Fereastra

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte

liniştit. În prima dimineaţă din noua casă, în timp ce îşi savurau
cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi
întindea cearceafurile în balcon.

– Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră în balcon…!

Cred că are nevoie de un nou săpun… Poate ar trebui s-o învăţ
să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut. Şi aşa, la fiecare două sau trei zile
femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele
la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa

întindea cearceafuri mult mai curate şi îi spuse soţului ei:

– Priveşte,
a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă
vecină?? Soţul ei îi răspunse:

– Nu,
azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat eu
geamurile casei noastre!

Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei

sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a
critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul
pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea
sufletească a celorlalţi…

Povestea supei de pietre

Cu mulți ani in urmă, trei călători înfometați și obosiți au ajuns
într-un mic sătuc. Țăranii de aici abia supraviețuiau de la o zi la
alta ca urmare a secetei ce se abătuse asupra lor. Sau adunat
repede în piața satului ca să-i întâmpine pe călători, însă au
făcut-o fără să aducă nimic de mâncare pentru ei. Au început să
se plângă că nu le-a mai rămas nimic și că sunt muritori de
foame.

Călătorii au schimbat câteva vorbe între ei. Apoi s-au întors

către bătrânii satului. Primul călător le-a spus:

-Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă

vom împărtăși noi din puținul pe care îl avem: secretul cu
ajutorul căruia poți face supă din pietre.

Bineînțeles că țăranii au fost intrigați de spusele călătorului. Au

aprins focul și au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Călătorii
au aruncat în apă trei pietricele.

-Aceasta va fi o supă foarte bună, zise al doilea călător, dar un

pic de sare ar face-o minunată!

În acel moment o țărancă s-a ridicat și a spus:

-Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas un pic de

sare…

S-a întors repede și a mai adus și un șort de bucătărie, un

pătrunjel și o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert și
altor țărani li s-a mai împrospătat memoria.
În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă și
smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut și o sticlă de vin.

Tot satul alături de cei trei soldați s-au pus să se ospăteze. Au

mâncat, au cântat și au dansat până târziu în noapte, cum nu se
mai întâmplase de multă vreme.

Dimineața, când cei trei călători s-au trezit, toți sătenii stăteau
în fața lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună
pâine și brânză.

-Ne-ați împărtășit cel mai mare secret, acela de a face supa din
pietre, a spus un țăran călătorilor, și pentru aceasta nu vă vom
uita!

Auzind acestea, al treilea călător s-a întors către mulțime și a

spus:

-Un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărțind poți face o

mare sărbătoare!

Maestrul
Un tânăr luptător în vechea și îndepărtata Chină își pierduse
toată încrederea în sine în urma încercărilor vieții și a
războaielor la care a participat.
Era supărat tot timpul. Când se afla în public avea manifestări arogante și era iute la mânie chiar
și în preajma prietenilor săi care încercau să-l consoleze. O frică nemărturisită îi pătrunsese în
oase. Tot felul de întrebări despre viață și moarte îl bântuiau.

Într-una din acele zile negre din viața lui prietenii săi l-au
îndemnat să meargă la un mare maestru care locuia în munți și
să îi pună lui acele întrebări la care ei nu-i puteau răspunde.
Războinicul a plecat.
Când a ajuns la coliba maestrului a văzut că acesta era de fapt un bătrânel uscațiv și cu privirea
blândă. Tânarul i-a spus pe un ton aspru:
-Bătrâne! Am auzit că ești înțelept și ai răspuns la orice întrebare. Vreau să știu care este
diferența dintre iad și rai.

Pe același ton, maestrul i-a răspuns:

-Ți-ai petrecut toată viața luptând. Ești prea prost ca să faci diferența dintre cele două.

Iute la mânie, războinicul a scos sabia și învârtind-o prin aer s-a repezit către bătrânul care stătea
nemișcat. Lama tăioasă s-a oprit la două degete de gâtul maestrului… Apoi s-a retras. Bătrânul a
rămas în continuare neclintit. Apoi a spus:

-Ăsta este iadul!

Luptătorul a făcut ochii mari și cu voce tremurândă a zis: Ți-ai riscat viața ca să-mi arăți ce
înseamnă iadul…??? Erai la un pas de moarte și nici măcar nu ai clipit…

-Iar acesta este raiul, i-a răspuns maestrul.

Omul și câinele
Un om și câinele lui mergeau de-a lungul unui drum. Omul
admira împrejurimile, când deodată își dădu seama că nu mai
este pe pământ, ci în lumea celor drepți. Își aduse aminte cum a
murit și că prietenul său necuvântător murise de câțiva ani. Se
miră și merse mai departe, gândindu-se unde duce drumul pe
care mergea.

După puțin timp, ajunseră la o stâncă albă și înaltă ce se

întindea pe o parte a drumului. Părea că este făcută dintr-o
marmură foarte fină. La capătul unui deal, stânca era împărțită
în două de un arc care strălucea în lumina apusului. Când
ajunse în fața arcului, văzu o poartă imensă, iar strada pe care
mergea văzu că este făcută din aur.

Omul se îndreptă spre poartă și în timp ce se apropia văzu un

om care stătea la un birou în fața intrării.
Când ajunse destul de aproape îi strigă omului „Scuzați-mă,
unde mă aflu?”
„Acesta este Raiul, domnule” răspunse omul de la birou.
„Wow! Îmi puteți da și mie niște apă, vă rog?”
„Bineînțeles. Intrați vă rog, și o să vă aducă cineva apă imediat.”
Omul de la poartă gesticulă și poarta se deschise.
„Prietenul meu poate să intre și el?” întrebă călătorul și arătă
spre câinele său.
„Îmi pare rău dle, nu aveți voie cu animale.”

Călătorul se gândi o clipă și apoi se întoarse și își continuă

drumul pe care mergea împreună cu câinele său. După o bună
bucată de vreme și după ce străbătu o distanță considerabilă,
ajunse la un drum noroios care ducea spre o fermă, poarta
fermei arătând ca și cum nu ar fi fost niciodată închisă. Nu erau
garduri și când se apropie văzu înăuntru un om sprijinit de un
copac, citind o carte.
„Scuzați-mă, aveți puțină apă?” întrebă călătorul.
„Da sigur, este o pompă chiar aici, intrați vă rog.”
„Dar prietenul meu, poate intra?”
„Cred că este un castron lângă pompă.”

Călătorul intră împreună cu câinele său și găsi o pompă veche

de mână cu un castron lângă ea. O umplu, bău până se sătură și
apoi o dădu câinelui său. După aceea, călătorul se îndreptă
către omul care citea în continuare o carte lângă copac și îl
intrebă „Cum se numește acest loc?”
„Acesta este Raiul”, răspunse omul.
„Hmm, este destul de ciudat, omul de mai înainte mi-a spus de
asemenea că acela este Raiul.”
„Ahh, locul acela cu poartă de sidef și drumul pavat cu aur?
Acela este Iadul.”
„Și nu vă deranjează că se folosesc de numele dvs?”
„Nuu, ne bucurăm că ei departajează oamenii, cei buni de cei
care și-ar lăsa cel mai bun prieten în urma.”

