Oda (in metrul antic)

Mihai Eminescu

Romantismul a aparut prima data in literatura germana, concomitent cu aparitia

clasicismului si interactionand cu acesta. La sfarsitul secolului al XVIII-lea a aparut si in
literatura engleza, iar in anii 1820 in cea franceza si rusa. Una dintre caracteristicile
romantismului este faptul ca se impotriveste clasicismului. Tema centrala este idealul si
dorinta de libertate, individul si autoexprimarea fiind promovate in prim-plan.

Poemul “Oda(in metrul antic)” este o sinteza a viziunii eminesciene despre lume si
existenta, o poezie a deplinei maturitati artistice in care forma, rigoarea clasica coexista cu
tumultul interior, cu zbuciumul, cu neputinta fiintei de a recupera echilibrul apolinic.

Desi tiparul formal clasic este anuntat inca din titlu, iar echilibrul, armonia si
simplitatea tin de clasicism, acest poem apartine romantismului prin teme, motive literare,
atitudine poetica, asocierea speciilor: oda, elegie erotica, meditatie si ruga de mantuire.

In urma unui proces indelungat de elaborare, avand ca punct de plecare “Oda pentru
Napoleon”, in succesiunea de variante de modifica tema, tonalitatea, dimensiunea poemului si
ipostazele lirice. Varianta finala are in centrul discursului poetic o ipostaza generica a fiintei
umane, fara trasaturi exceptional romantice.

Titlul defineste specia literara cu adanci radacini in lirica antichitatii. “Oda”

eminesciana releva antiteza dintre sensul cuvantului si chinurile mistuitoare ale eului liric
provocate de revelatia asupra iubirii si mortii.

Tema poeziei este filisofica, de factura romantica, ilustrand atitudinea superioara a

eului poetic privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea.

Prima strofa sintetizeaza atitudinea fundamentala din poem, configurandu-se un

portret tipic romantic. Eul liric apare initial in ipostaza unei fiinte superioare, hieratice,
spiritualizate, asezate sub semnul solitudinii, ce tinde spre absolut. Opera se deschide cu o
negatie “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” ce prezinta fiinta la o alta varsta, sugerand
faptul ca pentru eul liric, existenta echivaleaza cu o “invatare a mortii”, cu un traseu initiatic
care incepe cu scindarea eului si se incheie prin reintegrarea sinelui ce s-a cunoscut ca fiinta
spre moartea neinduratoare. Eternizarea conditiei sale, dorinta de a stagna in tinerete (“pururi
tanar”), reprezinta speranta pe care o avea fiinta poetica, care isi creeaza un univers propriu,
izolandu-se de lume (“infasurat in manta-mi”). Ochiul devine un simbol al spiritualizarii
existentei, al cunoasterii , al meditatiei, iar aceasta rupere de planul transcendentului se
realizeaza prin intermediul reveriei, al visului (“ochii mei naltam visatori”).

Strofa a doua marcheaza momentul iesirii din starea de echilibru, de perturbare a

linistii interioare (“cand deodata tu rasarisi in cale-mi”). Caderea in temporalitate e evidentiata
prin forma de perfect simplu a verbului dar si prin cele doua adverbe de timp si ea se face
brusc. Folosirea pronumelui “tu” are rolul de a ambiguiza discursul liric si de a conferi
profunzime poeziei si poate fi interpretat din mai multe perspective: fiinta iubita, timpul.
Intalnirea cu acest “tu” aseaza fiinta sub semnul chinului, al combustiei, perceputa in acelasi
timp ca tentatie, ca voluptate (“dureros de dulce”). Asumarea suferintei duce la iesirea din
dimensiunea mitica si la moartea ipostazei initiale a fiintei autosuficiente(“voluptatea
mortii/Ne’nduratoare”).

Secventa a treia, determinata de strofele III si IV situeaza eul intr-un prezent care
dobandeste valoare gnomica si in acelasi timp atemporala, intr-o perpetua descompunere.
Campul semantic dominant este cel al focului (“ard”, “focul meu”, “mistuit”, “flacari”), simbol al
combustiei, al arderii, al suferintei si in acelasi timp este asociat cu purificarea interioara, cu
metamorfoza fiintei. Trimiterile mitologice (Nessus, Hercul) aseaza fiinta sub semnul unei trairi
de factura dionisiaca, accentul cazand pe exacerbarea suferintei, pe trairea la intensitate
maxima. Prin secventa “Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele marii” sugereaza
imposibilitatea de a iesi din acest spatiu al macinarii interioare, de a reveni la ipostaza initiala.
Suferinta nu e provocata doar de intalnirea cu acel “tu”, ci in acelasi timp si de metamorfoza
interioara (“De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet”). Interogatia retorica din finalul secventei
(“Pot să mai re'nviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?”) marcheaza incertitudinea fiintei in
legatura cu posibilitatea de a iesi din spatiul acesta al trairii aflate exclusiv sub semnul
distrugerii si al reinvierii sub o alta forma, pasarea Phoenix fiind un simbol mitologic al mortii
si al nasterii din propria cenusa.

Ultima strofa releva incercarea eului de sustragere din spatiul propriului zbucium si
nevoia recuperarii starii de echilibru. Fiinta aspira defapt la refacerea unitatii primordiale,
inainte de sciziunea produsa de constientizarea existentei ca suferinta, raportandu-se insa cu o
distantare aproape ironica fata de imaginea hieratica a ipostazei initiale. Imaginea “ochii
tulburatori” intareste dimensiunea de elegie erotica a textului, iubirea fiind una dintre
posibilele cauze ce schimba regimul existential, ce tulbura seninatatea. Pe de alta parte, starea
de echilibru la care aspira e asezata sub semnul tristetii (“nepasare trista”) datorita
imposibilitatii revenirii la starea initiala, iar singura posibilitate de iesire din spatiul combustiei
este prin moarte (“Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”).

In opinia mea, opera “Oda (in metrul antic)” e o oda a fiintei, o oda inchinata
existentului, pentru ca in ciuda suferintei, a scindarii, a combustiei, imaginea din final e aceea
a recuperarii echilibrului exclusiv asezat sub semnul “nepasarii triste”, a redefinirii interioare a
unui alt tip de experienta asemenea imaginei mitice a pasarii Phoenix.

Ioana Em Petrescu considera opera o “rugaciune de mantuire a celui care in final nu

mai pastreaza nicio caracteristica romantica de erou sau de poet, a celui care reprezinta pur si
simplu o imagine prin nimic exceptionala a conditiei umane”. Daca ar mai fi pastrat ceva din
exceptionalitatea omului de geniu, suferinta nu ar mai fi produs atata combustie interioara.

In concluzie ,“Oda” nu mai e expresia conditiei eroului sau a geniului, ci expresia pura
a conditiei umane, a fiintei ce se confrunta cu o experienta de cunoastere, ce produce
scindarea interioara.