INTRODUCERE

Exista contradictie intre canoane, dar canoanele nu se abroga.

Abrogarea inseamna desfiintarea unei reguli.
Canoanele insa pot cadea in desuetudine. A cadea in desuetudine nu inseamna neaparat ca nu se
aplica, ci ca nu se aplica pentru ca nu mai exista respectiva situatie. Un astfel de exemplu sunt canoanele
referitoare la horepiscopi si diaconite. Insa canonul referitor la interzicerea transferului episcopilor n-a
cazut in desuetudine pentru ca exista episcopi si exista eparhii.
Canoanele Bisericii nu sunt luate in considerare de statul român, pe cand statutul BOR este
recunoscut printr-o hotarare de Guvern, deci are acelasi statut ca si o hotarare de Guvern.
ATENTIE! In Drept trebuie sa fim foarte exacti si prima oara cand avem de-a face cu un act
juridic este sa lamurim exact sensul termenilor, deoarece s-ar parea ca stim foarte bine sensul unui
cuvant, dar s-ar putea sa aiba un alt sens.
Canoanele au fost alcatuite la diverse Sinoade (care sunt in diverse locuri si in diverse timpuri -
alte legi aplicate, alta mentalitate, alta reglementare a Sfintilor Parinti). Exemplu: Sinodul de la Ancira a
stabilit ca diaconilor (can. 10) sa li se ingaduie sa se casatoreasca si dupa hirotonie, insa cel de la
Cartagina a stabilit ca ei sa ramana in celibat. In primul caz diaconul este obligat sa spuna in momentul
hirotoniei daca vrea sa se casatoreasca ulterior, insa in cel de-al doilea nici nu se discuta.
Canoanele trebuie privite ca reguli pastorale, pentru ca episcopii nu au fost juristi. Sfantul Ioan
Gura de Aur demoleaza dictonul roman: "Sa fie dreptate chiar de-ar fi sa piara lumea" afirmand:
"Daca nu-i dragoste si piere lumea cui mai foloseste dreptatea? Totul trebuie inconjurat de iubire."
Canoanele sinoadelor locale intrunite intre secolele III si inceputul secolului V au fost puse
laolalta mai tarziu in codul canonic al Bisericii, si anume abia la Sinodul Trulan (Constantinopol, 691 -
692), care le-a selectionat, aratand prin canonul 2 care sunt canoanele care trebuie sa intre si ce alte
randuieli nu trebuie sa intre in acest cod (sunt confirmate si prin canonul 1 de la Sinodul VII ecumenic).
Ultimele două sinoade locale de la care ni s-au păstrat canoane, adică sinoadele de la Constantinopol din
861 (17 canoane) şi de la 879—880 (3 canoane), au fost incluse între celelalte sinoade locale, prin
«consensul Bisericii», si prin Nomocanonul lui Fotie din 883, care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-
au ţinut după ce se încheiaseră Sinoadele ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul vreunei hotărîri a
unui Sinod ecumenic, aşa cum toate celelalte canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărîrii
cuprinse în canonul 2 al Sinodului Trulan.

1
 Aceste reguli au fost verificate si oricare dintre ele pot fi aplicate in Biserica. De altfel, unele
canoane se aplica, dar nu in mod direct, ci prin dispozitiile statutare si regulamentare care au preluat
dispozitiile lor. Altele nu se aplica, dar asta nu inseamna ca nu este posibil sa vina o vreme in care
regulamentele BOR sa abandoneze dispozitiile actuale si sa aplice o practica de la un alt sinod. Asadar,
toate sunt aplicabile pentru scopul Bisericii, care este mantuirea credinciosilor.

ACTIVITATEA BISERICII

NOŢIUNEA DE ACTIVITATE, LUCRARE, ADMINISTRARE SAU ADMINISTRAŢIE ŞI

JURISDICŢIE BISERICEASCĂ

Activitate = un ansamblu de lucrări sau acţiuni, o manifestare a unei forţe, a unei puteri sau un
ansamblu de mijloace, prin care se duce la îndeplinire un scop anumit.
Cînd organele care deţin şi exercită puterea săvîrşesc lucrări constante cu caracter social,
astfel de lucrări sau activităţi se numesc funcţiuni. Iar cînd săvîrşesc nevoi sau trebuinţe temporale
sau de durată mai scurtă, activităţile prin care se satisfac aceste trebuinţe se numesc sarcini.

Administrare

 În sens larg, înseamnă efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări utilizând o serie de mijloace
pentru atingerea unui anumit scop;
 Înțelesul comun al cuvântului vizează gospodărirea sau chivernisirea unor bunuri, ceea ce se mai
numește și lucrare de administrație sau economică. Cei ce săvârșesc astfel de lucrări se numesc
iconomi;
 În mod curent, în limbaj bisericesc, în afară de înțelesul de administrație economică, se mai
folosește pentru a exprima acele activități de aplicare a puterii conducătoare, cârmuitoare sau
jurisdicționale bisericești, lucrare concretizată prin acte de organizare și conducere a Bisericii.
 In sensul cel mai îngust, prin expresia administraţie bisericească se înţelege, în mod curent,
funcţionarea aparatului bisericesc.

În sens larg, în viața Bisericii, acesta exprimă ansamblul activitații de aplicare a puterii
bisericești, adică utilizarea tuturor mijloacelor de care dispune Biserica pentru realizarea misiunii sale,
care se face de regulă de către slujitorii bisericești (iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu). Acestora le este

2
încredințată puterea bisericească în limite determinate de treapta și funcția fiecăruia. Astfel, fiecare
slujitor al Bisericii este organ de aplicare a puterii bisericești. Pe lângă aceste organe individuale există
în Biserică și organe colegiale sau sinodale, chemate să exercite puterea bisericească într-un cadru mai
larg, depășind limitele în care o pot exercita organele individuale.
Actele care se săvîrşesc în activitatea de aplicare a puterii bisericeşti se împart în
următoarele categorii :
— acte cu caracter spiritual-religios şi cultural, în categoria cărora intra actele de administrare
a. puterii învăţătoreşti şi a celei sfinţitoare ,
— acte prin care se creează, se pune în mişcare şi se dirijează aparatul bisericesc, numite şi acte
de administraţie curentă;
— acte de administrare a justiţiei;
— şi acte de administraţie economică.
Activitatea organelor individuale și a celor sinodale, în ansamblul ei, este lucrare de administrare
a Bisericii. Actele prin care se realizează activitatea sau lucrarea de administrare a puterii bisericești se
împart după ramurile puterii bisericești în: acte de administrare a puterii învățătorești, sfințitoare,
cârmuitoare sau jurisdicționale. O altă împărțire poate fi facută în funcție de natura sau caracterul
actelor săvârșite. Astfel, există: acte cu caracter spiritual, religios și cultural (în această categorie
intră actele de administrare a puterii învățătorești și a celei sfințitoare). De asemenea, există acte prin
care se creează, se pune în mișcare și se dirijează aparatul bisericesc, care se mai numesc și acte de
administrare curentă (puterea legiuitoare și cea executivă). O altă categorie sunt acte de administrare
economică (puterea legiuitoare și cea executivă) șiacte de administrare a justiției (puterea
judecatoarească).
Întregii vieți și lucrări a Bisericii i s-a creat un veșmânt juridic, întreaga activitate a Bisericii
fiind reglementată și prin legi de drept. Această dublare juridică face ca fiecare act de administrație
săvârșit în Bisericăsă aibă un sens juridic. De aici și denumirea de jurisdicție bisericească, adica lucrarea
prin care se aplică dreptul la viața Bisericii.
Cuvântul ,,jurisdicție” (jus = drept, dictio = pronunțare sau zicere în sens de stabilire) are
înțelesul originar, etimologic, de act prin care se pronunță dreptul. Acesta este sensul cel mai larg al
cuvântului(lato sensu). Mai are și sensul curent de aplicare a dreptului ca mijloc, și anume de aplicare
sau de folosire în conformitate cu legea a tuturor celor 3 ramuri ale puterii bisericești. Într-un alt sens,
cel mai restrâns (stricto sensu), se înțelege rostirea sau pronunțarea dreptului în justiție, adică aplicarea

3
dreptului de către instanțele de judecată. În acest sens, se vorbește despre diverse trepte ale jurisdicției
sau despre diverse categorii de instanțe dispuse ierarhic.
Un alt înțeles al cuvântului ,,jurisdicție’’ este faptul deținerii unei anumite puteri și dreptul de a
o exercita în limite determinate. În acest sens se folosește cuvântul,,jurisdicție’’ în expresia ,,putere
jurisdicțională”, prin care în Biserică se înțelege, de regulă, deținerea și facultatea de a exercita numai
acea parte a puterii bisericești care se numește conducătoare, cârmuitoare sau pastorală și care se referă
la organizarea și conducerea Bisericii prin acte de legiuire (legislative), de judecată (de justiție) și de
administrație (executivă).
În mod excepțional, în cuprinsul noțiunii ,,putere jurisdicțională’’ intră toate cele 3 ramuri ale
puterii bisericești, adică pe lângă cea jurisdicțională propriu-zisă, și cea sfințitoare și cea învățătorească.
Acest sens care vizează deținerea și facultatea de aexercita fiecare din cele 3 ramuri ale puterii
bisericești este avut în vedere când se vorbește despre jurisdicția unui anumit organ bisericesc. Toate
organele bisericești individuale și o parte a celor colegiale sau sinodale, dețin părți mai mari sau mai
mici din fiecare dintre cele 3 ramuri ale puterii bisericești. Celelalte organe colegiale (adunările,
consiliile, comitetele) dețin evident în măsuri diferite doar putere jurisdicțională propriu-zisă (de
conducere sau cârmuitoare) sau chiar numai o anumită ramură a puterii jurisdicționale propriu-zise
(consistoriile).
În concluzie, prin jurisdicție se înțelege însușirea unui organ bisericesc de a deține în anumite
limite puterea bisericească, precum și dreptul de a exercita această putere. De aici rezultă că expresia
,,jurisdictie bisericeasca” este un alt mod de numire a puterii bisericești pentru că jurisdicția este
proporțională cu puterea bisericească și nu poate exista decât împreună cu puterea bisericească și ca un
atribut esențial al puterii bisericești, iar nu independent de această putere decât doar în chip formal ca
reglementare juridică a puterii. Este adevarat că exercitarea puterii poate fi restrânsă sau poate fi extinsă
în sensul că limitele și drepturile pot produce modificări în însăși exercitarea puterii (cu aceste limite,
totuși puterea rămâne aceeași). De exemplu, unui episcop i se poate lua jurisdicția prin oprirea de la
exercitarea drepturilor ce i-ar reveni în acestă calitate, dar acesta nu înseamnă că i s-a luat și puterea lui
harică. O asemenea persoană își pierde singură starea harică, implicit întreaga putere bisericească și
jurisdicția respectivă, prin căderea în erezie sau poate renunța la exercițiul ei prin demisie.
Raportul dintre puterea și jurisdicția bisericescă este lămurit prin simpla distincție formală, nu de
fond, care se face între actele prin care se conferă puterea bisericească și acelea prin care se conferă

4
jurisdicția bisericească (hirotonia și trimiterea în parohie). În cazul preoției de instituire divină, puterea
bisericească se conferă prin actul hirotoniei. Deci puterea rezidă și izvorăște din starea harică dobândită.
Atentie!!! În acelaşi înţeles, se folosesc cuvîntul administrare şi cuvîntul administraţie,
pentru a exprima toate categoriile de lucrări pe care le pot săvîrşi slujitorii Bisericii sau organele care
deţin sau exercită puterea bisericească, prin actele de folosire a acestei puteri sau de aplicare a
mijloacelor sale specifice/la anumite realităţi ale vieţii bisericeşti.

ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Modul în care se desfăşoară activitatea învătătorească în Biserică, adică felul în care se întrebuin-
ţează mijloacele specifice puterii învaţătoreşti este foarte variat, pentru că prin natura sa, lucrarea de
propovăduire a adevărului de credinţă, impune contactul cu o seamă de realităţi obiective existente şi în
viaţa Bisericii.
Activitatea învătătorească nu se desfăşoară exclusiv în interiorul Bisericii ci, prin natura sa, este
destinată să se desfăşoare, să se exercite şi în afara Bisericii, în sensul că mijloacele acestei-puteri
trebuie folosite, — şi există chiar îndatorirea imperioasă de a fi folosite —, şi în afara Bisericii.
Cea dintîi formă în care s-a desfăşurat această lucrare a fost cea impusă de natura propovăduirii
însăşi care trebuia să se adreseze necreştinilor în primul rînd, dar şi pentru că Mîntuitorul le poruncise
Sfinţilor Apostoli să meargă în toată lumea şi sa propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Matei 10,
5).
adevărului creştin înaintea necredincioşilor sau printre necreştinii cei mai apropiaţi, a fost cea
dintîi formă de lucrare misionară, în care s-a angajat toată suflarea creştină.
Propovăduirea era realizata de Sf. Apostoli şi unii dintre ucenicii acestora, precum şi de
harismatici.
Slujitorii harismatici ai cuvântului erau de patru feluri şi anume:
- unii numiţi tot apostoli, fără a fi din rîndul celor doisprezece sau din rîndul celor 70 de
ucenici ai sf. Apostoli,
- alţii numiţi evanghelisti,
- alţii numiţi profeţi;
- alţii numiţi învăţători sau didascali.
În această lucrare erau angajate inclusiv femei: presbiterele, diaconiţele şi văduvele.

5
 Puterea învăţătorească împreună cu celelalte două ramuri ale puterii bisericeşti, face parte din
mijloacele cu care au înzestrat sfinţii Apostoli Biserica, atunci cînd au creat preoţia de instituire divina şi
au înzestrat-o cu toate mijloacele necesare pentru misiunea ei.
Întreaga putere bisericească este condiţionată de preoţie, după cum şi misiunea sau lucrarea
preoţiei este condiţionată de puterea bisericească şi ele împreună formează partea principală sau — în
orice caz — una din cele două părţi principale ale moştenirii sau succesiunii apostolice.
Categoriile de lucrări principale in exercitarea puterii învăţătoreşti:
A. lucrarea de păstrare a adevărului revelat;
B. lucrarea misionară sau de răspîndire a învăţăturii creştine ;
C. lucrarea de precizare şi de adîncire a adevărurilor de credinţă ;
D. lucrarea de apărare a acestora din urmă, adică a adevărurilor de credinţă.

A. Lucrarea de păstrare a adevărului revelat

In privinţa lucrării de păstrare a credinţei s-a procedat prin mai multe feluri:

1. prin acte de păstrare nealterată a adevărului, revelat, de către întreaga Biserică;

2. prin acte de fixare în scris a acestui adevăr, de către scriitorii inspiraţi ai Sf. Scripturi;
3. prin acte de întocmire a primelor mărturisiri de credinţă sau a primelor simboluri ale credinţei;
4. prin întocmirea de expuneri mai detaliate ale credinţei, prin mărturisiri mai ample ale credinţei,
sub formă de catehisme sau sub formă de cărţi simbolice;
5. prin întocmirea textelor slujbelor religioase sau a cultului;
6. prin promovarea artei ca mijloc de afirmare constantă a ade vărurilor de credinţă şi de sprijinire a
lor. (Intre arte, cîntarea şi pictura au cunoscut o utilizare mai accentuată).

Organele prin care se păstrează în chip nealterat adevărul revelat, sînt: Biserica în întregimea ei,
consensul tacit sau expres al Bisericii şi Sinoadele ecumenice prin pronunţarea lor infailibilă, în calitate
de organe ale infailibilităţii Bisericii.
Pentru păstrarea adevărului de credinţă exista si alte organe destinate acestei lucrări, fără a fi însă
înzestrate cu însuşirea infailibilităţii. Aceste organe sunt: Preoţia — în toate treptele ei —, sau slujitorii
Bisericii, cărora li se încredinţează, deodată cu puterea învăţătorească şi îndatorirea sau sarcina de a
păstra adevărul de credinţă pe care trebuie să-1 propovăduiască.

6
 Un al treilea organ căruia îi este încredinţată păstrarea adevărului de credinţă în Biserică, îl
formează masa credincioşilor, adică creştinii simpli sau laici, cărora le revin şi îndatorirea şi dreptul de a
lucra activ în scopul însuşirii, al cunoaşterii şi al păstrării credinţei.
Lucrarea de fixare în scris a adevărului revelat este o a doua lucrare importantă pentru
păstrarea sau în scopul păstrării nealterate a acestui adevăr sau a adevărului de credinţă.
Mijloacele de fixare în scris a adevărului revelat sînt cuprinse sub numele generic de insuflare
sau inspiraţie divină, care constă în împărtăşirea sau în descoperirea de adevăruri de credinţă din partea
Mîntuitorului, apoi stimularea şi ajutorarea prin asistenţa Duhului Sfînt a celor aleşi in acest scop, pentru
fixarea în scris a adevărului pe care 1-au cunoscut, fie prin tradiţie orală anterioară, fie prin descoperire
sau revelaţie deosebită ulterioară.
A treia categorie de acte prin care se lucrează la păstrarea credinţei, o constituie: Actele de
întocmire a celor mai scurte mărturisiri de credinţă sau simboluri ale credinţei. Acestea au fost
întocmite de slujitorii Bisericii care au dat în ele expresie elementelor de bază ale credinţei creştine,
înfăţişate într-o formă simplă şi cît se poate mai scurtă. Ele au fost apoi atribuite fie sf. Apostoli, fie altor
slujitori bisericeşti mai deosebiţi, cum a fost de exemplu Sf. Atanasie cel Mare.
A patra categorie de acte, prin care s-a lucrat şi se lucrează la păstrarea adevărului de credinţă,
au constituit-o, şi pot să o costituie şi în viitor, expunerile mai amănunţite ale credinţei, sub formă de
mărturisiri de credinţă, sub formă de catehisme sau cărţi de în văţătură creştină, precum şi sub
forma de cărţi simbolice.

B. Lucrarea misionara sau de raspandire a învăţăturii creştine

Lucrarea misionară sau de răspîndire a învăţăturii creştine este o lucrare care se continuă,
existînd obligaţia imperioasă ca să fie săvîrşită pînă la marginile pămîntului, pentru a chema la credinţa
în Hristos toate popoarele şi pentru a le cuprinde în lucrarea mîntuitoare a Bisericii.
Pentru săvîrşirea acestei lucrări s-au desfăşurat , două feluri de lucrări: lucrări de misiune
externă, printre necreştini, fie că aceştia trăiesc împreună cu creştinii, fie că se află izolaţi şi trăiesc la
anumite depărtări, şi prin lucrări de misiune, printre credincioşii Bisericii, pentru înviorarea credinţei şi
pentru întărirea ataşamentului lor faţă de Biserică.
În acelaşi scop, se pot constitui oricînd asociaţii de simpli credincioşi sau pot fi antrenaţi în
întreaga Biserică, în diverse chipuri, persoane laice cu rîvnă deosebită, în cadrul aşa-numitului
«apostolat laic».

7
 C. Lucrarea de precizare şi de adincire a adevărurilor de credinţă

Această lucrare s-a săvîrşit şi se săvîrşeşte în modul cel mai organizat şi mai constant sau mai
susţinut în viaţa Bisericii, prin patru feluri de acte deosebite, şi anume :
l prin hotărîrile sinoadelor, şi în special prin acelea ale Sinoadelor ecumenice, prin care se
defineşte şi se precizează credinţa, în măsura în care ea este pusă în discuţie sau apare ca necesară,
pentru buna desfăşurare a lucrării bisericeşti;
2 prin predică ;
3 prin cateheză,
4 prin organizarea şcolilor de învăţămînt religios şi teologic, atît pentru adîncirea învăţăturii de
credinţă, cît şi pentru formarea slujitorilor Bisericii.
În privinţa atribuţiilor şi îndatoririlor sinoadelor de a se ocupa cu chestiunile de credinţă, în
scopul de a le preciza, s-au stabilit unele reguli prin însuşi textul canoanelor (can. 37, ap, ş.a.), precum şi
prin practica tuturor felurilor de sinoade.
Cu privire la predică, există rînduieii tradiţionale înscrise în canoane, potrivit cărora episcopii
şi preoţii, în special, dar şi diaconii, sînt datori să înveţe pe credincioşi dreapta credinţă, predicînd mai
ales în zilele de duminică, în mod deosebit se arată aceasta în canonul 19 Trulan unde se spune :
«întîistătătorii Bisericilor trebuie să înveţe, în toate zilele, şi mai ales în duminici, întreg clerul şi poporul
dreapta credinţă, culegînd ideile şi judecăţile adevărului din dumnezeiască Scriptură, fără sa treacă însă
peste hotarele puse deja sau peste Tra-' diţia de Dumnezeu purtătorilor Părinţi-Şi dacă s-ar întîmpla vreo
controversă în privinţa celor scrise, aceasta sa nu se interpreteze altfel decît precum au arătat luminătorii
şi învăţătorii Bisericii în scrierile lor; şi să se laude mai bine în acestea, decît exprimând părerile lor ; ca
nu cumva fiind neînvăţaţi să greşească de la ceea ce se cuvine. Pentru că poporul, cunoscînd prin
învăţătura sus-zişilor părinţi atît cele bune şi de dorit, cît şi cele nefolositoare şi de lepădat, îşi va
îndrepta viaţa spre mai bine şi nu va fi prins de patima ignoranţei, şi luînd aminte la învăţătură, se va
îmbărbăta să nu păţească ceva rău şi de frica muncilor iminente îşi va pregăti mmtuirea sa» (can. 19, VI
ec.).
Cu privire la cateheză, există dispoziţii canonice şi rînduieli practice bisericeşti, pe baza cărora,
această îndatorire precum şi .dreptul corespunzător, revin mai întîi clerului, adică slujitorilor bisericeşti
care fac parte din preoţia de instituire divină.
Pentru adîncirea învăţăturii de credinţă ca şi pentru formarea slujitorilor Bisericii, s-au
organizat felurite forme de învaţămînt religios şi teologic, începînd din Biserica veche şi pînă astăzi.

8
Precum s-a mai spus, din acest învaţămînt a făcut parte şi cel catehetic adică învaţă- mîntul de nivel
elementar, dar alături de acesta a existat — chiar de la început — un învaţămînt de nivel superior, menit
să adîncească înţelesul adevărurilor de credinţă şi să formeze slujitori ai Bisericii, cînd era cazul.
Catehizaţia — învăţărnîntul de credinţă, dezvoltat în şcoli catehetice Ierusalim (Cirii, Alexandria,
Edesa etc. — nu reprezintă însă un învăţămînt creştin originar, ci o ramificaţie inferioară a acestuia, mai
ales pentru cei nebotezaţi, paralel cu învăţămîntul ce se da creştinilor prin didascali.
Informaţii mai amănunţite avem despre şcoala teologică din Alexandria, întemeiată sau cel puţin
reorganizată de Panten (180—200), foarte înfloritoare sub Clement şi Origen, şi despre alte şcoli din
Orientul creştin. Şcoala din Cezareea Palestinei e opera lui Origen (203—231), întemeiată după
alungarea lui din Alexandria (232).
Dezvoltarea învăţămîntului religios teologic, a cunoscut, în cadrul Imperiului Bizantin, diferite
etape în dezvoltarea sa, începînd de la şcolile catehetice şi pînă la Şcoala Superioară sau Universitatea
din Constantinopol, înfiinţată la anul 425, şi pînă la facultăţile şi instituţiile de grad universitar din
vremea noastră, care continuă acest învăţămînt teologic în toate Bisericile Ortodoxe.
În vremea noastră Bisericile Ortodoxe au şcoli proprii : şcoli de cîntăreţi, seminarii teologice,
instituţii teologice de grad universitar, academii teologice, duhovniceşti, facultăţi teologice, etc.

D. Lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă

Credinţa a fost totdeauna apărată de cei ce o mărturisesc prin cuvînt şi faptă. Apărarea credinţei
la început s-a făcut prin predici cu caracter apologetic, de apărare, şi apoi prin discuţii publice, între
creştini şi necreştini.
În vremea noastră credinţa este apărată faţă de atacurile prozelitismului sectar prin predici
apologetice antisectare. Mijloacele şi metodele de apărare sînt aceleaşi şi azi, ca şi la începutul
creştinismului.

