Tratamentul fizio-kinetic şi recuperarea medicală a sindroamelor algo-

funcționale ale şoldului

Tratamentul fizio-kinetic şi recuperarea medicală a şoldului operat

 Fractura colului femural
 Tratamentul ortopedic al fracturii de col femural este rezervat bolnavilor vârstnici,
taraţi sau celor politraumatizaţi.
 În mod obişnuit, aceste fracturi se operează practicându-se osteosinteza sau
artroplastia.
 După osteosinteză, timp de trei luni, focarul de fractură nu este suficient de stabil
pentru a permite sprijinul total şi nici exerciţii izodinamice rezistive
 În aceste condiţii, programul terapeutic fizicai-kinetic va trebui să
parcurgă mai multe etape progresive:

Fractura colului femural

 - perioada de imobilizare la pat;

 - perioada de deplasare fără sprijin pe membrul inferior operat;

 - pedioada de încărcare progresivă a membrului inferior operat;

 - perioada de recuperare funcţională.

 Perioada de imobilizare la pat

 Se vor efectua zilnic 3-4 şedinţe de kinetoterapie constând din:

 - contracţii musculare izometrice ale muşchilor cvadriceps şi fesier mare;

 - contracţii izodinamice ajutate (mişcarea este asistată de kinetoterapeut)

în grupele musculare flexoare ale şoldului şi ale genunchiului;

 - contracţii musculare izometrice şi izodinamice rezistive în grupele

musculare distale ale membrului inferior operat, toate grupele musculare
ale membrului infe-rior controlateral şi ale centurilor scapulo-humerale şi
ale membrelor superioare (pregătirea mersului cu cârje).

 Se adaugă exerciţii de kinetoterapie pasivă efectuată manual, masajul tonicizant şi

circulator al membrului inferior operat, posturile de repaus (cu scopul evitării
apariţiei edemului şi a instalării flexum-ului şoldului).

 Perioada de deplasare fără sprijin pe membrul inferior operat

 Se continuă acelaşi program din etapa precedentă ce vizează tonifierea musculară şi
conservarea mobilităţii articulare dar, în plus, începe recuperarea mersului.

 orice program de recuperare a mersului debutează prin recuperarea menţinerii

echilibrului în ortostatism. Cel mai uşor mijloc de a recupera acest echilibru este
exersarea la bare paralele.

 recuperarea mersului cu două cârje canadiene

 derularea corectă a pasului

 atacarea solului cu călcâiul,

 derularea plantei până la vârf,

 utilizarea articulaţiei genunchiului în timpul fazei pendulare,

 egalitatea paşilor.

 Perioada de încărcare progresivă a membrului inferior operat

 Tehnica cea mai corectă de încărcare progresivă este aceea care utilizează planul înclinat.

 Se începe cu un sprijin bipodal la o înclinaţie de 30 de grade.

 Această înclinaţie asigură o încărcare a şoldului cu 25% din greutatea

corpului.

 Se creşte progresiv unghiul de înclinare până la verticalizarea bolnavului

când pe şoldul operat apasă 50% din greutatea corpului.

 Odată obţinut sprijinul bipodal în poziţie verticală se poate trece la

recuperarea sprijinului unipodal plecând din nou de la înclinaţia de 30 de
grade.

 Criteriul după care se stabileşte progresivitatea încărcării este durerea. Dacă durerea este
intensă, programul de recuperare se întrerupe.

 Aceste şedinţe se repetă de două ori pe zi şi sunt completate de masaj, kinetoterapie

analitică şi globală ca şi în perioadele precedente.

 Perioada de recuperare funcţională

 refacerea funcţiei normale a şoldului operat prin

 corectarea deficitelor de mobilitate,

  dezechilibrelor musculare,

 deteriorarea imaginii motorii.

 de multe ori, ne aflăm în faţa unui bolnav care, cu toate precauţiile luate,
şchioapătă în timpul mersului.

 de cele mai multe ori, este vorba de:

 - o durere ce se declanşează în timpul fazei de sprijin, semn al unei

tendinite sau al întârzierii consolidării focarului de fractură;

 - o inegalitate de lungime a membrelor inferioare;

 - un deficit de extensie a şoldului (mersul salutat la fiecare pas);

 - o insuficienţă a muşchiului fesier mijlociu (semn Trendelenburg), cel

mai frecvent.

 tratamentul fizio-kinetic va fi orientat spre corectarea factorului cauzal;

 tratamentul tendinitei

 crioterapie,

 UUS,

 Laser,

 electroterapie antialgică şi antiinflamatorie,

 reducerea încărcării şoldului operat (baston),

 corectarea ortopedică a inegalităţii membrelor inferioare

 talonete sau gheată ortopedică,

 tonifierea selectivă a muşchiului fesier mijlociu.

 tonifierea musculară se continuă prin exerciţii

 izometrice,
 izodinamice rezistive,
 analitic
 global,
 până când forţa de contracţie voluntară a muşchilor stabilizatori ai şoldului ajunge
la valori normale.
  se lucrează pentru creşterea amplitudinii mişcărilor

 imobilizarea prelungită face inevitabilă instalarea redorii sau chiar a unor poziţii vicioase
ale şoldului

 După artroplastia totală a şoldului

 recuperarea funcţională este mult mai uşoară şi îmbracă un caracter funcţional,

mai puţin analitic.

 utilizarea corectă a bastonului pentru a evita dezvoltarea unor tensiuni

musculare anormale suplimentare şi pentru „economia" protezei, exersarea
urcatului-coborâtului scărilor, intrat-ieşit din maşină

 Un deficit de extensie a şoldului se poate constata postoperator, dar se rezolvă prin

tratament postural

 Se constată insuficienţa muşchiului fesier mijlociu (secţionat în timpul intervenţiei)

 Tonificarea analitică a acestui muşchi se începe numai după trei săptămâni de la

intervenţie, timp necesar consolidării fibroase a plăgii chirurgicale.

