Familia de romi

Introducere

După Merfea "familia este forma comunității umane caracteristică pentru toate treptele de
dezvoltare, (care) are cea mai mare stabilitate ca structură socială și ocupă un loc aparte față de
celelalte forme de comunitate" (Merfea, 1998, p. 175).
În fiecare societate există un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbați și femei de
vârstă matură și dintre aceștia și copii. Familia este astfel o formă complexă de relații biologice,
sociale, materiale și spirituale între oameni uniți prin căsătorie, sânge sau adopție. Totodată, relațiile
de familie nu pot fi înțelese decât în strânsă legătură cu evoluția societății.
Analiza din această perspectivă a familiei de romi trebuie să aibă ca punct de plecare familia
orientală în comparație cu cea antică, slavă, greacă, creștină. De la matriarhat, când relațiile se
stabileau pe linia descendenței materne, la patriarhat, în care rolul cel mai important îl are tatăl,
copiii purtând numele acestuia, și până la mutațiile din societatea modernă, în care relațiile de
rudenie se transmit deopotrivă pe cale paternă și maternă, a trecut mult timp (Merfea, 1998, p. 175).
Unele informații privind evoluția familiei de romi sunt simbolice, evident, ciudate (fantastice chiar),
în timp ce altele sunt mărturisiri, izvoare cu valoare științifică. Au existat o serie de studii efectuate
de unii etnografi și sociologi care au studiat romii ținând seama de modul lor de viață, ocupație,
locuință, limbă.
Ion Chelcea, de exemplu, a împărțit romii în mai multe grupuri : țiganii/romii așezați, de
vatră ; rudarii ; romii nomazi. Popp Șerboianu stabilește o schemă mai simplă : romi lăieți sau lăieși
(nomazi) și romi vătrari sau vătrași. Mihail Kogălniceanu, mare om de stat român, a realizat o
prezentare mai largă a romilor, împărțindu-i în : romii domnești (erau cei mai numeroși) ; romii
mănăstirești și ai serviciilor publice, care prestau servicii pentru aceste instituții ; romii boierești,
care se ocupau de problemele curților : bucătari, vizitii, feciori de casă, slujnice, croitorese, lăutari ;
romii particulari, care au purtat mult lanțul sclaviei.
Cătălin Zamfir și Elena Zamfir (Țiganii - între ignorare și îngrijorare, 1993), Mihai Merfea
(Țiganii : integrarea socială a romilor, 1991; Cultură și civilzație romani, 1998), Mircea Zidărescu
(Sărăcia în comunităţile de romi din România, 2007), sunt alte câteva nume care au realizat
cercetări importante asupra romilor, sub diferite aspecte : cultură, civilizație, rasism și discriminare,
mod de viață, sărăcie și excluziune socială.

Un foarte scurt istoric

Romii sunt nomazi de origine indiană veniţi în Țările Române pe ruta balcanică, după ce
petrecuseră un timp îndelungat în Imperiul bizantin, unde au dobândit numele de ţigani. Cuvântul
rrom vine de la roman, romeu (Romaios), nume preluat din timpul cât au stat în Imperiul bizantin
(rrom, rromi – bărbat, bărbaţi; romni – femeie). Din anii 1930 şi în continuare se încearcă
impunerea termenului de rrom (Rusu, 1998, p.VII). Încă din timpuri străvechi s-a crezut, în mod
greşit, că romii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care în ţările europene li s-au
spus aţigani ori ţigani - ca în Balcani, Ţara Românească şi Moldova, egipteni, faraoni - ca în
Transilvania şi Ungaria, tsiganes - în Franţa, gipsy şi travellers în Anglia, sau gitanos în Spania.
Referitor la istoria romilor pe teritoriul țării noastre iată câteva aspecte relevate de Viorel
Achim. Multă vreme romii au fost o populație ignorată datorită situației ei de robi care a făcut să fie
marginalizați. Totuși la mijlocul secolului trecut reprezenta 7% din populația Princpatelor. În
prezent, după datele oferite de recensământul din 1992 ar reprezenta 1,8%, dar după alte estimări
chiar 10%. Cea mai veche mențiune a existenței lor în Balcani, unde au venit după o perioadă destul
de lungă petrecută în Imperiul Bizantin, o avem din 1348, în Serbia. Din Balcani au ajuns și pe
teritoriul României, fiind menționați în documente în 1385 în Țara Românească, circa 1400 în
Transilvania și 1428 în Moldova. Tot din Balcani, o parte au plecat spre Europa centrală și de V,
fiind atestați în documente după 1400. Deși răspândiți pe tot continental, cei mai mulți rromi se
găsesc totuși în Turcia și țările din sud-estul Europei, inclusiv Ungaria. Situația actuală a populației
de romi.
