MAMLUK STUDIES REVIEW Vol. 12, No.

1, 2008 133

[…] prezent la victoria mongolilor de la Wādi al-Khaznadār, şi a avansat cu triumfătotul Ilkhan

la Damasc. Qipchaq a fost numit guvernator titular al oraşului (şi probabil mai mult) dar se pare
că pe lângă strângerea de taxe şi alte tributuri, şi-a exercitat autoritatea şi prin colaborarea cu
persoanele importante ale locului, şi încercând să micşoreze câteva dintre excesele trupelor
mongole şi să modereze cererile impuse populaţiei locale. La retragerea trupelor mongole în
primăvara anului 1300, în loc să se deplaseze împreună cu acestea în est a călătorit în sud unde s-
a întâlnit cu conducătorii mameluci care se întorceau din Egipt şi mergeau spre Siria. Supunerea
şi scuzele sale au fost acceptate şi i s-a permis să se întoarcă în rândurile mamelucilor, însă nu a
mai deţinut niciodată o poziţie privilegiată (nota 63).
Voi rezuma ceea ce am scris în articolul publicat în volumul editat de Michale Winter şi
Amalia Levanoni în 2004 (nota 64). Qipchaq avea toate motivele de a se întoarce odată cu
retragerea mongolilor şi să îşi sfărşească zilele cu o retragere onorabilă, să stea alături de familie,
să aibă o slujba uşoară şi să vorbeasca limba mamei sale. Qipchaq a renunţat la toate acestea cel
mai probabil din cauza loialităţii sale de mameluc dezvoltată din tinereţe. După părerea mea
aceasta arată limitele solidarităţii etnice a mongolilor în general, precum şi incredibila loialitate a
mamelucilor de origine mongolă.
Trebuie să amintesc de o scriere apocrifă găsită în unele surse mai târzii, cum ar fi Ibn al-
Furāt (nota 65). În testamentul lui Qalawun se menţionează că sultanului i-a plăcut doarte mult
de Qipchaq, dar nu i-a permis acestuia să meargă în Siria (nu este clar dacă intenţia lui a fost
doar să călătorească în Siria sau dacă dorea să fie numit acolo într-o funcţie de conducere) de
teama ca nu cumva să se refugieze la mongoli şi să facă probleme. Oricum când Lachin a ajuns
sultan, l-a numit guvernator al Damascului. Mai târziu, Qipchaq s-a refugiat cu adevărat la
mongoli şi a cauzat probleme când a instigat la campania lui Ghazan în Siria. Personal, am dubii
în ceea ce priveşte această anecdotă şi după părerea mea cel mai probabil dacă Qipchaq nu ar fi
fost obligat să călătorească în est, această poveste nu ar fi apărut niciodată. În orice caz trebuie să
avem în vedere următoarea secvenţa care nu apare în poveste: Qipchaq i-a abandonat pe mongoli
pentru a se alătura din nou mamelucilor.
Robert Irwin a scris: „sentimentele solidarităţii rasiale au fost indiscutabil implicate în
lupta pentru putere politică dintre ceea ce poate fi numit interiorul şi exteriorul elitei armatei
mamelucilor”(nota 66). […]
Astfel, biograful lui Baybars menţionează că sultanul avea cinci soţii dintre care trei erau
fiicele wāfidi-ului mongol (nota 70). Deasemenea Qalawun a luat câteva dintre fiicele wāfidi-ului
mongol de soţii (printre care şi mama lui al-Nãsir Muhammad) şi i-a căsătorit şi pe fii săi cu
câteva dintre ele (nota 71). Un studiu complex asupra aspectelor familiare din politica
mamelucilor și mai ales atenția acordată liniilor etnice ar fi cu adevarat folositor unei discuții cu
privire la rolul pe care etnicitatea si solidaritatea etnică îl jucau în politica mamelucilor.
Înainte de a trage o concluzie, aș dori să mă întorc la problema wāfidi-ului adusă în
discuție de Nakamachi, dar de data asta ne vom concentra asupra celor dinainte de 1310, atât cei
care au ajuns după această dată și cei care au ajuns în funcții importante numai în acest moment.
Din această categorie fac parte cincisprezece amiri (12-28, 16-17, care erau liderii Oiratului
 MAMLUK STUDIES REVIEW Vol. 12, No. 1, 2008 134

