului să deschidă pumnul. Ridicând pe rând

compresiunea de pe fiecare arteră, în condiţii circulatorii normale, mâna se
recolorează.

 o întârziere a recolorării trezeşte suspiciunea unei obstrucţii arteriale.

Examene paraclinice

 completează examenul clinic

 aduc elementele necesare diagnosticului diferenţial şi precizarea diagnosticului pozitiv

 examenul radiografic clasic - aduc elementele necesare diagnosticului diferenţial şi

precizarea diagnosticului pozitiv

 scintigrafia - poate fi utilă în diagnosticarea leziunilor părţilor moi (tendoane, teci

sinoviale, chisturi)

 Electrodiagnosticul, inclusiv studiul EMG-stic - examene obligatorii în leziunile

nervilor periferici şi mai puţin folosite în patologia de etiologie reumatismală

 Examenele de laborator - aduc noi elemente necesare, în special, descifrării

 fenomenului inflamator,
  a naturii lui (PR, gută),

 intensităţii lui (VSH, fibrinogen)

 modificări ale constantelor biologice care ar putea fi utile pentru stabilirea

diagnosticului şi pentru diagnosticul diferenţial.

Dureri ale mâinii cauzate de afecţiuni ale părţilor moi

 Tenosinovitele pumnului şi mâinii

 Procesele tenosinovitice ale extensorilor pumnului şi degetelor se evidenţiază ca o

tumefacţie fluctuantă la nivelul treimii distale a antebraţului şi/sau pe faţa dorsală
a pumnului, în raport direct cu traiectul tendoanelor şi al tecilor lor sinoviale.

 poate fi secundară unor suprasolicitări mecanice, unui proces inflamator sau unei
infecţii

 poate avea un caracter acut (durere violentă) sau subacut (durere surdă), iar
uneori este nedureroasă

 mişcările active de extensie, contrarezistenţă provoacă durere şi uneori şi

crepitaţii

 cea mai frecventă este tenosinovita primului tunel dorsal - trec tendoanele lungului
abductor şi scurtului extensor al policelui

 îngroşarea tenosinovială (cel mai adesea de cauză mecanică), poate deveni stenozantă
făcând dificilă alunecarea tendonului

 La examenul obiectiv se individualizează crepitaţii şi durere la palparea stiloidei radiale

şi la mişcările de deviaţie cubitală a mâinii, ca de altfel şi în prizele polici - digitale
efectuate cu forţă.

Examenul funcţional standard – 21 de teste

 două teste pasive pentru articulaţia radio-cubitală (pronație/supinaţie);

 patru teste pasive pentru articulaţiile carpului (flexie-extensie, înclinaţie cubitală-

radială);

 testul pasiv pentru articulaţia carpo-metacarpiană a policelui (în general

mişcările sunt indolore dar pot fi dureroase flexia şi înclinaţia cubitală care întind
tendoanele);
  patru manevre de izometrie a pumnului (flexie-extensie, înclinaţie radială-
cubitală);

 patru manevre izometrice pentru police (flexie-extensie, abducţie-adducţie) în

care extensia şi abducţia sunt dureroase;

 şase teste pentru izometria degetelor (negative).

 Prin palpare, se localizează precis leziunea la nivelul marginii radiale a tabacherei

anatomice care este formată de tendoanele lungului abductor al policelui şi scurtul
extensor care culisează în primul tunel de pe faţa externă.

 Marginea cubitală a tabacherei anatomice este formată de tendonul lungului extensor al

policelui care culisează singur în al treilea tunel pe faţa cubitală a tuberculului radial.

 Cele două tunele se reunesc la extremitatea distală a antebraţului. Acolo este localizată
tenosinovita crepitantă.