După evenimentele din decembrie 1989, minoritățile etnice din România au devenit extrem
de active pentru a-și recupera identitatea socială și culturală, aproape pierdută în anii '70 - 80. Etnia
cea mai controversată, care a reușit să atragă constant, în ultimii ani, atenția opiniei publice este cea
a romilor. În anii regimului comunist această minoritate etnică a fost marginalizată pentru că nu a
dorit să-și modernizeze stilul de viață. În ultimii ani, bulversarea politică, socială și economică a
făcut din romi primele victime ale crizei de tranziție. Sub presiunea sărăciei, fără nicio posibilitate
de a-și găsi un loc de muncă, romii și-au intensificat activitățile sociale, multe dintre ele fiind
considerate ilegale de către majoritate (cerșit). Fiind percepuți ca devianți, raporturile lor cu
populația majoritară au degenerat de cele mai multe ori în conflicte (Drăgulescu, 1996, p. 20). După
al doilea război mondial, familia românească a traversat un proces de modernizare, în contextul mai
larg al tranziţiei de la o societate rurală agrară, la una urbană industrializată, fiind, în acelaşi timp,
un participant activ în cristalizarea valorilor modernităţii. Deşi, pe ansamblul populaţiei,
modernizarea familială este evidentă, populaţia de romi, mai ales segmentele tradiţionale, au rămas
fidele în mai mare măsură modelului tradiţional de familie, cu căsătorii şi naşteri timpurii. O
explicaţie a acestei situaţii poate fi „un model al dezorganizării sociale cu regres la patternuri
tradiţionale” (Zamfir, 1999).

Tipuri de familie specifice populației de romi

Modelul tradiţional are ca referinţă principală familia de tip extins, cu mulţi copii şi cu o
structură patriarhală; modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soţ, soţie, copii), rata de
fertilitate reducându-se treptat, odată cu creşterea continuă a nivelului de trai şi emanciparea femeii;
modelul postmodern sau modelul diversităţii a început să se dezvolte odată cu „criza” familiei
nucleare şi cu proliferarea modelelor familiale alternative (familii monoparentale, uniuni
consesnuale etc.). Deşi este propriu societăţilor occidentale, majoritatea autorilor consideră că şi
familia românească se înscrie în acelaşi pattern, fără a-l considera însă universal, obligatoriu şi
liniar (Ghebrea, 2000; Mihăilescu, 2000 etc.).
Studiile sociologice asupra familiei de romi din România au beneficiat de-a lungul anilor de
metoda Școlii monografice a lui Ferdinand le Play. Le Play a efectuat anchete intensive și
monografii care s-au bucurat de o largă apreciere în toate zonele Europei și pe alte continente. Este
cunoscut că Le Play distinge trei tipuri de familii : familia patriarhală (toți fiii se căsătoresc și se
stabilesc în gospodăria paternală), familia instabilă (copiii se dezlipesc de gospodăria paternală),
familia tulpină (în care un singur copil rămâne în gospodărie, se căsătorește și coabitează cu părinții
săi și cu proprii copii).
Prezintă interes contribuția lui E. Durkheim, ce vizează îndeosebi formele arhaice de
familie, precum și cea a lui Talcott Parsons, care se consideră continuatorul tradiției durkheimiste.
Claude Levi-Strausse este considerat continuatorul lui Durkheim din punct de vedere al metodei
(Merfea, 1998, p. 179). Dintre aceste trei forme, cea mai des întâlnită în comunitățile de romi este
familia patriarhală. Astfel, în familiile de romi domină, de regulă, tatăl. Acest tip de familie se
întîlneşte mai ales în localităţile rurale, unde capul familiei este bărbatul care domină, dar nu este
agresiv şi despotic, ci raţional şi practic. Deciziile se iau unipersonal, nu se discută, dar sînt
explicate şi argumentate. Relaţiile sunt stabile, calme, de dominare, prevalează un stil de dirijare
riguroasă. Comportamentul, ordinea şi stricteţea, odată stabilite în familie, se respectă de către toţi
membrii ei. Familia tulpină reprezintă o reproducere în miniatură a familiei patriarhale. Și acest tip
de familie este întâlnit în comunitățile de romi, întrucât sistemul familial încurajează dezvoltarea
unor noi menaje, oferind, în limita posibilităților, suport material și social. Familia tulpină îngăduie,
așadar, înmulțirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței
din aceeași matcă familială.
După M. Merfea, familia romă, atât din Punjab, cât și din Europa este monogamă. De
asemnea, căsătoriile consagvine sunt frecvente. Cele endogame predomină față de cele exogame,
care mult timp s-au efectuat după norme tradiționale foarte riguroase.

