TEORIA MUZICII

Prof.univ.dr. VICTOR GIULEANU

Muzica – arta sunetelor – face parte din patrimoniul cultural şi spiritual al întregii omeniri,
constituind un limbaj şi mijloc specific de exprimare şi impresionare de care omul se serveşte din timpuri
preistorice.
Ea este un grai – cum ne spune George Enescu – „în care se oglindesc, fără putinţă de prefăcătorie,
însuşirile psihice ale omului şi popoarelor”.
Dezvoltând continuu elementele sale de expresie, muzica a ajuns la gradul de înaltă manifestare a
simţirii şi gândirii umane, a cărei capacitate de reflectare şi oglindire a vieţii afective a înrâurit nespus de
mult omenirea, contribuind – împreună cu celelalte domenii ale culturii – la cunoaşterea şi transformarea
omului şi a lumii înconjurătoare.
Poporul român, iubitor profund şi sincer al acestei carte, deţine un inestimabil tezaur muzical – sub
forma creaţiei populare şi a celei culte – manifestându-se, totdeauna extrem de sensibil la frumuseţile şi
forţa de impresionare a muzicii. Mesajul muzical – imaginea specifică – se compune prin mijlocirea
sunetelor, universul sonor constituie deci domeniul din care muzica îşi procură materia primă pe care o
prelucrează şi organizează apoi – după criterii tehnice şi estetice proprii – în acel expresiv limbaj al
sunetelor capabil să redea realitatea sub diversele ei manifestări, să comunice idei, gânduri, sentimente,
emoţii.
Revine muzicii rolul de a organiza şi prelucra în forme artistice materialul sonor brut din natură,
până la acel grad încât să devină limbaj şi mijloc de exprimare ce vizează sferele subtile ale conştiinţei şi
spiritului uman.
Transformările materiei sonore în imagini vii, grăitoare producătoare de emoţii pe care şi le asumă
muzica în cadrul procesului de creare şi interpretare a operei de artă sunt evidente transformări de calitate
– în muzică sunetele se investesc cu forţă emoţională –, dar ele pornesc, în mod obiectiv, de la elementele
de cantitate pe care ştiinţa despre sunet le oferă muzicii. Aşadar, muzica aparţine, prin natura sa, activităţii
spirituale a omului, ea îşi are însă fundamentul şi pornirea de la acele date ale ştiinţelor exacte care
explică şi condiţionează
 fenomenul artistic în toată complexitatea sa. De aceea, înaintea oricărui principiu teoretic muzical se
cer cunoscute noţiunile şi datele esenţiale de ordin ştiinţific – acustic şi matematic – privind substanţa
sonoră (fac parte integrantă din teoria muzicii) ca expresie a raportului intim şi organic dintre arta şi
ştiinţa sunetelor.
Obiective
1. Pregătirea viitorului profesionist în domeniul muzicii presu-pune, încă din primul an de studii
universitare specifice, însuşirea deosebit de temeinică atât a principiilor teoretice fundamentale ale acestei
arte – prin analize, sinteze şi aprecieri corespunzătoare, cât şi a deprinderii practicii superioare a
solfegiului şi dicteului muzical.
2. Cu privire la solfegii, acestea trebuie să conţină piese tonale până la trei alteraţii constitutive în
cheile SOL şi FA, în ritmuri binare şi ternare, cu diviziuni excepţionale, în măsuri simple şi compuse care
au ca unitate de timp pătrimea şi optimea.
3. Se va practica frecvent analiza orală sau scrisă a unei piese muzicale clasice, cu explicaţii ce
decurg din teoria tonalităţii şi a ritmului muzical clasic.

Bazele fizice ale muzicii

A. Producerea vibraţiilor
a. Legile naturale ale mişcării vibraţiilor
Mişcarea vibratorie se produce după legi fizice obiective (natu-rale) ce pot fi analizate dacă
urmărim evoluarea lor în oscilaţiile unui pendul, corp având un capăt fix (A), iar celălalt mobil (B), ca în
figura de mai jos ce ne redă pendulul în poziţia de repaus sau de echilibru, numită în fizică şi poziţia zero.
14
 Dacă pendulul este pus în mişcare de către o forţă oarecare – pe care o numim forţă de excitaţie –,
el părăseşte poziţia de repaus efectuând – pe baza elasticităţii – o serie de oscilaţii în jurul acestei poziţii,
în ambele direcţii, până ce va reveni la starea iniţială de nemişcare în virtutea atracţiei gravitaţionale a
corpurilor. Oscilaţia (vibraţia) se consideră simplă dacă deplasarea pendulului se efectuează într-o singură
direcţie faţă de poziţia zero (la stânga sau la dreapta).
Oscilaţia (vibraţia) se consideră dublă sau completă în cazul în care deplasarea pendulului se face
simetric, în ambele direcţii ale poziţiei zero.
În mod natural, în cazul când nu este întrerupt de o forţă oarecare, un corp sonor efectuează numai
vibraţii duble (complete).
b. Mişcarea vibratorie amortizată şi neamortizată
Orice mişcare vibratorie, dacă nu este întreţinută în mod continuu, scade sub acţiunea de frecare şi
frânare cu aerul, micşorându-se treptat până la stingerea în poziţia zero, caz în care se consideră mişcare
vibratorie amortizată.
15