 Diagnosticul diferenţial se face cu:

 flegmonul tecilor sinoviale,

 rizartroza policelui,

 leziunea ligamentului lateral extern al policelui,

 tenosinovita radialilor I şi II

 Tratamentul clasic:

 imobilizare în stadiul acut,

 aplicaţii de gheaţă sau comprese reci cu soluţie de sulfat de magneziu,

 ultrasunete cu hidrocortizon,

 laser

 tehnică de masaj particulară - masajul transversal profund - aduce o ameliorare evidentă

şi destul de rapidă

 Tehnica acestui masaj:

 bolnavul aşezat, mâna la marginea mesei cu pumnul flectat.

  terapeutul, cu o mână ţine pumnul flectat şi în acelaşi timp, cu policele, întinde
tendoanele, formând o structură imobilă pe care vor fi mobilizate tecile
tendoanelor.

 Cu degetele de la cealaltă mână se prinde marginea radială la nivelul treimii

inferioare a antebraţului şi policele este aplicat pe tendoane în punctul în care
acestea încrucişează faţa dorsală a radiusului.

 Masajul se realizează printr-o mişcare de supinaţie a antebraţului

 Rezultă un masaj transversal, în raport cu fibrele tendoanelor, tot timpul menţinându-se o

presiune adecvată asupra tendoanelor.

 După 1-3 şedinţe se constată o reducere a tumefacţiei, a durerii şi a crepitaţiilor.

 În momentul în care ameliorarea subiectivă este confirmată obiectiv, se suspendă

tratamentul. Acest lucru se petrece cam după 6-7 şedinţe aplicate în ritm de o şedinţă la
două zile.

 În ceea ce priveşte această tehnică de masaj se cuvin câteva precizări:

 Crepitaţiile ce se percep la palpare confirmă faptul că suprafeţele de alunecare au devenit

rugoase

 Rularea tecii teno-sinoviale într-o mişcare transversală de du-te - vino, împotriva unui
tendon imobil, reface netezirea, luciul suprafeţelor de alunecare, probabil prin mecanism
vascular (hiperemie locală).

 Şi tendoanele flexorilor degetelor pot fi afectate de o serie de procese teno-sinovitice:

 în cursul unor boli sistemice ca PR

 din cauza unor micro-traumatisme sau a unor procese infecţioase

 Teaca tendonului este:

 tumefiată,

 dureroasă la palpare şi

 în mod caracteristic, degetul se află într-o poziţie de semiflexie.

 Extensia sau flexia suplimentară a degetului exacerbează durerea preexistentă.

 datorită modului în care sunt distribuite tecile tendinoase la mână,

 tenosinovitele flexorilor policelui şi degetului mic dau o tumefacţie extinsă până la pumn,
 interesarea tecilor flexorilor degetelor II, III şi IV se manifestă prin tumefacţie localizată
strict la nivelul degetului, „deget în cârnat".

 o formă clinică particulară de tendinită a degetelor, frecvent întâlnită în PR, dar şi la

bolnavi care prestează activităţi manuale de forţă, este „degetul în resort".

 Înţepenirea unui deget, ocazională sau permanentă, se datorează unei îngroşări a tecii
tendonului sau a tendonului,

 blocare a mişcării tendonului în teaca sa la nivelul acoperişului fibros din dreptul

articulaţiei MCF.

 bolnavii se prezintă la medic abia atunci când degetul a rămas mai mult timp blocat în
poziţie de flexie şi tratamentul fizio-kinetic este inoperant fiind indicată rezolvarea
chirurgicală

 În unele cazuri, bolnavii se prezintă la medic pentru o formaţiune chistică

 proeminentă pe faţa dorsală a mâinii,

 de consistenţă fluctuentă,

 dureroasă sau nu,

 cu tendinţă la regresie spontană şi la recidivă.

 Când au un volum mai mare şi devin dureroase, limitează mişcările pumnului.

 Tratamentul este relativ simplu:

 zdrobirea mecanică a formaţiunii,

 exereza chirurgicală.

 Este inutil orice tratament fizical.

 Recidivele sunt frecvente şi nu se datorează tehnicii terapeutice adoptate, ci tendinţei

normale la refacere a chistului.