Familia extinsă - formă tradițională specifică comunităților de romi

Un specific al populației de romi, atât în perioada tradițională, cât și în cea actuală este preferința
pentru familia extinsă. Familia extinsă functioneaza ca o solutie pentru supravegherea membrilor in
conditii de precaritate a resurselor. Locuirea mai multor nuclee familiale intr-o singura gospodarie
presupune o anumita diviziune a muncii si un anumit fel de impartire a sarcinii de ingrijire a
varstnicilor si a copiilor mici. Familia extinsa functioneaza ca mecanism de securitate sociala, in
conditii in care acest rol nu este preluat de institutiile formale (Zidărescu, 2007, p. 95).
Dintr-un studiu realizat de Mircea Zidărescu cu privire la sărăcia existentă în comunitățile de
romi din România, publicat în 2007, reiese faptul că, în medie, gospodariile subiectilor romi includ
aproximativ 5-6 persoane, fiind semnificativ mai numeroase decat gospodariile subiectilor de alte
etnii, care includ in medie 3-4 persoane. Aceasta diferenta este data mai ales de numarul copiilor,
care sunt foarte numerosi in comunitatile de romi. După Cătălin și Elena Zamfir, tradiția de a trăi în
familii extinse reprezintă reacția sentimentală de secole la condițiile dificile de viață (lipsa
pământului pentru construirea caselor, resursele economice scăzute), la care trebuie adăugată și o
anumită orientare defensivă a comunităților de romi. Traiul împreună le oferă mai multă securitate
în cadrul unei colectivități diferite ca mod de viață și, nu rareori, ostilă. Probabil că și atitudinea
populației majoritare de a se delimita de romi a contribuit la concentrarea populației de romi în
comunități omogene, fapt care a favorizat la rândul său familia extinsă (Zamfir apud Rusu, 1998, p.
61).
Pentru familiile de romi, comunitatea e o mare scena pe care fiecare isi joaca rolul, se lasa
evaluat si participa la judecarea actelor celorlalti iar familia este cea care leaga destine si exprima
afectivitatea indivizilor. Viata in trib e suflet viata lor, observa Kogalniceanu. Ei isi grupeaza
locuintele la periferia satelor, cauta locuri marginase, care sa-i constranga la solidaritate.
Intensificarea vietii de grup reprezinta o tactica defensiva, oferind securitate, sprijin si afectiune.
Nevoia de omogenitate sociala este un raspuns, adesea, la ostilitatea celor din jur. Derivand
din cel precedent, motivul normei comunitatii joaca un rol important in reglarea vietii colectivitatii.
Din exterior acest sistem construit e dificil de sesizat. Cei ce au studiat insa cutumele si regulile
comunitatii rome au fost frapati de sistemul normativ perfect adaptat specificului de viata, de modul
de organizare a grupurilor si de sistemul paternalist de leadership.
Desi adaptati vietii moderne, ei se supun autoritatii unui lider investit cu autoritate
absoluta : bulibașa. Așadar, conducerea comunității aparține, ca și în timpul vieții nomade, unui
bulibașă (în unele locuri vătaf), ales de obicei dintre țiganii cei mai influenți din grup, dacă fostul
bulibașă nu are urmași direcți care să-l poată înlocui. Bulibașa are rolul de a judeca pricinile
importante care se ivesc între ei. Cazurile mai grave, în virtutea unor vechi legi ale șatrei, se rezolvă
de către cel lezat, fie cerând o sumă de bani, fie făcându-și singur dreptate, uneori chiar cu cuțitul.
Aceste pricini sunt mai puțin frecvente între romi, majoritatea neînțelegerilor ivindu-se între romi și
indivizii din afara comunității lor. În cultura populară a romilor se regăsesc atât elemente
tradiționale specifice acestora, cât și elemente împrumutate din tradițiile și obiceiurile locului în
care trăiesc (botez, căsătorie, înmormântări).
La începutul mileniului III, la nivelul României nu mai există neamuri nomade de romi. Sub
50% dintre acestea se încadrează în categoria rromilor semi-nomazi. Aceștia au locunțe pe care le
folosesc de regulă iarna, iar la începutul primăverii – “după Sfântul Gheorghe” până la începutul
iernii – “la Sfântul Dumitru” “circulă“ câștigându-și existența. Peste 50% din rromi o reprezintă
rromii sedentari, care duc o viață normală.
În continuare vom prezenta elemente tradiționale și de actualitate în diferite domenii ale
vieții populației de romi, axându-ne pe împărțirea romilor în aceste două mari categorii : romii
așezați și romii nomazi și seminomazi. Acum apare familia nucleu, compusă din părinți și copii, pe
care o întâlnim atât la sate, cât și în orașe. Familia nucleu nu a avut posibilitatea să evolueze pozitiv
în comparație cu familiile nonrome. Există familii nucleu de romi formate din cupluri de negustori,
intelectuali, muncitori de înaltă calificare. Numărul famiilor de acest tip este mai mare de 12%,
fiind în creștere față de acum trei decenii (Merfea, 1998, p. 180).