 Este de preferat ca exerciţiile izodinamice rezistive să fie efectuată împotriva rezistenţei

manuale opusă de către kinetoterapeut.

 Mobilizarea articulară şi activarea musculară în piscină completează în mod favorabil

acest program de recuperare

Fracturile trohanteriene

 Principiile după care trebuie condusă recuperarea prin mijloace terapeutice fizio-kinetice
sunt asemănătoare cu acelea ale osteosintezei fracturilor de col femural.

 Sunt valabile cele patru perioade de progresivitate, cu mici corective.

 Se încearcă scurtarea la maximum a perioadei de imobilizare la pat deoarece pericolul

complicaţiilor cunoscute este mărit datorită vârstei avansate a bolnavilor.

 În perioade de deplasare fără sprijin pe membrul inferior operat, se pot delimita două
tipuri de conduită terapeutică, în funcţie de vârsta bolnavului.

 La bolnavul tânăr, deplasarea fără încărcarea membrului inferior operat este permisă, în
general, după 10 zile de la operaţie.

 Tehnica este identică (folosirea planului înclinat, cea mai sigură şi cea mai obiectivă).
 La persoanele în vârstă nu ne putem permite acest lucru deoarece există o serie de
riscuri.

 Se preferă folosirea timp mai îndelungat a fotoliului rulant, până la consolidarea fracturii

 să prevenim instalarea acestei instabilităţi ridicând la verticală bolnavul (la marginea

patului, la spalier) cu sprijin pe membrul inferior sănătos, repetând această manevră de
mai multe ori în cursul zilei.

 Cel mai bun remediu este, totuşi, punerea cât mai precoce în încărcare a membrului
inferior operat.

 Acest moment depinde de trei factori:

 stabilitatea fracturii,

 soliditatea montajului

 greutatea bolnavului

 Greutatea bolnavului este un element determinant care poate contraindica încărcarea

precoce a membrului inferior operat, chiar dacă primele două criterii chirurgicale ar
permite acest lucra.

 În concluzie, se pot reţine patru situaţii posibile:

 a) greutate normală sau inferioară, osteosinteză solidă, se poate încărca precoce

membrul inferior operat;

 b) greutate peste normal, osteosinteză solidă - încărcarea precoce este

contraindicată;

 c) greutate sub normal, osteosinteză nu este solidă - se poate încărca precoce

numai cu avizul ortopedului şi numai când riscul complicaţiilor datorate
decubitului prelungit sunt evidente;

 d) greutate peste normal, osteosinteză nu este solidă - nu se poate încărca chiar

dacă fractura este stabilă
Tratamentul fizio-kinetic şi recuperarea medicală în traumatismele bazinului
Fracturile bazinului

 Traumatismele soldate cu fracturi ale bazinului sunt de două tipuri:

 - fracturi care nu interesează articulaţiile (stabile şi instabile);

 - fracturi articulare (cele mai frecvente) reprezentate de fracturile cotilului.

 Fracturile care nu interesează articulaţiile se produc

 fie prin smulgere

 spina iliacă,
 tuberozitatea ischiatică,
 fie prin şoc direct
 fractura pubisului,
 fractura aripii iliace,
 fractura sacrului.
 Tratamentul acestor fracturi este ortopedic şi mai rar chirurgical
 Fracturile instabile sunt mult mai grave deoarece prezintă riscul leziunilor pelvine
asociate. Şi în aceste cazuri tratamentul este ortopedic sau chirurgical.

 Tratamentul fizio-kinetic se adaptează la modul în care a fost rezolvat focarul de fractură.

 În reducerea ortopedică şi imobilizarea la pat se practică un tratament fizio-kinetic

precoce pentru mobilizarea activă asistată a şoldului şi genunchiului.

 Ridicarea fără sprijin pe membrul inferior afectat este permisă după 45 de zile şi
încărcarea progresivă se începe după 75 de zile.

 În cazul fracturii de cotil redusă prin osteosinteză, se permite mobilizarea precoce,

exerciţii izometrice, izodinamice fără rezistenţă, ce se continuă până la începerea
programului de încărcare progresivă (de regulă, cam la 90-100 de zile), după un prealabil
control radiologie care să ateste consolidarea osoasă.

 Dacă bolnavul este tânăr, mersul fără încărcare este permis după 3 săptămâni de la
operaţie.

 La vârstnici se temporizează şi se preferă folosirea fotoliului rulant, cu toate

inconvenientele cunoscute.

 Complicaţiile neurologice posibile (paralizia sau pareza tronculară a n. sciatic sau a

rădăcinilor L4 & L5, S1) se tratează ca orice neuropatie periferică timp de doi ani pentru
a putea preciza un prognostic funcţional corect.