Tratamentul fizio - kinetic şi recuperarea medicală a leziunilor traumatice ale

tendoanelor mâinii

 Mobilizarea tendonului trebuie efectuată precoce, fără a dezvolta tensiune în tendon cel
puţin în primele 4 săptămâni de la operaţie

 Mobilizarea pasivă se face numai manual, iniţial analitic şi apoi global

 Obiectivul principal, la debutul tratamentului fizio-kinetic trebuie să se limiteze la
redobândirea conştientizării sensului mişcării

 Sub supravegherea kinetoterapeutului, bolnavul solicită tendonul în sensul scurtării sale,

articulaţie cu articulaţie

 Revenirea la poziţia iniţială se face, de asemenea, activ

 Pumnul şi degetele vor fi poziţionate progresiv în poziţii intermediare, fără a pune

tendoanele în tensiune

 Proceduri fizicale cu viză antalgică, trofică tisulară şi antiinflamatorie locală se folosesc

din plin

 La 6 săptămâni, continuând kinetoterapia analitică pasivă şi activă de corecţie a

articulaţiilor degetelor şi pumnului, se introduc progresiv exerciţii împotriva unei
rezistenţe progresive (rezistenţă numai manuală).

 Şedinţele de kinetoterapie scad ca frecvenţă şi cresc în durată.

 După 6 săptămâni, chiar dacă cicatrizarea tendonului operat nu este perfectă, riscul de
rupere este minim (cu excepţia atenţionării în mod special din partea chirurgului).

 Obiectivul recuperării în acest stadiu este de a redobândi maximum de mobilitate în

flexie şi în extensie. Mobilizări active contra rezistenţă se alternează cu posturi contrare
de alungire a tendoanelor.

 Se solicită exersarea tuturor timpurilor de prehensiune incluzând degetul lezat.

Fizioterapia se continuă apelând la proceduri cu efect fibrolitic pentru a rezolva
eventualele aderenţe.

 Pe lângă recuperarea închiderii complete a pumnului şi o extensie completă a degetelor,

va trebui să recuperăm forţa şi rezistenţa la efort a flexorilor şi viteza de contracţie a
extensorilor (deschiderea rapidă a mâinii făcută pumn).

 Terapia ocupațională încheie programul de recuperare funcţională prin activităţi

voluntare care permit exersarea unor gesturi adaptate la solicitarea în primul rând a
structurilor mâinii interesate de leziune tendinoasă.

 ortezarea are un rol deosebit de important şi fără ea, orice program de recuperare, oricât
de corect stabilit şi executat are şanse mai mici de izbândă

 ortezele care sunt purtate în afara şedinţelor de tratament fizio-kinetic sunt acelea care
garantează conservarea oricărui progres înregistrat
 La 3-4 săptămâni de la operaţie, când se îndepărtează pansamentul, tulburările trofice şi
inflamatorii sunt importante (edem, durere etc).

 Orteza de repaus MCF plasează articulaţiile în poziţie protectivă temporară. Această

orteză se va purta tot timpul, în afara şedinţelor de recuperare.

 Ortezele dinamice, de postură, asigură continuitatea programelor de mobilizare articulară

în mod progresiv şi eficace.

 Nu se vor folosi înainte de 35 de zile de la operaţie pentru flexori şi înainte de 42 de zile

pentru extensori.

 Pentru recuperarea leziunilor tendoanelor flexorilor operate, se permite relativ precoce,

mobilizarea pasivă a degetelor doar pentru flexia IFD.

 După 4 săptămâni se începe mobilizarea activă în flexie-extensie.

 O orteză de extensie a ICF şi MCF flectate se poate aplica după 8 săptămâni.

 Deşi recuperarea extensiei IFD este posibilă de cele mai multe ori, totuşi nu trebuie să
surprindă faptul că uneori persistă un deficit de extensie.

 În leziunile traumatice operate ale flexorilor, în afara măsurilor tipice de recuperare

postoperatorie precoce (metoda Kleinert sau metoda Duran), după o lună de la operaţie se
poate începe mobilizarea activă a degetelor în flexie activă a fiecărui deget în parte (de
preferat flexia activă asistată) şi mai târziu flexia lor globală.

