Teritoriul pe care a existat RSS Moldovenească a fost parte a Principatului românesc medieval și

precapitalist Moldova. În 1812, partea răsăriteană a Moldovei (numită începând cu acel an Basarabia) a
fost ocupată de Imperiul Rus în urma Păcii de la București încheiată între ruși și Imperiul Otoman, când
în mod fraudulos cele două imperii au lezat integritatea statului medieval românesc Moldova. Până în
1917 Basarabia a fost o gubernie a Imperiului Rus, fără a avea reprezentare în procesul legislativ sau
executiv.

Odată cu izbucnirea revoluției din 1917, mișcarea română de eliberare națională a luat un nou avânt în
Basarabia. Nou-alesul Sfat al Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească pe 15 decembrie
1917. În urma retragerii dezordonate în ianuarie 1918 de pe frontul din Carpați a unor unități militare
ruse, în care corpul de ofițeri a fost înlocuit cu activiști bolșevici (comisari ruși), în Ungheni, Chișinău și
Tighina au avut loc nenumărate crime. Neavând unități militare proprii, Sfatul Țării (Basarabiei) a facut
apel la armata română, care după ce a eliberat orașul Tighina de ultimele trupe de soldați ruși
dezorganizați, s-a retras înapoi peste Prut. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența
Republicii Democratice Moldovenesti, pentru ca pe 9 aprilie 1918 să proclame unirea cu România cu 86
de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe (din totalul de 138 de deputati).

Teritoriul cuprins între râurile Nistru si Bugul de Sud, cuprinzând orașe ca Movilău (Moghiliov Podolski),
Bershad', Iampol, Râbnița, Birzula, Nani, Dubăsari, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odessa și Oceacov, a avut
de-a lungul secolelor o componență etnică mixtă. În Evul mediu, românii moldoveni reprezentau circa
1/2 din populația sa destul de mică, restul fiind ucraineni și tătari nohai (un trib al tătarilor din Crimeea).
Începând cu sfârșitul secolului XVII, acest teritoriu a intrat în administrarea directă a Imperiului Otoman,
unde era cunoscut sub numele Yedisanul de Vest. În 1792 el a intrat în componența Imperiului Rus, ceea
ce a dus la o schimbare radicală a componenței sale etnice: tătarii au fost obligați să plece, iar nobilimea
rusă a primit vaste teritorii nepopulate. Astfel au venit multi țărani și coloniști ruși, ucraineni și evrei. În
1917-1918 românii moldoveni erau majoritari doar în sate situate la mică distanță de Nistru.

Pe 12 octombrie 1924, Uniunea Sovietică a înființat o republică autonomă, RSSA Moldovenească, în

componența RSS Ucrainiene, pe o parte din teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, republică în cadrul
căreia românii (sau moldovenii, conform terminologiei oficiale sovietice) constituiau circa 40% din
populație. Acest lucru a fost făcut în speranța determinării românilor basarabeni să se rupă de România.

Protocolul Adițional Secret (ruso-german) imperialist, al Pactului Molotov-Ribbentrop, privitor la sferele

de influență și dominație în Est-Europa, semnat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august
1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) și cedare (din
partea Consiliului de Coroană al României) a teritoriilor dintre Prut și Nistru (Basarabia), dar și a nordului
Bucovinei, în componența URSS. Ținutul Herța, deși nu a fost inclus în protocol, a fost ocupat de
asemenea de către armata sovietică. Inițial, Basarabia fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o
parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost
incluse în RSS Moldovenească nou-înființată la 2 august 1940, printr-un decret semnat de Stalin, fără nici
un fel de consultare a locuitorilor regiunii. RSS Moldovenească a devenit o republică unională separată
în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică. Până la 26 iunie 1941
Basarabia și nordul Bucovinei au revenit în cadrul României. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat
armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel și
Transnistria.
În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Moldova răsăriteană și a organizat din nou RSS
Moldovenească. De data aceasta, hotarele de nord, sud și est ale republicii au fost modificate. Astfel,
jumătatea de sud a fostului județ Hotin, și porțiuni mai mici din fostele județe românești Ismail și
Cetatea Albă (toate trei cedate în întregimea lor RSS Ucrainiene în 1940) au revenit rebublicii sovietice
moldovenești în urma recuceririi acestui teritoriu de către URSS. Au existat și modificări minore ale
hotarului transnistrean cu RSS Ucraineană.

