Sinuciderea este reprezentată de acțiunea voluntară de suprimare a vieții pentru evitarea unor

consecințe intolerabile sau pentru înterupere unor consecințe devenite de nesuportat.

Obligat de normele morale și de cele sociale, individul se sacrifică familiei și societății în care
trăiește, indentificîndu-și existența cu regulile impuse sau propuse rolului său, prestabilit uneori
încă de la naștere, rol din care nu vrea sau nu va putea evadeze niciodată.
Acceptînd o anumită erarhizare a statutului său, individul va încerca să nu dezamagească, saă se
impună și să nu încalce sistemul, chiar dacă ar deveni represiv față de atitudinele sale
independente care contrazic regulile sacre ale familiei.
Valoarea în familie sau în cadrul unui grup social pe care și-o atribuie individul, s-ar putea să nu
fie acordată , în realitate, de ceilalți, deaorece modul de organizare internă se intemeiază pe o
anumită ierarhie, pe conformis, pe cutumă, pe privilegii, pe represiuni criterii pe care individul
nu le respectă. Dacă individul nu face parte din categoria celor care impun autoritatea, atunci este
obligat ca , în baza individualizării fiecaruia , să adopte acele atitudini care se indentificaă și se
integrează unui grup social. Rezultă că integrarea într-un grup familial sau social reprezintă o
atitudine sacră pentru individ. Conflictul prelungit poate determina sentimentul de insecuriatate,
credința că nu mai este folositor sau că ar fi în folosul celorlalți ca să-și curme viața și să preia
asupra sa inventuala defăimare. De aceea, este posibil ca sinuciderea să aibă o semnificație
socială sau familială pentru el, în timp ce, pentru ceilalți să nu aibă nici o legătură logică cu ceea
ce ar fi reprezentat motivația sinuciderii.
Frontiera dintre lumea reală și lumea închipuită de sinucigași nu este ferm stabilită și rămîne în
fiecare caz în parte , ”un mister ” care scapă conștiinței indivizilor, puterii de judecată.
Este cert că facultatea de a percepe impresiile primite de la propriu corp, cît și pe cele venite din
lumea exterioară este nemobilizatoare, în sensul că mecanismele de apărare ale organismului
sunt afectate și nu pot face față factorilor stresanți. Pierzîndu-și existența la apărare în timp sau
mod brusc, este posibil ca individul să se impuizeze, îmorejurarea în care intervin modificări
funcționale, metabolice și anatomice grave care declanșează reacția de abandonare vieții prin
sinucidere.
Sinuciderea ratată poate reprezenta o formă concretă de cunoaștere a trăirilor care preced și
împing individul la adoptarea acestei măsuri extreme, dar o minte care a suferit o gravă
tulburarenu mai este întotdeauna capabilă de o judecată dreaptă, trăirea tulburării efective putînd
determina judecăți false . Așa se explică reluarea încercării de sinucidere, deși i se îndepliniseră
toate condițiile pretinse de sinucigaș.