ACTIVITATEA SFINŢITOARE
ADMINISTRAREA PUTERII SFINŢITOARE

Puterea sfințitoare a Bisericii se manifestă, în general, în toate rânduielile de rugăciune prin care
harul divin se revarsă asupra credincioșilor. În special, această putere se săvârșește prin intermediul
Sfintelor Taine și a ierurgiilor. Astfel, harul divin, indispensabil sfințirii vieții, se împărtășește
9
credincioșilor prin Sfintele Taine și ierurgii. Într-o oarecare masură de exercitare a puterii sfințitoare se
leagă și întocmirea rânduielilor de săvârșire a lucrărilor sfinte.
Importanța deosebită a acestei puteri constă în aceea că prin intermediul ei se coferă întreaga
putere bisericească. Pe de o parte, prin Sf. Taină a Hirotoniei sau a Preoției se conferă din toată puterea
bisericească în măsuri diferite fiecăreia dintre cele 3 trepte ale ierarhiei de instituire divină. Pe de altă
parte, harul Botezului, la care se adaugă harul mijlocit prin celelalte Taine și ierurgii, îi face și pe laici
participanți la exercitarea puterii bisericești în toate cele 3 forme ale ei. Într-o situație aparte se găsesc
membrii clerului inferior, rânduiți pentru a sluji prin ierurgii speciale, care în contextul exercitării puterii
bisericești se plasează între laici și ierarhia de instituire divină.
N.B. A nu se confunda în noul Statut puterea harismatică (darurile acordate in mod direct de Dumnezeu)
cu puterea sfințitoare sau sacramentală (primită prin hirotonie).

Treptele de instituire divina (primele trei) si bisericeasca (ultimele doua-clerul inferior):

Trepte Distinctii\Grade\Ranguri Functii administrative

Arhiereu Mitropolit onorific, Arhiepiscop onorific Patriarh, Mitropolit, Arhiepiscop,

Episcop, Episcop si Arhiereu
vicar
Preot: - de mir -iconom stavrofor, iconom, sachelar -insp: general, protopopesc; paroh
-monah -arhimandrit, protosinghel, singhel -exarh, staret
-(mixt): vicar adimn, consilier
Diacon: -de mir
-monah (mixt): arhidiacon sau protodiacon

Ipodiacon

Citet

10
 Prin puterea sfintitoare se confera toata puterea bisericeasca potrivit treptei. Pe de alta parte,
harul Botezului la care se adauga harul mijlocit prin Taine si Ierurgii, ii face si pe laici participanti la
exercitarea puterii bisericesti in toate cele trei forme ale sale.
Intr-o situatie aparte se gasesc treptele ierarhiei de instituire bisericeasca (clerul inferior) randuiti
prin ierurgii (hirotesie), care in contextul exercitarii puterii bisericesti se plaseaza intre laici si ierarhia de
instituire divina.

Administrarea Sfintei Taine a Botezului

Botezul este primul act prin care se exercită puterea sfințitoare în sensul că el reprezintă actul de
naștere la viața cea nouă în Hristos, actul prin care un necreștin devine mădular al Trupului lui Hristos,
adică al Bisericii. Așadar, cea dintâi lucrare a puterii sfințitoare se aseamănă cu cea dintâi lucrare a
puterii învățătorești, adică cu lucrarea misionară, ambele săvârșindu-se în afara Bisericii, însensul că
ambele se răsfrâng asupra unor necreștini.

Normele canonice care reglementează săvârșirea Sf. Botez pot fi grupate în 4 categorii:

1) Săvârșitorul Tainei
 După cum reiese din mai multe canoane, în mod normal, Botezul se săvârșește de episcop sau de
preot (46, 47, 49, 50 Ap.). În cazuri excepționale, când există pericolul ca o persoană să moară
nebotezată, nefiind în apropiere un episcop sau preot, Botezul poate fi săvârșit de un diacon,de
un simplu monah ori monahie (can 44 Sf. Nichifor Mărturisitorul) sau de oricare creștin, bărbat
ori femeie (can 45 Sf. Nichifor Mărturisitorul). În astfel de cazuri excepționale, Botezul se reduce
doar la rostirea formulei trinitare și întreita scufundare în apă, socotindu-se valid prin iconomie sau
pogorământ. Dacă nu există suficientă apă, se va face prin turnare sau stropire, iar dacă nu există
deloc, prin turnare de țărână. În cazul în care cel astfel botezat supraviețuiește, Botezul nu se repetă,
ci se continuă de către episcop sau preot, oficiindu-se Sf. Taină a Mirungerii.
 !!!!Nu au calitatea de a săvîrşi botezul nici un cleric şi nici un creştin care au căzut în erezie
(can. 68 ap.). Au însă această calitate toţi clericii, chiar dacă sînt supuşi vreunei pedepse sau sînt
opriţi de la cele sfinte, ori chiar dacă sînt caterisiţi, însă pentru alt motiv decît pentru erezie, căci prin
erezie ei cad din har şi îşi pierd calitatea, de membri ai Bisericii, nemaiavîncl astfel posibilitatea de a
transmite sau de a mijloci transmiterea harului sfinţitor pentru alţii

11
 Altă categorie aparte o formau cei al căror botez nu era sigur, în cazul lor, fie că erau copii care nu
puteau mărturisi că au fost sau nu botezaţi, fie că erau adulţi care nu aveau siguranţa că au primit un
botez valid, Sf. Botez se săvîrşea folosindu-se o formulă deosebită prin care se face rezerva că Sf.
Botez se săvîrşeşte numai dacă primitorul nu a fost botezat în mod valid (can. 72 Cart.; 84, VI. ec,).

2) Primitorul Tainei
 Poate fi orice ființă umană în viață (Can 18 Cartagina), indiferent de sex și vârstă (Can 110
Cartagina). Copiii, pentru că nu-și pot mărturisi singuri credința creștină, trebuie să fie asistați
de o persoană drept-credincioasă care îndeplinește rolul de părinte sufletesc, garant sau tutore
spiritual, adică naș. Față de acesta copilul botezat dobândește calitatea de fin. Între naș și fin,
precum și între rudele acestora, se creează o înrudire cu caracter religios ce se numește nășie (53
Trulan). Cel care primește pruncul în brațe după ce îl scoate din apă, acela e naș (soția acestuia e
numită nașă doar pentru că este soția lui sau invers). Nașul trebuie să fie creștin ortodox (de
preferință de același sex cu pruncul). Nu poate fi naș cel nebotezat sau cel al cărui Botez nu e
valid, nici cel căzut în erezie, nici cel de altă confesiune sau religie. Astfel de persoane nu pot fi o
garanție că cel botezat va fi crescut în dreapta credință. Pruncul în pericol de moarte trebuie grabnic
botezat (Can 38 Sf. Nichifor).
 Instituția catehumenatului apare încă din perioada apostolică. Erau mai multe etape pregătitoare
pentru cei care doreau să se boteze: intrau în gruparea catehumenilor unde stăteau un anumit timp,
apoi erau supuși exorcismelor (acum sunt rugăciunile și lepădările sau convorbirile: ,,Te lepezi...”) și
apoi erau primiți în biserică să participe la Liturghie până la ectenia catehumenilor. Botezul se făcea
în cadrul marilor sărbători, în cadrul Sf. Liturghii, atunci când se cântă în loc de ,,Sfinte
Dumnezeule”, „Câți în Hristos”.
 Can 45 Cartagina – botezul celor bolnavi, în pericol de moarte;
 84 Trulan și 72 Cartagina – botezul celor despre care nu se știe sigur dacă au fost botezați (botez
condiționat);
 7 Sin II ec și Can 1 Sf. Vasile (titlu eronat în manualul Pr. Floca!!!: Tainele ereticilor și
schismaticilor – titlu corect: Validarea lucrărilor sacramentale ale eterodocșilor în Biserica
Ortodoxă) – botezul celor veniți de la eretici.
N.B. Când ne raportăm la canoane trebuie să primeze ordinea cronologică.

12
 Ereticii sînt de două feluri sub acest raport, adică, unii care primiseră Botezul în rnod valid şi
deveniseră membri ai Bisericii, iar apoi au căzut în erezie, iar alţii care n-au primit Botezul Bisericii, ci
numai botezul săvîrşit de eretici, adică un botez formal care nu i-a făcut părtaşi de harul Sf. Botez.
În cazul revenirii şi reprimirii în Biserică a celor din prima categorie, ei nu mai sînt rebotezaţi, ci
li se cere doar sa se lepede de erezie, dînd anatemei împreună cu Biserica toata rătăcirea şi mărturisind
în scris credinţa pe care o mărturiseşte Biserica, după care sînt unşi cu Sf. Mir (can. 7 II ec. ; can. 95, VI
ec.). În cazul celor din a doua categorie, însă, atît rînduielile bisericeşti tradiţionale, cit şi cele cuprinse
în mai multe canoane, obligă sub pedeapsa caterisirii ca botezul lor să nu fie primit, iar cei aflaţi în
această situaţie să fie botezaţi, pentru că în asemenea cazuri nu se repetă botezul, ci el numai se
săvîrşeşte în chip valid asupra cuiva, care nu fusese botezat de fapt.

Rânduiala săvârșirii (procedura administrării) Tainei

 Botezul se săvârșește în numele Sf. Treimi prin întreita afundare (50 Ap, 7 Sin II ec, 91 Sf.
Vasile) rostindu-se formula evanghelică pe care o avem la Mt 28, 19 (mentioanata in 49 Ap, 47 Sf.
Vasile).
 Se săvârșește în biserică. Pentru a se săvârși în paraclisele din casele particulare este necesară
aprobarea episcopului locului (31, 59 Trulan; 12 I-II Constantinopol).
 Momentele mai importante ale slujbei sunt enumerate de Sf. Vasile în can 91 – lepădarea de
satana și de îngerii lui, binecuvântarea apei, a untdelemnului și a celui ce urmează a fi botezat,
ungerea cu untdelemn și întreita afundare.
 Botezul săvârșit în mod valid nu se repetă. Repetarea atrage pedeapsa caterisirii (47 Ap, 48
Cartagina), aceeași pedeapsă fiind prevăzută și pentru cei care ar refuza să-i boteze pe cei care au
primit botezul de la eretici.

3) Efectele administrării Tainei (juridico-canonice)

 Cel botezat devine membru al Bisericii, dobândind ceea ce s-ar putea numi cetățenia bisericească și
devenind subiect de drepturi și îndatoriri în cadrul Bisericii. Numai în această calitate el poate primi
celelalte Taine și ierurgii ale Bisericii. Cu toate acestea, apa pt femeia lehuza, rugaciunea de la a 8-a
zi (punerea numelui) sunt tot ierurgii primite de mama, de prunc dar si de moasa.
 Efectul principal este ștergerea păcatului originar, precum și a tuturor păcatelor personale săvârșite
până în acel moment, în cazul botezului persoanelor adulte.

13
 Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii
*cuv. mireni nu are legatura cu Sf. mir, ci are ca baza termenul lume.

1) Săvârșitorul: episcopul sau preotul.

 În Biserica Romano-Catolică este săvârșită doar de episcopi; preotul o poate săvârși doar în cazuri
excepționale cu aprobarea episcopului. Baza acestei practici este invocata in can 6 Cartagina (care
aduna canoanele sinoadelor din N. Africii 391-419) in care se mentioneaza ca pregatirea sf mir sa
nuse faca de catre presbiteri. In BO s-a pastrat aceasta randuiala in savarsirea Sf si marelui Mir, la
apuseni a fost extinsa practica si asupra administrarii.
 Nici un alt membru al clerului şi nici un simplu laic creştin nu au dreptul să administreze această
Sfînta Taină.

2) Primitorul:oricine a primit Botezul creștin în mod valid.

 Se deosebesc totuși mai multe categorii de primitori:
a. în primul rând, cei care au primit Botezul, indiferent de vârsta la care l-au primit;
b. Taina Mirungerii este administrată și unora dintre eterodocși care se întorc la dreapta
credință (în canoane nu o să găsim cuvântul ,,eterodocși”, ci ,,eretici” sau ,,schismatici”):
- atât celor care înainte de a cădea în erezie (de a se rupe de Biserică) fuseseră botezați
în Biserica Ortodoxă (dacă a fost la unii care nu sunt foarte îndepărtați de dreapta
credință, de exemplu la ,,stiliști”, nici Taina Mirungerii nu se repetă, ci pur și simplu
este spovedit);
- cât și celor care au fost botezați de anumite grupări eterodoxe al căror Botez este
acceptat de Biserică prin pogorământ, cu alte cuvinte Botezul este validat prin venirea
la dreapta credință.
a. În Biserica Ortodoxă, Taina Mirungerii se administrează îndată după Botez, cele două
Taine săvârșindu-se de regulă una în continuarea celeilalte (48 Laodiceea);
b. Mirungerea se administrează numai după ce se leapădă de erezie făcând o mărturisire de
credință scrisă (1 Sf Vasile, 7 sin II ec, 95 Trulan, 7 Laodiceea).
Sf Vasile delimiteaza (nu se disting clar): -eresuri (nu cred in Treimie, Hr Dumnezeu si om adevarat)
-schisme (chestiuni si conceptii corijabile)
-adunare nelegiuita (nesupunere fata de autoritatea bis.)

14
 In timpul Sf Vasile schismaticii erau inca in Biserica (ectenia mare-cererea pt sfintele lui Dumnezeu
Biserici) iar celor întorși de la rătăciri mai puțin grave (adunări ilegale), nu li se mai administrează Taina
Mirungerii, ci după lepădarea de eres prin mărturisirea scrisă, sunt împăcați cu Biserica și primiți la Sf.
Cuminecătură (95 Trulan, 1 Sf. Vasile).
 Excomunicarea are 2 stadii: -oprirea de la impartasire (nu mai exista comuniune euharistica)
-scoaterea cu totul din comunitatea crestina (excluderea din
comunitate)
 Cei care înainte de a face parte din gruparea eterodoxă primiseră în Biserica Ortodoxă Botezul și
Mirungerea, cu ocazia revenirii la adevărata credință primesc, deci, pentru a doua oara Taina
Mirungerii.

3) Rânduiala săvârșirii (procedura administrării)

 7 Sin II ec și 95 Trulan prezintă formula și modul în care trebuie făcută ungerea cu Sf. Mir:
fruntea și ochii și nările și gura și urechile și pecetluindu-i pe ei, zicem: ,,Pecetea darului
Sfântului Duh”;
 Ca și Botezul, Mirungerea se săvârșește în Biserică;
 În vechime, sfințirea Sfântului și Marelui Mir a fost rezervată episcopului (6 Cartagina), însă această
sfințire a devenit o prerogativă a Sinoadelor Bisericilor Autocefale.

4) Efectele Tainei (juridico-canonice)

 Pentru cei ce primesc Mirungerea îndată după Botez ea nu produce efecte juridice;
 Cei care primesc Mirungerea după revenirea (botezul nu si-a pierdut efectul haric, doar pe cel
juridic, de aceea se repeta mirungerea) sau venirea de la eterodocși, fără a mai fi botezați,
(re)dobândesc calitatea de membrii ai Bisericii.

!!! Atentie. Deosebirea intre nulitatea relativa (lezeaza doar interesul unui grup: sesizata de
persoanele in cauza, se prescrie dupa un timp, se poate confirma sau acoperi tacit) si cea absoluta
(lezeaza interesul colectiv: sesizata de colectivitate, nu se prescrie, nu se poate acoperi prin
confirmare) este data de regimul juridic si regulile aplicabile. Astfel un anumit lucru, decizie, etc
poate fi nul de plin drept – absolut sau anulare – ori confirmare ori anulare.

15
 Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei

Săvârșitorii: sunt episcopii şi presbiterii, nici într-un caz diaconii şi cu atît mai puţin credincioşii
laici sau monahii.
Primitorul: teoretic, oricare creștin botezat în mod valid sau al cărui botez a fost acceptat prin
iconomie.
 Practic, se disting mai multe categorii de primitori:
a. în primul rând, toți cei care primesc Botezul și Mirungerea, indiferent că e vorba de copii sau
de adulți;
b. copiii, atât timp cât nu conștientizează greșelile pe care le fac, pot primi la fiecare sărbătoare
pe nemâncate (atât cât le permite vârsta);
c. adulții trebuie să se pregătească pentru Euharistie și să primească în prealabil dezlegare de la
duhovnic prin Sf. Taină a Spovedaniei.
 În vechime s-a admis excepția ca în cazul de primejdie de moarte și catehumenii și penitenții care nu
primiseră încă dezlegare și nu fuseseră împăcați cu Biserica, să poată primi Sf. Euharistie (13 I Ec, 6
Ancira, 7 Cartagina, 73 Sf. Vasile, 2, 3, 5 ori 1-3 Sf. Grigore de Nyssa, 9 Sf. Nichifor
Mărturisitorul).
 Tot ca excepție e privită uneori și împărtășirea celor care după ce s-au abătut de la adevărata
credință, s-au întors făcând o mărturisire scrisă și lepădându-se de toate erorile. Mărturisirea scrisă
(zapisul) poate fi asimilată totuși cu Taina Spovedaniei. Oricum, în astfel de cazuri, când celui
revenit la adevărata credință nu i se administrează un nou Botez și nici măcar Taina Mirungerii,
încorporarea acestuia în Biserică se face prin două acte legate între ele: renunțarea în scris la tot ce
este contrar învățăturii Bisericii și primirea Sf. Împărtășanii (95 Trulan și 1 Sf. Vasile).
 Euharistia nu poate fi dată trupurilor celor adormiți (83 Trulan, 18 Cartagina).
 Can 8 și 9 Ap prevăd ca toți cei care participă la Sf. Liturghie, atât clerici cât și laici, să se
împărtășească (canoanele apostolice, întărite în primul paragraf din can 2 Trulan, sunt din cartea a
VIII-a a Constituțiilor Apostolice, apărute în 380 – dintre care o parte se regăsesc în canoanele
Sinodului din Antiohia din 324, care nu au fost incluse în corpusul canonic, o altă parte chiar la Sin I
Ec, vreo două la Ancira din 314, altele la Antiohia din 341 și câteva nicăieri).

16
- În cazul clericilor se prevede o excepție: atunci când un cleric ar avea o cauză binecuvântată (un
motiv justificat) care l-ar face să se abțină de la Sf. Împărtășanie, însă această cauză este obligat să o
comunice celorlalți slujitori;
- În cazul laicilor se poate spune că regula a devenit excepție – laicii să se împărtășească destul de rar,
unii foarte rar, deoarece pentru participarea la Sf. Euharistie este necesară o pregătire care să ducă la
o dezlegare în cadrul Sf. Spovedanii.

1) Rânduiala săvârșirii
 Referitor la împărtășirea mai rară sau mai deasă, normativă rămâne poziția Sf. Ioan Gură de Aur:
,,Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții mai des. Care trebuie lăudați? Cei care se
împărtășesc o dată sau cei care adeseori, sau cei care rareori... nici cei ce se-mpărtășesc o dată, nici
cei de multe ori, nici cei de puține ori, ci cei ce se împărtășesc cu conștiința bogată și a căror viață
este ireproșabilă. Unii ca aceștia întotdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să nu se
apropie de Cuminecătură” (Cuvânt despre Epistola după Evrei).
 Pentru săvârșirea și primirea cu vrednicie a Euharistiei este necesară o pregătire, o curățire a
conștiinței, așa cum cer Ap. Pavel (I Cor. 11) și mai multe canoane (41 Cartagina, 29 Trulan, 16
Timotei al Alexandriei).
 Când cel care dorește să primească Sf. Împărtășanie nu este pregătit, el nu primește dezlegare de la
duhovnic, fiind oprit de la Cuminecare, adică este afurisit sau excomunicat (afurisire mică – 28 Sf.
Nichifor Mărturisitorul).
 Numai clericii se pot împărtăși în altar (19 Laodiceea, 69 Trulan).
 Ordinea împărtășirii: episcopii, preoții, diaconii (18 I Ec).
 Ipodiaconilor nu le este îngăduit să administreze Sf. Euharistie (25 Laodiceea) pentru a face
delimitarea între diaconi și ipodiaconi (diaconilor le era admis).
 Ieromonahului tânăr nu îi este îngăduit a le împărtăși pe călugărițe (23 Nichifor Mărturisitorul).
 Se interzice cu desăvârșire clericilor să pretindă sau să primescă vreo plată pentru Sf. Împărtășanie
(23 Trulan, Enciclica lui Ghenadie al Constantinopolului).

2) Efectele juridico-canonice
 Euharistia produce efecte juridice doar în două cazuri excepționale:

17
 a. când constituie alături de lepădarea scrisă de toate învățăturile greșite, actul de reprimire în
Biserică a unor schismatici (95 Trulan);
b. când constituie alături de rugăciunea de dezlegare, iertare și împăcare, actul de reprimire în
Biserică a unui excomunicat (excomunicare mare).
 În ambele cazuri, prin Taina Euharistiei, se pecetluiește redobândirea calității de
membru al Bisericii.

Orice abatere de la dreapta credință este o erezie mai gravă sau mai puțin gravă. Pentru
înțelegerea noastră, ceea ce canoanele 7 II Ec, 1 Vasile și 95 Trulan numesc erezie este erezie
antitrinitară și erezie hristologică (Botezul nu este valid). Ceea ce Sf. Vasile numește schismăsunt erezii
mai puțin grave (în cazul acesta canoanele acceptă lucrarea sacramentală săvârșită în acea grupare;
Botezul este validat. Dar cum? Nu este nimic valid în adunările schismatice și cele ilegale, ci validabil.
Deci se validează în momentul în care el vine în Biserica Ortodoxă, prin primirea Mirungerii, indiferent
dacă a primit-o acolo). Cei dinadunările ilegale (aceștia automat au plecat din Biserica Ortodoxă; nu
poate fi o adunare ilegală una care s-a format în afara Bisericii) sunt reprimiți prin zapis (nu se repetă
nici Botezul și nici Mirungerea), care echivalează cu taina penitenței sau a pocăinței și este primit la
Împărtășanie.
!!!zapis – reprimire celui care a umblat aiurea <=> cel care a desfranat, a ucis si a primit
excomunicare mare nu mai da zapis la reprimire.

Administrarea Sfintei Taine a Maslului

1) Săvârșitorul: episcopul și preoții.

 Sunt necesari pe cale de tradiție 7 preoți pentru săvârșirea ei. Nu există nici o normă asemănătoare
referitoare la un număr necesar de episcopi. În Molitfelnic se arată că în cazuri de necesitate această
Taină să fie săvârșită de 5, 3 sau chiar numai de 2 preoți (Iacov: chemati preotii Bisericii).
 Rânduiala privind numărul de 7 preoți nu are fundament dogmatic, ci numai caracter ceremonial.
Totuși, bucurându-se de o confirmare constantă în practică, această rânduială a căpătat caracter de
normă legală obligatorie, fiind admisibile doar excepțiile din cărțile de slujbă. In niciun caz Maslul
nu poate fi savarsit de un singur preot.

18
2) Primitorul: creștinii bolnavi trupește, dar și sufletește.

In privinţa celor ce sînt îndreptăţiţi să primească această Sf. Taină, Biserica din Apus, cea
Romano-catolică, a introdus rînduială deosebită de aceea a Bisericii Ortodoxe, potrivit căreia această Sf.
Taină, nu se administrează la romano-catolici decît celor grav bolnavi, porniţi pe calea morţii, de aceea
se şi numeşte de ei extrema unctio.
3) Rânduiala săvârșirii: de regulă se săvârșește la casa celui bolnav, dar poate fi săvârșit și în
biserică sub numele de Maslu de obște.
4) Efectele: este singura Taină care nu produce nici măcar, în mod excepțional, efecte juridice.

Administrarea Sfintei Taine a Spovedaniei

Adeseori Sf Taină a Pocăinței e privită ca fiind o judecată. Dacă se acceptă termenul, trebuie
precizat că este vorba de o judecată atipică. Astfel, punctul de pornire e un autodenunț, căci penitentul
vine de bună voie înaintea scaunului de spovedanie. Apoi tot penitentul e propriul său acuzator,
neexistând un apărător, pentru că rostul acestei judecăți nu este de a pune în balanță faptele cele bune și
cele rele, ci de a vindeca pe cel ce se pocăiește de faptele sale cele rele. Iar duhovnicul e judecător, nu
martor, deși potrivit rânduielii din Molitfelnic la începutul Spovedaniei el se declară martor. El este
investit de Mântuitorul cu puterea de a lega și de a dezlega, de aierta sau de a ține orice păcate ale
creștinului. Sentința promulgată de duhovnic e instantaneu validată în cer de Judecătorul Suprem.

1) Săvârșitorul: episcopul sau preotul duhovnic.

 Deși prin Taina Hirotoniei preotul primește întreaga putere (învățătorească) specifică treptei
preoțești, totuși pentru a administra Taina Pocăinței el trebuie să primească și hirotesia întru
duhovnic, aceasta find permisiunea de a exercita puterea sacramentală dobândită prin hirotonie.
Această rânduială nu a existat în Biserica primară și nici astăzi nu e prezentă în toată Ortodoxia. Pentru
argumentarea hirotesiei întru duhovnic ca act ulterior hirotoniei se invocă, în primul rând,faptul că
pentru un dialog care să îl determine pe penitent să își deschidă sufletul, preotul ar avea nevoie de
maturitate și de experiență pastorală. Problema se pune la tinerii hirotoniți, aceștia având o vârstă sub
limita canoanelor.