Câinele bătrân
Un domn mai în vârstă se hotărăşte să meargă la un safari în
Africa . Îl duce cu el şi pe câinele său bătrân pentru a-i fi
companie.

Într-o zi, câinele se bucură să alerge după fluturi, până când îşi
dă seama că s-a rătăcit. În timp ce adulmecă urmele ca să
găsească drumul, vede un leopard alergând spre el cu intenţia
vădită de a-l înfuleca. Câinele bătrân îşi zice: „Aoleu! Sunt
terminat !”, dar observă în vecinătate nişte resturi de oase şi
punându-se cu spatele la leopardul care se apropia începe
repede să roadă oasele cu poftă. Când să sară leopardul pe el,
câinele bătrân exclamă: „Acest leopard a fost cu adevărat
delicios ! Oare unde mai găsesc unul ?” La auzul acestor vorbe,
leopardul se opri brusc, speriat, şi fugi de acolo, gândind: „Ufff !
Era cât pe ce ! Câinele ăsta bătrân aproape că mi-a venit de hac
!”

În tot acest timp, o maimuță care a privit întreaga scenă dintr-

un copac, se întrebă cum ar putea profita de ceea ce știa pentru
a obţine protecție din partea leopardului. Alergă repede după
leopard, dar câinele bătrân văzând-o că fuge cu viteză maximă,
își dă seama că maimuţa pune ceva la cale. Maimuța îl ajunge
din urmă pe leopard şi îi povesteşte despre viclenia câinelui.

Tânărul leopard, furios că a fost păcălit, zice: – Hai, maimuță,

sări pe spatele meu și vei vedea ce păţeşte cel care vrea să mă
înșele !

Câinele bătrân vede leopardul cu maimuța în spinare și se

întreabă neliniștit: „Ei, acuma ce mă fac ?” Se puse din nou cu
spatele la atacatori și se comportă ca și cum nu i-ar fi văzut.
Când aceştia ajunseră destul de aproape de el, strigă cu ciudă:
„Unde-i afurisita aia de maimuţă ?! De-o oră am trimis-o să-mi
aducă un alt leopard !!!”

Morala: Nu râde de cei în vârstă ! Vârsta şi rafinamentul întrec

întotdeauna puterea și tinereţea. Spiritul și înţelepciunea se
dezvoltă doar odată cu experiența.
ȘOIMII
Un împărat a primit doi şoimi. Unul a fost antrenat, iar despre
celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care
stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în
copac să-i ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel şi chip să facă şoimul să zboare de pe

creangă, împăratul şi-a rugat supuşii să-l ajute. Un bătrân
înţelept s-a oferit să facă el asta şi a doua zi când s-a trezit,
împăratul a văzut şoimul zburând de colo-colo.

– Cum ai făcut? şi-a întrebat el supusul.

– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub

picioare.

Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca să ne

aducem aminte că putem zbura.

GHINION SAU NOROC ? CINE POATE SPUNE ?

A fost o dată un om foarte sărac care avea în schimb un cal
foarte frumos, pe care dorea să-l cumpere stăpânul castelului.
Dar de fiecare dată, batrânul îl refuza politicos, spunând:

– Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten.

Cum pot să-mi vând prietenul?
Într-o dimineață s-a dus la grajd şi a descoperit că-i dispăruse
calul. Toți sătenii au zis:

– Ți-am spus doar! Ar fi trebuit să vinzi calul. Acum a fost furat.

Ce ghinion teribil!

– Ghinion sau noroc?- a spus bătrânul. Cine poate spune?

Toată lumea a râs de el. Dar peste 15 zile calul s-a întors, urmat
de o întreagă herghelie de cai sălbatici. A scăpat din grajd, a
curtat o iapă tanără şi s-a întors cu întreg alaiul după el.

– Ce noroc ! – au strigat sătenii.

Bătrânul şi fiul său au început să antreneze caii sălbatici. Dar, o

săptămână mai târziu, fiul său şi-a rupt piciorul încercând să
antreneze un cal sălbatic.

– Ghinion ! – i-au spus prietenii. Ce-ai să te faci acum fără

ajutorul fiului tău? Eşti şi aşa vai de capul tău.
– Ghinion, noroc, cine poate spune? – a replicat bătrânul.

Câteva zile mai târziu, stăpânul domeniului a forțat pe toți

tinerii din sat să se înroleze în armată, să devină soldați. Toți, în
afară de unul…..fiul bătrânului, care avea piciorul rupt.

– Cât de norocos poți să fii! – au urlat sătenii. Toți copii noştri

merg la război, dar tu poți să-ți păstrezi fiul acasă. Fii noștri
probabil vor fi ucişi……

Bătrânul a replicat:
– Ghinion, noroc, cine poate şti?
Viitorul vine spre noi fragmentat. Nu putem şti niciodată ce ne
rezervă. Dar dacă menții tot timpul o atitudine pozitivă, uşile
rămân deschise şanselor, iar tu vei fi o persoană mai fericită.
Îţi doresc DESTUL!
Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată şi
fiica lui în ultimele momente ale despărţirii pe aeroport. Tocmai
se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbrăţişat
şi tatăl i-a spus: ”Te iubesc şi îţi doresc destul.” Fata, zâmbind, i-
a răspuns: “Tăticule, viaţa noastră împreună a fost mai mult
decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îţi
doresc deasemenea destul, tată.”

S-au sărutat şi fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva paşi înspre

fereastra lângă care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare,
puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aş fi vrut să-l îmbărbătez
cumva, dar nu puteam invada intimitatea unui om străin. El
însuşi, însă, a deschis conversaţia întrebându-mă: “Vi s-a
întâmplat vreodată, să vă luaţi rămas-bun de la cineva, ştiind că
îl vedeţi pentru ultima dată?”

“Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. “Scuzaţi-mă că vă întreb,

dar de ce credeţi că acesta a fost un rămas-bun pentru
totdeauna?”

“Suntbătrân, iar fata mea locuieşte foarte departe. Mă

aşteaptă momente grele înainte şi realitatea este că
următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.”
spuse el.

“Pecând vă luaţi rămas bun, v-am auzit spunând, “îţi doresc

destul”. Pot să vă întreb ce înseamnă asta?”
El începu să zâmbească. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de
la generaţiile anterioare. Părinţii mei obişnuiau să le-o spună
tuturor…” Omul făcu o mică pauză şi se uită în sus ca şi cum ar
fi încercat să şi-o amintească în detaliu, apoi zâmbi şi mai mult.
”Când spunem “Îţi doresc destul,” vrem ca cealaltă persoană să
aibă viaţa plină cu destule lucruri care s-o susţină.”