 Prudenţă foarte mare deoarece riscul ruperii tendonului persistă până la 45 de zile de la
intervenţie.

 Orteza de protecţie se va purta mereu între şedinţele de kinetoterapie.

 După trecerea a şase săptămâni se poate trece la un program de exerciţii active contra
rezistenţă manuală, completată prin purtarea unei orteze de extensie

 Complicaţiile posibile:

 ruperarea tendonului prin manevre kinetoterapeutice intempestive;

 degetul în cârlig se poate datora unei proaste recuperări, în special unei ortezări
incorecte (atât în ceea ce priveşte indicaţia, cât şi aplicarea ei);

 aderenţele sunt cele mai frecvente în cazul lezării ambelor tendoane ale flexorilor.
Aceste aderenţe sunt datorate unei mobilizări insuficiente sau dificultăţilor de
disociere a tendonului profund de cel superficial. Aceste aderenţe nu cedează
 decât prin mobilizare perseverentă completă cu purtarea unei orteze de extensie
pe o perioadă ce poate ajunge până la 6 luni.

 În cazul leziunii tendoanelor extensorilor, recuperarea este dictată de tipul leziunii:

deschisă sau închisă.

 În cazurile leziunilor tendinoase închise apar două deformaţii tipice: degetul în ciocan şi
degetul în butonieră (cazul rupturilor tendinoase din PR).

 „Degetul în ciocan" corespunde unei rupturi sau a unei dezinserții a tendonului extensor
pe F3.

 Diagnosticată precoce, tratamentul este ortopedic printr-o atelă care imobilizează

IFD şi lasă liberă pulpa degetului permiţând flexia-extensia din IFD.

 Această atelă va fi purtată permanent timp de 6 săptămâni şi în continuare numai

noaptea pentru încă alte 6 săptămâni.

 Această metodă simplă permite reinserţia tendonului şi evită intervenţia

chirurgicală.

 „Degetul în butonieră" corespunde unei leziuni a sistemului extensor în zona III.

 Bandeleta mediană se rupe şi bandeletele laterale se luxează palmar.

 această deformaţie (în afara cazurilor de urgenţă) se va trata prin purtarea unei orteze
metacarpiene de extensie electivă a IFP cu MF în flexie la 50 de grade.

 În paralel, o mobilizare activă în flexie a IFD va evita redoarea articulaţiei în

hiperextensie. Acest tratament se continuă 6 săptămâni şi dacă nu dă rezultate se recurge
la intervenţia chirurgicală.

 În cazurile leziunilor tendinoase deschise, recuperarea depinde de tehnica chirurgicală de

refacere a integrităţii anatomice a tendonului.

 După purtarea timp de patru săptămâni a unei orteze dinamice de extensie, recuperarea
clasică se poate institui după metodologia cunoscută

 Cu toate precauţiile chirurgului şi recuperatorului, se întâlnesc încă multe blocaje

tendinoase ireversibile datorită aderenţelor care se dezvoltă

 Tenoliza nu se va practica niciodată înainte de 3 luni de la operaţie şi în caz de infecţii

locale, 6 luni
 După tenoliză, mobilizarea tendonului va începe chiar din a doua zi prin şedinţe de
mobilizare activă analitică a fiecărei articulaţii în flexie-extensie, de cel puţin patru ori
pe zi timp de cel puţin zece zile.

 Nu se va întrerupe nici în week-end deoarece orice pierdere în acest interval de timp se va

răsfrânge defavorabil asupra eliberării mişcării tendonului.

 Între şedinţe, orteză de extensie.

 În primele 5-10 zile, se fac exerciţii active libere. După aceea, pe lângă orteza de extensie
dinamică ce pune în tensiune maximală tendonul, se pot face mobilizări active contra
unei rezistenţe manuale progresive, pentru a împiedica refacerea aderenţelor.