Perioada stalinistă: deportările și persecuțiile[modificare | modificare sursă]

Înainte și după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de
persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde mulți dintre ei au murit sau au fost executați.
Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă.
Erau incluse persoane care fuseseră polițiști, soldați, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât și
țărani împroprietăriți), membri ai partidelor politice istorice și toți cei ce-și exprimaseră dezacordul față
de regim (o mare parte din populație și majoritatea populației educate), stâlpii culturii românești. În plus
populația de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniță. (Vezi și Transferuri de populație în
Uniunea Sovietică și Colonizările forțate în Uniunea Sovietică). Trebuie sa mentionam, ca au fost
deportati nu doar persoane de etnie romana, ci toti care au putut sa impune invaziei sovietice. Un
exemplu este s. Brătușeni unde majoritatea etnica sunt ucranieni. Majoritatea celor deportati nu s-au
mai intors niciodata la casele lor.

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Teodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii
1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB și la corespondența între Stalin și miniștrii săi,
îndeobște Kruglov[2], între iulie 1940 și decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost
deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruși albi (antibolșevici), refugiați care fugiseră
din URSS, minorități religioase, dintre care 47.000 mai erau incă în viață, în locurile de deportare, în
1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se
efectuau în valuri, în funcție de disponibilitatea materialului feroviar și rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au
murit[3];

Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000
au murit[4];

Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care
215.000 au murit (majoritatea în Gulag și pe drum)[5].

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost
deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise.
Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ
un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King[6], diferența dintre populația teritoriului anexat la
recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și
uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că
deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populația băștinașă
românească/moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul
anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie
de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși
albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat
controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat
din aceștia au fost împușcați sau deportați[7].

Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situației lor economice,
politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportați în Siberia și în nordul RSS
Kazahă; unii dintre aceștia au fost închiși sau executați. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în
1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au
prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor
socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 și 1952.

O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra familiilor țăranilor proprietari din
Moldova, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949,
11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat și de
securitate I. L. Mordoveț în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.[8]

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în
1938 la 4.000 în 1959, datorită migrației voluntare din timpul războiului și prin relocări forțate în calitate
de colaboratori după război) și minoritățile religioase (700 de familii, mai ales adepți ai cultului Martorii
lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord”.[8]

Perioada stalinistă: colectivizarea[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colectivizarea în URSS.

Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și 1950, deși încercări au fost efectuate mai devreme
încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de
115.000 de oameni care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947, alții pun cifra la
216.000, la aceștia se mai adaugă alți 350.000 care au fost afectați de malnutriție, dar care au
supraviețuit. Nu există suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către
sovietici și îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în mediul rural (românii). Cauza
principală a fost rechiziționarea de cantități mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost
favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și colectivizare[8].

În contextul accentuarii foametei, la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor
care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen, șeful Detașamentului 22 de grăniceri, colonelul
Vladimir Pavlovici Așahmanov, dă ordin subalternilor săi, la telefon și la adunări, să fie necruțători față
de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința celor prinși, Așahmanov ordonă ca aceștia să fie
executați pe loc, iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în
caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.[9]

Perioada 1956-1964[modificare | modificare sursă]

Începând cu regimul lui Hrușciov, succesorul lui Stalin, supraviețuitorii din Gulag și lagărele de deportați
au primit permisiunea să se întoarcă în Moldova. Îmbunătățirea relațiilor politice a încheiat și perioada
de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum
educația, știința și tehnologia, sănătatea, și industria (cu excepția domeniilor care au fost considerate
sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).
Stagnare: 1964-1985[modificare | modificare sursă]

În anii ‘70 și ‘80, RSS Moldovenească a primit investiții substanțiale din bugetul URSS pentru a dezvolta
facilități industriale și științifice, precum și pentru construcția de locuințe. În 1971, Consiliul de Miniștri
al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a orașului Chișinău", care
alocauu mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS , pentru invesții [10] decizie care ulterior a adus o
oarecare prosperitate și muncitorii calificați din întreagul URSS. O astfel de alocare a activelor URSS a
fost parțial influențată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul real al URSS între anii 1964 și 1982, a
fost Prim-Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 și 1952. Aceste invesții s-au
oprit în anul 1991 când Moldova a devenit independentă.