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie

următoarele:

“Îţi
doresc destul soare, care să-ţi lumineze comportamentul,
indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.

Îţi doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai

mult.
Îţi doresc DESTUL!
Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată şi
fiica lui în ultimele momente ale despărţirii pe aeroport. Tocmai
se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbrăţişat
şi tatăl i-a spus: ”Te iubesc şi îţi doresc destul.” Fata, zâmbind, i-
a răspuns: “Tăticule, viaţa noastră împreună a fost mai mult
decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îţi
doresc deasemenea destul, tată.”

S-au sărutat şi fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva paşi înspre

fereastra lângă care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare,
puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aş fi vrut să-l îmbărbătez
cumva, dar nu puteam invada intimitatea unui om străin. El
însuşi, însă, a deschis conversaţia întrebându-mă: “Vi s-a
întâmplat vreodată, să vă luaţi rămas-bun de la cineva, ştiind că
îl vedeţi pentru ultima dată?”
“Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. “Scuzaţi-mă că vă întreb,
dar de ce credeţi că acesta a fost un rămas-bun pentru
totdeauna?”

“Suntbătrân, iar fata mea locuieşte foarte departe. Mă

aşteaptă momente grele înainte şi realitatea este că
următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.”
spuse el.

“Pe când vă luaţi rămas bun, v-am auzit spunând, “îţi doresc
destul”. Pot să vă întreb ce înseamnă asta?”
El începu să zâmbească. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de
la generaţiile anterioare. Părinţii mei obişnuiau să le-o spună
tuturor…” Omul făcu o mică pauză şi se uită în sus ca şi cum ar
fi încercat să şi-o amintească în detaliu, apoi zâmbi şi mai mult.
”Când spunem “Îţi doresc destul,” vrem ca cealaltă persoană să
aibă viaţa plină cu destule lucruri care s-o susţină.”

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie

următoarele:
“Îţi
doresc destul soare, care să-ţi lumineze comportamentul,
indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îţi doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai
mult.

Îţi doresc destulă fericire, ca să-ţi ţină spiritul viu cât vei trăi.
Îţi doresc DESTUL!
Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată şi
fiica lui în ultimele momente ale despărţirii pe aeroport. Tocmai
se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbrăţişat
şi tatăl i-a spus: ”Te iubesc şi îţi doresc destul.” Fata, zâmbind, i-
a răspuns: “Tăticule, viaţa noastră împreună a fost mai mult
decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îţi
doresc deasemenea destul, tată.”

S-au sărutat şi fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva paşi înspre

fereastra lângă care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare,
puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aş fi vrut să-l îmbărbătez
cumva, dar nu puteam invada intimitatea unui om străin. El
însuşi, însă, a deschis conversaţia întrebându-mă: “Vi s-a
întâmplat vreodată, să vă luaţi rămas-bun de la cineva, ştiind că
îl vedeţi pentru ultima dată?”
“Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. “Scuzaţi-mă că vă întreb,
dar de ce credeţi că acesta a fost un rămas-bun pentru
totdeauna?”

“Suntbătrân, iar fata mea locuieşte foarte departe. Mă

aşteaptă momente grele înainte şi realitatea este că
următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.”
spuse el.

“Pe când vă luaţi rămas bun, v-am auzit spunând, “îţi doresc
destul”. Pot să vă întreb ce înseamnă asta?”
El începu să zâmbească. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de
la generaţiile anterioare. Părinţii mei obişnuiau să le-o spună
tuturor…” Omul făcu o mică pauză şi se uită în sus ca şi cum ar
fi încercat să şi-o amintească în detaliu, apoi zâmbi şi mai mult.
”Când spunem “Îţi doresc destul,” vrem ca cealaltă persoană să
aibă viaţa plină cu destule lucruri care s-o susţină.”

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie

următoarele:
“Îţi
doresc destul soare, care să-ţi lumineze comportamentul,
indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îţi doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai
mult.
Îţi doresc destulă fericire, ca să-ţi ţină spiritul viu cât vei trăi.
Îţi doresc destulă durere, ca până şi cea mai mică bucurie a
vieţii să ţi se pară mai mare.

Îţi doresc destul câştig pentru a-ţi satisface dorinţele.

Îţi doresc DESTUL!
Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată şi
fiica lui în ultimele momente ale despărţirii pe aeroport. Tocmai
se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbrăţişat
şi tatăl i-a spus: ”Te iubesc şi îţi doresc destul.” Fata, zâmbind, i-
a răspuns: “Tăticule, viaţa noastră împreună a fost mai mult
decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îţi
doresc deasemenea destul, tată.”

S-au sărutat şi fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva paşi înspre

fereastra lângă care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare,
puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aş fi vrut să-l îmbărbătez
cumva, dar nu puteam invada intimitatea unui om străin. El
însuşi, însă, a deschis conversaţia întrebându-mă: “Vi s-a
întâmplat vreodată, să vă luaţi rămas-bun de la cineva, ştiind că
îl vedeţi pentru ultima dată?”
“Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. “Scuzaţi-mă că vă întreb,
dar de ce credeţi că acesta a fost un rămas-bun pentru
totdeauna?”

“Suntbătrân, iar fata mea locuieşte foarte departe. Mă

aşteaptă momente grele înainte şi realitatea este că
următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă.”
spuse el.

“Pe când vă luaţi rămas bun, v-am auzit spunând, “îţi doresc
destul”. Pot să vă întreb ce înseamnă asta?”
El începu să zâmbească. “Asta este o urare care ni s-a păstrat de
la generaţiile anterioare. Părinţii mei obişnuiau să le-o spună
tuturor…” Omul făcu o mică pauză şi se uită în sus ca şi cum ar
fi încercat să şi-o amintească în detaliu, apoi zâmbi şi mai mult.
”Când spunem “Îţi doresc destul,” vrem ca cealaltă persoană să
aibă viaţa plină cu destule lucruri care s-o susţină.”

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie

următoarele:
“Îţi
doresc destul soare, care să-ţi lumineze comportamentul,
indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îţi doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai
mult.
Îţi doresc destulă fericire, ca să-ţi ţină spiritul viu cât vei trăi.
Îţi doresc destulă durere, ca până şi cea mai mică bucurie a
vieţii să ţi se pară mai mare.
Îţi doresc destul câştig pentru a-ţi satisface dorinţele.

Îţi doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.

Îţi doresc destule salutări până să ajungi la finalul rămas-bun.”

Aici ochii lui se umeziră din nou şi se îndepărtă.

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană

specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubeşti şi o viaţă
întreagă ca s-o uiţi.

Fă-ţi timp să trăieşti…

Vă doresc “DESTUL”!

CE ESTE IMPORTANT PENTRU TINE ?