Căsătoria la romi - între tradiție și actualitate

Căsătoria la romii așezați se desfășoară după toate elementele rituale ale locului, imitația
dându-le posibilitatea de a se adapta comunității în care trăiesc. Mulți dintre romii așezați au fost
lăutari, participanți la nunți boierești, țărănești și orășenești, aducând cu ei obiceiurile acestora.
Împăcăciunea, logodna, masa miresei, iertăciunea acesteia, scoaterea zestrei, elemente de ritual ale
nunții țărănești lipsesc în cea mai mare parte. Doar rudarii din Basarabia și România mai păstrează
unele momente ale obiceiurilor de nuntă. Vârsta la căsătorie este între 15-18 ani la fete și 16-20 la
băieți. Romii se căsătoresc de obicei între ei, dar se realizează și căsătorii mixte (între romi și
românce se realizau și înainte de dezrobire). Romnia/țiganca căsătorită cu un român devenea
româncă, iar romul/țiganul căsătorit cu o româncă devenea liber. Romii lăutari, căldărari, argintari,
meseriași își aleg nașii din rândul comunității lor sau din altele. Urmează câteva secvențe ca : gătitul
miresei, dansul ei, după care nașul are grijă ca ceremonialul nunții să se desfășoare la nivelul unui
comportament civilizat. El trebuie să stea alături de miri în tot timpul mesei mari de banchet și să
asiste la masa darurilor nuntașilor, să primească felicitările și să asculte cântecele nunei sau ale
nunului. După terminarea mesei mari, urmează luarea vălului de mireasă : nașa îi acoperă capul cu
un șal pentru cap, în timp ce lăutarii cântă. Petrecerea durează două, trei zile, începând cu ziua de
joi a săptămânii, și terminându-se vineri sau sâmbăta seara. Tinerii locuiesc la casa părinților
mirelui, a părinților miresei sau în casa proprie (Merfea, 1998, p. 206).
Căsătoria la romii nomazi și seminomazi - În Rajasthan, copiii erau căsătoriți de părinții lor
la vârsta de cinci - șase ani sau chiar mai devreme (vârsta de un an). Această practică este însă
interzisă și pedepsită prin lege. Populația rurală a sfidat normele juridice și și-a continuat viața
conform normelor și tradițiilor proprii. Prețul unei căsătorii creștea o dată cu vârsta : cu cât vârsta
fetei este mai înaintată, cu atât prețul ceremoniei nupțiale era mai mare. Se făceau calcule din partea
ambelor familii : părinții fetei preferau să o căsătorească la o vârstă cât mai mică, pentru a avea o
economie de cheltuieli (o persoană în minus) ; familia băiatului făcea un calcul invers : o femeie în
plus în casă însemna o ființă capabilă să aducă un spor în gospodărie. Statutul unei nore în casa
socrilor era acela al unei sclave asupra căreia stăpânii au drept de viață și de moarte. Până la vârsta
de doisprezece - treisprezece ani mireasa rămânea la familia sa, după care merge la soțul ei. Dacă
între timp soțul murea sau pleca departe pentru a munci, soția era lăsată în seama unui alt membru
de familie sau a unui prieten. Soțiile abandonate ca urmare a unei fapte imorale puteau sfârși prin a
fi arse de vii pe rug. În unele țări din Europa, romii nomazi și seminomazi își căsătoresc copiii la
vârsta de cinci - șase ani, aceștia din urmă contiuând să locuiască cu părinții până la vârsta de
șaisprezece - optsprezece ani. Flăcăul nomad își putea obține viitoarea soție prin furt sau prin buna
înțelegere. Căsătoria, în fapt, era cu adevărat un târg, cu "tocmeală", cu garanții, în cazul în care una
din părți ar fi fost înșelată. Pentru o mai mare siguranță, la împăcăciune participau martori, bulibașa
și se angaja și un girant. Tatăl băiatului avansa o sumă de bani tatălui fetei, ceea ce înseamnă că fata
era angajată pentru viitorul soț și rămânea în casa părinților până în ziua hotărâtă pentru nuntă. La
căsătorie fata nu putea încălca hotărârea părinților în ceea ce privește alegerea partenerului
(căsătoriile sunt "aranjate"). În zonele din Moldova se practică încă cumpărarea miresei cu o sumă
egală, ce depășea în trecut valoarea unei căruțe cu doi cai sânge arab, iar astăzi o mașină nouă
Dacia. În alte zone din România, în Serbia și Slovacia zestrea fetei constă în bani și îmbrăcăminte
pentru șapte zece ani și pahare de argint suflate cu aur. În Transilvania, familia își înzestrează
feciorul cu pahare de aur sau de argint, linguri și figurine, toate din metale prețioase.