veniți în 1295 și morți în preajma anului 1300). Unul dintre aceștia a fost un ofițer din Rum
Seljuq care a venit la Sultanat în 1276 (nr. 12), doi erau urmașii unuia dintre acești ofițeri (nr. 13
și 14), iar unul era un mameluc din Rumi (nr. 15). Dintre cei rămași, șapte erau mongoli (nr. 18-
24). Trei dintre aceștia (nr. 20, 23, 24: Badr al-Dīn Jankālī ibn al-Bādā, Sayf al-Dīn Tayirbugha,
și Temürtash, deși ultimii patru au rămas numai câteva luni) au ajuns cu siguranță amiri între
1310 și 1341. Lucrul acesta merită menționat când facem o comparație cu perioada de cincizeci
de ani dinainte, chiar dacă este departe de a fi o revoluție wāfidi (chiar și cu alți trei nemongoli
wāfidiyah care ajuns în această poziție, nr. 25, 26 și 28, ultimul în Damasc). Totuși această
dezvoltare merită analizată. Deci cui ar trebui atribuit? Nakamachi spune că în a treia domnie a
lui al-Nāsir, „centralizarea puterii a fost realizată, iar sultanul nu mai avea nevoie de unități
militare puternice. El îi putea avansa pe cei din suita sa preferată chiar dacă erau sau nu
mamelucii sultanului. De aceea, în această fază numai câțiva amiri wāfidi avansați provin din
grupuri wāfidiyah care aveau un număr mic de persoane care fie s-au prăbușit, fie pur și simplu
au dispărut.”(nota 72)
Sincer eu nu sunt de acord cu această explicație. Cred mai curând că răspunsul se poate
găsi în natura personalității lui al-Nāsir, natura acestei reguli, și relația dintre el și seniori amiri.
Așa cum ne-a fost prezentat pe scurt de Ayalon (nota 73) și mult mai detaliat de Amalia
Levanoni (nota 74), al-Nāsir Muhammad s-a confruntat cu multe schimbări în modul în care
mamelucii erau educați și cum întregul sistem militar era condus. În felul acesta nu trebuie să fim
surprinși atunci când descoperim atât de mulți amiri wāfidi seniori. De asemenea, la fel ca
predecesorii lui, al-Nāsir Muhammad a recrutat o trupă de mameluci de elită și era mereu
înconjurat de un grup mare de amiri wāfidi seniori. Totuși, a rămas permanent suspicios față de
cei din jurul lui, chiar și pe cei mai bătrâni dintre mameluci. Soarta lui Tankiz din 1340 este un
caz elocvent. Robert Irwin a scris că al-Nāsir Muhammad era „un pic paranoic în
comportamentul lui față de cei apropiați.”(nota 75) Această evaluare pare să fie una modestă, iar
lucrurile prezentate ar trebui să fie mai clare. Ar putea foarte bine sa însemne că instruirea unor
amiri wāfidi, dintre care doi erau mongoli, a fost făcută pentru a-i echilibra pe proprii mameluci
ai sultanului și concentrarea puterii într-un singur grup. Din moment ce al-Nāsir Muhammad a
eliminat la începutul domniei sale foarte mulți amiri veterani din Mansūrīyah, nu avea nici un
grup cu care să-și echilibreze mamelucii, și astfel printre altele a mai favorizat doi amiri wāfidi.
Din câte știu, nu a existat o legatura puternică între acești amiri wāfidi și mongolo-
mamelucii numiți mai sus (Aytamish, Ariqtay și Almalik), chiar dacă Tayirbughā l-a ajutat
ocazional pe Aytamish cu traducerea în mongolă. În plus pentru toată mândria lor față de
moștenirea culturală mongolă, și în cazul lui Aytamish, menținând contact direct cu un regim
mongol, nu există nici o dovadă că acești amiri mongolo-mameluci au acționat vreodată politic
în baza solidarității etnice.
Identitățile individuale și de grup și impactul lor asupra acțiunilor politice poate fi fluid și
variat, iar posibilitatea identităților multiple existente simultan nu poate fi redusă. Când avem de-
a face cu originea mongolă a anumitor amiri mameluci și influența ei politică, ar trebui să fim
 MAMLUK STUDIES REVIEW Vol. 12, No. 1, 2008 135

atenți la importanța pe care o acordăm unei marturii și concluziile mult prea largi trase după unul
sau mai multe exemple.

Post-scriptum
În timp ce acest articol mergea la presă, mi-am îndreptat atenția asupra unui pasaj relevand din
Ibn Fadl Allāh al-‘Umarī’s Al-Ta’rif bi-al-Mustalah al-Sharif(nota 77):

Forma de corespondență către [Özbeg Khan al Hoardei de aur] – dacă este

scrisă în arabă – se folosește [aceeași] formă ca și în cazul unui conducător al
Iranului [Ilkhanul], așa cum a fost menționat. Dar de cele mai multe ori
este scris în mongolă (bi-al-mughulī), pentru care este responsabil Aytamish al-
Muhammadī, Tayirbugha al-Nāsirī, Arighadliq (?) translatorul (al-tarjumān), și
Qūsūn al Sāqī.

Aytamish și Tayirbugha sunt desigur menționați mai sus. Arghadliq (nota 78) e posibil să
nu fi fost mameluc după porecla lui al-tarjumān.În acest moment rămâne neidentificat. Qūsūn al-
Sāqī este faimosul amir care a avansat treptat spre sfârșitul celui de a treia domnii a lui al-Nāsir
Muhammad, ajungând cel mai puternic amir după moartea patronului său (nota 79). Probabil că
ar fi trebuit să îl includ și pe Qūsūn în dezbaterea de mai sus, având în vedere și această origine
aparent mongolă, însă el și-a desfășurat activitatea într-o perioadă mai târzie decât cea la care ne
referim aici. Mi-aș dori să remarc faptul că protejatul de odinioară a lui Qūsūn, Bashtak, a
devenit marele său rival, în ciuda apelului de mai târziu al Hoardei de aur, și probabil fiind de
asemenea de origine mongolă (nota 80). Acesta este încă un caz în care solidaritatea etnică a
mamelucilor aparent de origine mongolă nu este clară.