Pentru români, unirea este soluţia depăşirii stării de înapoiere economică şi de

aliniere la Europa naţiunilor. Pentru puterile continentului, unirea

Principatelor reprezintă însă o problemă de stabilitate în zona Dunării de Jos.
Emigraţia română desfăşoară o propagandă viguroasă în favoarea unirii,
încercând să obţină sprijinul puterilor occidentale. Contextul extern este
favorabil, în condițiile declanșării războiului Crimeii. La sfârșitul războiului,
marile puteri discută problema principatelor în cadrul Congresului de la Paris
(1856). Pentru a exprima voinţa românilor în legătură cu viitorul lor politic, în
Principate urmau să fie convocate două adunări reprezentative. Acestea sunt
Adunările ad-hoc, care îşi încep lucrările la laşi şi la Bucureşti, în octombrie
1857. În timpul alegerilor pentru adunări se declanșează un scandal mediatic,
rezolvat prin întâlnirea a doi monarhi la Oxford, Napoleon al Franței și regina
Victoria a Angliei. Constituite din reprezentanţi ai tuturor claselor sociale, cele
două adunări formulează cereri majore identice: unirea Principatelor într-un
singur stat, cu numele de România, sub conducerea unui prinţ străin, adunare
obştească, autonomie şi neutralitate.
Convocată în anul 1858, pentru a definitiva statutul Principatelor,
Conferinţa marilor puteri elaborează Convenţia de la Paris, care
devine Constituţie. În privinţa unirii, noua lege stipula o organizare
politico-administrativă separată, numele statului, Principatele Unite
ale Moldovei şi Valahiei, arătând că dorinţa de unire nu era pe
deplin acceptată. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova, la
laşi, la 5 ianuarie 1859, şi în Tara Românească, la Bucureşti, la 24
ianuarie, dovedea respectarea prevederilor Convenţiei, dar şi printr-
o iniţiativă magistrală, impunerea de către români a propriei voinţe.
În primii ani ai domniei, Cuza realizează unificarea administraţiei
Principatelor. În decembrie 1861, Poarta Otomană acceptă unirea
deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. După acest succes,
domnitorul poate realiza reformele amânate până atunci. Mihail
Kogălniceanu, aflat la conducerea guvernul, este, alături de Cuza,
artizanul marilor prefaceri.
Războiul Crimeii (1853-1856), care a opus două mari puteri ale vremii, Imperiul
Otoman şi Imperiul Ţarist. Rusia este înfrântă.
 Franţa, Rusia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului au susţinut ideea unirii
Principatelor. Anglia s-a declarat neutră. I Habsburgic şi I Otoman s-au opus categoric.
Napoleon al III-lea al Franței Regină a Marii Britanii

Ambii au ajuns la un compromis în problema principatelor române în

întâlnirea de la Osborne din august 1857
Ambii s-au împotrivit propunerii Franţei
de unire a Principatelor Române
Om politic francez, reprezentantul
Franţei la Congresul de la Paris care
punea capăt războiului Crimeii, el a
propus unirea
 Primul pas în pregătirea
unirii a fost convocarea în
cele două ţări a
Adunărilor Ad-hoc, la care
au participat
reprezentanţi ai ţăranilor,
boierilor, orăşenilor,
intelectualilor
Adunarea ad-hoc din Moldova
Prim ministru care l-a
susţinut pe domnitor
în aplicarea
reformelor
”A ne uni asupra principiului Unirii
este a ne uni asupra persoanei ce
reprezintă acest principiu. Astă
persoană este Alexandru Ioan Cuza,
Domnul Moldovei! Să ne unim ca
fraţi asupra acestui nume şi
posteritatea ne va binecuvânta, ţara
ne va întinde mâinile şi conştiinţa
naţională va fi împăcată că ne-am
îndeplinit cu religiozitate o datorie
sfântă.”
 Barbu Catargiu
A condus primul guvern
unic