 Deficitul funcţional al mâinii poate fi indus de multe ori de modificări patologice

localizate la nivelul pumnului

 pumnul este cel care permite dirijarea mâinii în spaţiu, poziţia ei ca şi stabilitatea în
relaţie cu membrul superior

 pumnul participă la mişcările de pronație/supinaţie a antebraţului şi permite poziţionarea

corectă a mâinii în raport cu axul antebraţului

 Durerea şi instabilitatea pumnului sunt cauzele generatoare de deficit funcţional

 Durerea localizată la nivelul pumnului are diferite cauze:

 durerea ce însoţeşte redoarea articulară;

 durerea din entorsa banală care necesită imobilizare temporară;

 durerea datorată unui calus vicios al extremităţii inferioare a radiusului

(rezolvabilă fizio-kinetic);

 algoneurodistrofia reflexă;

 artroza radio-carpiană.

 Carpul este sediul de elecţie a SAND monopolar sau bipolar când este cointeresat şi
umărul.

 Stadiile clinice şi radiologice cu evoluţia în două faze (caldă şi rece) sunt bine cunoscute.

 Dacă diagnosticul nu ridică probleme deosebit de dificile, tratamentul este mai puţin
simplu ca să nu spunem dificil şi chiar ineficient în unele situaţii.

 există mijloace terapeutice simple care permit profilaxia dezvoltării acestui sindrom.
Totul depinde de cunoaşterea acestor mijloace şi folosirea lor.
 trebuie evitată cu orice preţ apariţia edemului mâinii prin:

 posturarea acesteia în poziţie înaltă,

 înlocuirea unui aparat de contenţie prea strâns,

 masaj circulator,

 întreţinerea mobilităţii articulare,

 mişcări active

- flexii-extensii ale degetelor,

- depărtarea degetelor,

- opoziţia policelui

 În timpul nopţii, mâna se plasează într-o orteză de repaus cu:

 MCF flectate la 70 de grade,

 IF la 20 de grade,

 policele în extensie şi abducţie,

 pumnul în uşoară extensie.

 Instabilitatea pumnului are mai multe cauze, de multe ori intricate:

 instabilitatea ligamentelor carpului (tratamentul este chirurgical);

 durerea localizată poate genera inhibiţie reflexă a contracţiei musculare active şi

astfel instabilitate a pumnului (tratamentul fizical);

 interesarea articulaţiei radio-cubitale inferioare de diferite procese inflamatorii

cronice (PR) microtraumatisme, traumatism major cu afectarea ligamentului
triunghiular şi a ligamentelor radio-cubitale inferioare;

 insuficienţa musculară din cadrul tabloului clinic al pumnului traumatic care

interesează atât sistemul muscular dorsal cât şi pe cel palmar.

 Acest deficit de forţă al stabilizatorilor pumnului compromite prehensiunea globală de

forţă care nu se poate realiza fără o stabilizare a pumnului într-o poziţie de extensie
uşoară.

 Tratamentul este pur kinetic şi se efectuează atât pentru grupul dorsal cât şi pentru grupul
palmar.
 Pentru grupul dorsal se porneşte din poziţie de flexie a pumnului cerând bolnavului să
execute o extensie activă a pumnului în poziţie neutră. După aceea, extensia se va realiza
alternativ în direcţie radială şi în direcţie cubitală insistând asupra grupului muscular mai
slab.

 În funcţie de valoarea testingului muscular, aceste contracţii active pot fi asistate sau
dimpotrivă efectuate împotriva unei rezistenţe manuale progresive.

 Se are în vedere sinergia dintre acţiunea extensorilor pumnului şi a flexorilor degetelor,

astfel că mişcarea activă să fie facilitată

 Pentru grupul palmar (cubitalul anterior şi micul palmar) tratamentul este identic, iniţial
global şi apoi analitic

 Pentru refacerea stabilităţii pumnului se lucrează static cu ambele grupe musculare, fie
alternativ (stabilizare ritmică), fie simultan.