Un băștinaș american și prietenul lui treceau, în centrul orașului
New York, pe lângă Times Square în Manhattan. Era în timpul
prânzului și străzile erau pline de oameni. Mașinile claxonau,
frânele taxiurilor scârțâiau pe la colțuri, sirenele zornăiau,
sunetele orașului erau asurzitoare.

Deodată, băștinașul spune:

– Aud un greiere !
Prietenul său spune:
– Ce ? Ești nebun ? Cum poți să auzi un greiere în gălăgia asta !
– Nu, sunt sigur ! a spus el, Am auzit un greiere !
– E o nebunie, i-a răspuns prietenul.

Însă el ascultă cu atenție un moment, și apoi se îndreptă,

traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creșteau
niște plante. S-a uitat în ele și pe sub crengile lor, a descoperit
un mic greiere.

Amicul său a fost pur și simplu uimit.

– E incredibil ! Cred că ai urechi supraomenești !
– Nu, a spus băștinașul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite
de ale tale. Depinde ce vrei să asculți.
– Dar nu se poate ! a spus prietenul. N-aș putea auzi un greier,
în așa o gălăgie.
– Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat
important pentru tine . Hai să-ți arăt !

A băgat mâna în buzunar și a scos câteva monede, pe care, în

mod discret, le-a scăpat pe trotuar.
Atunci, în ciuda zgomotului șoselei aglomerate, care le surzea
urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distanță,
fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuți nu erau ai
lor.

– Ai înțeles ce vreau să spun ? a întrebat băștinașul american.

Totul depinde de ce este important pentru tine.

Dorinţele lui Alexandru cel Mare

La moartea sa, petrecută la vârsta de 33 de ani, Alexandru cel
Mare era stăpânul celui mai întins imperiu existent vreodată.
Povestea celor trei dorinţe ale lui Alexandru aflat pe patul de
moarte este pilduitoare pentru noi. Înainte de a-şi da sfârşitul,
împăratul a vrut să arate oamenilor că moartea nu alege şi că
toţi suntem egali în faţa ei, fie că suntem cerşetori sau împăraţi.

După cucerirea de noi teritorii, Alexandru cel Mare s-a

îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu moartea privindu-l în faţă şi
spunându-i să se pregătească de ultima călătorie, generalul
grec a realizat că toate cuceririle sale, falnica sa armată, sabia
lui ascuţită şi vitejia sa nu mai aveau nici o importanţă. Tot ce-şi
mai dorea era să ajungă acasă să-şi vadă mama şi să-şi ia adio
de la ea. Dar a trebuit să accepte faptul că sănătatea sa, care se
înrăutăţea tot mai mult, nu-i va permite să facă acest lucru. Aşa
că puternicului cuceritor nu i-a mai rămas decât să stea întins în
pat, slăbit, aşteptând să-şi dea ultima suflare. Şi-a chemat
generalii şi le-a spus: „Curând voi pleca din această lume şi am
trei dorinţe pe care vă rog să mi le îndepliniţi întocmai.“ Cu
lacrimile curgându-le pe obraji, generalii au promis
conducătorului că-i vor îndeplini dorinţele.

„Prima mea dorinţă, a spus Alexandru, este ca doctorii să-mi

ducă sicriul fără a fi ajutaţi de nimeni altcineva.“

După o pauză, el a continuat: „A doua dorinţă este ca atunci

când îmi duceţi sicriul spre groapă, drumul spre groapă să fie
presărat cu aurul, argintul şi pietrele preţioase pe care le-am
adunat în războaie.“
Alexandru s-a simţit epuizat după ce a rostit aceste cuvinte. S-a
odihnit puţin şi a continuat: „A treia şi ultima mea dorinţă este
ca mâinile să-mi fie lăsate să atârne în afara sicriului.“

Oamenii adunaţi la căpătâiul lui Alexandru s-au mirat auzind

aceste dorinţe ciudate. Dar nici unul nu a îndrăznit să-l întrebe
ceva. Generalul cel mai iubit al împăratului s-a apropiat de el, i-
a sărutat mâna, apoi, ţinând-o în dreptul inimii, a vorbit: „Te
asigurăm că-ţi vom îndeplini dorinţele. Dar spune-ne, de ce
aceste dorinţe ciudate?“

La auzul acestei întrebări, marele comandant grec a tras adânc

aer în piept şi a răspuns: „Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre
cele trei lecţii pe care tocmai le-am învăţat. Vreau ca doctorii
mei să-mi ducă sicriul pentru ca oamenii să realizeze că doctorii
nu pot vindeca orice boală. Ei sunt lipsiţi de putere şi nu pot
salva un om din ghearele morţii atunci când acestuia îi sună
ceasul.“

„A doua dorinţă – drumul spre mormânt presărat cu aur, argint

şi alte bogăţii – este pentru a aminti oamenilor că nimic din
aurul meu nu vine cu mine în mormânt. E o pierdere de timp să
alergi după atâtea bogăţii.“

„Şia treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne pe lângă sicriu – e

pentru a le arăta oamenilor că am venit cu mâinile goale în
această lume şi tot aşa plec din ea.“
POVESTE DIN SUEDIA – Nu poţi multiplica
bogăţia, divizând-o !
Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a
picat vreodată pe cineva la examen, dar a picat o dată o grupă
întreagă. Acea clasă a insistat să susţină că socialismul este
funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat,
toată lumea EGALĂ! Profesorul le-a spus, OK, vom face în grupa
aceasta un experiment asupra socialismului. Se va face media
tuturor notelor şi fiecare va primi aceeași notă, astfel încât
niciunul nu va pica şi niciunul nu va primi nota 10.”

După primul test, notele au fost adunate şi împărţite la numărul

de studenţi şi toţi au primit un 8. Studenții care au studiat
intens au fost supărați, dar cei care au învăţat mai puţin au fost
bucuroşi peste măsură.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care studiaseră

puţin au învățat şi mai puţin, iar cei care studiaseră mai intens
şi-au spus că şi ei vor o “pomană”, aşa încât şi ei au studiat mai
puţin. Media celui de-al doilea test a fost 6! Nimeni nu mai era
fericit.

Când a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4 .

Notele nu au fost crescătoare deoarece au apărut certurile,
acuzaţiile, ura şi nimeni nu a vrut să înveţe pentru beneficiul
altuia. Spre marea surpriză a tuturor studenţilor, toți au picat.
Profesorul le-a spus că socialismul va pica în final deoarece,
atunci când recompensa este mare, efortul pentru a avea
succes este, de asemenea, mare. Dar când statul nu mai acordă
acea recompensă, nimeni nu va încerca sau va vrea să aiba
succes.
Nu putea fi o explicaţie mai simplă.