19
 Pentru episcop nu există o astfel de rânduială. Cu privire la episcopi, nu se aminteşte şi nu s-a
practicat vreo rînduială asemănătoare, deoarece la instituirea în treapta de episcop s-a observat
întotdeauna condiţia de vîrstă, stabilită cu timpul la minimum 30 de ani şi anume în mod cu totul
excepţional s-a admis şi cîte o hirotonie în această treaptă şi sub vîrstă de 30 de ani. Cum la vîrstă de 30
de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine format, nu s-a mai simţit nevoia
ca el să fie oprit temporar de la administrarea Sf. Taine a Pocăinţei, în scopul de a i se da posibilitatea şi
răgazul necesar spre a se forma mai bine.
 În acest context s-ar putea pune problema validității Tainei Spovedaniei săvârșită de un preot ce nu a
primit hirotesia duhovniciei. Totuși Spovedania săvârșită de preotul fără hirotesie este valabilă,
numai că respectivul preot riscă să fie sancționat de episcop, excepție făcând săvârșirea Spovedaniei
unui bolnav pe patul de moarte.
 În Biserica veche au existat preoți special destinați pentru administrarea Tainei Pocăinței, și anume
preoții penitențiari.

2) Primitorul: oricare membru al Bisericii cu excepția copiilor până la o anumită vârstă (dupa 7
ani dupa majoritatea canonistilor).
Toţi membrii Bisericii care se bucură de plenitudinea drepturilor, adică şi clericii, şi laicii, şi
monahii care nu sint excluşi din Biserică, deci toţi aceia care se găsesc în starea de a nu fi opriţi de la Sf.
Împărtăşanie.

3) Rânduiala săvârșirii
 Deși cele mai vechi dispoziții canonice se referă la o pocăință publică și deși unii teologi și
canoniști vorbesc despre o mărturisire publică a păcatelor, trebuie reținut faptul că această
mărturisire publică era un act excepțional. Asemenea mărturisiri erau făcute de bunăvoie de
penitenții mai zeloși, neexistând o astfel de constrângere. La sfârșitul sec. IV, Nectarie al
Constantinopolului interzice mărturisirile publice și desființează oficiul preotului penitențiar.
 Ce înseamnă totuși penitența publică? Dacă un creștin săvârșea un păcat grav și păcatul era cunoscut
de comunitate, respectivul om era obligat să intre în rândul penitenților, altfel risca să fie exclus din
comunitatea creștină sau chiar anatematizat. Perioada de penitență era stabilită de episcop sau de
preotul penitențiar(12, 13 I Ec; 5 Ancira; 43 Cartagina). Dacă păcatul era cunoscut de toți
mărturisirea publicăera fără folos. Singura acceptare de a intra în rândul penitenților era

20
 recunoașterea păcatelor. De asemenea, în rândul penitenților intrau și cei care aveau păcate grave,
dar nu erau cunoscute de comunitate, ei mărturisindu-le în taină episcopului sau preotului. Prin
urmare, fie că păcatul grav era cunoscut de comunitate, fie că era mărturisit în secret, respectivul
creștin trebuia să intre în rândul penitenților pe o perioadă stabilită de episcop sau de preotul
penitențiar.
 Pentru cel ale cărui păcate nu erau cunoscute de ceilalți, fiind mărturisite în secret, faptul de a fi
încadrat în ordinul penitenților era un indiciu pentru comunitate că el săvârșise un păcat grav. Cei
mai zeloși dintre acești penitenți, când își începeau perioada de penitență, făceau și o mărturisire
publică în fața comunității a acestor păcate mărturisite în taină episcopului sau preotului penitent.
 Perioada de penitență a fost prevăzută și în canoane. Timpul de penitență era împărțit în mai multe
etape. În fiecare din aceste etape, penitenții erau obligați să stea într-un anumit loc și să se manifeste
într-un anumit fel.
Etape: I. Plângerea;
II. Ascultarea;
III. Îngenungherea;
IV. Împreună starea (vezi ,,Organizarea penitenței potrivit canoanelor Sfântului Vasile
cel Mare).
 Canonul 11 I Ec indicădoar ultimele 3 etape (de citit, de asemenea,12, 14 I Ec; 4-9 și 21 Ancira; 11
Grigore Taumaturgul; 75 Vasile Cel Mare; 4 Grigore de Nyssa).
 La sfârșitul perioadei de penitență i se citea o rugăciune de împăcare de către episcop și excepțional
de preot. Numai după aceasta respectivul revenea în rândul credincioșilor care primeau Sf.
Împărtășanie.
 Probabil cei cu păcate nu foarte grave mărturisite în secret, nu erau neaparat introduși în rândul
penitenților.
 Astăzi nu există un ordin al penitenților, indiferent de păcatele săvârșite; tot ceea ce ține de Taina
Pocăinței se săvârșește în secret.
Epitimiile:
 Epitimiile trebuie să urmărească vindecarea, determinarea lui de a renunța la păcat și anihilarea din
inima lui a oricărei porniri păcătoase. In definire suntem tributari occidentalilor: nu sunty pedepse ci
cai de intoarcere.

21
 Epitimiile aplicate de un preot duhovnic au aceiași putere ca și cele ale episcopului. Episcopul nu
poate interveni să mărească, să elimine sau să modifice o epitimie dată de un alt duhovnic.
Canoanele care prevăd că episcopul poate dezlega pe unii penitenți se referă la epitimiile stabilite de
el și nu de alți duhovnici. În principiu penitentul nu poate fi dezlegat de alt duhovnic atât timp cât el
mai este în viață. Epitimiile pot fi scurtate tinand cont de pocainta penitentului: 102 trulan, 2, 74, 84
Sf Vasile.
 Can 3 Sf Vasile admite vindecarea ca indepartare de pacat.

4) Efectele
 Pe de o parte, efectul este dezlegarea de păcate, care nu presupune în mod automat și permisiunea de
a primi Sf. Împărtășanie (ți se citește rugăciunea finală care presupune dezlegarea de păcate, dar ești
interzis de la Împărtășanie). Pe de altă parte, efectul poate fi legarea sau ținerea păcatelor, aceasta
echivalând cu oprirea de la Sf. Împărtășanie. Însă legarea se poate transforma din ceea ce numim
excomunicare mică în excomunicare mare sau chiar anatema. În vechime, astfel de legări atrăgeau
uneori și sancțiuni civile.
 Diferența între cel afurisit și cel încă neprimit: afurist este cel aflat în stare de excomunicare mică (a
început stadiul penitențial), iar cel încă neprimit este cel aflat în stare de excomunicare mare (nici nu
a început stadiul penitențial).

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei sau a Preoției

1) Săvârșitorul
 În privința hirotoniei întru arhiereu (termen folosit pe teren dogmatic și liturgic) sau episcop (are
mai mult o conotație juridico-canonică), canoanele prevăd că ea trebuie săvârșită de mai mulți
episcopi. Deși canonul 1 Apostolic cere 2 sau 3 episcopi, posibilitatea ca hirotonia unui nou episcop
să săvârșită de doar 2 episcopi a fost anulată de canonul 4 I Ec, care stabilește că trebuie ,,să se
întrunească cel puțin trei”. Ulterior, mai multe canoane hotărăsc faptul că hirotonia întru arhiereu
trebuie săvârșită de cel puțin 3 arhierei (canonul Sinodului de la Constantinopol din 394; 13, 49, 50
Cartagina – invocă rânduiala cea veche stabilită la Niceea; 3 VII Ec – reia integral textul can 4 I Ec).

22
 De remarcat faptul că cele mai multe dintre vechile canoane, referindu-se la hirotonia episcopului, au
în vedere atât hirotonia propriu-zisă, adică sfințirea în treapta de arhiereu, cât și actul premergător al
alegerii, care se săvârșea prin ridicarea mâinilor, adică prin vot (hirotesia este punerea mâinilor). Mai
mult, unele canoane, utilizând termenul ,,hirotonie”, s-ar părea că vizează exclusiv alegerea (19
Antiohia, 12 Laodiceea). Termenul ,,hirotonie” s-a folosit și cu sensul de alegere chiar și la începutul
mileniului al doilea.
 Evident, în cazuri extreme, s-ar putea accepta ca hirotonia unui episcop să se facă doar de alți 2, așa
cum a fost îngăduit și înainte de pacea Bisericii, odată în care Sin I Ec a stabilit numărul de cel puțin
3 episcopi pentru hirotonia unui nou episcop. Oricum ar fi, confirmarea celor făcute în fiecare
provincie revine mitropolitului (Pr. Floca concluzionează că hirotonia nici unui episcop nu se poate
face fără prezența a minimum 4 arhierei, adică cel puțin 3 episcopi, plus mitropolitul; nu putem
accepta această părere. Fie interpretăm confirmarea celor făcute ca examinare și cercetare canonică a
alegerii, care precede hirotonia și pe care astăzi în Biserica Ortodoxă o face Sf. Sinod, fie că o
înțelegem ca referire la actul înscăunării, ceea ce pare mai aproape de logica textului canonului,
având în vedere faptul că și astăzi, cel puțin în BOR, gramata de înscăunare a arhiepiscopilor și
episcopilor sufragani se dă de către mitropolit. Dar în nici un caz nu putem deduce din canonul 4 I
Ec necesitatea ca mitropolitul să se alăture celor cel puțin 3 arhierei pentru a săvârși hirotonia, actul
propriu-zis de sfințire a noului episcop, căci canonul nu-l obligă pe mitropolit să participe la această
hirotonie, însă nici nu-l oprește. În cazul în care mitropolitul participă, nu este necesar să mai fie cel
puțin alți 3 arhierei, ci cel puțin 2. Aceasta este logica care aparține BOR, care prevede că în cazul
în care cel ales nu este arhiereu, el se sfințește de către mitropolitul locului, asistat de cel puțin 2
episcopi sau arhierei, și numai după hirotonie noul arhiereu ar putea primi gramata de instalare de la
mitropolit. Așadar, Statutul BOR, spre deosebire de canon, îl obligă pe mitropolit să participe la
hirotonia unui nou episcop, deși tot el va emite ulterior gramata de înscăunare).
 Potrivit canoanelor, hirotonia preotului și a diaconului se săvârșește de un singur episcop (2 Ap – se
referă și la hirotonia celorlalți clerici, adică clerul de instituire bisericească. La acea vreme, termenii
,,hirotonie” și ,,hirotesie” se foloseau amestecat, nefăcându-se o delimitare strictă a sensurilor.
Folosirea echivocă a celor doi termeni se mai regăsește chiar și la începutul sec. XV la Sf. Sinod din
Tesalonic. Ulterior, termenul ,,hirotonie” a fost rezervat pentru a desemna Taina prin care o persoană
anume pregătită este consacrată într-una din treptele ierarhiei de instituire divină, iar termenul
,,hirotesie” desemnează o ierurgie prin care o persoană este rânduită într-o treaptă de instituire

23
 bisericească, adică prin care se intră în rândul clerului inferior sau prin care unui slujitor al ierarhiei
de instituire divină i se conferă o distincție onorifică (grad) sau funcție administrativă. Mai mult
decât atât, în canoanele vechi, de cele mai multe ori, cuvântul ,,hirotesie”, și anume cea a
episcopului, se referă strict la slujba de sfințire a episcopului, excluzând actul alegerii și al
înscăunării, adică ceea ce premerge și ceea ce urmează, iar ,,hirotonie”, în cele mai multe dintre
canoane, include și alegerea și sfințirea), însă nu oricum, ci de episcopul eparhiot sau de oricare alt
arhiereu care are încuviințarea episcopului eparhiot spre a cărui ascultare canonică se află.
 Este interzisă episcopului nu numai să hirotonească în afara propriei eparhii (35 Ap), ci și în propria
eparhie a unei persoane ce aparține de altă eparhie, fără încuviințarea episcopului eparhiei din care
provine și indiferent care este intenția episcopului hirotonisitor (16 I Ec – partea finală vizează o
astfel de hirotonie a unui cleric venit din altă eparhie, considerând-o fără tărie).
 În acest context, o problemă delicată este cea a hirotoniilor săvârșite de episcopii depuși din treaptă
sau caterisiți. În primul rând, trebuie precizat faptul că harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în
cel hirotonit. Unul ca acesta nu mai poate deveni mirean, pentru că ,,Taina aceasta, ca și cea a
Botezului și a Mirungerii, îl pune pe om într-o anumită relație fundamentală cu Hristos... această
relație se imprimă în ființa omului lăsând în el niște urme chiar și fără voia lui” (Dumitru Stăniloae).
CATERISIREA (definiție) este actul prin care autoritatea bisericească oprește pentru totdeauna
pe un cleric vinovat de anumite abateri grave de a mai exercita puterea bisericească, socotindu-l ca și
cum ar fi un simplu laic și lăsându-l să se bucure numai de drepturile laicilor. Deci acesta pierde dreptul
de a învăța, a sfinți și a păstori (nu puterea), precum și drepturile de onoare ce i se cuveneau ca și cleric
dimpreună cu numele și demnitatea de cleric, fiind șters din catalogul clericilor și socotit laic (nu este
redus la treapta de laic, ci socotit).
 Motivele care pot atrage caterisirea unui cleric pot fi grupate în 2 categorii:
a. un număr considerabil de nereguli destul de grave, cele mai multe dintre ele atrăgând caterisirea
numai în caz de persistență în acea situație sau de recidivă (astfel de situații sunt prevăzute de canoane:
părăsirea parohiei fără acordul episcopului (15 Ap, 10 VII Ec), despărțirea de soție sub pretext de
evlavie (5 Ap, 13 Trulan), detestarea căsătoriei (51 Ap), jocurile de noroc și beția (42 Ap), camăta (44
Ap, 10 Trulan), neglijarea îndatoririi de a propovădui dreapta credință (58 Ap), neglijarea datoriei de a-i
ajuta pe slujitorii săraci din subordine (59 Ap), intrarea in serviciul militar sau în slujbe lumești (7 IV
Ec, 10 VII Ec), ținerea unei cârciumi (9 Trulan), participarea la spectacole sau petreceri nepotrivite cu

24
starea clericală (24 Trulan), ținerea de femei pentru diferite slujiri în episcopii sau în mănăstiri de
călugări (18 VII Ec), simonia (19 VII Ec);
b. erezia și toate celelalte fapte deosebit de grave asimilabile ereziei, care, de altfel, atrag o dublă
pedeapsă în canoane: caterisirea și afurisirea (excomunicarea) în același timp, sau chiar anatema
(afurisirea pronunțată într-un mod solemn; este pentru erezie); can 1 II Ec care să se anatematizeze orice
erezie, prin urmare un cleric dovedit de erezie va fi nu numai caterisit, ci și anatematizat în același timp;
mulți autori includ în această categorie și hula împotriva Duhului Sfânt; alte fapte sunt: simonia (29 Ap,
5 VII Ec), apostazia (62 Ap), vrăjitoria, magia și descântecele (36 Laodiceea), sărbătorirea Paștelui cu
evreii (1 Antiohia), apelul la sprijinul stăpânitorilor lumești pentru ocuparea scaunului episcopal (30
Ap).
 Indiferent de motiv, efectele caterisirii sunt aceleași, și anume: retragerea de către autoritatea
bisericească a dreptului de a mai exercita puterea bisericească, precum și a dreptului de a se mai bucura
de statutul clerical.
 Pedeapsa caterisirii nu afectează puterea în sine, capacitatea harică a celui caterisit, putința lui de
a săvârși acte sacramentale, care să-și producă efectul haric.
 Capacitatea harică este afectată însă de însăși căderea în erezie sau de săvârșirea uneia dintre
celelalte fapte asimilabile ereziei. Prin urmare, chiar și în cazul în care caterisirea este urmarea căderii în
erezie, această pedeapsă pronunțată de autoritatea bisericească nu produce nici un efect
suplimentar.Caterisirea, mai exact afurisirea sau anatema care o însoțește în acest caz, ori cele două
pedepse împreună, constituie numai un act constatator declarativ de pierdere a capacității harice.
 Totuși, pierderea capabilității harice sau căderea din har (21 Trulan) nu înseamnă pierderea
totală a harului hirotoniei. O urmă din harul hirotoniei, mai mare sau mai mică, rămâne întotdeauna
chiar și în clericul căzut în erezie, însă această urmă, oricât de mare ar fi, este insuficientă pentru ca o
eventuală lucrare sacramentală săvârșită de un astfel de cleric să fie valabilă.
 Unii autori ortodocși ezită să recunoască această urmă de har care rămâne în clericul chiar căzut
în erezie, caterisit și exclus din Biserică, reținerea acestora fiind probabil determinată de faptul că
învățătura despre caracterul indelebil (de neșters) al preoției a fost formulată în Apus în sec. XII și
dogmatizată de Conciliul Tridentin în sec. XVI, și, astfel, se afirmă chiar că vechea tradiție canonică a
Bisericii Ortodoxe nu cunoaște această noțiune.
 Vorbind despre catari (secta novațienilor) și despre alte grupări schismatice, Sf. Vasile cel Mare
afirmă: ,,separarea lor de Biserică a început prin schismă, însă cei care s-au lepădat de Biserică n-au mai
25
avut harul Sfântului Duh peste ei, căci ruperea succesiunii a întrerupt și comunicarea. Într-adevăr, primii
care s-au rupt primiseseră hirotonia de la Părinți și prin punerea mâinilor acelora aveau darul
duhovnicesc, însă după ruperea comuniunii, coborâți la starea laică, n-au mai avut puterea nici de a
boteza, nici de a hirotoni, fiind incapabili de a transmite altora harul Sfântului Duh de la care ei înșiși
căzuseră”. Cu toate acestea, deși inițial ,,Părinții hotărâseră ca aceia dintre ei care revin în Biserică să se
curețe din nou prin adevăratul Botez al Bisericii (pentru cei din a doua, a treia generație), ulterior, unii
din Asia au socotit că e spre binele multora ca Botezul lor să fie recunoscut”, iar Sf. Vasile este și el de
acord cu această recunoaștere. Pentru motive similare Sf. Vasile acceptă și Botezul encratiților,
concluzionând că ,,trebuie să observăm obiceiul și să urmăm Părinților care au rânduit problemele
noastre bisericești”.
 În finalul aceluiași canon Sf. Vasile confirmă recunoașterea chiar a hirotoniei unor clerici veniți de
la grupările eretice și integrarea acelora în Biserică: ,,Știu bine că le-am recunoscut fraților ce sunt
împreună cu Izois și Saturnin (au fost hirotoniți de unii care au plecat de mai demult din Biserică)
rangul de episcopi chiar dacă au aparținut acelei categorii. De aceea nu mai putem să-i ținem
despărțiți de Biserică pe cei care sunt din aceeași tagmă, prin recunoașterea episcopilor lor fiind deja
stabilită un fel de regulă pentru comunicarea cu ei”.
 Înaintea Sf. Vasile, Sinodul I Ecumenic se pronunțase pentru integrarea clericilor, inclusiv a
episcopilor veniți de la catari la soborniceasca și apostoleasca Biserică, recunoscându-le hirotonia
(can 8).
 Mai târziu, mai multe dintre Sinoadele africane (în 419, la Cartagina, s-a făcut o colecție a
canoanelor acestor sinoade) s-au pronunțat pentru recunoașterea Botezului donatiștilor (47, 57
Cartagina) și chiar a hirotoniei clericilor reveniți de la această sectă (68, 99 Cartagina).
 Dacă nu se admite această urmă de har, acea putere atrofiată, rămasă în stare latentă în cei care au
fost hirotoniți, chiar și după căderea în erezie, nu poate fi justificată în nici un fel recunoașterea
Botezului și mai cu seamă a hirotoniei ereticilor întorși la dreapta credință.
N.B!!! În canonul 7 II Ec reluat de 95 Trulan se face distincție între eretici și schismatici. Este la fel de
adevărat că atât catarii cât și donatiștii se încadrează în ceea ce Sf. Vasile numește schismă, însă chiar
Sf. Vasile afirmă că separarea lor de Biserică a început prin schismă, din argumentarea ulterioară lăsând
să se înțeleagă că s-a ajuns la erezie.

26
 Primitorii
Pot fi toţi creştinii, bărbaţi, care au fost botezaţi în mod valid şi care îndeplinesc anumite
condiţii, stabilite în decursul timpului de către Biserică. Aceste condiţii se pot împărţi în mai multe
categorii.
Există o condiţie, care singură face cît o întreagă categorie de alte condiţii şi care este mai
importantă decît toate. Această condiţie se cheamă vocaţie, sau chemare firească pentru slujirea
preoţească. Ce-i drept ea nu este condiţie prevăzută de legile bisericeştii, dar indiferent de aceasta, pe
ea s-a pus temei în mod practic, ţinîndu-se întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre
lucrarea sau slujirea preoţească, spre a se putea dedica acesteia, adică spre a se putea consacra fără
rezerve şi fără ezitări acestei slujiri.
De obicei celelalte condiţii pentru intrarea în cler sînt împărţite în următoarele categorii: condiţii
religioase, condiţii morale, condiţii intelectuale, sau de pregătire, condiţii fizice şi condiţii sociale.
Condiţiile religioase sînt: Botezul valid şi dreapta credinţă, toţi membrii familiei celui ce
urmează a fi hirotonit să apar ţină Bisericii, adică să fie dreptcredincioşi, iar nu eretici sau schismatici,
condiţia ca cei ce urmează a fi hirotoniţi într-o treaptă superioară, să fie hirotoniţi în prealabil în treptele
inferioare şi anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat.
Condiţiile morale sînt cele referitoare la ţinuta etică personală precum şi la aceea a familiei şi în
speţă a soţiei, în cazul cînd cel ce do reşte să primească hirotonia, se căsătoreşte, în această privinţă
există norme canonice şi legale, unele înscrise inclusiv în Pravila cea Mare, care pentru considerente de
natură morală, opresc pe candidatul la preoţie de a se căsători cu o persoană dubioasă din punct de
vedere moral sau facînd parte din vreo categorie ca: divorţatele, văduvele etc., obligîndu-1 să se
căsătorească cu o fecioară (can, l8 ap. î 3 VI ec.).
Condiţiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea culturală a
lumii şi după trebuinţele Bisericii. Biserica a ţinut întotdeauna ca slujitorii săi să aibă o pregătire inte-
lectuală sau o formaţie culturală la nivelul societăţii şi al vremii în care trebuiau să lucreze aceşti
slujitori şi îndeosebi să aibă o pregătire cărturărească teologică de nivelul culturii epocii în care trăiau, în
acest scop s-a impus prin obicei şi apoi chiar prin legi scrise, ca în primul rînd episcopii să aibă cultura
trebuitoare şi ca ei să se îngrijească de pregătirea necesară pentru ceilalţi slujitori bisericeşti.
Pentru verificarea pregătirii candidaţilor la preoţie, aceştia sînt supuşi unor examinări din partea
episcopului sau altor ierarhi, ori din partea unor comisii prezidate de aceştia, cum este cazul în Biserica
noastră, examenul de capacitate, şi numai dacă sînt găsiţi corespunzători, sînt admişi la hirotonie.

27
 In cazul cînd pregătirea teologică sau orientarea în problemele vremii şi ale vieţii reclamă o
pregătire suplimentară şi după intrarea în cler, pentru dobîndirea acestora se organizează cursuri sau
chiar şcoli superioare după aprecierea autorităţii bisericeşti competente. In acest scop s-au organizat şi în
Biserica noastră cursurile de îndrumare misionară şi socială a clerului.
Condiţiile fizice sînt cele privitoare la sănătate, care sînt de la sine înţeles referitoare la
integritatea corporală şi la vîrstă. Prin integritatea corporală nu se înţelege lipsa oricărui defect fizic, fi
numai lipsa acelor însuşiri fizice, care prejudiciază slujirea preoţească, de aceea canoanele precizează că
slujitorul bisericesc nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă alte defecte fizice vizibile (can. 78, 79 ap.).

Administrearea Sf. Taine a Hirotoniei

Fiecare hirotonie să fie săvîrşită cu o anumită destinaţie, adică atît a episcopului cît şi a
presbiterului şi a diaconului să fie făcută pentru o anume localitate sau biserică sau pentru o anume
comunitate mai mare sau mai mică, în cadrul căreia cel hirotonit era dator să slujească pînă la sfîrşitul
vieţii.
hirotoniile se săvîrşesc numai în sf. altar şi la timpuri determinate în cursul Sf. Liturghii, în-
cepîndu-se cu hirotonia întru episcop, care se săvîrşeşte la începutul liturghiei, apoi urmîndu-se cu cea
întru presbiter şi cu cea întru diacon, care se săvîrşeşte spre sfîrşitul Liturghiei.
Raţiunea acestei ordini în care se săvîrşesc hirotoniile în cadrul unei Sf. Liturghii, este aceea de a
se evita hirotonia unei persoane în toate cele trei trepte ale preoţiei, în cadrul unei singure Sf. Liturghii.
Desigur această rînduială este folositoare şi trebuie observată, iar ne- respectarea ei atrage sancţiuni
(însăşi, în caz de necesitate, se poate şi inversa ordinea hirotonirii în treptele preoţiei).
La aceeaşi Liturghie de asemenea pot fi săvîrşite mai multe hirotonii în treapta de episcop, ca şi
în treapta de presbiter şi în cea de diacon, săvîrşindu-se fiecare aparte la timpul stabilit.