Pentru unele comunități de romi, modul de alegere a partenerului marital a rămas același și
astăzi : de obicei părinții sunt cei care decid cu cine se va căsători copilul, încă de când acesta este
mic. Dar, în perioada actuală romii au trecut printr-un proces de emancipare, ale cărui efecte se
resimt și în acest domeniu. Există astfel și varianta în care alegerea partenerului nu depinde de
părinți. Mulți tineri romi din zilele noastre își aleg singuri partenerul, dragostea și căsătoria fiind
sinonime pentru ei. Cele mai multe familii rome sunt caracterizate de : casatorii precoce,
nelegalizate, locuirea tinerelor familii cu una din familiile de origine, numar ridicat de copii,
divortialitate scazuta.
Căsătoriile precoce
După Zamfir, nivelul școlar și profesional scăzut al fetei este un factor foarte important care
generează căsătoria la o vârstă scăzută. Pe de altă parte, însă, perspectiva căsătoriei rapide și a
conviețuirii într-o familie extinsă nu stimulează motivația participării școlare, a obținerii unei
profesii, iar, după căsătorie, dispar condițiile favorabile continuării studiilor și obținerii unei
profesii. În ceea ce privește băieții, vârsta precoce la căsătorie le conferă acestora o securitate
sporită : familiile în care continuă să trăiască le oferă condițiile de viață, chiar dacă ei nu pot să
câștige singuri cele necesare vieții. În plus, acest fapt reprezintă o sursă importantă a preluării
modului de viață al părinților. Vârsta scăzută a căsătoriei, în special la băieți, este un factor
important de continuitate, de conservare a tradiției, și, desigur, un factor al solidarității familiale
ridicate (Zamfir, 1993, p. 74). Indiferent că fac parte din comunităţi de tip tradiţional sau de tip
modern (romi românizaţi), fetele rome se mărită, în general, înainte de împlinirea vârstei de 20 de
ani.
Interviurile au confirmat însă existenţa unei diferenţe între comunităţile tradiţionale şi cele
moderne, în primul tip de comunitate căsătoria având loc devreme, între 10 şi 15 ani, în timp ce în
celelalte comunităţi fetele măritându-se în intervalul de vârstă 17–20 de ani. Diferenţa de vârstă la
prima căsătorie este evidentă între cele două tipuri de comunităţi şi marchează o graniţă clară între
căsătoria timpurie însă în limita permisă de lege, după 16 ani, şi căsătoria unor copii care nu sunt
pregătiţi psihic şi fizic să facă acest pas. În plus, în comunităţile modernizate, căsătoria are loc după
absolvirea şcolii, vârsta variind şi în funcţie de tipul de studii pe care le face copilul/adolescentul.
Trebuie menţionat că norma referitoare la educaţie în aceste comunităţi variază de la 8 sau 10 clase,
la absolvirea liceului sau chiar la învăţământ universitar. Astfel, fetele se mărită după ce îşi încheie
studiile considerate obligatorii de către copil şi părinţii săi, iar căsătoria nu duce la abandon şcolar
(Voicu, p. 15). În schimb, în comunităţile tradiţionale, fetele se căsătoresc foarte devreme, la o
vârstă care ţine, mai degrabă, de copilărie, nu de adolescenţă sau maturitate. Căsătoria la vârste
fragede este impusă de norma comunităţii şi fetele nu pot să refuze măritişul. Conform declaraţiilor
celor intervievate, atât fete, cât şi femei măritate, fata poate să refuze un partener, însă nu poate să
refuze să se mărite. Practic, fata are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte partenerul, deşi nici aici
decizia nu îi aparţine în totalitate, însă decizia de a se căsători la o anumită vârstă aparţine părinţilor
sau bunicilor, dacă aceştia mai trăiesc şi continuă să conducă familia extinsă. În aceste comunităţi,
căsătoria întrerupe parcursul şcolar al fetei, acestea părăsind şcoala după 3–4 clase, în cazuri fericite
ajungând să termine 8 clase. Interesant este faptul că băieţii nu sunt supuşi unor presiuni similare.
Băieţii au dreptul să refuze nu numai partenera, ci şi căsătoria, iar în cazul în care se căsătoresc, nu
este obligatoriu să părăsească şcoala. Băieţii reprezintă pentru părinţi un alt tip de resursă în
comparaţie cu fetele. Indiferent că este căsătorit sau nu, băiatul locuieşte cu părinţii şi munceşte de
la vârste timpurii pentru a aduce bani în casă. Obligaţia lui în familie este să aducă bani, fetele în
schimb muncesc în casa părinţilor până se mărită, ajutându-şi mamele la treburile casnice, însă
părinţii au de câştigat de pe urma lor mai ales din vânzarea către soţ. În timp ce băiatul este o sursă
permanentă de venit în gospodărie, fata aduce bani numai în momentul căsătoriei, iar dacă acest
moment este ratat, ea îşi pierde valoarea.
