2/22/2018 Biserica şi cultura (III) - .:Jurnal Spiritual:.

Biserica și cultura (III)

– Nu socotiți însă că acum cultura a mers prea departe, parcă lucrând la desființarea, la anularea, la refuzul
rădăcinilor ei, că ea a lucrat împotriva propriilor ei temelii?

– Da, acesta este un fenomen al lumii moderne care s-a dezvoltat în Europa occidentală, cu reverberații pe
toată planeta datorită expansiunii culturii și civilizației occidentale, constând în accentuarea laturii utilitariste,
în înlocuirea teocentrismului prin antropocentrism, într-un raționalism excesiv care a avut tendința de a ignora
dimensiunea religioasă în așa fel, încât într-adevăr în cultura modernă a apărut această direcție a
desacralizării, care merge mână în mână cu desacralizarea tehnologică, pentru că tehnologia nu aparține culturii creatoare, ci acelei rezolvări
a problemelor materiale. De la ea nu se putea aștepta o inspirație religioasă. Dar dacă și cultura este ea însăși măcinată de domnia îndoielii
și a raționalismului unilateral, înseamnă că acea posibilitate religioasă, acea deschidere către transcendență care însoțise cultura a slăbit în
așa fel încât trăim într-o epocă în care, pe de-o parte, spre deosebire de începutul secolului nostru, al XX-lea, care se termină, acum, în
pragul mileniului al III-lea, se constată reapariția unei anumite aspirații spre transcendență, reluarea unor anumite teme de ordin religios în
literatură și artă, mai multă atracție față de elementul mistic decât a fost cazul în trecut, dar pe de altă parte continuă și linia aceasta
destructivă nivelatoare care face ca intuițiile religioase și spirituale să-și piardă puterea. De aici problema pe care o ridicați dumneavoastră,
în ce măsură nu s-ar putea ca, indiferent de războaiele între religii, ceea ce înseamnă războaiele între culturi – dar culturile, spune
Huntington, au un nucleu indestructibil religios -, dacă nu s-ar putea ca această cultură creștină, din care facem parte și noi, cu specificul
nostru de creștinism răsăritean, să intre într-o disoluție, dispărând și fără conflict, numai prin faptul că este nivelată de niște tendințe
generale de raționalizare, de desacralizare, de negare a valorii creștine într-adevăr, aceasta este o problemă.

Pe de-o parte, o libertate care ne dă posibilitatea să ne manifestăm esența noastră religioasă mai bine decât sub comunism; pe de altă
parte, un amalgam de teme desacralizante și de aici un rol și o misiune specială care îi revine Bisericii. S-a spus că Biserica Ortodoxă
Română, sub comunism, s-a refugiat în spațiul liturgic, ignorând lupta etică și abținându-se de la manifestări care nu-i erau permise în
domeniul unei culturi a spiritualității, transmise și altora, nu practicată numai undeva într-o chilie de mănăstire. Dar trebuie să ne dăm mai
bine seama că spațiul liturgic nu înseamnă un simplu ritual. Și acum se vede folosul salvării acelui spațiu liturgic în cadrul Bisericii Ortodoxe
Române. Intelectualii sunt înclinați să uite că nu e vorba numai de un ritual, ci este vorba de chemarea prezenței lui Hristos. Or participarea
la Hristos și imitarea lui Hristos este ceea ce definește viața creștină. Deci nu era vorba numai de un ritual, ci era vorba de a păstra o
anumită viață plenară întru Hristos. Deci în situația în care ne găsim acum, această căutare a prezenței lui Hristos trebuie să se continue și în
afară de spațiul liturgic prin confruntarea cu aceste modele, din care multe sunt nehristice sau poate chiar contra elementului hristologic.

Iată că se complică situația Bisericii în raport cu cultura, pentru că, pe de-o parte, evitarea unui război al culturilor – spune Huntington și-1
putem urmări oarecum în chestiunea aceasta – se poate face prin evitarea fundamentalismelor. De exemplu: nu islamul este agresiv, ci
fundamentalismul islamic, ceea ce transformă religia într-o ideologie, adică într-o poziție unilaterală și exclusivistă și care vrea să se impună
altora. Nu este calea creștinismului. Creștinismul nu este o ideologie. Pe de-o parte, chiar un dialog între marile religii poate folosi păstrarea
unei anumite stări de echilibru și de pace ca alternativă la ciocnirea războaielor. Pe de altă parte, dialogul acesta se face într-o lume în care
există dezorientare, pentru că sunt tot felul de oferte și de seducții, dintre eare o mare parte aparțin la ceea ce am putea numi un fel de
neopăgânism. Este proclamarea unor valori pur economice, pur biologice, care încep să fie de-a dreptul idolatrizate, de la sexualitate până la
profit. Față de aceste tendințe, bineînțeles că Biserica trebuie să răspundă, și să răspundă printr-o cultură, în afară de cult și de Liturghie,
printr-o cultură spirituală, printr-o spiritualitate. E foarte greu să rezolvăm, în cadrul acestei discuții, această problemă foarte spinoasă. Una
dintre căi, cu care cred că ați fi de acord, este aceea de a regăsi trăirea și experiența interioară creștină. Este o cale care e în acord cu
tendințele veacului, în măsura în care experiența și nu formula abstractă este cea care începe să se bucure de mai mare credibilitate. Or ce
înseamnă trăirea creștină? înseamnă experiența interioară a celui care trăiește conform învățăturii și chemării lui Hristos. în sensul acesta nu
ar fi de ajuns numai să teoretizăm sau să lansăm niște noi teologii, ci să arătăm cum poate fi trăită o teologie, cum poate ea să devină viață.
Și în felul acesta creștinismul să devină convingător prin experiență și exemplul dat.

Dialoguri duhovnicești, Nicolae Stroescu-Stânișoară

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English

(UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

https://jurnalspiritual.eu/biserica-si-cultura-iii/ 1/1