Efectele juridice ale administrării Sf. Taine a Hirotoniei se împart în două categorii şi anume:
- efecte cu privire la structura sacerdotală;
- efecte cu privire la starea civilă a clerului.
Au mai existat şi o a treia categorie de efecte juridice ale hirotoniei şi anume acelea pe care ea le
producea pentru viaţa de stat, atră- gînd o serie de drepturi şi privilegii aparte, explicabile în condiţiile
statului roman şi a celui bizantin, precum şi în condiţiile celorlalte tipuri de state care s-au succedat în
Europa pînă aproape de zilele noastre.

28
 Efectele juridice din prima categorie sînt următoarele :
- prin hirotonie se creează starea clericală, care apare ca o categorie socială aparte în structura
socială a Bisericii;
- prin hirotonie se conferă atît starea harică a preoţiei, cît şi puterea bisericească corespunzătoare
fiecărei trepte a stării harice, putere a cărei exercitare este reglementată prin foarte numeroase
norme juridice.

STAREA CIVILĂ A CLERICILOR

La început, toți clericii au avut libertatea, pe de o parte, de a se căsători sau de a rămâne

necăsătoriți, iar, pe de altă parte, de a se căsători fie înainte fie după hirotonie, singura restricție fiind
monogamia (Tit 1, 6).
De foarte timpuriu a început a se generaliza obiceiul ca încheierea unei căsătorii să se facă
înainte de hirotonie sau hirotesie. La generalizarea acestei practici a contribuit în bună măsură și faptul
că limitele de vârstă care s-au stabilit inițial pentru accesul în treptele ierarhiei bisericești erau deasupra
vârstei la care se încheiau căsătorii în vremea aceea. Această practică îmbracă forma scrisă abia în
canonul 26 Ap, care stabilește că: ,,Dintre cei care au intrat în cler neînsurați, orânduim că se pot
căsători numai citeții și psalții (cântăreții) care vor” (16 Cartagina stabilește chiar și pentru citeți că
ajunși la vârsta maturității să se hotărască ori să se căsătorească ori să facă înfrânare).
Nu se prevede însă nici o sancțiune pentru clericii care ar încălca această rânduială. Este
important de menționat dintru început faptul că interdicția din acest canon nu are nici un fundament
dogmatic, ci doar rațiuni de ordin practic-pastoral. Prin urmare, hirotonia nu constituie un impediment
de natură doctrinară pentru primirea Tainei Cununiei.
Sinodul local de la Ancira (314) a venit cu o derogare pentru diaconi, permițându-le să se
căsătorească și după ce au fost hirotoniți, cu condiția să fi mărturisit această intenție la momentul
hirotoniei pentru a primi încuviințarea de la episcop (can 10). Totuși, împăratul Iustinian, prin mai multe
novele, revine și întărește dispoziția canonului 26 Ap, stabilind să fie îndepărtați din cler preoții,
diaconii și ipodiaconii care s-ar căsători după hirotonie și amenință chiar cu confiscarea averii pe cei
care ar nesocoti această hotărâre. În același sens se pronunță și Sinodul Trulan, care deși în canonul 2
confirmă canoanele Sinodului local de la Ancira, reluând contextual dispoziția canonului 26 Ap, o

29
dezvoltă și prevede sancțiunea cu caterisirea pentru ipodiaconul, diaconul sau preotul care ar îndrăzni să
se căsătorească după hirotonie.
Cu toate acestea, au continuat să existe clerici care se căsătoreau după hirotonie. Drept urmare,
împăratul Leon al VI-lea emite o Novelă în 897 prin care interzice categoric practica încă existentă la
acea dată de a se permite nu numai diaconilor, ci chiar și preoților căsătoria după hirotonie.
Pe de altă parte, încă din sec. IV, Sinodul local de la Elvira din Spania a încercat și în parte a și
reușit să impună celibatul clericilor începând cu treapta de ipodiacon. După aproximativ două decenii și
dezbateri aprinse, Sinodul I Ecumenic de la Niceea a respins această măsură. Însă, unii apuseni au
interpretat canonul 3 I Ec în sensul impunerii celibatului. De altfel, acest canon oprește pe clerici să
locuiască cu femei care ar da de bănuit. Astfel, Sinodul I Ec nu a formulat un canon în acest sens
întrucât a lăsat la alegerea viitorului preot să-și aleagă căsătoria sau celibatul.
De cealaltă parte, în Răsărit au prevalat dispozițiile canoanelor apostolice. Acestea au stabilit, pe
de o parte, pedeapsa caterisirii atât pentru episcopii cât și pentru preotul sau diaconul care și-a părăsit
soția pe motiv de evlavie și ar stărui în această situație (5 Ap), iar, pe de altă parte, o îndoită pedeapsă
extremă, caterisirea și excluderea din Biserică atât pentru clericii cât și pentru laicii care s-ar feri de
căsătorie, cărnuri și vin, nu pentru înfrânare, ci pentru îngrețoșare (51 Ap).
Spre sfâșitul sec. IV, tot în Apus, mai multe Sinoade africane au reluat problema obligației
clericilor de a păzi înfrânarea depărtându-se de femei (3, 4, 25, 70 Cartagina). Având în vedere și
opiniile unor Părinți și scriitori bisericești ai primelor veacuri, care se pronunțaseră că ar fi mai bine
pentru clerici să nu se căsătorească (Eusebiu de Cezareea, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Epifanie, Sf.
Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin), cei mai mulți dintre apuseni au văzut aici impunerea
celibatului. Însă Sinodul Trulan, combătând ceea ce ,,în Biserica romanilor s-a predat drept canon” și
referindu-se în mod expres la acele canoane de la Sinodul de la Cartagina, le-a interpretat în sensul că
înfrânarea clericilor căsătoriți fusese întotdeauna înțeleasă în Răsărit ca obligație de abținere de a avea
relație cu soția în anumite zile, mai ales înainte de Sf. Liturghie (13 Trulan). Mai mult, în același canon
Părinții Sinodului Trulan prevăd pedeapsa caterisirii pentru cel care ,,împotriva canoanelor apostolice, ar
îndrăzni să lipsească de legătură și însoțire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfințiți: preot, diacon,
ipodiacon” (de remarcat că aici s-a stabilit celibatul episcopilor, dar nu neapărat monahismul). Dacă nu
ar fi fost canonul 13 Trulan să lămurească această problemă, interpretarea canoanelor africane în sensul
obligării celui promovat în cler să se despartă definitiv de soție, ar fi greu de susținut, mai ales în cazul
canonului 3 Cartagina care cere clericilor ,,să fie întru toate înfrânați pentru a dobândi ceea ce ei cer

30
sincer de la Dumnezeu, astfel și noi vom ține ceea ce ni s-a transmis prin Apostoli și ni s-a păstrat din
vechime”.
În privința înfrânării Apostolul Pavel recomanda: ,,să nu vă lipsiți unul de altul decât prin buna
înțelegere pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu Postul și cu rugăciunea și apoi să fiți din nou
împreună, ca nu cumva Satana să vă ispitească prin neputința voastră de a vă stăpâni” (I Cor. 7, 5).
Totuși situația episcopilor căsătoriți este abordată în mod diferit. După cum deja s-a văzut, Sf.
Scriptură prezintă posibilitatea ca episcopii să fie căsătoriți și să aibă copii (I Timotei). Chiar unii dintre
Apostoli au fost căsătoriți. Drept urmare, deși unii Părinți și scriitori bisericești ai primelor veacuri
credeau că ar fi mai potrivit pentru clerici să nu fie căsătoriți, în primele veacuri chiar și episcopilor li s-
a lăsat opțiunea de a fi căsătoriți sau nu, cu condiția ca rămânerea în celibat să nu fie cauzată de o
desconsiderare a căsătoriei.
De remarcat faptul că în Răsărit celibatul s-a mulat pe starea monahală. Împăratul Iustinian
încearcă să îngrădească accesul la episcopat al celor căsătoriți, impunând candidatului la această treaptă
să fie necăsătorit, fără copii sau nepoți și să fi fost minim 6 luni cleric sau călugăr (Novela 6).
Mai târziu, urmând linia lui Iustinian, Sinodul Trulan reacționează împotriva faptului că în unele
ținuturi episcopii continuau să trăiască cu soțiile lor chiar și după hirotonia în treapta arhierească,
sancționându-i cu caterisirea (12 Trulan – de remarcat că sunt vizate nominal tocmai Africa și Libia).
Același sinod stabilește pentru soția episcopului obligația de a întrerupe legătura cu fostul soț și de a
intra într-o mănăstire departe de reședința fostului soț, episcopului revenindu-i obligația de a-i acorda
sprijinul material necesar (48 Trulan).
Prin urmare, atât legislația lui Iustinian cât și dispozițiile Sinodului Trulan nu îi interziceau celui
căsătorit accesul la treapta arhierească, însă îi interziceau sub amenințarea caterisirii continuarea vieții
conjugale.Așadar, începând cu epoca împăratului Iustinian și mai ales după Sinodul Trulan, cazurile de
episcopi căsătoriți au fost rare, regula pentru episcopi devenind celibatul.
Deși în Răsărit, de foarte timpuriu, majoritatea clericilor celibi au intrat în monahism, totuși
pentru candidații la episcopat, starea monahală nu a devenit obligatorie decât după sec. XIV. Pentru
ceilalți clerici, însă, starea monahală nu s-a impus niciodată ca unica formă de celibat.
Un moment important în evoluția instituției episcopatului îl constituie Sinodul local de la
Constantinopol din 879, care în canonul 2 ajunge să declare incompatibilitatea demnității episcopale cu
starea monahală. Unii canoniști au interpretat acest canon în sensul că ar interzice accesul monahilor la
treapta episcopală, sau, altfel spus, că starea monahală ar fi impediment pentru hirotonia în arhiereu (Pr.
31
Floca etc.). Într-adevăr, canonul prevede o interdicție, însă aceasta nu-i vizează pe monahi, ci pe
episcopi. Canonul interzice celor ce au ajuns la deminitatea episcopală ,,să se pogoare la viața
monahicească”. Așadar canonul lasă să se înțeleagă că episcopului provenit dintre nemonahi nu îi este
îngădui să intre în monahism, iar episcopul ales dintre monahi, odată ridicat la această treaptă, își pierde
calitatea de monah, ,,căci voturile monahilor presupun ascultare necondiționată și ucenicie, nicidecum a
fi învățători și cârmuitori, nici a păstori pe alții, ci înșiși a fi păstoriți”. Ales păstor, monahul iese din
starea de ascultare.
Prin urmare, obiceiul generalizat în Răsărit către veacul al XIV-lea de a se impune celui ales
episcop dintre nemonahi să intre în starea monahală înainte de a fi hirotonit arhiereu, nu trebuie socotit
contrar canonului 2 de la Const. din 879. Din moment ce potrivit afirmațiilor mai multor Sfinți Părinți
că episcopul este chipul lui Hristos în eparhia sa, Biserica a hotărât ca înainte de a fi păstor, fiecare
candidat este obligat să treacă printr-o stare de ascultare. Oricât de anevoioasă este această ascultare, ea
nu reprezintă decât o umbră ștearsă a ascultării pe care a arătat-o Fiul lui Dumnezeu. După înălțarea Sa,
Fiul nu se mai întoarce niciodată la starea de supunere și smerenie, arătându-Se ca Împărat al slavei și
Judecător al judecătorilor.

Administrarea Sfintei Taine a Cununiei

Definitie = Sf. Taină a Cununiei este lucrarea sfîntă prin care se desăvîrşeşte • — prin har —•
înţelegerea dintre două persoane.
Binecuvîntare religioasă a căsătoriei, cununia se mai numeşte în sens cu totul general şi
căsătorie religioasă.
Jurisconsultului roman Herenius Modestinus din veacul al III-lea e.n a dat o definitie pe care
Biserica şi-a însuşit-o la vremea sa în întregime, se vede că actul căsătoriei se întemeiază pe o
legătură firească, stabilită — prin înţelegere — între un bărbat şi o femeie, în scopul însoţirii lor
pentru întreaga viaţă şi pentru a se face părtaşi unul cu altul de acele drepturi care au fost
stabilite deopotrivă prin voinţa omenească şi prin voinţa divină.

Săvîrşitorul
Potrivit atît rînduielilor religioase, cît şi celor juridice ale Bisericii, săvîrşitorii Sf. Taine a
Cununiei pot fi numai episcopul şi preotul se înţelege, aceştia avînd hirotonia validă sau preoţia
lucrătoare, adică nefiind puşi sub o pedeapsă, care să-i oprească de la săvîrşirea Sfintelor Taine.

32
 Se mai cere apoi ca episcopul sau preotul respectiv să aibă şi competenţă, adică
îndreptăţirea legală pentru săvîrşirea Sf. Taine — în genere — şi a Sf. Taine a Cununiei, în
special. Menţionăm acest lucru, întrucât, potrivit unei rînduieli obligatorii, dar introdusă totuşi în
practica vieţii bisericeşti dintr-o anumită vreme, se socoteşte că datorită faptului că episcopii sînt
monahi, deci persoane care s-au lepădat de cele lumeşti, nu le-ar fi îngăduit să săvîrşească Sf. Taină a
Cununiei (Nomoc. slav).
O altă condiţie pentru săvîrşitor este ca el sa fie prezent, adică de faţă cu persoanele cărora le
administrează Sf. Taină a Cununiei.

Primitorii
Condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească candidatul la căsătorie pot fi împărţite în patru
categorii şi anume :
- religioase,
- morale,
- fizice
- sociale,
Principalele condiţii religioase sunt:
a. Credinţa ortodoxă sau dreapta credinţă;
b. botezul valid;
c. calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile, adică persoana în cauză să nu fie
excomunicată, dată anatemei sau supusă vreunei alte pedepse care ar opri-o de la primirea Sf. Taine a
Cununiei, cum ar fi de pildă simpla oprire de la Sf. împărtăşanie;
d. nici una din cele două persoane -să nu fie logodită bisericeşte cu alta persoană;
e. de asemenea să nu fie căsătorită (bisericeşte sau civil);
f. iar dacă a fost vreuna din ele căsătorită să fi obţinut divorţul biericesc în cazul că a fost şi
cununată sau divorţul civil în cazul că fusese căsătorită numai civil;
g. nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori;
h. persoanele să nu se afle în legătură de înrudire spirituală sau religioasă în astfel de grade în
care este oprită căsătoria după legile bisericeşti;
i. nici una din ele să nu fie de altă religie sau confesiune, nici eretică sau schismatică;

33
 j. partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hiro-
tesită în treapta de ipodiacon (can. 26 ap. ; 6, VI ec.), iar pentru partea femeiască a mai
existat în Biserica veche şi condiţia ca să nu facă parte din vreuna din asociaţiile religioase
ale văduvelor, presbiterelor, ascetelor, fecioarelor şi diaconeselor şi mai presus să nu aibă
hirotesie întru diaconiţă (can, 15, IV ec.). Excepţia s-a admis într-o vreme numai pentru
diaconi, în conformitate cu dispoziţiile can. 10 Ancira, iar apoi şi pentru preoţi pînă în veacul
al IX-lea ’;
k. nici una din persoane să nu fi depus voturile monahale, sau alte feluri de voturi, cum au fost
votul necăsătoriei, la care erau obligate femeile care făceau parte din asociaţiile religioase ale
presbiterelor, văduvelor, ascetelor, fecioarelor (can.’16, IV ec.) şi diaconeselor (can. 15, IV
ec.) ;
l. să aibă nuni ortodocşi cununaţi bisericeşte, iar nu de altă confesiune şi cu atît mai puţin de
altă religie ;
m. persoanele să aibă dispensă de impedimentele religioase, de la care se poate obţine aceasta, în
cazul în care există astfel de impedimente.

Principalele condiţii morale pe care trebuie să le îndeplinească, primitorii Sf. Taine a Cununiei
sunt:
a) Să fie conştienţi, adică teferi la minte şi responsabili, cu alte cuvinte să aibă conştiinţa de sine ;
b) să aibă facultatea de a consimţi în mod liber sau de a pronunţa în mod liber consensul pentru
încheierea căsătoriei, acesta nefiind prejudiciat de nimic («Vis, raptus, dolus, metus»);
c) să fie morali, adică să nu fi savîrşit acte grave, care i-ar descalifica din punct de vedere moral, -
arătîndu-i ca inapţi sau ca nedemni sub acest raport pentru încheierea căsătoriei;
d) persoanele cu care se căsătoresc candidaţii la preoţie, să fie fecioare (Nov. Just. 6, 1,3, 22, 42;
Pravila Mare, Glavele 58 şi’ 61) şi în genere să fie de condiţie morală ireproşabilă (can. 17, 18 ap 44 VI
ec.), adică să nu fie văduve, divorţate etc.
e) persoanele să nu fie în legătură de înrudire morală, în gradele în care Biserica nu permite
căsătoria, adică să nu fie ruda prin adopţiune sau înfiere, ori prin tutelă, în gradele în care ar fi oprită
căsătoria între ele ;
f) să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.

34
Principalele condiţii fizice, pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei.
a) Să nu fie de acelaşi sex, ci una să fie parte bărbătească şi una parte femeiască;
b) să dispună de sănătatea fizică trebuitoare, adică să nu sufere de astfel de boli, care ar primejdui
sănătatea celuilalt sau care ar primejdui sănătatea urmaşilor;
c) să aibă integritatea fizică pe care o reclamă convieţuirea conjugală şi scopul căsătoriei, adică să
nu fie lipsit de organele genitale normale;
d) să aibă vîrsta stabilită ca majorat matrimonial, adică vîrsta pe care o stabilesc legile de stat şi cele
bisericeşti pentru ca cineva să poată încheia o căsătorie;
e) persoanele să aba capacitatea fizică adică potenţa, pentru îndeplinirea îndatoririlor conjugale,
adică să nu fie lipsiţi de această capacitate din pricina vreunei infirmităţi;
f) să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei, ca şi la administrarea Sf. Taine a Cununiei;
g) să nu existe între ele legătură de înrudire fizică, adică de sînge sau de cuscrie, în astfel de grade
în care Biserica nu le permite căsătoria ;
h) să aibă dispensă de impedimentele de la care se poate acorda aceasta.

Principalele condiţii sociale pe care trebuie sa le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei
sunt:
a) Să fie cetăţeni ai statului în care vor să încheie căsătoria şi să aibă liberul exerciţiu al drepturilor
civile, nefiind loviţi de vreo interdicţie;
b) să aibă deplină libertate socială, adică să se găsească în stare de deplină libertate socială,
neaflîndu-se în detenţie sau în astfel de situaţii, în care nu pot să ia singuri hotarîrea de a se căsători şi
nici nu o pot duce la îndeplinire decît cu aprobarea altora de care depind. Aceasta a fost întotdeauna
situaţia deţinuţilor, apoi în trecut s sclavilor şi a altor categorii sociale, care se aflau în dependenţă de
unele clase stăpinitoare, de asemenea unele categorii de funcţionari ai statului, cei aflaţi sub arme,
precum şi cei ce urmează să intre mtr-un corp social, sau se găsesc deja într-un astfel de corp, ai cărei
membri n-au deplină libertate socială de a se căsători, aceasta fiind făcută dependentă de unele aprobări
ale organelor superioare, cum este cazul — în parte — şi cu cei din starea clericală;
c) să aibă aprobarea autorităţii superioare sau a organelor competente, cînd este necesară o astfel de
aprobare pentru persoane aflate în situaţii deosebite, fie sub raportul libertăţii sociale, fie sub acela al
profesiunii sau funcţiunii (binecuvîntarea arhierească pentru candidatul la hirotonie);
d) să încheie în prealabil căsătoria civilă şi să prezinte dovada acesteia;

35
e) să aibă dispensele trebuitoare în cazurile necesare şi posibile.

Administrarea Sf. Taine

Rînduielile canonice cu privire la modul în care se administrează Sf. Taină a Cununiei sînt
următoarele:
a) Persoanele care vor să se căsătorească, să se mărturisească în prealabil şi să primească
dezlegare de păcate;
b) înainte de încheierea căsătoriei, ca şi înainte de săvîrşirea cununiei, să se facă aşa zisele vestiri,
în cazul şi în locul unde aceasta se practică. Prin ele se înţelege anunţarea consecutivă în trei duminici
sau sărbători a hotărîrii de a se căsători a celor în cauză, cu scopul de a se da posibilitate, sa fie oprită
încheierea acelor căsătorii, în calea cărora ar exista impedimente grave şi necunoscute sau de la care nu
s-a obţinut dispensă (vestirilor care se practică în Biserică, le corespunde afişarea anunţului de căsătorie,
adică hotarîrea de a se căsători a persoanelor care şi-au înaintat actele la starea civilă) ;
c) cununia să nu se săvîrşească în vreme de post;
d) să se săvîrşească în biserică;
e) să se săvîrşească după ritualul prescris de biserică;
f) să nu se repete, adică să nu se favorizeze prin repetarea cununiei unor persoane valid cununate
nici un fel de credinţă deşartă, în legătură cu vreo astfel de repetare;
g) să se obţină dispensă în cazurile necesare şi posibile cum ar fi: pentru vestiri, pentru vremea de
post etc.
Logodna bisericească se săvîrşea independent de administrarea Sf. Taine a Cununiei şi constituie
un act aparte, premergător cununiei. In prezent însă, logodna, se săvîrşeşte în cadrul aceluiaşi ritual în
care se săvîrşeşte şi cununia, spre a se evita o seamă de complicaţii şi chiar de neînţelegeri care puteau
să survină în vremea dintre logodnă şi cununie, atunci cînd ele se oficiau în mod separat.

Efecte juridice
Sf. Taina Cununiei, produce în mod firesc o serie de efecte juridice, dintre care unele sînt
reglementate de Biserică, iar altele sînt reglementate prin legile de stat.
a) Efectele juridice ale cununiei, de care se ocupă legile bisericeşti sînt următoarele :
- cei căsătoriţi şi cununaţi, sînt consideraţi ca formînd cea mai mică unitate socială
religioasă, adică familia creştină, sau sanctuarul familial creştin, care împreună cu altele, intră în
alcătuirea unei comunităţii locale creştine sau a unei unităţi bisericeşti locale;

36
 - deşi fiecare din cele două persoane îşi păstrează individualitatea sa, ele sînt socotite ca
formînd un trup şi contează ca atare în toate regulile privitoare la rudenie şi la calcularea gradelor
de în rudire ;
- între soţi se creează îndatoriri şi drepturi reciproce şi egale, sub raport religios ;
- soţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copii;
- legătura creată prin Taina Sf. Cununii îi obligă să vieţuiască împreună pînă la sfîrşitul
vieţii;
- încetarea căsătoriei este admisă numai pentru cauza naturală a morţii şi din cauze
asimilate cu moartea;
- divorţul, adică despărţirea căsătoriei legale sau valid încheiate, nu se îngăduie în principiu
decît pentru adulter şi în mod excepţional, pentru motive care pot fi asimilate cu moartea parţială
sau totală, fie fizică, fie religioasă, fie morală sau civilă.
b) Efectele juridice ale căsătoriei, de care se ocupă legile de stat, sînt mult mai
numeroase şi mai variate şi ele sînt prevăzute în principal de Codul familiei.
- Prin încheierea căsătoriei, după rînduieîile legilor de stat ca şi a cununiei religioase după
rînduieîile canonice, se întemeiază familia, care constituie, atît cel dintîi sanctuar al vieţii creştine
cea mai mică unitate socială bisericească, cît şi cea mai mică, dar şi cea mai hotărîtoare unitate
socială civilă. Avînd această poziţie în cadrul vieţii bisericeşti ca şi în cadrul vieţii laice, familia
se prezintă întocmai ceea ce şi este ea în realitate şi anume ca o piatră de temelie a întregului
edificiu social al Bisericii, ca şi a întregii vieţi obşteşti şi a organizaţiei statale. Din această
cauză, atenţia şi grija manifestată faţa de familie, arată atît din partea Bisericii, cit şi din partea
statului, gradul de conştiinţă a misiunii fiecăruia dintre aceste două organizaţii, pentru această
mică unitate socială, acordîndu-i atenţia şi sprijinul corespunzător.

IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE

Impedimentele la căsătorie şi cununie pot fi definite mai bine în mod negativ, ca lipsuri ale
condiţiilor necesare pentru încheierea căsătoriei şi administrarea Sfintei Taine a Cununiei.
Aşa precum am împărţit condiţiile pentru cununie în trei categorii şi anume în condiţii privitoare
la: săvîrşitorii cununiei, condiţii privitoare la primitorii acestei Sfinte Taine şi condiţii privitoare la
modul in care se administrează Sfînta Taină a Cununiei, vom împărţi şi impedimentele la cununie tot în
trei grupe, privind: săvîrşitorul primitorii şi modul de adminstrare,- şi la fel, precum am împărţit

37
impedimentele privitoare la primitorii, Sfintei Taine a Cununiei în patru grupuri sau categorii aparte şi
anume: condiţii religioase, condiţii morale, condiţii fizice, condiţii sociale, vom urma aceeaşi împărţire
şi în cazul impedimentelor la cununie privitoare la primitorii Sfintei Taine a Cununiei.
Impedimente privitoare la primitorii Sfintei Taine a Cununiei care constau din lipsa unor condiţii
la încheierea acesteia:
- cele care provin din înrudirea în care s-ar putea găsi cei ce doresc să se căsătorească
- cele care provin din lipsa consensului liber,
- cele care provin din cauza la starea civilă a vreunuia (de logodit, căsătorit, fost căsătorit de trei
ori, monah, sau cleric hiro tonit sau hirotesit cel puţin în treapta de ipodiacon) ,
- cele care provin din lipsa însuşirilor morale necesare pentru căsătorie ;
- lipsa unor însuşiri fizice
- lipsa dispenselor necesare.
Cu privire la înrudire, după natura ei, poate fi religioasă, morală sau fizică. Cînd aceasta se
constată în anumite grade sau trepte care exprimă o înrudire mai îndepărtată, ea nu constituie o
piedică la căsătorie şi cununie, sau eventual, constituie o piedică ce poate fi în lăturată pe cale de
dispensă. Cînd însă înrudirea se constată a fi în grade prea apropiate la primitorii Sfintei Taine a
Cununiei, atunci ea poate constitui o piedică, de la care nu se poate da dispensă, şi în acest caz se
opreşte căsătoria, iar dacă s-a încheiat totuşi acesta, produce efectul anulării sau chiar a socotirii
acesteia ca şi cînd nu s-ar fi în cheiat, adică a socotirii ei ca nulă, iar nu ca una deja încheiată care
trebuie anulată.
Cu privire la lipsa consensului liber, observăm că acesta poate fi viciat, nu numai de lipsa de
maturitate, adică de starea de minorat a vreunuia dintre primitorii Tainei Cununiei, ci şi din alte
cauze care ar putea determina vreo persoană să-şi dea consimţămîntul chiar îm potriva voinţei
proprii. Aceste cauze sînt: violenţa (vis, putere, vio lenţa), răpirea («raptus»), în cazurile cînd aceasta
nu este decît o formă sau o înscenare, care are la bază consensul cu adevărat liber a persoanelor în cauză,
înşelăciunea sau uneori amăgirea («dolus, fraus») şi spaima sau teama («metus») pe care o provoacă
ameninţările grave prin care se exercită presiuni morale, la care nu poate rezista vreuna din persoane.
Consensul este socotit viciat şi cînd vreunul dintre primitorii Tainei cununiei este atins de
debilitate mintală fiind socotit cu totul inexistent, precum şi în cazul celor atinşi de alienaţie mintală, a
celor aflaţi în stare de ebrietate şi a celor puşi sub curatelă sau sub tutelă, dacă aceştia nu au avut
consimţămîntul curatorilor sau tutorilor, în aceeaşi situaţie se găsesc şi cei cărora li s-a aplicat

38
pedeapsa complementară a interdicţiei exercitării drepturilor civile, dar numai pînă la expirarea
termenului pentru care li s-a aplicat această pedeapsă.
Cu privire la starea civilă. Logodna civilă (înţelegerea, declaraţia de căsătorie) nu constituie
pentru nici unul din logodnici un impediment la căsătoria ori căruia dintre ei, cu o altă persoană.
Logodna bisericească însă constituie pentru fiecare din logodnici un impediment la cununia
religioasă a oricăruia dintre ei cu o alta persoană, iar în cazul că vor să se cunune religios, trebuie să
ceară desfacerea logodnei bisericeşti.
Atentie!!! În cazul special al candidatului la preoţie, logodna bisericească, pe care a încheiat-o
anterior cu o altă persoană, chiar dacă a obţinut desfacerea ei, constituie un impediment la hirotonie,
pentru că logodna bisericească se socoteşte ca prima căsătorie, iar căsătoria, logodna şi cununia
propriu-zisă, ca a doua căsătorie, şi ca urmare, nu sînt admişi la hirotonie, pentru că cei căsătoriţi
de două ori, nu pot fi hirotoniţi (can. 17 ap.).
Starea de căsătorie a unuia dintre cei ce doresc să primească Sf. Taină a Cununiei, poate fi de
două feluri şi anume: cineva poate avea starea civilă de persoană căsătorită numai civil sau poate
avea starea civilă de persoană căsătorită civil şi cununată bisericeşte. Şi într- un caz şi într-altul,
această stare civilă constituie un impediment la încheierea unei noi căsătorii, din categoria acelora
care nu pot fi dispensate, sau nu pot fi înlăturate pe cale de dispensă, iar dacă se încheie totuşi o
nouă căsătorie, existînd acest impediment, căsătoria este socotită nulă din momentul încheierii, iar
cei care au determinat-o sînt supuşi pedepselor aferente, atît prin legile de stat, cît şi prin legile
bisericeşti. Prin căsătoria a două persoane care se găsesc, ori âmîndouă, ori numai una dintre ele, în
situaţia legală de căsătorită, din partea acestora se săvîrşeşte un act de bigamie.
Slujitorul bisericesc nu poate administra Sf. Taină a Cununiei persoanelor care se găsesc în
starea civilă arătată, decît după ce ele vor fi obţinut divorţul civil şi bisericesc. Sunt cazuri însă, în care
nu este necesar divorţul propriu- zis, ci doar actul de anulare a căsătoriei anterioare sau actul prin care se
stabileşte de către justiţie că o căsătorie a încetat-, prin efectul declarării unuia dintre soţi ca mort.
Măsura de a nu se permite căsătoria a patra, a fost luată printr-un sinod întrunit la
Constantinopol în anul 920, şi ea a fot acceptată în întreaga Ortodoxie, ca avînd puterea unui canon
general obligatoriu. In aplicarea acestei măsuri, nu se ţine seama nici de faptul că o persoană a rămas
văduvă prin deces de trei căsătorii anterioare sau de faptul că vreuna din cele trei căsătorii ar fi fost
declarată nulă sau inexistentă de la început sau ar fi fost anulată ulterior.

39
 Slujitorii Bisericii sînt opriţi cu desăvîrşire să oficieze cununia monahilor care ar dori sau
ar cere să fie cununaţi, sub sancţiunea sau pedeapsa caterisirii (can. 44, VI ec ; 60 Vas. c. M.).
Cu privire la impedimentul la căsătorie, care constă din lipsa însuşirilor morale necesare în
acest scop, este de observat că această lipsă poate fi înlăturată — cîte odată, sau în unele cazuri — pe
cale de dispensă.
Cînd una din persoanele care vrea să se că sătorească s-a făcut vinovată de crimă, adică de
orice fel de crirnă, ca mai ales în cazul cînd s-a făcut vinovată de omorul soţului sau a so ţiei, sau chiar şi
numai de atentatul la viaţa soţului sau a soţiei, în asemenea cazuri şi legile de stat, prevăzînd interdicţia
civilă, fac ca respectivele fapte să fie socotite ca impedimente grave la căsătorie, care nu încetează
decît atunci cînd expiră interdicţia civilă. Este evident că cei vinovaţi de asemenea fapte sînt loviţi
complet de nedernnitate morală şi nu sînt vrednici să mai încheie vreo căsătorie, neprezentînd nici
o garanţie pentru un asemenea act.
Lipsa unor însuşiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta şi ea o gravitate din pricina
căreia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat şi de aceea, atunci cînd se constată o astfel de lipsă, nu se
poate permite căsătoria, cel puţin cît durează respectiva lipsă: lipsa facultăţilor sau însuşirilor
fizice necesare, pentru îndeplinirea îndatoririlor de convieţuire conjugală , lipsa maturităţii
matrimoniale, lipsa sănătăţii fizice, atunci cînd aceasta se înfăţişează ca stare de boală contagioasă.
Toate aceste lipsuri pot să dispară de la sine, în cazul sănătăţii prin vindecare, în cazul vîrstei
prin trecerea vremii, iar în cazul al treilea, prin redobîndirea capacităţii pierdute sau prin dobîndirea ei în
cazul cînd n-a existat din tru început, în nici un caz însă, nici de la cea dintîi, nici de la cea de a treia nu
se poate obţine dispensă, ci numai de la cea de a doua, adică de la lipsa majoratului în anumite
limite, stabilite prin legi (dispensă de majorat matrimonial părţii feminine, însă numai de la împlinirea
vîrstei de 15 ani, nu sub această vîrstă).
Ca o lipsă gravă a unei condiţii sociale, adică a unei condiţii impusă de societate în genere şi mai
precis de către Stat, pe care o socoteşte Biserica drept impediment la cununie şi încă un astfel de
impediment de la care nu se acordă dispensă, menţionăm lipsa căsătoriei civile.
Atentie!!! Legile în ţara noastră interzic oficierea cununiei religioase înaintea oficierii căsătoriei
civile.

40
 Impedimentele determinate de legăturile de înrudire
Ele pot fi împărţite în trei categorii şi anume, în legături de înrudire spirituală sau religioasă,
legături de înrudire morală şi legături de înrudire fizică.
Actele care determină sau care fac să se nască înrudirea religioasă sunt:
*actul asistării sau ţinerii la botez de către naş a celui ce urmează a se boteza şi care se
numeşte fin. Prin acest act naşul apare ca un tutore religios al finului şi deci ia asupră-şi anumite
îndatoriri religioase cu caracter patern faţă de fin, care la rândul său ajunge astfel în legături de filiaţie
religioasă cu naşul.
*actul asistării la cununie din partea uneia sau din partea mai multor persoane, a unei
perechi căreia i se oficiază cununia. Şi prin acest act persoanele care asistă, perechea în cauză, se
situează tot în poziţia de tutori religioşi ai celor pe care îi asistă şi care la rîndul lor se află pe o poziţie
filială faţă de cea paternă a tutorilor. Tutorii religioşi de la cununie se cheamă nuni sau naşi, iar cei
pe care îi asistă cu acest prilej se cheamă fini, ca şi cei pe care îi asistă naşii la botez.
Actele care determină sau fac să ia naştere înrudirea sau rudenia morală sînt de trei feluri şi
anume : actul tutelei, actul adopţiunii sau înfierii şi actul logodnei.
Actul tutelei constă în luarea pentru îngrijirea şi administrarea bunurilor de către o persoană
majoră, avînd exerciţiu deplin al tuturor drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, a unei persoane minore,
lipsită de ambii părinţi sau şi numai de unul dintre părinţi. Codul familiei din ţara noastră prevede tutela
ca impediment la căsătorie numai între tutore şi persoana tutelată şi numai pentru timpul cît durează
tutela.
Actul adopţiunii sau al înfierii constă în luarea sub îngrijirea sa de către o persoană majoră care
beneficiază de exerciţiul deplin al drepturilor, a unei persoane minore sau majore, şi stabilirea între
aceste două persoane a raportului dintre tată şi fiu, prin îndeplinirea unor forme legale, sau în trecut şi a
unor forme religioase.
Deşi actul înfierii se face acum numai prin forme legale şi de aceea înrudirea care se naşte din
acest act este numita rudenei civilă, totuşi fondul ei este acela al înrudirii morale sau de suflet.
Al treilea act din care se naşte o legătură de înrudire morală, este actul logodnei. Prin
acesta, doi tineri îşi promft solemn că se vor căsători. În cazul cînd logodna este încheiată şi bisericeşte
prin rostirea unor rugăciuni rânduite special în acest scop, caracterul solemn al actului sporeşte.

41
 Rudenia fizica
Ea este determinată sau generată de două feluri de acte fizice şi anume :
a) de actul fizic al naşterii
b) de actul civil al căsătoriei.
Din actul fizic al naşterii se naşte rudenia de sînge propriu-zisă, iar din actul fizic al căsătoriei, se
naşte rudenia numită a cuscreniei sau rudenia de cuscrie.
a. Rudenia de sînge este raportul de intimitate care se stabileşte între părinţi şi copii, între fraţii
care sînt copii ai aceloraşi părinţi şi intre toate persoanele cu care sînt aceştia legaţi, prin legătura
de sînge întemeiată pe naşterea din înaintaşi comuni. Dar nu în toate cazurile această înrudire
constituie o piedică la căsătorie, ci numai în gradele de înrudire mai apropiate. Rudenia de sînge
este directă, ascendentă, descendentă — sau colaterală.
b. Cît priveşte rudenia cuscriei, aceasta constă din raportul de intimitate care se creează între
membrii a două sau mai multe familii, prin intermediul căsătoriei a două persoane din
respectivele familii sau prin intermediul unui şir de căsătorii, prin care se Leagă mai multe fa
milii între ele. Se înţelege însă că şirul acesta poate îi foarte lung şi înrudirea stabilită între
diversele persoane pe calea arătată poate să fie atît de îndepărtată-, încît nici să nu se mai simtă
între ele raportul de intimitate, caracteristic înrudirii. De aceea nici această înrudire nu constituie
decît în anumite limite o piedică la căsătorie.

Rudenia ca impediment la căsătorie

Rudenia de sînge pe linie directa

—descendentă
A - B = 1 grad = tată-fiu
A - C = 2 grade = moş-nepot
— ascendentă
B — A = 1 grad = fiu-tată
C — A == 2 grade = nepot-moş

Rudenia de sînge pe linie colaterala :

A—B = 2 grade = fraţi
C — D -= 4 grade = veri I
E — F = 6 grade - veri II
A— D = 3 grade = unchi-nepot
A—F = 4 grade = străunchi-strănepot.

42
 Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării sau ţinerii la botez a fost socotită iniţial ca for-
mînd impediment la căsătorie, numai între naş şi fini, adică în gradul întîi. Mai tîrziu s-a extins
impedimentul acestei înrudiri pînă la gradul doi, specificîndu-se în termeni cît se poate de clari că este
interzisă căsătoria între naş şi mama finului.
Cît priveşte celălalt fel de înrudire religioasă, care se întemeiază pe actul asistării la cununie
constituie impediment la căsătorie, pînă în gradul trei exclusiv în toate cazurile, cu posibilitatea acordării
de dispensă în gradul trei.
Cel mai simplu fel de înrudire morală, care constituie numai într-un singur grad impediment la
căsătorie, este înrudirea care se naşte din actul tutelei. Aceasta constituie impediment la căsătorie numai
între tutore şi persoana aflată sub tutelă, bineînţeles dacă una din ele este de genul feminin şi cealaltă de
genul masculin, însă numai pentru durata tutelei.
Înfierea sau adopţiunea constituie tocmai din această pricină un impediment, la căsătorie, în toate
cazurile pînă în gradul doi.
Atentie!!! Legile de stat insă, inclusiv Codul familiei din ţara noastră extind impedimentul
adopţiunii sau al înfierii pînă la gradul trei în toate cazurile, aşa încît faţă de practica bisericească numai
cu privire la acest singur fel de rudenie este mai puţin exigentă decît legile, de stat, socotind-o
impediment numai pînă în gradul doi.
Al treilea fel de înrudire morală, ce constituie impediment la căsătorie, provocînd complicaţii
mai multe, este logodna bisericească. Biserica a asimilat logodna cu căsătoria în materie de impedimente
şi de efecte, în consecinţă socoteşte ca a doua căsătorie, căsătoria pe care o încheie orice persoană care
mai înainte fusese logodită bisericeşte cu altă persoană decît aceea cu care se căsătoreşte. Ca urmare ea
nici nu admite la hirotonie pe candidaţii la preoţie care au fost logodiţi bisericeşte cu o persoană şi apoi
s-au căsătorit cu o altă persoană; aceştia sînt socotiţi ca foşti căsătoriţi şi rămaşi văduvi prin deces sau
prin despărţire ori divorţ.
Dacă s-ar aplica după literă prevederile unor legiuiri în aceasta chestiune, ar urma că între rudele
de gradul cinci şi şase ale unui logodnic şi între celălalt logodnic, în cazul desfacerii logodnei, nu s-ar
putea încheia căsătorie, în schimb însă ea s-ar putea încheia între copiii celor doi logodnici, între părinţii
lor şi chiar între fraţii lor, ceea ce este evident o încălcare mult mai gravă a raportului de intimitate dintre
respectivele persoane, raport care tocmai constituie esenţa rudeniei.

43
 Rudenia fizică
Regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sînge, ca impediment la căsătorie este
următoarea : atît pe linie directă cit şi pe linie colaterală, ea constituie un impediment pînă în
gradul şapte inclusiv. Practica vieţii bisericeşti a stabilit, că pe linie directă, înrudirea de sînge
constituie impediment nelimitat, adică s-ar putea spune pînă la infinit, deşi leguirile nu amintesc decît
maximum gradul şapte, pentru că între grade mai îndepărtate nici nu este posibilă vreo legătură,
deoarece abia dacă se mai găsesc în viaţă cîteodată rude de sînge pe linie directă pînă în gradul cinci.
Cît priveşte gradele acestei înrudiri pe linie colaterală, practica vieţii bisericeşti a stabilit
următoarea regula : în gradul şapte, şase şi cinci se poate acorda dispensă de către episcop, chiar şi
în gradul patru, în unele cazuri posibile, ca de ex. între veri primari şi pînă la gradul trei, nu se poate cere
şi nici obţine dispensă, iar în gradul patru al verilor primari, se poate obţine dispensă numai de la
sinod.
Rudenia cuscriei
Înrudirea dintre un soţ şi consângenii celuilalt soţ, constituie un impediment la căsătorie pînă în
gradul, patru inclusiv, făcînd apoi şi distincţie dintre linia directă şi linia colaterală, în sensul că pe linia
directă impedimentul cuscriei de felul întîi a fost extins la infinit.
Cuscria de felul întîi, pe linie directă constituie un impediment la căsătorie, pînă la infinit, iar
cuscria de felui întîi pe linie colaterală constituie un impediment la căsătorie pînă la gradul şase inclusiv.
Dispensele de acest impediment în gradele cinci şi şase se pot acorda de episcop, iar în gradul
patru, numai de către sinod.
Cuscria de felul al doilea, rudenia ce se stabileşte între consîngenii celor doi soţi a fost privită de
Biserică dintru început ca impediment la căsătorie, de aceeaşi greutate ca şi cuscria de felul întîi.
Impedimentul acestei înrudiri a fost extins, pînă în gradul şase inclusiv. S-a făcut însă distincţia că el
numai atunci constituie o piedică la căsătorie, dacă, în cazul respectiv de înrudire, după cuscria de felul
doi în gradul şase, s-ar produce aşa numitul amestec necuviincios de nume sau confuzia ilicită a
numelor, pe cînd în cazul cînd nu s-ar produce această confuzie, sau acest amestec de nume, căsătoria
este permisă şi între rudele de gradul şase.
Dispensele de acest impediment în gradele cinci, şase şi şapte, pot fi acordate de către episcop,
iar în gradul patru, numai de către sinod.

44
 Cuscria de felul al treilea, rudenie ce se realizează între trei familii prin cel puţin două căsătorii,
constituie şi ea un impediment după rînduielile bisericeşti, pînă inclusiv în gradul trei, aşa cum s-a
stabilit pe cale de obicei.

Statul nostru, în scopul de a asigura încheierea căsătoriei în condiţii cît mai bune şi apoi a
întemeierii familiei în aceleaşi condiţii de sănătate, precum şi a creşterii copiilor în aceleaşi condiţii de
sănătate, a venit în anul 1954 cu o legiuire complexă, care îmbraţişează toate aspectele legate de
încheierea căsătoriei, de familie şi de copii, şi care se numeşte Codul familiei.
Potrivit prevederilor Codului familiei nici rudenia de cuscrie, nici cea religioasă, nici rudenia
logodnei nu constituie o piedică la încheierea căsătoriei, ci numai tutela de gradul întîi, între tutore şi
persoana tutelată, cît timp durează tutoratul, apoi înfierea pînă în gradul trei inclusiv, cu posibilitatea
acordării dispensei în gradul trei şi înrudirea de sînge pînă în gradul patru inclusiv, cu posibilitatea
acordării dispensei în gradul patru, pe linie colaterală în speţă, în cazul verilor primari.

Înlăturarea impedimentelor la căsătorie se face, după natura impedimentelor, în două chipuri şi

anume : unele impedimente dispar de la sine sau se înlătură pe cale naturală, prin trecerea vremii, în
cazul impedimentului de vîrstă , prin însănătoşire, în cazul impedimentelor de boală , prin redobîndirea
capacităţii trebuitoare pentru convieţuirea conjugală etc; cele mai multe impedimente însă, şi cu
deosebire cele întemeiate pe legătura de înrudire, se înlătură numai prin dispensă, adică pe calea
dezlegării acestor impedimente.
Pentru acordarea dispenselor, autoritatea competentă în Biserică este episcopul şi sinodul, după
caz, iar în Stat, felurite organe ale puterii de stat, după modul în care este organizată puterea de stat.

Încetarea căsătoriei şi divorţul

Orice căsătorie încheiată cu observarea tuturor condiţiilor care-i dau fiinţă legală, fie în viaţa
civilă sau de stat, fie în cea bisericească, este destinată să dureze întreaga viaţă a celor care o încheie.
Legătura ce se stabileşte prin căsătorie nu poate să înceteze în mod normal decît prin decesul
unuia dintre soţi sau prin decesul amîn- dorura. în cazul acesta, căsătoria încetează să mai existe, sau îşi
pierde fiinţa legală.

45
 În cazul însă cînd intervin alte cauze care fac imposibilă păstrarea şi continuarea legăturii
matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează totuşi de la sine, ci poate fi desfăcută după
anumite rînduieli, printr-un act legal, care se numeşte despărţire sau divorţ.
Nulitatea casatoriei. În cazul cînd o căsătorie s-a încheiat existînd anumite impedimente de la
care nu se poate obţine dispensă, căsătoria respectivă este declarată nulă, adică inexistentă sau
neîncheiată, chiar dacă s-au făcut formele de încheiere, căci formele respective sînt socotite ca fiind fără
de obiect, în acest caz, nu avem de-a face propriu-zis ca încetarea căsătoriei, ci cu nulitatea căsătoriei,
care se declară pentru motive determinate, după o procedură anumită (nulitate absolută).
În cazul în care se constată însă că o căsătorie a fost legal încheiată şi totuşi datorită lipsurilor
unor condiţii care au viciat consensul sau al unor condiţii de altă natură, se procedează la anularea
acestei căsătorii, în acest caz, însă ea este socotită că a avut fiinţă legală de la data încheierii pînă la data
anulării. Şi în cazul anulării unei căsătorii se urmează anumite reguli şi o anumită procedură, numită
procedura de anulare (nulitate relativă).
Incetarea casatoriei in caza de deces. Aceasta se produce ca efect al declarării cuiva ca mort
printr-o hotărîre judecătorească, cu ocazia căreia se urmează iarăşi o procedură specială, numită
procedura pentru declararea morţii civile. Potrivit legilor în vigoare în ţara noastră, competenţa
pentru a declara pe cineva mort o are orice tribunal judeţean, iar pentru ca o astfel de hotărîre să
poată fi adusă, trebuie să fi trecut cel puţin un an de la data cînd unul dintre soţi, adică persoana
pentru care se cere a fi declarată moartă, să se fi găsit într-o situaţie gravă, primejduire a vieţii şi
să nu fi dat de atunci nici un semn de viaţă direct ori indirect, în cazul cînd nu poate fi invocată o
asemenea situaţie, atunci trebuie cel puţin trei ani de la data cînd s-a aflat ultimul semn de viată de
la o persoană declarată dispărută pentru care se cere a fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească.
!!!Prin urmare, legătura căsătoriei poate înceta atît pe calea morţii naturale, cit şi pe calea
declarării unuia dintre soţi ca mort prin hotărîre judecătorească.
Divortul. Legislaţia Bisericii ca şi practica vieţii bisericeşti n-a stabilit niciodată o listă
determinată sau precisă de motive de divorţ. Ea s-a orientat în-aprecierea motivelor de divorţ în primul
rînd după normele sale cu caracter religios şi apoi după normele stabilite de Stat în diverse epoci, pentru
admiterea divorţului.
Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru acela pe care îl socoteşte ca
atare şi Mîntuitorul însuşi : şi anume adulterul.