Căsătoriile nelegalizate
Din cele mai vechi timpuri, casatoria la romi este incheiata fara acte. Majoritatea tinerilor
locuiesc impreuna si formeaza un cuplu (consensual) , fara a fi casatoriti in fata ofiterului de stare
civila. Casatoria fara acte este mai frecventa in mediul rural, pentru cei care au in vecinatatea casei
numai familii de romi sau care au un numar mai mic de clase absolvite. Sunt mai predispusi la astfel
de casatorii cei care se autoidentifica drept romi si cei care stiu limba romani. Kris, legea nescrisă
după care se formează familia, se respectă cu sfințenie, iar desfacerea căsătoriilor nu este practicată.
Însuși Iulian Rădulescu, care s-a proclamat Împăratul romilor de pretutindeni, a încheiat actul de
căsătorie la ofițerul stării civile după 35 de ani de conviețuire cu Împărăteasa Veorolena. Împăratul
Iulian I are doi băieți și două fete care îi poartă sau i-au purtat numele. Familia de romi constituită
pe baza coabitării consensuale nu are aceeași semnificație cu coabitarea premaritală ca etapă
premergătoare căsătoriei practicată de tinerii din societățile europene.
Din cazurile studiate de M. Merfea, s-a constat că coabitarea consensuală este un stil de
viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată nu numai la familiile de seminomazi, ci și la cele de
vătrași. Nu toate neamurile de romi au aceleasi tipuri de reguli privind casatoria. Dintre neamurile
de romi, argintarii, gaborii, fierarii, zlatarii si caldararii au o pondere mai mare in casatorii fara acte
la polul opus aflandu-se tiganii de matase, laiesii, tiganii de vatra si rudarii lingurari. Cel putin in
anii '90 nu se putea vorbi de una si aceeasi norma de casatorie fara acte in două comunitati care se
recunosc ca apartinand aceluiasi neam. Diferitele comunitati se raporteaza la norma tipului de
casatorie in mod diferit : exista comunitati caracterizate de o traditie a casatoriilor fara acte, exista
grupuri de romi in care norma este casatoria legalizata si grupuri de romi pentru care cuplurile
consensuale sunt din ce in ce mai frecvente, fara a fi vorba de o pastrare a unui obicei local
(Zidărescu, 2007, p. 95).
Modelul familial urmat de generaţiile anterioare are o puternică influenţă asupra tipului de
relaţie de familie pe care decid să o aibă tinerele roma. Există în acest sens o continuitate, o
transmitere intergeneraţională a modelului cuplului consensual (mariajul fără acte) ca formă
dominantă de relaţie familială în cazul femeilor rome. Putem vorbi de o diminuare a preferinţelor
pentru acest tip de căsătorie de la generaţia vârstnică la cea matură, în sensul trecerii de la
predominanţa căsătoriei fără acte la predominanţa căsătoriei cu acte, deşi ponderea femeilor rome
care se căsătoresc fără acte rămâne ridicată (aproape 40%) (Surdu, 2004, p.28). Stabilitatea familiei
După Ovidiu Drîmba,"țiganii (...) nu se înșelau, nu se mințeau și nu se furau unul pe altul. Membrii
tribului erau foarte solidari între ei : se certau, se băteau, dar viața de familie avea o structură solidă.
Familia nu se separa niciodată, femeile și copiii își urmau soții în orașul de garnizoană dacă acesta
era sub arme (iar dacă era posibil, îi urmau și în război). Dacă un țigan era întemnițat, membrii
familiei își instalau șatra cât mai în apropierea închisorii.
Căsătoriile mixte erau destul de frecvente, iar divorțul - un caz excepțional. Soțiile erau
fidele soților. Adulterul femeii era un caz rar și pedepsit cu mutilarea sau chiar moartea". În prezent,
situația este aceeași, întrucât, de exemplu, structura populaţiei feminine de romi după starea civilă
relevă o incidenţă scăzută a divorţialităţii. În 1998, există între 2 şi 4 persoane divorţate la 100
persoane căsătorite cu acte şi între 8 şi 9 persoane despărţite sau divorţate la 100 persoane căsătorite
cu sau fără acte. Femeile care nu se auto - identifică cu etnia romă au o pondere mai ridicată a
divorţurilor, definindu-se astfel la o distanţă mai mare faţă de modelul comunităţilor de romi şi mai
aproape de modelul populaţiei majoritare (Zoon, Ina., 2001). Atât în cazul romilor cât şi al ne-
romilor, proporţia de persoane necăsătorite este semnificativ mai mare în cazul bărbaţilor decât al
femeilor; proporţia de persoane recăsătorite nu diferă însă semnificativ în funcţie de sex.