Iată un scurt paragraf care sintetizează totul: “Nu se poate

legifera că săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii. Ceea
ce primeşte o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie
produs de cineva, care, la rândul ei, nu primeşte pentru ceea ce
a muncit.” Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai
înainte de la altcineva. Când jumătate din populaţie vede că
poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea
grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are
sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii
lor, atunci, prietene, acesta este sfârşitul oricărei naţiuni.

Morala: Nu poţi multiplica bogăţia, divizând-o !

4 REGULI CARE DEBLOCHEAZĂ O MINTE

Cu cât te plângi mai mult de problemele tale, cu atât mai multe
probleme de care să te plângi vor apărea – Zig Ziglar

Acolo, în India, oamenii le zic legi spirituale. Aici, în Vest (cum

denumesc ei ținuturile euro-americane), le spunem psihologie,
inteligență emoțională. Programarea neuro-lingvistică a
preluat, dezvoltat și făcut integrabile aceste 4 principii despre
mersul înainte al vieții. Sunt acele reguli menite să deblocheze
o minte, să curețe începând din interior către exterior. Totul
apare în mințile noastre. Doar acolo există probleme fără,
aparent, nicio rezolvare. Și le dăm o valoare de adevăr absolut,
inflexibil.

1.Persoanele pe care le întâlnești, pe care le cunoști (direct sau

indirect) sunt persoanele de care chiar aveai nevoie ca să
înveți niște lucruri despre tine. Într-o altă ordine de idei,
gândește-te la cei 5-6 oameni cu care intri cel mai des în
contact, zi de zi. Cum sunt ei? Vrei, nu vrei, devii tu însuți media
acelor caractere. Media lor socială, media lor financiară, media
acțiunilor lor… Și atunci, decide singur în compania cui îți
dorești să fii tot timpul!
4 REGULI CARE DEBLOCHEAZĂ O MINTE
Cu cât te plângi mai mult de problemele tale, cu atât mai multe
probleme de care să te plângi vor apărea – Zig Ziglar

Acolo, în India, oamenii le zic legi spirituale. Aici, în Vest (cum

denumesc ei ținuturile euro-americane), le spunem psihologie,
inteligență emoțională. Programarea neuro-lingvistică a
preluat, dezvoltat și făcut integrabile aceste 4 principii despre
mersul înainte al vieții. Sunt acele reguli menite să deblocheze
o minte, să curețe începând din interior către exterior. Totul
apare în mințile noastre. Doar acolo există probleme fără,
aparent, nicio rezolvare. Și le dăm o valoare de adevăr absolut,
inflexibil.
1.Persoanele pe care le întâlnești, pe care le cunoști (direct sau
indirect) sunt persoanele de care chiar aveai nevoie ca să
înveți niște lucruri despre tine. Într-o altă ordine de idei,
gândește-te la cei 5-6 oameni cu care intri cel mai des în
contact, zi de zi. Cum sunt ei? Vrei, nu vrei, devii tu însuți media
acelor caractere. Media lor socială, media lor financiară, media
acțiunilor lor… Și atunci, decide singur în compania cui îți
dorești să fii tot timpul!
2.Ni se întâmplă în fiecare moment cel mai potrivit lucru care
ni s-ar putea întâmpla. Dacă știi să înțelegi, să accepți și să te
bucuri de ce primești, viața ta se derulează la un alt nivel de
fericire. Când trăim ceva neplăcut și reacționăm agresiv ori
suferim la nesfârșit, e clar că mai avem de învățat. Când
înțelepciunea e cea care guvernează situația neplăcută, nici nu-
ți mai dai seama cât de grav e ce se întâmplă. Așa apare soluția.

3.Orice moment în care începi ceva e momentul potrivit. Dacă

amâni pentru că ți se tot pare că nu ești gata să faci un lucru, ai
dreptate: nu ești încă pregătit să ai succes, nu ești pregătit să
reușești. Iar amânarea acțiunii duce inevitabil la amânarea
succesului.

4.Când ceva se termină, se termină. Let it go! Dă-i drumul din

mintea ta, lasă-l să plece, vezi ce oportunități ți se creează așa
și nu neapărat ce ai pierdut și nu vei mai găsi niciodată.
Eliberează-te spre binele tău! Privește spre ușa nouă care ți se
deschide după ce aia veche s-a închis. Când un episod e gata,
un altul e pregătit să înceapă. Ca în orice serial de televiziune.

Mie, din India, îmi place enorm un proverb care-mi ghidează

viața: „dacă finalul nu e fericit, înseamnă că nu e finalul”. Ceea
ce tu crezi că s-a terminat te va duce către acea împlinire
superioară, către „și mai bine”, chiar dacă, în prima fază, nici
măcar nu vrei să accepți că poate fi posibil. Tocmai de aceea,
pentru ca viața să curgă în direcția dorită și cerută, e foarte
important să ridici piciorul de pe frână, să admiți că nu tot ceea
ce crezi și vrei tu în mod concret în fiecare clipă e cel mai
potrivit lucru care să te conducă la destinația visată.
Ce crezi: tu poți respecta aceste 4 reguli?

CĂLUGĂRUL ȘI SCORPIONUL

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se

ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un
scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa.
Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase
scorpionul la mal.

Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul

lui. După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune,
bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să
se înece.

Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru

a doua oară, la fel de tare, încât acesta suspină. Când această
scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de
departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar
de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi
mulţumească el te răneşte mereu?”

Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept.

Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele
necondiţionat, în iubire şi compasiune!

În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un

scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care
obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.
Puterea vorbelor
Într-o zi de vară, un grup de broscuțe se plimbau vesele printr-o
pădure și la un moment dat, două dintre ele au căzut într-o
groapă foarte adâncă. Toate celelalte broscuțe s-au strâns în
jurul gropii și priveau cu mirare la adâncimea acesteia. Erau
convinse că cele două broscuțe nu aveau nici cea mai mică
șansă să iasă de acolo.

Sunteți ca și moarte, nici nu are rost să vă chinuiți, este prea

adâncă groapa, opriți-vă că săriți deageaba… erau comentariile
ce veneau din partea grupului. Cele două broscuțe încercau să
sară din răsputeri până când, în cele din urmă, una dintre
broscuțe a dat crezare vorbelor și a renunțat, căzând jos de
oboseală și murind.

Cealaltă broscuță însă, a continuat să sară cât de tare o țineau

piciorușele. Cele de pe margine strigau la ea să se oprească, să-
și curme suferința, mai bine să moară. Ea, dimpotrivă, sărea tot
mai sus și tot mai tare și… iată-o că a reușit!
Broscuțele de pe marginea gropii se uitau la ea cu mirare și au
întrebat-o fără nici o ezitare: “Nu ne-ai auzit? Noi tot ți-am spus
să renunți dar tu în schimb ai tot continuat! Cum ai reușit să ieși
din groapa aceasta atât de mare?”