Perestroika și drumul spre independență: 1985-1991[modificare | modificare sursă]

Deși Brejnev și alti primi-secretari ai URSS au avut parțial succes în suprimarea naționalismului existent
în RSSM, regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaștere naționalismului în regiune. Politicile sale
glasnost și perestroika au creat condițiile pentru exprimarea deschisă a sentimentele naționale și au dat
posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central.

Drumul MSSR către independența față de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor, conservatoarii
din est (în special de la Tiraspol), precum și activiști ai Partidului Comunist din Chișinău care au vrut să
mențină MSSR în Uniunea Sovietică. Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost
adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii moldovenești ca limbă
oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin
pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că Moldova în cele din urmă va de veni independentă, un
grup de activiști pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Nistreană
Moldovenească cu capitala la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumită în Republica
Nistreană Moldovenească.

Independența[modificare | modificare sursă]

Numele țării s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe
27 august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorința de
unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici
până acum guvernul de la Chișinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

Relația cu România comunistă[modificare | modificare sursă]

Nicolae Ceauşescu și Ivan Bodiul celebrand la Chișinău, pe 2 august 1976, a 36 aniversare a RSS
Moldovenească

Pe tot parcursul Razboiului Rece, problema Basarabiei a fost uitată de Vest, dar nu și în România. Cu
toate acestea, în anii 1950 România, cercetarea istoriei Basarabiei a fost un subiect interzis, deoarece
Partidul Comunist Român a încercat să pună accentul pe legăturile dintre români și ruși, anexarea fiind
considerată doar o dovada a prietenie URSS-ului [11].

Începand cu anii 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au început o politică de distanțare
față de Uniunea Sovietică, dar dezbaterea asupra Basarabiei a fost limitată doar la nivel științific
(istoriografie și lingvistică), nu la nivel politic[12].
Având în vedere că relațiile sovieto-române s-au redus la mijlocul anilor 1960, cărturari sovietici au
publicat lucrari istorice cu privire la "Lupta de unificare a Basarabiei cu patria mamă sovietică " (Artiom
Lazarev) și "Dezvoltarea limbii moldovenești" (Nicolae Corlățeanu). Pe de altă parte, Academia Română
a publicat unele note scrise de Karl Marx, care vorbesc despre nedreptatea făcută în 1812 prin anexarea
Basarabiei de către Imperiul Rus, iar Nicolae Ceaușescu, în 1965 într-un discurs, a citat o scrisoare a lui
Friedrich Engels, în care și el a criticat anexarea rusă, în timp ce în 1966, într-un alt discurs, a denuntaț
apelurile făcute de Partidul Comunist Român către URSS prin care se cerea anexarea Basarabiei și a
Bucovinei[12].

Problema a fost cu toate acestea adusă în discuție ori de câte ori relațiile cu sovieticii erau reci, dar nu
au fost niciodată un subiect serios pentru negocieri la nivel înalt. Târziu în noiembrie 1989, când URSS și-
a retras sprijinul, în timpul celui de Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, Ceaușescu a
denunțat invazia sovietică din timpul celui de al doilea război mondial[13].

Conducerea[modificare | modificare sursă]

Partidul Comunist Moldovenesc a fost o componentă a Partidul Comunist al Uniunii Sovietice . Partidul
Comunist a fost partid unic. El a avut puterea supremă, deoarece toate organizațiile și societățile
comerciale îi erau direct subordonate.

Elita politică din RSS Moldovenească a fost una dintre cele mai fidele Moscovei[14]. Una dintre dovezi
este și redenumirea multor orașe și comune după diferiți lideri comuniști de la centru.