Aproximativ 15% dintre persoanele de etnie romă sunt recăsătorite (cu acte sau fără acte), faţă de
9% dintre persoanele de etnie română ceea ce indică o stabilitate uşor mai redusă a relaţiilor
matrimoniale în cazul cuplurilor întemeiate de persoane rome. (Zidărescu, 2007, p. 99). 5. Nașterea
- tradiții și practici actuale.
După cum se poate observa, în viața romilor atât din țara de origine, cât și din celelalte
continente (Europa, Africa și Australia) s-au produs modificări importante. În prezentarea nașterii la
romi, vom conduce analiza spre două categorii de romi : romii așezați (de vatră) și romii nomazi și
seminomazi. Romii așezați (muzicanți, lăutari, lingurari) reprezintă neamurile care s-au amestecat
mai mult cu populațiile din zona în care s-au așezat.
Romii de la sate au împrumutat o mare parte din obiceiurile și tradițiile sătenilor în mijlocul
cărora trăiesc, iar cei din oraș pe ale locuitorilor de acolo. Viitoarele mame comunică rudelor
apropiate, vecinilor și prietenilor că vor naște. Există credința că dacă păstrează secret evenimentul,
viitoarea mamă ar putea naște un copil mut. În timpul sarcinii mama este sfătuită să nu fure,
deoarece forma obiectului furat poate apărea pe corpul noului născut. Prin anii '50-60, viitoarea
mamă năștea acasă, asistată de o bătrână mai isteață, moașa, care știa toate rânduielile nașterii :
tehnici de ameliorare a durerilor, scutecele pentru nou-născut, foarfecele pentru tăierea buricului. În
același timp, era anunțată moașa oficială (asistenta medicală), pentru a consemna nașterea și starea
de sănătate a mamei și a pruncului. Pentru aceste servicii moașa primea un prosop sau bani. Astăzi,
viitoarele mame nasc la spitale, în secții de maternitate sau dispensare. În prezent, atât romii din
sate, cât și cei din orașe și-au însușit și urmează obiceiurile românilor. Au dispărut ursitoarele,
moașele și viitoarele mame acceptă să nască la maternitate. După ce se reîntorc acasă nu pregătesc
mâncare și nu se ating de obiecte mai importante din casă. Mama, mai ales la sate, este vizitată de
rude mai apropiate și vecine - prietene care aduc lehuzei o sticlă cu rachiu, scutece, costumașe. Tatăl
copilului solicită nașilor de la căsătorie să boteze copilul. În cazul în care aceștia nu acceptă se
apelează la rude, prieteni sau vecini.
Dacă părinții sunt ortodocși botezul se face la biserică de către preot. Dacă satul în care își
au domiciliul părinții populația are o altă confesiune (catolică, protestantă, neoprotestantă), botezul
se efectuează conform normelor credinței respective. După botez urmează cumătria, la care
participă nașii, rudele apropiate, vecinii și prietenii. Petrecerea cu lăutari durează o jumătate de zi,
iar uneori chiar o zi și o noapte (Merfea, 1991, pp. 51-52). Nașterea la romii nomazi și seminomazi
În anii '60 la naștere se mai practicau încă ritualurile specifice etniei. Corturăreasa se pregătea
pentru naștere așezându-se într-un loc ferit, evitând cortul sau căruța sa. Locul nașterii era ales de
soț sau alte persoane din colectivitate. Nașterea era asistată asistată de o bătrână cu experiență,
moașa colectivității. Copilul este îmbăiat în apă rece și după mult timp urmează botezul într-o apă
curgătoare. Nomazii turci de religie musulmană, în loc să-și boteze copiii, îi tund pe cap ; în felul
acesta, evenimentele privind sărbătoarea nașterii nu mai au loc. După ce romii au fost stabilizați în
sate, peste 95% dintre femeile rome au început să nască la maternitate. Restul, de doar 5% urmează
încă obiceiurile tradiționale (Merfea, 1991, p. 53). La naștere, copilul primește un alt nume, pe care
nu și-l păstrează mult timp. Dacă este lovit de boală, părinții îi schimbă numele, și, în felul acesta,
copilul are două nume. Numele de familie se respectă, după filiația mamei. Botezul copilului se face
la biserică și, dacă nașii sunt ortodocși, finul devine și el ortodox. Romii corturari nu prea țin la
religie, ei fiind gata să urmeze orice religie, fără să rămână credincioși vreuneia.
Copilul de căldărar crește în deplină libertate. La vârsta de șase-șapte ani, băieții sunt
pregătiți pentru viață. Tatăl este cel care are obligația să-și pregătească fiul pentru a rezista la toate
greutățile pe care viața i le va oferi. De exemplu, tatăl băiatului invită un bărbat pe care copilul nu-l
cunoaște. Acesta îl privește în față, se înfurie, îl amenință, după care îl lovește într-un mod barbar.