Bineînțeles, precum știți și voi deja, broscuța era surdă. În tot

acest timp ea a crezut că prietenele ei o încurajau.
Morala
– o vorbă de încurajare pentru cineva care este la pamânt
poate să îl ajute să se ridice și să o scoată la capăt, să răzbească
în cele din urmă chiar dacă pare că nu mai are nici o șansă.

– o vorbă distructivă pentru cineva care este la pamânt poate fi

doar acel lucru de care mai are nevoie pentru a “muri”, o
lovitură de grație care i-ar grăbi sfârșitul.

Puterea vorbelor… câteodată este atât de greu de înțeles cum o

vorbă încurajatoare poate să meargă chiar așa de departe.
Oricine poate spune vorbe ce tind să “jefuiască” pe altcineva de
spiritul de a continua în momente dificile. Fii atent la ceea ce
vorbești, oferă-le celorlalți ce traversează calea ta numai vorbe
de bine!

Testul celor Trei

În Grecia antică, Socrate (469-399 DC), era foarte mult lăudat
pentru înțelepciunea lui.

Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință

care alerga spre el agitat și care i-a spus:
– Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre
studenții tăi?
-Stai o clipă, îi replică Socrate. Înainte să-mi spui, aș vrea să
treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.
– Trei?
-Așa este, a continuat Socrate. Înainte să-mi vorbești despre
studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi
spui. Primul test este cel al Adevărului.

Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

-Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.
-E-n regulă, zise Socrate. Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este
adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul
Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva
de bine?
-Nu, dimpotrivă…
-Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu
toate că nu ești sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.

Socrate a continuat.
– Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă –
filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu
îmi este de folos?
-Nu, nu chiar…
-Ei bine, a conchis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este
nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-
mi mai spui?

Morala

Avalanșa informațională la care suntem supuși în aceste timpuri

în care nici un loc de pe pământ nu e prea departe și nici un
secret nu poate fi cu adevărat ascuns ne face să fim ca un copil
pofticios într-un magazin cu dulciuri. Trăim într-o continuă
fantezie, identificându-ne cu informații furnizate de mass-
media, necunoscuți, cunoscuți, prieteni fără a face o selecție a
tuturor acestor informații prin prisma celor trei teste socratice:

1. cel al Adevărului
2. cel al Binelui, și
3. cel al Folosinței

Oare câte informații cu care venim în contact de-a lungul unei

singure zile ar putea să treacă acest test?

Ești ceea ce gândești!

“Alo, Centrala ?”

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre

primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița
aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor
atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon
dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.
Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o
persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” și nu era nici
un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l știe. Alo Centrala
putea să-ți spună numărul oricui și în plus, ora exacta.

Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a început într-o

zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă
jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu
ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care
să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi
degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul!

Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am

urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus
la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era
chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă
și clară mi-a ajuns la ureche:
– “Centrala.”.

– “Mi-am rănit degetul…” – m-am smiorcăit eu în telefon iar

lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.

– “Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.

– “Nu este nimeni acasă în afară de mine…”- am bolborosit.

– “Îți curge sânge?” – m-a întrebat vocea..

– “Nu ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul și acuma mă

doare tare rău…”

– “Poți să deschizi răcitorul?” – m-a întrebat ea. I-am spus că

pot.

– “Atunci ia de acolo o bucățică de ghiață și ține-o lipită de

degetel ” – spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-

am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus
unde se află Philadelphia … M-a ajutat și la matematică… Ea mi-
a spus că veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte,
mănâncă fructe și alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am

chemat “Alo Centrala” și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a
ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care de obicei
oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o:

– De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos și

aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșeacă într-o
grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?

Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet:

– ” Wayne, ține minte întotdeauna, că mai sunt și alte lumi în

care se poate cânta.”

Îmi amintesc că într-o zi am sunat şi am întrebat:

– Alo, Centrala? Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?

Toate astea se întamplau într-un mic orășel din zona Pacificului

de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul
celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea…
“Alo Centrala ” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din
vechea noastră casă.

N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern,

strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar
amintirea acelor conversații din copilarie m-a urmărit
pretutindeni … Adesea, în momente de incertitudine și
neputință mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de
siguranță, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum
cât de răbdătoare de ințelegătoare și bună la suflet trebuie să fi
fost ea, Alo Centrala, ca să-și piardă atâta timp cu un mic
băiețel ca mine.

După cațiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta
pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la
Seattle . Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut
vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o
vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul
operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus:
– “Alo Centrala?!”

Miraculos, am auzit aceeași voce joasă și clară, pe care o

cunoșteam atât de bine:

– “Centrala.”

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând:

– “Poți să-mi spui cum se scrie cuvântul fix? ” … O pauză lungă.

Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns,
– “Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum.” Am râs.

– “Deci tu ești, într-adevăr, ” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai

idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”

– “Iar eu mă-ntreb,” – zise ea, “dacă tu realizezi cât de mult au

însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată
copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…” I-am spus
cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-
o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi
vizitez sora.

– “Cu plăcere,” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally.”

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns
la “Informații” . Am întrebat de Sally.
– “Sunteți un prieten?” – m-a întrebat.

– “Da, un foarte vechi prieten… Wayne …”

– “Îmi pare rău să-ți spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat
doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă.
A murit cu cinci săptămâni în urmă.”

Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a spus:

– “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ?”

– “Da.” – i-am răspuns.

– “Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dumneata… L-a scris pe

o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc.” Mesajul suna aşa:
“Spune-i că sânt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce
mă refer.” I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce
se referea Sally…

Morala: Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o

asupra cuiva. Tu a cui viaţă ai atins-o astăzi?
Unde este adevărul?
Un călugăr instruit l-a abordat pe Hui Neng, al Șaselea Patriarh
al Școlii de meditație (Ch’an).

Călugărul: Explicați-mi rogu-vă aceste scripturi.

Hui Neng: Regret, dar sunt analfabet. Citiți-mi scripturile ca să

le înțeleg.

Călugărul: Cum puteți înțelege scripturile dacă nu știți să citiți?

Hui Neng: Adevărul și cuvintele sunt două lucruri diferite.

Cuvintele pot fi comparate cu un deget.

Putem arăta luna cu degetul dar degetul nu este luna. A privi

luna înseamnă a privi dincolo de deget. Cuvintele sunt ca un
deget îndreptat spre adevăr. În general, noi nu vedem decât
degetul. Adevărul se găsește dincolo de deget.

BINELE FĂCUT SE ŞI ÎNTOARCE

Numele lui era Fleming şi era un sărman fermier scoțian.

Într-o zi, pe când muncea, a auzit un strigăt de ajutor venind
dintr-o mlaştină învecinată. Şi-a lăsat uneltele şi a alergat la
mlaştină. Acolo, plin de nămol, se afla un băieţel îngrozit care
se lupta să scape. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma
să fie o moarte înceată şi îngrozitoare.