46
 S-a admis pronunţarea divorţului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu
moartea, adică socotite că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică, deşi nu identice cu aceasta
şi că precum prin aceea încetează legătura căsătoriei, tot aşa şi acestea pot impune în unele cazuri
încetarea legăturii matrimoniale.
Urmînd acest mod de a privi lucrurile, motivele de divorţ admise de Biserică pot fi grupate în
următoarele patru categorii : motive care provoacă moartea religioasă ; motive care provoacă moartea
morală ; motive care provoacă moartea fizică parţială ; şi motive care provoaca moartea civilă.
Motivele din prima categorie, adică acelea care provoacă moartea religioasă sînt
următoarele: apostazia, erezia şi ţinerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală sînt următoarele : alienaţia incurabilă, crima,
avortul, atentatul la viaţa soţului, osînda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate
foarte grele, care sînt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul
convieţuirii conjugale, şi părăsirea domiciliului.
Motivele care provoacă moartea fizică parţială sînt: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor
conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi contagioasă (lepra etc.).
Motivele mai importante care provoacă moartea civilă sînt: declararea unui soţ ca
dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărîre judecătorească, călugărirea şi alegerea de episcop.
Pentru aprecierea motivelor de divorţ şi pentru admiterea lor şi deci pentru pronunţarea divorţului în
viaţa de stat au competenţă instanţele judecătoreşti, în ţara noastră această competenţă o au judecătoriile
şi tribunalele judeţene.

În Biserica noastră, de la încetarea competenţei instanţelor bisericeşti pentru chestiuni

matrimoniale, desfacerea legăturii de taină sau divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărîrea
episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi, însoţită de actul doveditor al obţinerii divorţului
civil, fără de care autoritatea bisericească este ţinută să nu pronunţe divorţul, în conformitate cu art. 90
litera l din’ Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 1949.
Biserica în principiu este împotriva divorţului, în sensul că divorţul nu e socotit un act
normal şi pozitiv prin care, în viaţa individuală, cea socială şi cea religioasă a credincioşilor să fie
ajutaţi în vreun fel oarecare, ci el este un act negativ, care provoacă multe suferinţe şi neajunsuri întregii
vieţi omeneşti, privită în ansamblul ei, adică şi sub aspect profan şi sub aspect religios şi sub aspect
individual şi sub aspect social.

47
 TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR

Prin erezie se înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la dreapta credinţă, adică o rătăcire în
care se perseverează în mod conştient pretinzându-se că prin ea se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin
învăţătura pe care o păstrează Biserica.
Această rătăcire se poate produce în legătură cu diferite adevăruri de credinţă, dintre care unele
sunt esenţiale, în sensul că mărturisirea lor condiţionează mântuirea, iar lepădarea lor însemnează
lipsirea celui rătăcit de un element fundamental pentru mântuire, pe când altele nu au acelaşi caracter, ci
unul secundar sau neesenţial, în sensul că nu condiţionează în mod absolut mântuirea, fiind totuşi
necesar şi folositor pentru lucrarea mântuirii.
Tainele celor dintâi, adică a ereziilor grave (paulianişti, eunomieni, montanişti), care lepădau
adevărurile de credinţă, fără de care nu se putea imagina mântuirea, au fost socotite întotdeauna ca
nefiind taine sau ca neavând nimic din natura Sf. Taine, pe când tainele celor din a doua categorie
(arieni, macedonieni, nestorieni, eutihieni), adică a ereziilor care profesau rătăciri de la adevăruri
neesenţiale de credinţă, au fost socotite ca având măcar parţial natura Sf. Taine.
Dacă ereticii sau schismaticii fuseseră membri ai Bisericii şi deci primiseră Sf. Botez în mod
valid, atunci la reprimirea lor în Biserică nu li se mai administra această Taină, întrucât efectele ei nu se
pierd nici prin erezie, nici prin schismă.
Dacă însă ereticii sau schismaticii primiseră botezul în afara Bisericii, unde nu este nici har şi
nici preoţie adevărată, atunci pe unii ca aceştia îi supuneau Botezului, nu repetându-l, ci administrându-l
abia cu acest prilej.
Prin iconomie se înţelege chivernisirea sau administrarea, adică folosirea unui mijloc în scopul
în care este destinat, în Biserică, prin iconomie se înţelege folosirea mijloacelor care formează împreună
puterea bisericească, în scopul pentru care sînt destinate acestea, iar în mod special se înţelege folosirea
harului sîinţitor în scopul mîntuirii. Făcînd uz de iconomie, Biserica chibzuieşte în ce chip şi în ce
împrejurări, precum şi după ce anume rînduieli să folosească mijloacele lucrării sale mîntuitoare şi în
special harul sfinţitor. Lucrarea cea mai frecventă în care Biserica face uz de iconomie, este aceea
privitoare la eretici, la schismatici şi la orice alte categorii, cărora nu li se aplică sau nu li se pot aplica în
mod obişnuit mijloacele de care dispune şi pe care le întrebuinţează Biserica faţa de marea majoritate a
credincioşilor. De aci se vede că iconomia este un mijloc excepţional care se foloseşte în cazuri
excepţionale, iar nu în lucrarea comună sau obişnuită a Bisericii.

48
 Biserica a socotit pînă acum că ea nu poate să aplice iconomia decît în cadrul său şi că deci poate
proceda la validarea sau convalidarea tainelor savîrşite în afara ei, numai în cazul acelora care sînt
primiţi în sînul său, pentru că nu s-a socotit competentă să aplice iconomia în afara graniţelor sale.
Ca urmare, Biserica are posibilitatea ca pe cale de iconomie sa recunoască validitatea unor taine
chiar în afara ei, în afara cuprinsului său, adică a tainelor acelor creştini care nu cer să fie numaidecât
primiţi formal în sînul ei, dar care se găsesc pe o anumită treaptă a desăvîrşirii, sau într-o anumită stare
de har, care trebuie şi poate să fie privită ca o etapă sau ca o scară ori treaptă valabilă pe calea mîntuirii.
Privite lucrurile în această perspectivă, apare posibilitatea ca Biserica să recunoască, ca valide, o seamă
de lucruri sfinte sau taine ce au fost săvârşite în afara ei, iar cei ce le-au primit continuă să rămînă formal
neîncadraţi în Biserică, ci constituiţi în unităţi eclesiale aparte.

ADMINISTRAREA IERURGIILOR

Noţiunea de ierurgie
Ierurgiile sunt tot acte prin care se sfinţeşte viaţa credincioşilor, dar se deosebesc de Sfintele
Taine atât prin caracterul lor de acte auxiliare şi neesenţiale, cât şi prin efectele lor.
Deosebirea dintre Sf. Taine şi ierurgii se raportează nu la harul pe care-l împărtăşesc şi unele şi
altele, ci la modul, la gradul şi la raportul gradului sfinţitor faţă de lucrarea mântuirii.
Numarul Sf. Taine este stabilit la şapte, în vreme ce numărul ierurgiilor nu este stabilit şi este
posibilă sporirea sau reducerea numărului acestora din urmă după trebuinţele vieţii bisericeşti.
Pe câtă vreme Sf. Taine sunt de instituire divină, ierurgiile sunt de instituire bisericească.
Ierurgiile ca acte sfinţitoare trebuiesc socotite ca facînd parte, atît prin învăţătura despre ele, cît şi
prin rostul lor haric în Biserică, din Sfînta Tradiţie. Aceasta înseamnă că prin ele se exprimă şi se
păstrează un adevăr revelat şi anume acel adevăr pe care îl conţine învăţătura Bisericii despre Sf. Duh şi
despre lucrarea Lui.
În ordinea importanţei lor, pentru lucrarea mîntuitoare a Bisericii, ierurgiile pot fi înşirate astfel:
sfinţirea Marelui Mir, sfinţirea antimiselor, hirotesiile; apoi celelalte binecuvîntări ale vieţii comune a
credincioşilor, cum sînt : logodna religioasă, înfierea şi înfrăţirea religioasă, sfinţirea caselor sau
sfeştaniile, sfinţirea ţarinelor şi a bucatelor, ezlegările de jurăminte, înmormîntările,- şi apoi orice alte
binecuvîntări şi în cele din urmă tunderea în monahism.

49
 Sfinţirea Marelui Mir este o ierurgie pe care o puteau săvîrşi în vechime atît preoţii cit şi
episcopii, dar prin can. 6 al sinodului de la Cartagina de la an. 419 s-a dispus ca această ierurgie să fie
rezervată numai pe seama episcopilor, rînduială care începuse mai de mult a se impune pe cale de
obicei, pentru ca mai apoi, sfinţirea Marelui Mir să treacă pe seama întîistătătorilor diverselor unităti
bisericeşti, formate din mai multe episcopii, adică pe seama întîistătătorilor Bisericilor numite la început
mitropolii, apoi arhiepiscopii, exarhate şi patriarhate sau în genere Biserici autocefale ori autonome.
Sfinţirea Marelui Mir se săvîrşeşte în Joia Mare, adică în joia Patimilor de către
întîistătătorul unităţii teritoriale bisericeşti numită Biserica autocefală, asistat, fie de sinodul
tuturor episcopilor din aceea Biserică, fie de un sinod restrîns de episcopi ai aceleiaşi Biserici. Pot
fi de faţă şi pot sluji împreună cu întîistătătorul respectiv orice alţi episcopi sau chiriarhi străini
invitaţi sau admişi de către întîistătătorul care oficiază sau de către sinodul Bisericii respective.
Vechea rînduiaîă, potrivit căreia numai Patriarhia ecumenică săvîrşea în mod obişnuit sfinţirea
Marelui Mir pentru întreaga Ortodoxie, avea un rost şi o semnificaţie de a arăta descendenţa juris-
dicţională a cărei importanţă, nu poate scăpa nimănui, şi cu acest rost şi cu această semnificaţie, s-ar
putea găsi o nouă formulă de a se sfinţi Marele Mir pentru întreaga Biserică Ortodoxă, într-un singur
loc, cum ar fi bunăoară sf. cetate a Ierusalimului, de către toţi întîistătătorii Bisericilor autocefale şi
autonome sau de către delegaţii acestora, în frunte cu patriarhul ecumenic sau cu oricare dintre
căpeteniile Bisericilor autocefale sau autonome, asupra căruia ar conveni cei ce s-ar afla atunci de faţă,
în scopul arătat. Ar fi însă de cea mai mare importanţă şi ar avea o semnificaţie mult mai profund
creştină şi mai în acord cu spiritul Ortodoxiei, dacă privilegiul de a sfinţi Marele Mir pentru întreaga
Ortodoxie, în soborul întîistătătorilor de la Ierusalim i s-ar recunoaşte, sau i s-ar conferi prin consensul
tuturor Bisericilor, chiar patriarhului Sf. cetăţi a Ierusalimului.

Sfinţirea antimiselor
In Biserica veche, în limitele posibilului, la temelia locaşurilor de cult ale creştinilor, sau măcar
sub altarele acestora trebuia să fie aşezate sfinte moaşte ale mucenicilor. sfintele moaşte erau păstrate cu
grijă, învelite in pînză curată, ele însele constituind un obiect aparte al cultului creştin. Datorită acestei
rînduieli s-a impus apoi aceea ca Sf. Euharistie să se săvîrşească numai în acele locuri unde există sf.
moaşte de ale martirilor, fie că este vorba de mormintele acestora, fie că este vorba de altare stabile, ori
improvizate sub care se puneau sf. moaşte.

50
 Astfel s-a ajuns la confecţionarea antimiselor în forma lor tradiţională din pînză cît mai bună şi
mai rezistentă, spre a putea fi folosite ca adevărate altare portative si invelitoare pt sf moaste.
După sinodul de la anul 842, întrunit la Constantinopol, care a statornicit şi ziua de sărbătoare
numită Duminica Ortodoxiei (19 februarie), s-a generalizat şi s-a impus rînduiala folosirii generale şi
obligatorii a Sf. antimise, fără a se desfiinţa, ci păstrîndu-se cu acelaşi caracter obligatoriu şi rînduiala
canonică, care obligă să nu se sfinţească nici o Biserică, decît prin aşezarea sf. moaşte la temelia ei, iar
mai tîrziu în altarul fiecărei Biserici.
Paralel cu evoluţia rînduielii privitoare la antimise, s-a născut şi rînduiala, ca sfinţirea acestora să
se facă numai de către episcop, pentru că ele reprezintă un altar portativ, la care cel ce slujeşte trebuie să
se găsească în legătură cu un episcop, aşa cum se găseşte fiecare slujitor statornic şi fiecare Biserică sau
altar statornic.
Potrivit tradiţiei, care nu îngăduie să se săvîrşească Euharistia decît deasupra antimisului şi
numai în cazuri cu totul excepţionale deasupra unui altar care cuprinde totuşi sf. moaşte întreaga viaţă
cultică a Bisericii este condiţionată de existenţa antimiseior şi de Sfinţirea acestora de către episcopi
printr-o ierurgie rezervată numai lor.

Hirotesiile - prin ele se conferă un har prin care unii creştini sînt instituiţi în felurite trepte de
slujitori bisericeşti sau prin care unii clerici sînt promovaţi la trepte mai înalte.
Cuvîntul hirotesie înseamnă punerea mîinilor, iar cuvîntul hirotonie înseamnă întinderea
mîinii. Ambele cuvinte au avut înţelesul iniţial de hirotonie, adică de act prin care se transmite harul
preoţiei în vreuna din cele trei trepte de instituire divină.
Ele au mai avut însă şi înţelesul de acte prin care se proceda la alegerea unor persoane
pentru slujirea bisericească sau pentru vreuna din treptele clerului, căci această alegere se făcea prin
întinderea mîinilor, care era modul obişnuit de a se exprima voturile, ori prin aşezarea mîinilor asupra
cuiva, ca semn de indicare a iui pentru o anumită slujire, în mod special, expresia punerea mîinilor a mai
avut şi înţelesul de împărtăşire a harului sfinţitor, prin administrarea Sf. Taine a Mirungerii sau a
hrismei, precum şi pe acela de împărtăşire a unei binecuvîntări care nu era nici taină, nici ierurgie, ci o
lucrare nedeterminată, prin caracterele acestora.
Hirotesiile sînt actele prin care se conferă, prin rugăciuni şi binecuvîntări, treptele
inferioare ale slujitorilor bisericeşti pînă la cea de ipodiacon, inclusiv, precum şi treptele dezvoltate
din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină, ca trepte onorifice, cum sînt de exemplu treapta de

51
protodiacon şi de arhidiacon, apoi acelea de singhel, protosinghel, egumen şi arhimandrit, cea de
protopresbiter şi de arhipresbiter, iar odinioară şi cele de arhonţi sau demnitari bisericeşti, de la centrele
mai importante ale Bisericii vechi, amintirea cărora s-a păstrat şi la noi prin treptele de iconom şi
sachelar. Trebuie menţionat însă că în afară de treptele amintite ale slujitorilor bisericeşti, a existat
obiceiul ca — pe cale de hirotesie — să se confere şi alte trepte de slujitori bisericeşti laici, pe la
centrele mai importante ale Bisericilor.
Toate hirotesiile au fost săvârşite iniţial de către episcopi şi numai de către aceştia, ei putînd
autoriza şi pe horepiscopi să le săvîrşească după cum le permiteau să săvîrşească şi hirotoniile
trebuitoare. Numai cu timpul unele hirotesii şi anume cea în treapta de citeţ sau anagnost pe la
mînăstiri, ca şi cea de ipodiacon, însă tot numai pe la mînăstiri, -au putut fi săvîrşite cu îngăduinţa
episcopului şi de către stareţii mînăstirilor, cu condiţia ca aceştia să aibă hirotonia întru pres-biter
şi hirotesia întru egumen.
O hirotesie cu totul deosebită şi importantă pentru viaţa Bisericii este aceea întru duhovnic. Ea
constă în binecuvîntarea pe care episcopul o dă în cadrul unui ritual aparte, oricărui preot hirotonit în
această treaptăj adică în cea de presbiter (preot) pentru a administra Sf. Taină a Pocăinţei.
!!!Toate hirotesiile se săvîrşesc în afara sf. altar, pe cînd hirotoniile numai în interiorul altarului.
Binecuvîntarea primită prin hirotesii se poate pierde prin căderea în erezie, cum se pierde şi
harul primit prin hirotonie. Pe cîtă vreme însă în cazul hirotesiilor se poate proceda la anularea
efectelor lor juridice, adică la revocarea din treptele conferite prin hirotesie şi adică la luarea treptei de
protodiacon, arhidiacon, protopresbiter, econom etc., în cazul hirotoniilor nu se poate proceda in acest
chip, treptele conferite prin hirotonie neputînd fi anulate decît prin căderea în erezie, căci caterisirea sau
depunerea din treaptă din alte motive nu produce efectul anulării hirotoniei, ci numai acela al opririi de
la să-vîrşirea actelor sfinte sau de la slujirea sacerdotală.

Sfinţirea bisericilor
Una dintre cele mai importante ierurgii care în Biserica veche, cel puţin într-o vreme, a fost
rezervată episcopului şi chiar s-a încercat ca să-i fie atribuită în aşa fel încît să nu poată delega vreun
preot pentru săvîrşirea ei (can. 6 Cart.) a fost şi a rămas sfinţirea Bisericilor.
În prezent sfinţirea bisericilor face parte din ieurgiile a căror săvîrşire episcopul o poate delega
oricărui presbiter şi bine înţeles oricărui alt episcop, care are o situaţie canonică reglementată.

52
 Înmormîntarea.
Cu privire la inmormîntări există rînduiala că ea se săvîrşeşte numai creştinilor valid botezaţi,
dacă aceştia au trecut la cele veşnice, împăcaţi cu Biserica, adică pentru cei ce nu erau excomunicaţi sau
daţi anatemei în momentul cînd au decedat.
Este interzisă înmormîntarea după ritualul bisericesc a necreştinlor, a ereticilor, a schismaticilor,
a celor aflaţi sub excomunicare sau sub anatemă, a celor care refuză primirea Sf. Taine şi se opun înmor-
mîntării creştine, precum şi a sinucigaşilor.
În legătură cu înmormîntarea, trebuie observate şi anumite prevederi ale legilor de stat, care
impun bunăoară constatarea şi verificarea morţii de către anumite organe sanitare şi eliberarea
autorizaţiei de înhumare, drept condiţii fără a căror îndeplinire este interzisă înmormîntarea de
către slujitorii religioşi.
Două chestiuni cu totul deosebite se pun astăzi în legătură cu înmormîntarea creştină şi anume
aceea a înmormîntării creştinilor de alte confesiuni şi aceea a incinerării sau arderii trupurilor celor
morţi.
Prima chestiune s-a pus în cadrul aplicării iconomiei sau pogorămîntului faţă de aceia dintre
creştinii schismatici şi chiar eretici, în cazul cînd aceştia din urmă nu sînt antitrinitari,
îngăduindu-li-se să li se oficieze slujba înmormîntării de către preotul ortodox, dacă se apelează la
acesta, neexistînd vreun slujitor bisericesc de confesiunea respectivă. In asemenea cazuri, preotul este
obligat să ceară consimţămîntul episcopului de care ţine, sau dacă împrejurările nu permit acest lucru, să
oficieze înmormîntarea, dar să anunţe în cel mai scurt timp posibil despre aceasta autoritatea
bisericească cea mai apropiată, adică pe protopop.
Mai delicată este pentru conştiinţa creştină problema incinerării, adică adoptarea incinerării de
către membrii Bisericii. Numărul acestora a fost foare mic la început, dar el are tendinţa de a creşte şi
fenomenul a pus — tot din veacul trecut — o problemă nouă conducerii bisericeşti.
Neputîndu-se ridica nici o obiecţie de natură dogmatică, ea nu poate fi interzisă formal, deşi nu
se recomandă favorizarea ei. Cum însă aglomerările prea mari din anumite centre urbane, iar — pe de
altă parte — sporirea continuă a populaţiei, care nu mai permite în multe locuri să se rezerve întinderi
mari de teren pentru înhumare, constituie condiţii care obligă să se adopte pe scară tot mai mare
incinerarea. Biserica este pusă an situaţia de a accepta incinerarea ca pe un pogoramînt pe care nu-1
poate evita.

53
 Pentru considerentele de mai sus, nu este vreo indicaţie, dar nici o interdicţie ca slujba
înmormîntării să fie săvîrşită după toată rînduiala acelora ale căror trupuri urmează să fie incinerate.

Tunderea în monahism, este o ierurgie care se săvîrşeşte după un ritual special, în cadrul căruia
episcopul sau oricare delegat al său din starea călugărească, avînd hirotonia întru presbiter, primeşte
voturile monahale, pe care le depune cel admis la călugărie şi săvîrşeşte tunderea lui în monahism.
La început, tunderea în monahism nu era condiţionată de starea preoţească a celui care o
săvîrşea, întrucît erau foarte puţini monahi hirotoniţi, ei ferindu-se în genere de primirea hirotoniei, din
pricină că profesau lepădarea totală de lume. Mai tîrziu, după ce de la Sinodul IV ecumenic monahismul
a fost complet supus autorităţii bisericeşti, s-a impus şi rînduiala ca primirile în monahism, deci şi actele
de tundere în monahism, să fie săvîrşite numai de episcop sau de delegaţii acestuia, care încă multă
vreme au putut să fie călugări nehirotoniţi. Tîrziu de tot s-a impus apoi rînduiala ca tunderea în
monahism, să o săvîrşească în lipsa episcopului, numai delegatul său, preot de mir sau monah, care are
hirotonia întru presbiter. Iar într-o vreme şi mai tîrzie, din prima jumătate a mileniului al doilea al erei
noastre, s-a impus apoi rînduiala că tunderea în monahism nu o poate săvîrşi în nici un caz preotul de
mir, ci numai preotul monah şi fireşte episcopul. Aceasta este rînduiala astăzi în vigoare în întreaga
Biserică Ortodoxă.

EVIDENŢA ACTELOR DE ADMINISTRARE

A PUTERII SFINTITOARE
(Condici, registre etc.)

Între normele care s-au stabilit pentru administrarea Sf. Taine şi a ierurgiilor, au apărut de la o
vreme şi unele care obligau pe slujitorii Bisericii să ţină evidenţa celor cărora li se administrau sfintele
lucrări.
Ceea ce se poate spune în modul cel mai sigur despre existenţa unor atari evidenţe, este că cel
puţin trei categorii de acte sfinţitoare au creat obligaţia pentru păstrarea evidenţei acelora cărora li
se administrau aceste acte. Este vorba de Botez, de Hirotonie şi de Sf. Euharistie sau împărtăşanie.
Acestea sînt principalele acte de administrare a puterii sfinţitoare a Bisericii, în legătură cu care există
dispoziţii canonice sau orînduieli vechi bisericeşti, din care rezultă ca se ţinea evidenţă foarte precisă a
credincioşilor botezaţi, ă celor care erau admişi la Sf. împărtăşanie, ca şi a acelora care, ori erau excluşi

54
temporar de la Sf. împărtăşanie, ori erau excluşi cu totul din Biserică şi în fine, se ţinea o evidenţă strictă
a celor care primiseră Sf. Taină a Preoţiei adică hirotonia în oricare din treptele sacerdotale.
Iată aşadar, pentru care motive, canoanele apostolice şi în rînd cu ele toate celelalte rînduieli ale
Bisericii vechi subliniază în mod deosebit importanta celor trei Sf. Taine amintite : a Botezului, a Sf.
împărtăşani, şi a Hirotoniei, ocupîndu-se de acestea mai mult decît de celelalte. Era firesc ca în condiţiile
de organizare a Bisericii primare şi în condiţiile în care ea îşi putea desfăşura atunci lucrarea, să se
acorde o importanţă mai mare Sf. Taine a Botezului, ca act prin care se stabilea, se constata şi se
legitima calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile, apoi Sf. Taină a Cuminecăturii sau a
împărtăşaniei, în raport cu care se stabilea dacă vreunul din membrii Bisericii nu şi-a pierdut parţial sau
total calitatea de membru, sau unele drepturi inerente acestei calităţi, aşa încît dacă creştinii se deplasau
într-o parte sau în alta, ei prin raportare la Sfîntul Botez şi la modul valid în care aceştia îl primiseră, ca
şi prin raportare la Sf. împărtăşanie, îşi legitimau calitatea fie de membri ai Bisericii cu toate drepturile,
fie de membrii în situaţia cărora survenise unele schimbări. De mare importanţă era de asemenea pentru
lucrarea Bisericii în condiţiile de atunci să se ştie cine avea şi cine nu avea preoţia validă, întrucît în felul
acesta se stabilea nu numai o identitate aparte a slujitorilor Bisericii, ci precum am mai spus, se stabilea,
se constata şi se legitima însăşi calitatea de Biserică adevărată a unei comunităţi sau obşti locale de
credincioşi.
De asemenea, practica înmormîntării creştine şi regulile care se stabileau în legătură cu ea,
prevăzînd restricţii în privinţa unor categorii de credincioşi, ca sinucigaşii etc., a impus şi ea trebuinţa
întocmirii şi păstrării unor evidenţe a celor care au fost înmormîntaţi după rînduielile Bisericii, ca şi a
celor cărora li se refuza înmormântarea creştină.
Nu mai puţin trebuitoare a devenit de la o vreme întocmirea şi păstrarea listelor membrilor
cinului monahal, precum şi a acelora care din rîndurile acestuia primeau fie numai tunderea în
monahism, fie şi hirotonia în anumite trepte sau hirotesiile care se practicau în diverse timpuri.
Nu mai puţin importante erau apoi actele de sfinţire a Marelui Mir, a antimiselor şi a Bisericilor,
lucrări sfinte a căror evidenţă iarăşi s-a impus din motive practice, să fie ţinută prin întocmirea de liste
sau de condici aparte.
O categorie aparte de ierurgii a căror .evidenţă iarăşi trebuia ţinută erau : înfierile, iar mai tîrziu
şi aşa zisele înfrăţiri sau cum se mai numeau «facerile de fii» şi «facerile de fraţi».
Paralel cu tot felul de liste prin care s-a păstrat evidenţa actelor de administrare a Sfintelor
Taine şi a ierurgilor, precum şi evidenţa unor anumite categorii de membri ai Bisericii, formate în

55
legătură cu lucrarea sfinţitoare a ei, s-au mai întocmit şi alte liste sau evidenţe, atît pentru raţiuni de
natură religioasă şi morală, cît şi pentru a satis - face unele trebuinţe practice ale vieţii bisericeşti.
Astfel au luat naştere listele de ctitori şi de alţi binefăcători ai Bisericilor, liste care erau
folosite pentru pomenirea numelor acestora în cadrul sfintelor slujbe. Tot în scopul pomenirii la sfintele
slujbe s-au mai întocmit şi liste de alte categorii de credincioşi, în primul rînd liste de bolnavi, de copii
etc.
O categorie aparte de liste au devenit apoi acelea a bunurilor bi - sericeşti şi a actelor de
administrare a acestora, ale căror forme s-au schimbat şi au sporit mereu, ajungînd să constituie o
categorie foarte numeroasă de acte ale administraţiei economice. Evidenţa acestora s-a păstrat şi se
păstrează pînă azi prin registre aparte, al căror număr şi formă diferă de la Biserică la Biserică, în
funcţie de normele comune de administrare a bunurilor publice ori particulare, din cuprinsul fiecărui
stat.
Alte condici sau registre în care erau trecute felurite acte privitoare la organele superioare de
conducere ale Bisericii, adică la corespondenţa cu acestea, la dispoziţiile sau îndrumările date de ele,
precum şi altele privitoare la constituirea şi la activitatea organelor locale de conducere ale comunităţilor
bisericeşti sau ale parohiilor, ori ale mînăstirilor, au apărut ca necesare şi s-au impus în chip felurit în
decursul timpului, existînd în fiecare Biserică norme deosebite referitoare la acestea.