Compoziția etnică a PCM [15][16][17]

anul\etnia Moldoveni Ucrainieni Ruși Evrei

1925 6.3% 31.6% 41.6% 15.7%

1940 17.5% 52.5% 11.3% 15.9%

1989 47.8% 20.7% 22.2% 2.5%

Primii secretari ai PCM [18]

nume perioada locul nașterii

P.G. Borodin 1941-1942 RSS Ucrainiană

Nikita L. Salogor 1942-1946 RSS Ucrainiană

Nikita G. Koval 1946 - iulie 1950 RSS Moldovenească (Transnistria)

Leonid Brejnev iulie 1950 - octombrie 1952 RSS Ucrainiană

D.S. Gladki octombrie 1952 - 1954 RSS Ucrainiană

Z.T. Serdiuk 1954 - mai 1961 RSS Ucrainiană

Ivan I. Bodiul mai 1961 - decembrie 1980 RSS Ucrainiană

Simeon Grossu decembrie 1980 - noiembrie 1989 RSS Ucrainiană (sudul Basarabiei)

Petru C. Lucinschi noiembrie 1989 - februarie 1991 RSS Moldovenească

Grigore I. Eremei februarie-august 1991 RSS Moldovenească

Cultura și ideologia[modificare | modificare sursă]

Cea mai mare parte a elitei românești-moldovenești de dinaintea celui de-al doilea război mondial,
intelectualii, orășenii, ca și sute și mii de țărani de rând au fost uciși sau deportați (în special prin
deportările organizate în 1940, în 1949 și în 1951). Chiar și în zilele noastre sunt zeci de mii de români-
moldoveni trăitori în zonele în care au fost inițial deportați. 295.000 de români-moldoveni au murit în
foametea din 1946-1947, unica foamete care a avut loc în Moldova. După încheierea celui de-al doilea
război mondial au fost aduși coloniști din toată Uniunea Sovietică, în special ruși și ucrainieni, care au
dus la schimbarea compoziției etnice.

Românii basarabeni au fost încurajați să învețe limba rusă, care era necesară pentru ocuparea oricărei
funcții publice. Pozițiile politice și academice erau date în special membrilor grupurilor etnice ne-române
(numai 14% din liderii politici moldoveni erau români în 1946, deși acest procent s-a schimbat puțin de-a
lungul timpului).

Guvernul URSS-ului a încurajat dezvoltarea "culturii moldovenești", considerată ca fiind diferită de cea
românească, ca și proclamarea existenței așa-zisei limbi moldovenești, considerată, (în ciuda chiar a
obiecțiilor unor lingviști sovietici), ca fiind deosebită de limba română. Criticii literari subliniau influența
rusească asupra literaturii românești-moldovenești, ignorând trecutul comun al literaturii moldovenești
în cadrul mai larg al literaturii române. Pentru a sublinia presupusele diferențe și pentru a rupe
legăturile cu România, limba română (moldovenească) a fost scrisă cu alfabetul chirilic. Numele unor
orașe și sate au fost modificate pentru a le da o sonoritate mai slavă sau au fost rebotezate cu numele
unor lideri bolșevici.

Propaganda oficială a încercat să îndoctrineze prin propagandă ideea că românii i-au asuprit pe
moldoveni înainte ca Basarabia să fie eliberată de sovietici. Astfel, ideologia sovietică de stat a Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești avea trei aspecte :

un aspect politic : Comunismul ;

un aspect economic : economia de stat

un aspect național : moldovenismul.

Demografia[modificare | modificare sursă]

Harta etnică a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1989

Evoluția și structura etnică a RSS Moldovenească, 1940-1989[19][20]

grup etnic 1941 1959 1970 1979 1989

moldoveni 1,620,800 68.8% 1,886,566 65.4% 2,303,916 64.6% 2,525,687

63.9% 2,794,749 64.5%

români - - 1,663 0.06% 1,581 1,657 2,477 0.06%

ucraineni 261 200 11.1% 420,820 14.6% 506,560 14.2% 560,679
14.2% 600,366 13.8%

ruși 158,100 6.7% 292,930 10.2% 414,444 11.6% 505,730 12.8%

562,069 13.0%

evrei - - 95,107 3.2% 98,072 2.7% 80,127 2.0% 65,672 1.5%

găgăuz 115,700 4.9% 95,856 3.3% 124,902 3.5% 138,000 3.5% 153,458
3.5%

bulgari 177,700 7.5% 61,652 2.1% 73,776 2.1% 80,665 2.0% 88,419 2.0%

rrom - - 7,265 0.2% 9,235 0.2% 10,666 0.3% 11,571 0.3%

alții 23,200 1.0% 22,618 0.8% 43,768 1.1% 48,202 1.2% 56,579 1.3%

Total 2,356,700 2,884,477 3,568,873 3,949,756 4,335,360