A doua zi, o trăsură luxoasă s-a oprit la uşa fermierului. Un nobil

elegant a coborât din ea şi s-a prezentat ca fiind tatăl băiatului
pe care fermierul îl salvase.
“As vrea să te plătesc pentru binele făcut. Ai salvat viaţa fiului
meu”- a spus nobilul.
“Nu, nu pot să accept bani pentru ceea ce am făcut,” i-a
răspuns fermierul refuzând oferta. În acelaşi moment, fiul
fermierului a apărut în uşa casei.

“Acesta este fiul tău ?” – l-a întrebat nobilul .

“Da”, – a răspuns mândru fermierul .
“Hai să facem o afacere. Lasă-mă să-i ofer aceeaşi educaţie pe
care o va primi şi fiul meu. Dacă şi el este ca tatăl lui, cu
siguranţă va deveni un om cu care să te mândreşti.”

Şi asta a făcut. Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune

şcoli ale vremii, a absolvit Școala de Medicină St. Mary’s
Hospital Medical School din Londra şi a ajuns cunoscut în lume
ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.

Ani mai târziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlaştină s-a
îmbolnăvit de pneumonie. .
Ce i-a salvat viaţa de data aceasta? Penicilina.
Numele nobilului ? Lord Randolph Churchill. Cine era băieţelul
salvat din mlaştină ? Nimeni altul decât Sir Winston Churchill,
cel care avea să devină mai târziu, primul ministru al Marii
Britanii.

Cineva spunea cândva: Ceea ce pleacă se şi întoarce.

Munceşte ca şi cum nu ai avea nevoie de bani.

Iubeşte ca şi cum nu ai suferit niciodată.
Dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni.
Cântă ca şi cum nu te-ar asculta nimeni.
Trăieşte ca şi cum Raiul ar fi pe Pământ.

Puterea gândului: lovirea unei ținte nevăzute

Yoghinul Raman era un maestru recunoscut al artei de a slobozi
săgeți cu arcul. Într-o dimineață, el și-a invitat discipolul favorit
la o demonstrație a îndemânării sale. Cu toate că învățăcelul
avusese ocazia să îi aprecieze măiestria, de sute de ori înainte
de această zi, el s-a supus fără crâcnire, dorinței învățătorului.
Au mers amândoi în pădurea de lângă mănăstire și, atunci când
au ajuns lângă un stejar secular, de dimensiuni impresionante,
Raman a așezat un trandafir pe care îl adusese cu el, în una
dintre ramurile copacului.

Apoi, yoghinul și-a deschis tolba și a scos din ea trei obiecte: un

arc splendid, lucrat dintr-un lemn nobil, o săgeată și o batistă
brodată cu flori de liliac.
Raman s-a îndepărtat la trei sute de metri de locul unde
amplasase floarea. Cu fața îndreptată către ținta lui, i-a cerut
discipolului său să îl lege la ochi cu batista cea brodată.
Învățăcelul a făcut întocmai așa cum i-a cerut învățătorul.

Cu ochii acoperiți de batistă, yoghinul Raman și-a așezat

picioarele ferm pe pământ, a tras de coarda arcului cu întreaga
sa forță – încercând să se orienteze către trandafirul așezat pe
una dintre crengile stejarului – și apoi a slobozit săgeata.
Săgeata a zbârnâit prin aer, dar nici măcar nu a atins copacul,
ratând ținta la o distanță jenant de mare.
– Am nimerit floarea? a întrebat Raman, în vreme ce își scotea
batista de la ochi.
– Nu, ai ratat-o cu totul, i-a răspuns discipolul. Credeam că o să
îmi demonstrezi puterea gândului și abilitatea de face o magie.

– Tocmai te-am învățat cea mai importantă lecție despre

puterea gândului, i-a replicat Raman. Atunci când vrei un lucru,
concentrează-te numai asupra lui: nimeni nu va nimeri
vreodată o țintă, fără să o vadă.
Paulo Coelho

Unde este adevărul?

Un călugăr instruit l-a abordat pe Hui Neng, al Șaselea Patriarh
al Școlii de meditație (Ch’an).

Călugărul: Explicați-mi rogu-vă aceste scripturi.

Hui Neng: Regret, dar sunt analfabet. Citiți-mi scripturile ca să

le înțeleg.

Călugărul: Cum puteți înțelege scripturile dacă nu știți să citiți?

Hui Neng: Adevărul și cuvintele sunt două lucruri diferite.

Cuvintele pot fi comparate cu un deget.
Putem arăta luna cu degetul dar degetul nu este luna. A privi
luna înseamnă a privi dincolo de deget. Cuvintele sunt ca un
deget îndreptat spre adevăr. În general, noi nu vedem decât
degetul. Adevărul se găsește dincolo de deget.

Un copil, la grădiniță.
Un copil, la grădiniță, încearca să își încalțe cizmulițele. Pentru
că nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei.

Cu tot trasul și împinsul, cizmulițele nu voiau nicidecum să

intre. Până când a reușit totuși să îl încalțe, educatoarei i-au
apărut broboane de transpirație pe frunte. De aceea aproape
că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis: „Doamnă, dar sunt puse
invels…” Într-adevăr, erau pe picior greșit…

Nu a fost cu nimic mai ușor să îi scoată cizmulițele decât să i le

pună, totuși a reușit să își păstreze calmul până când iar
cizmulițele erau încălțate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data
aceasta așa cum trebuia. Însă atunci băiețelul a zis: „Cizmulițele
astea nu sunt ale mele!!” În loc să strige la el:”De ce nu mi-ai
spus??” educatoarea și-a mușcat buza și încă o dată s-a chinuit
să îl descalțe.

Când s-a terminat chinul descălțatului, baiețelul i-a spus: „Sunt

cizmulițele flatelui meu. Mama mi-a zis să le încalț pe astea
azi.” Acum ea nu mai știa ce să facă…Să plângă sau să râdă? A
reușit totuși să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din
nou cu cizmulițele. Când, în sfârșit, l-a încalțat, înainte de a-l
trimite afară la joacă, l-a întrebat: „Și acum, unde îți sunt
mănușile? Trebuie să ți le pun în mâini ca să poți pleca afară!”
Răspunsul? „Le-am băgat în cizmulițe ca să nu le pield…”

Morala

Această povestire este un omagiu la adresa tuturor celor care

se sacrifică pentru învățătura celor mulți. Educatori, învățători,
profesori, traineri… iubirea fiecăruia din ei și-au pus amprenta
asupra a ceea ce suntem noi azi.

Viața ca o prăjitură
Uneori ne întrebăm: De ce merit eu una ca asta? De ce
Dumnezeu mi-a făcut una ca asta?

Iată în cele de mai jos, o frumoasă explicație.

O tânără i-a povestit mamei sale că de o vreme toate îi merg

rău: că nu se mai descurcă la algebră, că prietenul ei a renunțat
la ea și, pe deasupra, cea mai bună prietenă s-a mutat în altă
localitate.