ÎNTOCMIREA RÎNDUIELILOR PRIVITOARE LA EXERCITAREA PUTERII

SFINTITOARE ŞI LA ÎNTREGUL CULT AL BISERICII

Norme canonice privind Sfîntă Liturghie

Cuvîntul liturghie înseamnă slujire şi în mod special slujirea celor sfinte. Cu acest înţeles îl
găsim în numeroase texte vechi
Cele mai vechi formulare de liturghie ni s-au păstrat în Didahia celor 12 Apostoli (c. 9, 10), în
Epistola către Corinteni a iui Clement Romanul (I Cor. 59—61), şi în Apologia întîia a Sf. Justin
Martirul (163) (Apoi. I c. 65—67). Un formular mai tîrziu este cel păstrat în Constituţiile Apostolice
(Cartea II şi VII), în care însă se găsesc elementele cuprinse în Apologia I a Sf. Justin Martirul, adică
elementele esenţiale ale slujbei Sf. Liturghii.

56
 !!!Nici un sinod şi nici un canon nu se ocupă în mod special de statornicirea unui formular al
Sfintei Liturghii şi nici de aprobarea unui astfel de formular, sau de impunerea lui ca general obligatoriu
în Biserică.
Singurul canon în care se expune ritualul vechi al Liturghiei, cu arătarea schematică a actelor
care alcătuiau în vremea aceea slujba Sfintei Liturghii, este canonul 9 al sinodului de la Laodiceea,
întrunit la anul 343, rînduială care mai tîrziu a fost înlocuită cu Liturghiile Sfîntului Vasile cel Mare şi
loan Gură de Aur.
Rînduială stabilită că «numai celor ierosiţi (sfinţiţi) le este iertat să intre în altar şi să se
cuminece» s-a întregit ulterior prin can. 69 Trulan, cu un caz de excepţie, pe baza unei «tradiţii foarte
vechi, potrivit căreia se permite acest lucru şi împăratului, ca unul care deţine deplin stăpînire şi
autoritate».
Cu privire la Sfînta Liturghie canoanele cuprind o suma de norme, in afară de cele deja
menţionate, norme din ale căror dispoziţii desprindem următoarele :
- Jertfa euharistică să nu fie altfel decît cu pîine şi cu vin ames tecat cu apă, căci astfel a fost
instituită de către Mîntuitorul (can. 3 ap.; 37 Cart.; 32 V! ec.). Ca urmare este interzis a se
aduce pentru Sfînta Jertfă alte lucruri, cum ar fi animale, pasări, fructe, etc.
- Clericii caterisiţi şi cei împovăraţi cu păcate grele, nu au voie să săvîrşească Sfînta Jertfa
(can. 28 ap)
- Clericul care admite jertfa ereticilor, să se caterisească (can.36p.).
- Liturghia să nu se săvîrşească în prezenţa ereticilor, fără «nu mai dacă făgăduiesc a se pocăi
şi a fugi de erezie» (can. 9 Tim)
- Femeia sa nu vorbească în timpul liturghiei (can. 70, VI).
- Credincioşii care nu rămîn în Biserică pînă la sfîrşitul Sf. Li turghii, să se afurisească (can. 9
ap, 2 Ant.).
- Clericii să nu lipsească de la Biserică în trei duminici consecutive şi nici mirenii, în caz
contrar, clericii să se caterisească, iar mirenii să so afurisească (can. 80, VI ec)
- Liturghia să se săvîrşească numai de cei ce au ajunat (can. 29, VI ec. f 41, 47 Cart.).
- Este interzis a se săvîrşi Sfînta Jertfă prin case (can. 58 Laod.).
- Liturghisirea în afara Bisericii este permisă numai cu autorizaţia episcopului, sub sancţiunea
caterisirii

57
 - Liturghisirea fără apă caldă nu este permisă decît atunci cînd aceasta nu se poate obţine (can. 13
Nichif. Mart).
- Ieromonahul nu se cade să slujească Sf. Liturghie fără mantie (can. 27 Nichif. Mart).
- Sf. Jertfă se poate aduce şi pentru cei ce s-au sinucis, dacă nu erau treji la minte, nu însă şi pentru
cei care erau întregi Ia minte cînd s-au sinucis (can. 14 Tim. Alex.).
- Ofrandele aduse la sf. Liturghie trebuie să se împartă între cle rici şi credincioşi (can- 8 Teofil
Alex.).

Norme canonice privitoare Ia rugăciuni

In canoane s-a rezervat un loc important modului cuviincios în care trebuie să se rostească sau să
se citească rugăciunile, atît pentru trebuinţele aparte ale credincioşilor, cît şi în chip obştesc, cu ocazia
sărbătorilor. Astfel, se dispune ca rugăciunea să se facă întotdeauna stînd cu faţa către răsărit (can. 91
Vasile cel Mare), apoi ca în toate duminicile de peste an şi in toate zilele de la Paşti pînă la Rusalii,
rugăciunile să se să se facă numai stînd în picioare, iar nu stînd în genunchi (can. 20, I ec., 90, VI ec., 15
Petru Alex. , 91 Vasile cel Mare), ca binecredincioşii creştini să facă rugăciuni pentru păcătoşi şi pentru
cei osîndiţi (can. 11 Petru Alex.; 65 Vasile cel Mare) ; ca nici un credincios să nu se roage împreună cu
cei afurisiţi sau excomunicaţi (can. 10 Ap., 2 Ant.) şi cu atît mai puţin împreună cu ereticii sau cu
schismaticii (can. 33 Laod.), prevăzîndu-se pentru cei ce s-ar ruga împreună cu ereticii pedeapsa
afurisirii (can. 45 ap., 9 Laod.).
In fine o deosebit de importantă dispoziţie privitoare la rugăciunile ce se citesc la orice slujbă sau
care în genere se rostesc în Biserică, şi în deosebi în timpul Sfintei Liturghii, în altar, cuprinde canonul
103 al sinodului din Cartagina, al cărui text este următorul : «Despre rugăciunile care trebuie să se
citească în altar s-a hotărît, ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere (la Liturghie), ori cele
ce se rostesc la aducerea jertfei, ori la punerea mîinii, de toţi să se săvîrşească, şi niciodată nicidecum să
nu se rostească altele împotriva credinţei, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei prea
înţelepţi».

58
 Canonizarea Sfintilor in Biserica Ortodoxa
Preliminarii
In aghiologia ortodoxa, ca si in Dreptul bisericesc ortodox, prin canonizare se intelege "actul
prin care Biserica recunoaste, declara si asaza pe eroii dreptei credinte adormiti intru Domnul, in
randul sfintilor, pe care ea ii venereaza, pe temeiul invataturii sale dogmatice".
La inceput canonizarile se faceau de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un
episcop si se bucura de libertate deplina in exercitarea cultului si a celorlalte activitati pastoral-misionare
si administrative. Acesta impreuna cu clerul eparhiei sale recunostea starea de sfintenie si randuiau
trecerea in calendarul local a acelor martiri, cuviosi si drept-slavitori crestini care si-au incheiat viata in
mod exemplar si au ramas in evlavia poporului ca modele de vietuire si marturisire a adevarului
mantuitor, fapt pentru care poporul i-a cinstit prin rugaciuni si slujbe, considerandu-i mijlocitori catre
Dumnezeu.
Odata cu trecerea timpului, cu dezvoltarea organizarii Bisericii in secolele IV-V, competenta
canonizarii a revenit Sinodului fiecarei Biserici (mitropolitane, exarhale sau patriarhale), care comunica
episcopilor vecini sau celui din capitala numele celor care s-au savarsit in dreapta credinta ca martiri,
marturisitori sau cuviosi, extinzandu-le cultul acestora si contribuind la afirmarea unitatii dogmatice,
canonice si cultice a Bisericii noastre ortodoxe. Astfel, problema canonizarilor in primul mileniu era,
in general, de competenta fiecarei Biserici locale, care, atunci cand gasea de cuviinta, declara si
introducea in randul sfintilor cuviosi, pustnici, nevoitori si aparatori ai dreptei credinte,
stabilindu-le cinstirea fie la nivel local-pa-rohial, eparhial-regional, fie la nivelul intregii Bisericii
locale sau al Bisericii ecumenice.
In limba romana termenul sfant a fost preluat din limba slava "sfiat" cu derivatele sale
"sfiatoi", "sfiasenai", care inseamna luminat, deosebit, sfintit etc, sfintenia fiind atributul prin
excelenta al lui Dumnezeu, in timp ce oamenii se pot impartasi de sfintenia lui Dumnezeu in masura in
care se sfintesc si ei, in masura in care Hristos ia chip in ei.
Acest act nu este nou, ci a fost practicat de Biserica chiar din primele zile ale existentei ei. In
acest sens, martiriul Sfantului Stefan (Fapte VII, 58-59), Sfantului Iacob (Fapte XII,2), primul episcop al
Ierusalimului, Sfantului Apostol Pavel, Sfantului Apostol Petru etc. sunt exemplificatoare. Mai tarziu,
din a doua jumatate a secolului I si pana la sfarsitul secolului al IV-lea s-au facut martirologii care
cuprindeau nevointele, procesul si sfarsitul martiric al celor care se opuneau atat paganilor si practicilor

59
lor, cat si celor care ii indemnau sa renunte la marturisirea lui Hristos pentru interese lumesti si alte
favoruri. In secolele II-III circulau martirologii si calendare locale, care cuprindeau viata si marturisirile
celor pe care Biserica ii recunostea ca fiind "casnici ai lui Dumnezeu", "prieteni ai Mirelui", martiriul
fiind considerat ca exprimarea maxima a credintei, slujirii si a iubirii pana la jertfa, adica a dragostei
desavarsite.
De aceea, martirii erau venerati ca cei mai apropiati prieteni ai lui Dumnezeu si ca cei mai
puternici mijlocitori pentru noi. Cultul lor era savarsit de catre crestini la data martiriului, prin
procesiuni si rugaciuni fie in locul unde acestia si-au gasit sfarsitul, fie la mormantul lor. Acest obicei se
practica in Biserica din Smirna pentru Sfantul Policarp, martirizat la anul 155, in cea din Antiohia pentru
Sfantul Ignatie Teoforul (107), in Roma pentru Sfintii Perpetua si Felicitas (203), in Biserica din Africa
pentru Sfantul Ciprian de Cartagina (257), in Axiopolis pentru Sfantul Mucenic Dasius (304), in
Durostorum pentru Sfantul Mucenic Emilian (362) etc.
Pe langa martiri s-au remarcat marturisitorii sau aparatorii dreptei credinte, de la care s-au pastrat scurte
marturisiri de credinta facute atat in fata mai marilor vremii cu ocazia interogarilor, cat si a ereticilor,
care tulburau pacea Bisericii, sfasiind unitatea trupului lui Hristos. Dintre acestia amintim pe Grigorie
Taumaturgul (270), Dionisie din Milano (359), Eusebie din Vercelli (370), Atanasie cel Mare (373),
Efrem Sirul (373), Vasile cel Mare (379), Meletie din Antiohia (381), Ioan Gura de Aur (407),
Ambrozie de Milan, Martin de Tours (397), Augustin (430) etc. Ei s-au distins nu doar prin faptul ca au
suferit pentru credinta, ci au fost si aparatori ai acesteia, fiind antrenati in campul politic si doctrinar,
distingandu-se prin viata curata si activitate neobosita in campul slujirii pastoral-misionare si sociale.
Biserica a mostenit cultul martirilor, care s-a nascut ca o manifestare fireasca a credintei crestine,
"sangele martirilor fiind samanta crestinismului", dupa cum spunea Tertulian. Acestia au fost laudati
pentru dragostea si curajul lor de a apara credinta, pentru treapta inalta de sfintenie si mijlocirea lor catre
Dumnezeu pentru noi, fiind adevarate modele.
Aceasta realitate a determinat ca, pe langa cinstirea deosebita a martirilor si a locurilor in care
erau inmormantati, locasurile de cult ale crestinilor sa fie construite pe mormintele martirilor, iar mai
tarziu ramasitele pamantesti sa fie folosite la punerea temeliei unei noi biserici, precum si la antimise,
care au intrat in uz la savarsirea Sfintei Liturghii. in felul acesta, prin particica de sfinte moaste de pe
antimis, Biserica a stiut sa mentina acea practica a crestinilor din Biserica primara care isi construiau
bisericile pe mormintele martirilor. in secolele urmatoare s-a obisnuit sa fie cinstiti ca sfinti nu doar cei

60
care primeau moarte martirica, dar si cei care marturiseau credinta in diferite imprejurari, ierarhi, clerici
si laici care au avut o viata sfanta recunoscuta de contemporani.
In general, in Biserica rasariteana recunoasterea sfinteniei si canonizarea nu se facea dupa criterii
bine stabilite. De altfel, proclamarea unui sfant era un lucru firesc si se facea atunci cand Dumnezeu
dorea sa preaslaveasca vasul ales, candela cea frumos arzatoare a sfinteniei si sa faca cunoscuta lucrarea
sa in lume prin descoperirea legaturii ce se stabileste intre membrii Bisericii luptatoare si cei ai Bisericii
triumfatoare. Abia tarziu apar actele de canonizare solemna, randuielile speciale pentru sfintii carora li s-
au descoperit sfintele moaste, dar si pentru cei ale caror moaste nu erau cunoscute, slujbe in cinstea
acestora, acatiste etc. si randuieli prescrise de procedura actuala de canonizare, care nu fac altceva decat
sa confirme cultul acelor sfinti pe care poporul ii cinstea in evlavia sa.
Cultul solemn si liturgic al martirilor este fructul unei evolutii spontane care se bazeaza, pe de o
parte, pe notorietatea istorica a faptului martiriului, iar pe de alta parte, pe evlavia poporului fata de cei
care si-au incheiat viata in mod martiric, manifestata prin diverse acte de cult, care au condus la
dezvoltarea acestuia, in mod special in ziua si la locul in care a avut loc evenimentul martiriului, cand
acestia erau comemorati in mod deosebit. In aceasta perioada nu se poate vorbi de canonizare in sensul
modern, abia dupa ce crestinismul a primit libertatea de manifestare in imperiu s-au putut stabili anumite
reguli generale pe care Biserica locala trebuie sa le respecte atunci cand isi exercita unul dintre
drepturile sale, izvorat din starea de autocefalie. Astfel, prin actele de canonizare o Biserica autocefala
isi exprima, pe de o parte independenta fata de celelalte Biserici surori, iar pe de alta parte solidaritatea
cu ele, fiindca la proclamarea sfintilor sunt invitate sa participe si celelalte Biserici ortodoxe locale, dar
si prin instiintarea acestora despre noile treceri in randul sfintilor.
In legatura cu conditiile trecerii in randul sfintilor, Biserica Ortodoxa nu a considerat sa se
impuna reguli precise ca in Biserica apuseana, care a stabilit respectarea unor conditii ce privesc atat
trecerea unei perioade de timp, cat si savarsirea unui numar obligatoriu de minuni. In Rasarit,
canonizarea se facea fie imediat dupa trecerea la cele vesnice, prin cultul si venerarea lor de catre cei
care i-au cunoscut si aveau evlavie deosebita fata de ei, avand convingerea ca acestia mijlocesc la tronul
lui Dumnezeu pentru cei din aceasta lume (Ioan XV, 14-15; Evr. XII, 5; Iacob V, 16), fie dupa o
perioada de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitarii credinciosilor si a maturizarii
convingerii ca acestia sunt impreuna cu sfintii. Astfel, au fost canonizati patriarhii Constantinopolului
care s-au remarcat printr-o viata deosebita si activitate de pastrare a dreptei credinte. Profesorul
Vladimir Tapin arata ca dintre cei 74 de episcopi care au pastorit Scaunul de Constantinopol, intre 315 si

61
1025, doar 18 ierarhi care au cazut in erezie si 7 ortodocsi n-au fost canonizati, iar in Apus toti cei 56 de
papi care au stat pe Scaunul Romei pana in anul 535 au fost trecuti in randul sfintilor. Dupa aceasta data
in Apus nu au mai fost recunoscuti ca sfinti toti ierarhii de pe scaunul Romei, intre 535 si 867 doar 21 au
fost canonizati, in secolele urmatoare doar sporadic au mai fost canonizati ierarhi atat in Apus, cat si in
Rasarit.
Privind in istorie, constatam ca pana la inceputul secolului al XX-lea foarte putine dintre
Bisericile ortodoxe au facut canonizari, situatie determinata in primul rand de faptul ca acestea nu se
bucurau de starea de autocefalie care le indrituia sa purceada la acte de canonizare, iar pe de alta parte de
conditiile istorice vitrege in contextul expansiunii otomane si a statutului pe care il avea Biserica
Ortodoxa in tarile aflate sub stapanirea semilunii. Cu toate acestea, Biserica Rusa dupa recunoasterea
autocefaliei si datorita independentei politice a putut sa cinsteasca pana in secolul al XVI-lea 68 de sfinti
nationali. Situatia s-a schimbat radical odata cu obtinerea independentei politice si a autocefaliei
Bisericilor nationale in secolele al XlX-lea si al XX-lea, cand s-au facut mai multe acte de canonizare in
Bisericile locale.
Astfel, la inceputul secolului al XX-lea in Biserica Rusa si dupa caderea comunismului si a
URSS si in celelalte Biserici locale s-au facut mai multe canonizari: Biserica Ortodoxa Rusa care i-a
canonizat pe multi dintre martirii cazuti in timpul persecutiei comuniste, Biserica Poloniei i-a canonizat
pe Sfantul Maxim Gorlitchii si Sfantul Mucenic Maxim Sandovici in iulie 1994, Biserica Georgiei l-a
canonizat in decembrie 1995 pe Sfantul Mucenic Grigorie Peradze. Dupa anul 2000, Biserica Serbiei a
canonizat atat martiri ai perioadei comuniste, cat si ai razboiului din Yugoslavia, iar Biserica Romana a
facut mai multe canonizari in anii 1992, 1997, 2002, 2003, 2005, 2006.
Problema canonizarii in context panortodox
Avand in vedere numarul mare de canonizari care au avut loc la inceputul secolului al XX-lea, s-
a pus problema stabilirii unor criterii si proceduri de canonizare, precizandu-se felul in care trebuie sa se
faca canonizarile in Biserica Ortodoxa, de catre cine si cand, deoarece nu exista o randuiala precisa,
generala si obligatorie in intreaga Biserica, ci fiecare Biserica locala si-a insusit in baza principiilor
generale o procedura proprie de proclamare a sfintilor, fapt pe care il putem vedea in literatura teologica
pana in secolul al XX-lea. De aceea, in cele ce urmeaza nu vom descrie istoricul canonizarilor si
procesul pe care il respecta fiecare Biserica atunci cand considera trecerea in diptice a unui erou al ei, ci
vom incerca sa vedem care sunt regulile pe care le-a urmarit si pe care trebuie sa le urmareasca Biserica
Ortodoxa in stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfintilor.

62
 Prin canonizare, in Biserica Ortodoxa se intelege inscrierea sau asezarea cuiva in canonul sau
catalogul sfintilor ca o forma de recunoastere a sfinteniei unei persoane de catre autoritatea bisericeasca.
Canonizarea nu este o imitare a practicii pagane antice prin care eroii erau considerati zei, ci prin ea
Dumnezeu ii rasplateste pe cei care au dus o viata sfanta, devenind modele pentru crestini si mijlocitori
catre Dumnezeu ca unii care au trait ca si noi in lume.
Acest act este precedat de o cercetare serioasa a persoanei in cauza, a vietii, a invataturii, a
minunilor si a moastelor, daca sunt descoperite, facuta de Biserica sub supravegherea episcopului. Pana
in secolul al XIX-lea, un rol important in canonizarea sfintilor il aveau si imparatii bizantini, tarii rusi si
domnitorii popoarelor ortodoxe. In acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau
chiar pentru canonizarea propriu-zisa a unor sfinti.
De-a lungul timpului, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva putea fi
trecut in sinaxarul ei: moartea martirica, mucenicia, adica suferinta pentru Hristos, sfarsirea prin moarte
pentru credinta. Aceasta a fost socotita si a ramas semnul si dovada de netagaduit, cea mai sigura a
sfinteniei.
Alt semn al sfinteniei a fost marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari,
indiferent daca aceasta atragea moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii suportate cu barbatie
eroica.
Al treilea semn al sfinteniei a fost dintotdeauna viata sfanta, viata fara prihana, insotita de faptele
milei trupesti si ale milei sufletesti, cea mai inalta traire morala si religioasa.
Pentru viata traita in acest chip, Dumnezeu preaslaveste cu daruri sau puteri suprafiresti, cu darul
facerii de minuni din aceasta viata sau dupa moarte, savarsirea minunilor fiind socotita ca al patrulea
semn al sfinteniei.
Al cincilea semn al sfinteniei a fost socotit lupta pentru apararea dreptei credinte, care trebuie sa
fie facuta cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care lupta pentru Biserica lupta pentru
Hristos, iar prin credinta lor lucratoare ei conserva Adevarul mantuitor, devenind binefacatori ai
Bisericii.
Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricaciunea trupului dupa
moarte. Dar, pentru ca acest semn sa fie dovada sfinteniei, trebuie sa fie insotit neconditionat de darul
savarsirii minunilor. Biserica nu a considerat ca descoperirea trupului neputrezit este in mod obligatoriu
semn al sfinteniei, deoarece acest lucru poate fi si dovada unor pacate grele. De aceea, ea a randuit
rugaciuni si dezlegari pentru cei trecuti la cele vesnice. in spatiul romanesc, pe langa pomenirile

63
savarsite la soroacele stabilite de Biserica, s-a obisnuit deshumarea la sapte ani dupa deces, cand se fac
dezlegari, mai ales daca se constata pastrarea ramasitelor pamantesti nedescompuse. Pentru a verifica
sfintenia unei persoane, Biserica a randuit ca atunci cand se descopera ramasite placut mirositoare sa se
faca si 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu sa descopere prin aceasta lucrarea Sa. Parintele
profesor Liviu Stan considera ca unde lipsesc aceste conditii pe care Biserica le-a urmarit atunci cand a
facut canonizarea cuiva nu poate fi vorba de sfinte moaste.
Daca in Biserica nu au existat reguli universal aplicabile care sa fie urmate in actul de
canonizare, aceasta "se facea spontan, cu minime forme; spontan si firesc s-au si dezvoltat aceste forme,
fara sa fie impuse autoritar, prin vreo hotarare sinodala. Ele poarta pecetea simplitatii, a simplitatii
evlaviei adevarate, a credintei si a dragostei nefatarnice, a nadejdii tari in ajutorul sfintilor si a nebiruitei
intelepciuni a Bisericii lui Hristos". De aceea, este necesara stabilirea unor criterii clare si general
aplicabile, la nivel panortodox, pentru a se afirma unitatea Bisericii vazute si in privinta actelor de
canonizare. Aceasta ar contribui la usurarea procedurilor pentru canonizare, la intocmirea randuielilor
liturgice si la recunoasterea reciproca a actelor de canonizare, contribuind la generalizarea cinstirii noilor
canonizati.
Astfel, dupa cum este consemnat in traditia noastra, canonizarea o face Biserica, dar nu singura,
ci la initiativa credinciosilor, indiferent de starea lor in Biserica, actul solemn al canonizarii fiind intarit
si de autoritatea de stat in perioada bizantina si post bizantina pana in secolul al XlX-lea. In zilele
noastre actul canonizarii este emis de catre Sinodul Bisericii.
Bisericii ii revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmeaza a fi trecut in randul sfintilor sa
indeplineasca conditiile stabilite de-a lungul timpului. Teologii contemporani cred ca prin canonizare
"Biserica isi indeplineste insa nu numai formal, ci si in fond, cele trei misiuni mantuitoare ale ei:
misiunea invatatoreasca (pastrand, adancind si raspandind dreapta credinta in cultul sfintilor si prin acest
cult), misiunea sfintitoare (sporind izvoarele de har mantuitor, prin recunoasterea si aratarea puterii
sfintilor si a lucrarii lor pentru mantuirea sufletelor credinciosilor sai) si misiunea conducatoare (prin
indrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarii aratate de sfinti, pe cele mai drepte cai ale
mantuirii)".
Avand in vedere ca in Ortodoxie nu exista o randuiala si un criteriu unic de canonizare este
binevenit ca Sfantul si Marele Sinod sa stabileasca aceasta randuiala, care sa precizeze atat in ceea ce
priveste generalizarea cultului unui sfant, cat si o randuiala care sa se aplice in intreaga Ortodoxie,
pornind de la experienta fiecarei Biserici locale.

64
 Componenta, procedurile si solemnitatea canonizarii in zilele noastre
Din cele de mai sus am vazut ca Biserica, cea "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca", ca
"stalp si temelie a adevarului" (I Tim. III, 15), este cea care recunoaste, proclama si asaza in randul
sfintilor pe fiii sai, care au trait o viata bineplacuta lui Dumnezeu, prin emiterea Tomos-ului de
canonizare. Astazi, in virtutea drepturilor izvorate din starea de autocefalie, fiecare Biserica autocefala
face acte de canonizare pe temeiul invataturii si practicii ei dupa procedurile cristalizate de-a lungul
timpului. Astfel, pentru a putea proceda la acte de canonizare, Biserica trebuie sa urmareasca
urmatoarele conditii de fond:
- Ortodoxia neindoielnica a credintei celui cercetat, ortodoxie pastrata pana la moarte, in tot
timpul vietii.
- Preaslavirea lui de catre Domnul, cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:
-puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta;
-puterea de a infrunta orice primejdii sau suplicii pentru marturisirea dreptei credinte, pana la
moarte;
-puterea de a-si inchina viata celei mai desavarsite trairi morale si religioase;
-puterea de a savarsi minuni in viata sau dupa moarte;
-puterea de a apara si a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa.
Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia prin cultul spontan
pe care il acorda poporul credincios, numarandu-1 in randul sfintilor. Cultul acesta poate fi organizat sau
difuz, manifestandu-se printr-o cinstire simpla, prin faima sau numele de sfant. De la indeplinirea acestei
conditii, pot face exceptie numai mucenicii dreptei credinte35.
Indeplinirea acestor conditii de fond indreptateste autoritatea bisericeasca sa procedeze la actul
de canonizare, prin observarea unor reguli premergatoare canonizarii a unor randuieli de natura
tipiconala pentru savarsirea canonizarii, precum si o seama de acte posterioare canonizarii solemne.
Actele formale-generale premergatoare canonizarii sunt:
- Instituirea de catre intaistatatorul sau de Sinodul unei Biserici autocefale a comisiei de studii si
investigatii pentru cercetarea si constatarea existentei conditiilor de fond.
- intocmirea si prezentarea in Sfantul Sinod a raportului Comisiei de studii si investigatii.
- Aprobarea de catre Sfantul Sinod al Bisericii autocefale respective a raportului Comisiei de
studii si investigatii.

65
 - Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii autocefale respective de a se proceda la canonizarea
solemna.
- intocmirea vietii si a slujbei sau canonului sfantului si aprobarea lor de catre Sfantul Sinod. Se
poate dispune savarsirea "slujbei sfantului, dupa slujba unui mucenic, cuvios, ierarh etc, pana la
intocmirea mai tarziu a slujbei sfantului canonizat.
- infatisarea icoanei sfantului si aprobarea ei de catre Sfantul Sinod. Si acest act se poate amana.
- Fixarea de catre Sfantul Sinod a tipicului de observat la savarsirea solemna a canonizarii,
precum si a zilei in care se va savarsi acest act.
- intocmirea de catre Sfantul Sinod a unui act sinodal scris, care va cuprinde: motivarea
canonizarii, hotararea sinodului prin care se face insasi trecerea in randul sfintilor, adica in catalogul sau
canonul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sarbatorire a
sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc (sinaxar) si a slujbei lui in cartile de ritual, si, in fine,
oranduirea ca anumite biserici, sa aiba de acum inainte hramul sfantului respectiv.
Tipicul actului de canonizare solemna:
- Aducerea moastelor sfantului, daca exista, cu o zi sau mai multe inainte de canonizarea
solemna, ungerea lor cu Sfantul Mir, de catre intaistatatorul Bisericii autocefale, si asezarea lor in racla
deschisa, in catedrala sau biserica respectiva;
- Ultimul parastas. Acesta se face numai pentru cei care nu au inca un cult organizat si acceptat
de Biserica in chip tacit;
- Vecernie si priveghere toata noaptea, in ajun. La acestea vor participa activ membrii Sfantului
Sinod, observand randuielile prescrise pentru ajunul sarbatorii unui sfant (mucenic, cuvios, ierarh, mic,
mare etc), cu pomenirea sfantului care se canonizeaza;
- Liturghie arhiereasca a doua zi, ziua canonizarii solemne, la care vor participa toti membrii
Sinodului. La inceputul Sfintei Liturghii - inainte de timpul hirotonirii arhiereului - intaistatatorul
Bisericii autocefale va citi Actul de canonizare intocmit de Sfantul Sinod. Dupa citire, actul va fi iscalit
de toti membrii Sfantului Sinod pe loc. Se va urma apoi randuiala sarbatorii sfintilor, citindu-se viata
sfantului sau a sfintilor canonizati si canonul (slujba) sau canoanele acestora, plus panegiricul indatinat.
- Purtarea in procesiune a moastelor sau a icoanei sfantului in jurul catedralei, cantandu-i-se
laudele.
- Asezarea raclei, sau in lipsa, numai a icoanei sfantului, in biserica, la locul cuvenit.

66
 Tipicul care trebuie urmat la actul savarsirii solemne a canonizarii nu a fost fixat definitiv in nici
o Biserica Ortodoxa autocefala, ci el a variat de la o canonizare la alta. Sfantul Sinod al Bisericii
autocefale poate sa-1 amplifice sau sa-1 reduca, stabilind daca se va face canonizarea unuia sau a mai
multor sfinti. Tipicul expus mai sus insumeaza toate actele mai importante observate cu ocazia
diferitelor canonizari solemne care s-au savarsit in Bisericile Ortodoxe.
Dupa ce a facut canonizarea solemna, Biserica autocefala respectiva este obligata sa inceapa
definitivarea acestuia prin respectarea Actelor posterioare canonizarii:
- Publicarea oficiala a actului sinodal de canonizare.
- Comunicarea de catre Sfantul Sinod a actului sinodal de canonizare tuturor Bisericilor
Ortodoxe Autocefale.
- Publicarea oficiala a vietii si a slujbei sfantului.
- inscrierea oficiala a sarbatorii sfantului in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de
ritual.
- Aplicarea hotararii Sinodului cu -privire la hramul bisericilor afiero-site noului sfant.
- Raspandirea icoanei sfantului in popor.
In cazul Bisericii Ortodoxe Romane, Sfantul Sinod, in sedinta sa din noiembrie 2002, cu ocazia
proclamarii unor noi sfinti, potrivit hotararilor 4255; 5085/2002, constatand lipsa de uniformitate in
proclamarea canonizarilor din Biserica Ortodoxa Romana, a stabilit, in lumina hotararilor sinoadelor
anterioare si a experientei de la canonizarile din anii 1950-1955 si dupa 1992, metodologia de cercetare
si examinare a propunerilor de canonizare ce se va urma de acum inainte in Biserica noastra.
Metodologia stabilita prin hotararea 4255/200238 prevedea ca:
"a. Orice propunere de canonizare trebuie insusita de eparhia respectiva si apoi data in cercetare,
documentare si examinare unor organe eparhiale si persoane competente (profesori, cercetatori, istorici,
canonisti etc.) in perspectiva promovarii ei. Eparhia se va ingriji sa intocmeasca in proiect slujbele
religioase necesare, un referat sinteza cu motivele si argumentele care ar putea conduce la luarea unei
hotarari de canonizare, precum si proiectul Tomos-ului de canonizare. Rezultatele studiilor si
cercetarilor vor fi publicate in presa eparhiala si in alte reviste bisericesti.
b. Propunerea de canonizare cu rezultatul cercetarilor va fi inaintata Cancelariei Sfantului Sinod,
care, la randul sau, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, o va indruma Sinodului Mitropolitan
pentru eventualele completari, amendamente, aviz, insusirea propunerii de canonizare sau recomandari.

67
 c. Propunerea insusita de Sinodul Mitropolitan, cu hotararea sa asupra intregului dosar vor fi
restituite Cancelariei Sfantului Sinod, care, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, le va trimite
comisiei sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani pentru studiere, aviz final si propunere catre
Sfantul Sinod.
d. In cazul in care fie Sinodul Mitropolitan, fie Comisia pentru Canonizarea Sfintilor Romani, fie
Sfantul Sinod constata ca in buna masura dosarele cu rezultatele studiilor cercetarilor si propunerilor
pentru canonizare trebuie completate, dosarele respective se restituie cu recomandari si indrumari
eparhiei care a facut propunerea initiala pentru indeplinirea acestora, dupa care eparhia le inainteaza din
nou Sinodului Mitropolitan pentru a se urma procedura stabilita mai sus.
e. Daca Sfantul Sinod aproba propunerea de canonizare, emite Tomos-ul de proclamare a
canonizarii, fixeaza data sarbatoririi si aproba introducerea ei in calendarul bisericesc. De asemenea,
Sfantul Sinod aproba icoana sfantului, precum si slujbele religioase in cinstea lui, dispunand
introducerea lor in cartile de cult". Asadar, prin hotararea 4255/2002, Biserica noastra a stabilit
procedura ce trebuie urmata atunci cand se fac propuneri de canonizare.
"Cultul unui sfant astfel instituit, cu observarea conditiilor de fond si cu indeplinirea actelor
formale, este un cult insusit, consacrat, organizat si statornicit in chip oficial de catre carmuirea
bisericeasca competenta, si el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde
savarsirea solemna a canonizarii de catre Sinod. El devine obligatoriu pentru intreaga Biserica
autocefala sau pentru parti ale ei, dupa cum a fost instituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult
local in sens propriu, sau ca un cult provincial". In urma informarii facute de Biserica ce a facut
canonizarea, cultul sfantului poate fi generalizat prin acordul tacit sau expres al Bisericii dupa principiul
«consensus ecclesiae dispersae», sau proclamat de un sinod Pan-Ortodox, care atrage dupa sine
recunoasterea si cinstirea acestuia.
In ultimele doua decenii mai multe Biserici locale i-au trecut in randul sfintilor pe marturisitorii
credintei, pe ierarhii, preotii, monahii si credinciosii ale caror fapte, invatatura si vrednicie s-au pastrat
in memoria si evlavia poporului dreptcredincios, care, cunoscand-le sfintenia vietii si sar-guinta de a
pastra, invata si transmite tezaurul credintei, le-au statornicit fie cinstirea locala sau regionala prin
rugaciuni, pelerinaje, simpozioane etc, fie cinstirea la nivelul Bisericii locale sau al mai multor Biserici
locale.
Canonizarea sfintilor este unul dintre drepturile inerente starii de autocefalie, specificat si in
Tomos-ul de acordare a autocefaliei unei Biserici locale. Pornind de la aceasta realitate, constatam ca

68
Biserica noastra a recunoscut trairea inalta si viata deosebita a unor stareti imbunatatiti, cinstiti in partea
locului, dar nu a facut acte de canonizare decat abia in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Existenta
acestor parinti cu viata imbunatatita o vedem consemnata in unele mentiuni, note sau scrisori pastrate de
ierarhii care au pastorit Bisericile din provinciile romanesti. O astfel de marturie ni s-a pastrat de la
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei care consemna: "Ca si-n vremea de acum mult svint sant de petrec cu
noi, care numai Dumnedzau ii stie la inema lor. si din rumani mult sant, care am si vadzut vieata si traiul
lor, dara nu s-au cautat, fara numai Daniil de Voronet si Rafail de Agapia, i-am sarutat si svintele mostii.
Apucat-am in dzilele noastre parint nalt la bunatat si-n podvig (purtare n.n.), si plecat la smerenie
adanca. Parintele Chiriac de Beserecani, gol si ticalosit in munte saidzeci de ani si Chiriac de Tazlau,
Epifanie de Voronet, Partenie de Agapia. Dara Ioan de Rasca, arhiepiscopul acel svant si minunat,
Inochentie de Probota si Is-trate!". De altfel, Mitropolitul Dosoftei arata ca toate popoarele se
impartasesc de harul si sfintenia lui Dumnezeu dat tuturor pentru mantuire: "Ca Dumnedzau Svintiia Sa
nice un neam de rodul omenesc pre pamant nu lasa nepasnic de darul svinteniei Sale, ce peste tot au tins
mila Sa s'au deschis tuturor use de spasenie".
Din cele consemnate de Mitropolitul Dosoftei putem constata cu usurinta nu doar existenta unor
parinti cu viata sfanta, dar si recunoasterea sfinteniei lor de catre popor. in literatura de specialitate
romaneasca au fost culese biografiile acestor parinti in Patericul Romanesc si alte lucrari.
Odata cu recunoasterea autocefaliei, responsabilitatea proclamarii oficiale a canonizarii revine
Sinodului acelei Biserici locale, care, atunci cand constata perpetuarea cinstirii unuia dintre fiii ei
duhovnicesti in randul credinciosilor, ortodoxia credintei, fapte si minuni savarsite, ii trece in calendarul
sau, stabilind acatistul, troparele, slujba si icoana celor canonizati.
Acte de canonizare in Biserica Ortodoxa Romana
In Biserica Ortodoxa Romana s-au bucurat de cinstire locala, inca din cele mai vechi timpuri,
sfinti ca Sfanta Cuvioasa Parascheva, cu moastele in Catedrala Mitropolitana din Iasi, praznuita la 14
octombrie; Sfanta Mucenita Filofteia de la Arges, ale carei moaste au fost aduse in jurul anului 1382, pe
timpul voievodului Radu Negru, la Manastirea Curtea de Arges, praznuita la 7 decembrie; Sfantul
Grigorie Decapolitul de la Bistrita-Valcea, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul Cuvios Dimitrie din
Basarabi, ale carui moaste se afla din 1774 in Catedrala Mitropolitana din Bucuresti, praznuit la 27
octombrie; Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+26 decembrie 1404), praznuit in fiecare an la data
trecerii la Domnul; Sfantul Ioan Valahul sau Romanul, martirizat la 12 mai 1662 si canonizat in acelasi
an de Patriarhia Ecumenica, avand ca zi de praznuire 12 mai.

69
 Trebuie mentionat ca Biserica Ortodoxa Romana n-a facut acte de canonizare, ea insusindu-si in
calendarul ei sfinti proclamati de catre alte Biserici locale. Printre acestia sunt si sfintii amintiti mai sus,
care se bucurau de cinstire in spatiul romanesc, mai ales dupa ce sfintele lor moaste au fost aduse si
asezate in capitalele provinciilor romanesti de catre domnitorii lor. Spre deosebire de alte Biserici locale,
Biserica Romana nu si-a exercitat dreptul de proclamare oficiala de noi sfinti din randul fiilor ei, decat in
a doua jumatate a secolului al XX-lea, cand, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa
de lucru din 10 octombrie 195545, constatand evlavia credinciosilor din toate provinciile romanesti, a
hotarat extinderea cultului sfintilor ale caror moaste se gasesc in unele biserici si manastiri din tara,
astfel incat acestia sa fie cinstiti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana prin generalizarea cultului lor,
insemnandu-le numele in calendar, randuind ca sfintele lor slujbe sa fie trecute in cartile bisericesti.
In aceeasi sesiune, Sfantul Sinod a tinut o sedinta solemna pentru proclamarea canonizarii urmatorilor
sfinti romani: Marturisitorii Ilie Iorest (+ 12 martie 1678) si Sava Brancovici (+ 24 aprilie 1683),
mitropoliti ai Transilvaniei, sunt praznuiti la 24 aprilie. Cuviosii Marturisitori Visarion Sarai, Sofronie
de la Cioara si Oprea Miclaus, praznuiti la 21 octombrie si Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica (+11
aprilie 1868), praznuit la 11 aprilie.
Dupa caderea comunismului, in anul 1989, Biserica Ortodoxa si-a redobandit locul in societate si
a putut sa-si desfasoare nestingherit activitatile pastoral-misionare. Printre domeniile care au cunoscut o
dezvoltare deosebita se numara si actele de canonizare, precum si prin stabilirea unei duminici inchinate
cinstirii sfintilor romani, prin extinderea praznuirii Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat, ca
Apostol al romanilor si proclamarea ca zi nationala.
Astfel, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 20 iulie 1992, ,, chemand
in ajutor pe Milostivul Dumnezeu, proclama solemn si asaza in randul sfintilor, prin trecerea in
calendarul Bisericii noastre, pe cuviosii si parintii cinstiti pe plan local", dupa cum urmeaza: Cuviosul
Ioan de la Prislop, praznuit la 13 septembrie; Cuviosul Antonie de la Iezeru-Valcea, praznuit la 23
noiembrie; Cuviosul Daniil Sihastrul (+8 decembrie 1482), praznuit la 18 decembrie; Cuviosul Gherman
din Dobrogea, praznuit la 29 februarie; Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt - Hozevitul (+ 5 august 1960),
praznuit la 5 august; Cuvioasa Teodora de la Sihla, praznuita la 7 august; Preotii Marturisitori Ioan din
Gales si Moise Macinic din Sibiel, praznuiti la 21 octombrie; Ierarhul Martir Antim Ivireanul, praznuit
la 27 septembrie; Ierarhul Iosif Marturisitorul din Maramures, praznuit la 24 aprilie; Ierarhul Ghelasie
de la Manastirea Ramet, praznuit la 30 iunie; Ierarhul Leontie de la Radauti (+ 1 iulie 1430), praznuit la
1 iulie; Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare (+2 iulie 1504), praznuit la 2 iulie; Martirii

70
Constantin Voda Brancoveanu, cu cei patru fii: Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul
Ianache (+ 15 august 1714), praznuiti la 16 august. Sfantul Sinod a hotarat in chip sobornicesc ca acestia
sa fie cinstiti ca sfinti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, sa fie inscrisi in calendar in zilele care s-au
randuit, intocmindu-li-se sinaxare, slujbe si zugravindu-li-se chipul in icoane.
In aceeasi sedinta, s-a mai hotarat ca sfintilor canonizati de Biserica Ortodoxa Romana intre anii
1950-195548, cu cinstire locala, sa li se generalizeze cultul in intreaga Biserica Ortodoxa Romana,
urmand sa fie inscrisi in calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Romane in zilele care s-au
statornicit, precum si in cartile de cult cu slujbele care li s-au intocmit.
De asemenea, s-a hotarat generalizarea in intreaga Biserica Ortodoxa Romana si inscrierea in
calendarele tuturor eparhiilor la datele de praznuire statornicite cultului sfintilor de neam roman care au
vietuit, au propovaduit si au suferit martiriul pentru dreapta credinta in spatiul carpato-danubiano-pontic
si a sfintilor de alte neamuri care au predicat si au fost martirizati in partile noastre, dupa cum urmeaza:
Sfintii Mucenici Claudiu, Castor, Sem-pronian si Nicostrat, praznuiti la 19 noiembrie; Sfantul Cuvios
Paisie de la Neamt, praznuit la 15 noiembrie; Sfantul Mucenic Dasie, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul
Mucenic Hermes, praznuit la 31 decembrie; Sfantul Cuvios Antipa de la Calapodesti, praznuit la 10
ianuarie; Sfintii Mucenici Ermil si Stratonic, praznuiti la 13 ianuarie; Sfantul Bretanion, episcop de To-
mis, praznuit la 25 ianuarie; Sfantul Cuvios Ioan Casian, praznuit in anii bisecti la 29 februarie, iar in
anii nebisecti slujba i se savarseste la Pavecernita din 28 februarie; Sfintii Mucenici Montanus preotul si
sotia sa Maxima, praznuiti la 26 martie; Sfantul Irineu, episcop de Sirmium, praznuit la 6 aprilie; Sfantul
Mucenic Sava de la Buzau, praznuit la 12 aprilie; Sfantul Teotim, episcop de Tomis, praznuit la 20
aprilie; Sfintii Mucenici Pasicrat si Valentin, praznuiti la 24 aprilie; Sfantul Mucenic Iuliu Veteranul,
praznuit la 27 aprilie; Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, praznuiti la 4 iunie;
Sfintii Mucenici Nicandru si Marcian, praznuiti la 8 iunie; Sfantul Mucenic Isihie, praznuit la 15 iunie;
Sfantul Mucenic Niceta de Remesiana, praznuit la 24 iunie; Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la
Suceava, praznuit la 2 iunie; Sfintii Mucenici Epictet si Astion, praznuiti la 8 iulie; Sfantul Mucenic
Emilian de la Durostor, praznuit la 18 iulie; Sfantul Nifon, patriarhul Constantinopolului, praznuit la 11
august; Sfintii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul si Venust, praznuiti la 21
august; Sfantul Mucenic Lup, praznuit la 23 august.
Pe langa actele de canonizare, Sfantul Sinod s-a pronuntat si in privinta praznuirii zilei aducerii
moastelor Sfantului Apostol Andrei in "cuprinsul Arhiepiscopiei Iasilor si a celorlalte eparhii din
cuprinsul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei., urmand a fi inscrisa in calendarul bisericesc al eparhiei,

71
cu cruce neagra, la data de 13 octombrie, astfel: f Aducerea moastelor Sfantului Apostol Andrei la Iasi.
Arhiepiscopia Iasilor se va ingriji de alcatuirea slujbei liturgice pentru aceasta praznuire, in conditiile
aprobate de Sfantul Sinod pentru alcatuirea slujbelor sfintilor romani".
Totodata, Sfantul Sinod a aprobat ca sarbatorirea Sfantului Apostol Andrei sa fie completata si
inscrisa in calendarul bisericesc astfel: "|Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat, ocrotitorul Romaniei",
praznuit la 30 noiembrie.
In sesiunea din 5-6 iulie 2005, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in urma cercetarilor
facute de catre Comisia special instituita, a aprobat canonizarea unor vrednici inaintasi ai neamului
nostru, care s-au afirmat ca teologi ilustri, ctitori ai limbii romane moderne: Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei si Mitropolitul Grigorie Dascalul din Tara Romaneasca, precum si a unor mari traitori si
indrumatori in tainele dumnezeiesti, Sfantul Cuvios Gheorghe, staretul Manastirii Cernica si Cuviosul
Onufrie de la Sihastria Voronei.
In acest sens, consideram binevenita, in zilele noastre, cunoasterea vietii si credintei si chiar
cercetarea dosarelor si proclamarea solemna a canonizarii celor care si-au dat viata, pentru adevar,
credinta si libertate, pentru a nu ni se reprosa mereu ca nu avem sfinti sau ca evlavia poporului nostru nu
a rodit in tarina lui Hristos.

72
73