În acest timp mama se pregătea să facă o prăjitură și o întrebă

pe fiica ei dacă i-ar plăcea un cremeș.

– Sigur că da, mamă! Îmi place foarte mult cum faci cremeșul,
răspunse fata.

Când toate ingredientele au fost așezate pe masă, mama o

îndemnă:
– Uite, gustă puțin ulei de gătit!
– Nicidecum, spuse fata uimită.
– Dar ce zici de câteva ouă nefierte?
– Oribil, mami!
– Atunci poate preferi niște făină? Sau poate puțin bicarbonat?
– Mamă, toate acestea sunt dezgustătoare!
– Desigur, răspunse mama. Toate aceste lucruri luate separat
sunt rele la gust. Dar când sunt puse împreună așa cum trebuie,
atunci din ele iese o delicioasă prăjitură.

Morala
Dumnezeu lucreză în același fel. De multe ori ne întrebăm de ce
ne lasă să trecem prin vremuri așa grele. Dar atunci când
Dumnezeu rânduiește lucrurile așa cum știe și când știe, nu se
poate să nu fie spre binele nostru. Nu ne rămâne decât să avem
încredere în El și, în cele din urmă, din toate „ingredientele”
puse laolaltă va ieși ceva minunat.

dincolodeaparente.com

Păstori și măcelari
,,După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg
după el, pentru că îi cunosc glasul.” Ioan 10.4

Cu câțiva ani de zile în urmă, un grup de turiști vizitau Palestina.

Ghidul lor le-a explicat că în Orient pastorii merg todeauna
înaintea turmelor lor, iar oile îi urmează pentru că le cunosc
vocea . ,,Când veți coborî din avion, veți observa acest fapt
pretutindeni pe unde veți merge. ‘’

Încurajați de acel ghid, grupul de excursioniști ardea de

nerăbdare să viziteze Palestina, pentru a vedea frumusețea
pământului Bibliei și pentru a învăța din obiceiurile locului.

Spre surprinderea lor însă, când au coborât din avion și au ajuns

cu autocarul la marginea unei localități, au observat o persoană
care mâna oile din spate și nu mergea înaintea lor, așa cum li se
spusese în avion. Surprins de această situație, ghidul a rămas
fără cuvinte. A cerut să se oprească imediat autocarul, pentru a
discuta cu acea persoană.

„ Cum de mâni oile din spate și nu mergi înaintea lor ?’’ L-a
întrebat cu mare curiozitate ghidul . Mi s-a spus și aceasta am și
observat în excursiile precedente, că păstorii din Orient merg
todeauna înaintea oilor și nu le mână din urmă!

„ Avețidreptate domnule,’’ i-a răspuns străinul. În zona noastră

păstorii își conduc oile mergând todeauna înaintea turmei! Dar
eu nu sunt păstorul acestei turme, ci măcelarul care o mână
spre abator!

Există o mare diferență între interesul unui păstor și cel al unui

măcelar față de turmă. Păstorul este gata să-și sacrifice viața
pentru a-și cruța turma, pe când măcelarul sacrifică turma
pentru a-și întreține viața!

CUTIA CU PRĂJITURELE
O doamnã stãtea în sala de așteptare a aeroportului.
Cum avea mult de așteptat, s-a hotãrât sã cumpere o
carte, și de asemeni niște prãjiturele.

S-a așezat într-un fotoliu în camera de Vip a

aeroportului pentru a se putea odihni și citi în pace.

Pe partea pe care erau așezate prãjiturelele, pe

fotoliul vecin, s-a așezat un domn și a început sã
rãsfoiascã o revistã.

Când doamna a luat prima prãjiturã și domnul a luat una.

Deși foarte iritatã de acest gest, doamna nu a spus
nimic, dar se gândea: „Ce tupeu, dacã eram prost dispusã
puteam sã îl apostrofez pentru acest gest.”
Pentru fiecare prãjiturã pe care o lua, domnul lua, de
asemeni și el una….
Aceasta o înfuria din ce în ce mai mult, dar se abtinea
nedorind sã provoace o scenã.

Când în pungã a mai rãmas o singurã prãjiturã se

gândea: „Acuma ce are de gând sã mai facã omul acesta nesimtit?”

Domnul a luat prãjitura și a împãrțit-o în douã, oferindu-i si ei o jumãtate.

Asta era prea de tot!

Era mult prea nervoasã acuma!!
Grãbitã și agitatã și-a luat cartea, lucrurile și a
pornit în trombã spre locul de îmbarcare.

Așezându-se la locul ei, în avion, și-a deschis geanta sã-și ia ochelarii, și când colo a descoperit
punga cu prãjiturele, neatinsã, nedeschisã!
Uitase cã prãjiturile ei rãmãseserã în geantã!

Omul își împãrțise cu ea prãjiturile fãrã a fi

mânios, sau agitat, în timp ce ea era nervoasã gândindu-se la nesimtirea lui…
Și acuma nu mai avea nici o șansã sã se explice sau sã-și cearã scuze!

Sunt 4 lucruri care nu mai pot fi recuperate:

Piatra….dupã ce a fost aruncatã.
Cuvântul….dupã ce a fost rostit.
Oportunitatea…dupã ce e pierdutã.
Timpul…dupã ce este irosit.

Un cal deprimat se tolãnește pe jos și nu mai vrea pentru nimic în lume sã se mai ridice. Stãpânul
disperat, nereușind să-l facã sã se ridice, cheamã veterinarul.
Acesta, examineazã animalul și zice:
“E foarte grav, singura soluție sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacã nu
reacționeazã, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul și fuge la cal:

“Ridicã-te, ridică-te, altfel se sfârșește rãu!!!”
Dar calul nu reacționeazã și dã încãpãțânat din cap.

A doua zi, veterinarul vine din nou sã vadã efectul pilulelor:

“Nu reacționeazã, mai așteptăm o zi, dar cred cã nu sunt
speranțe!“.
Porcul auzind, fuge din nou la cal :
“Trebuie sã te scoli, altfel vei pãți mari necazuri !”
Dar calul, nimic .

A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stãpânului: “Du-te dupã carabinã, a
venit timpul sã-l scãpãm pe bietul animal de chinuri!.”

Porcul fuge disperat la cal :

“Trebuie sã reacționezi, e ultima ocazie, te rog, ãștia sunt gata sã te omoare!!!”
Calul se ridicã, se scuturã, face câteva mișcãri, o ia la fugã în galop și sare câteva obstacole.

Stapânul, foarte fericit îi spune veterinarului: “Mulțumesc mult, ești un medic minunat, ai fãcut
un miracol !!!
Trebuie neapărat sã sãrbatorim evenimentul!
Haideți iute sã tãiem porcul și sã facem o masã mare !!!”

Morala Zen:
VEZI-ȚI MEREU DE TREBURILE TALE !!!