Tatăl este de față, dar nu intervine, ci își încurajează fiul să reziste. Loviturile și insultele adultului și
rezistența copilului sunt considerate o apărare morală și dau dreptul copilului de a intra în societate.
Aceste ritualuri se practică și în comunitățile de romi din alte țări (de exemplu, Italia).
De la vârsta de șase-șapte ani, copilul are sarcina de a aduce venituri din cerșit, furt, muncă
în atelierul tatălui, unde învață mânuirea ciocanului, prelucrarea tablei de fier, cupru și alte metale.

Planificarea familială

Sunt două probleme demografice importante ale populaţiei de romi. Cea care constituie o
temă de interes special pentru întreaga colectivitate este fertilitatea. De mult mai puţin interes s-a
bucurat cea de a doua: mortalitatea, atât cea infantilă, cât şi cea a maturilor şi vârstnicilor. Viorel
Achim constată că, cu cât modul de viață al familiilor de romi este mai tradițional, cu atât numărul
de copii este mai mare. Numărul mare de copil agravează situația materială a familiei. Abandonul
copiilor în maternități sau în spitale de pediatrie, sau internarea acestora într-o institutie de ocrotire,
sunt gesturi relativ frecvente la poulația de romi (Achim, 1998, p. 167).
Un factor care are o mare influenţă asupra comportamentului demografic este sănătatea,
respectiv accesul la asistenţă medicală. Educaţia în privinţa sănătăţii este un lucru neobişnuit printre
romi. Căsătoriile, mai ales în comunităţile care adoptă stilul tradiţional de viaţă tind să se încheie la
o vârstă mult mai fragedă decât cele pe care le încheie indivizii de altă etnie, de aici rezultând o rata
crescută a natalităţii (dublă faţă de raţă natalităţii la nivel naţional) şi, implicit, rate crescute ale
natalităţii premature, respectiv ale mortalităţii infantile. 33,7% dintre femeile cuprinse în eşantion,
cu vârsta între 15 şi 19 ani erau deja căsătorite; vârsta medie la prima căsătorie este de 19 ani
(Zidărescu apud Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000). Pentru populaţia feminină romă de
vârstă fertilă (15-44 ani), numărul mediu de copii născuţi de-a lungul vieţii înregistrat la
recensământul din 1992 a fost de 2,35 copii la o femeie. În ancheta romi 1998, pentru acelaşi grup
de vârstă, se înregistrează un număr mediu de 1,93 copii/femeie născuţi de-a lungul vieţii
(respective 2,08 copii/femeie, dacă luăm în considerare numai femeile din gospodăriile în care
respondenţii s-au autoidentificat ca fiind romi) (Zidărescu apud Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, 2000). Se poate formula ipoteza unei schimbări de model a fertilităţii romilor după 1990,
determinată pe de-o parte de creşterea fertilităţii la vârstele tinere, iar pe de altă parte de scăderea
fertilităţii la vârstele mai înaintate. Practic, scăderea generală a fertilităţii romilor nu se datorează
creşterii vârstei la prima căsătorie sau a vârstei la prima naştere, ci a evitării naşterilor de rang
superior (al patrulea, al cincilea copil).
Prima naştere la femeile rome nu este rezultatul elaborării unui proiect cu privire la numărul
de copii pe care familia doreşte să-l aibă de-a lungul vieţii şi a momentului în care îşi doresc aceste
condiţii, valorile ridicate ale fertilităţii romilor sunt ieşirea prematură a femeilor rome din sistemul
de şcolarizare şi încadrarea lor pe piaţa muncii. Generaţiile tinere sunt supuse unui risc mai mare de
a avea o sarcină la vârste tinere. Comparaţia între generaţiile de 25-29 ani şi 20-24 atrage atenţia
asupra creşterii ponderii femeilor care au avut prima naştere înainte de 18 de ani, de la 30,6% la
37,1% (ca şi creşterea ponderii femeilor care au avut prima căsătorie de 18 ani, de 44,6% la 52,1%).
În acelaşi timp, limita superioară a numărului de copii începe să se diminueze prin perceperea unor
dificultăţi materiale şi, totodată, a scăderii oportunităţilor de procurare a mijloacelor necesare unei
eventuale creşteri a numărului de copii. Numărul mediu de copii născuţi de femeile rome este uşor
mai ridicat în mediul rural decât în mediul urban.
Planificarea familială la populaţia de romi este o problemă relativ controversată deoarece -
de mai multe ori - este privită mai degrabă ca o politică anti-natalista, coercitivă, decât ca un drept
al fiecărui indivit şi al fiecărui cuplu. O altă problemă care se invocă este aceea că familiile romilor
ar fi – în marea lor majoritate – de tip tradiţional, caracterizate prin niveluri ridicate ale natalităţii iar
autoritatea şi decizia sunt atributele tatălui. Diferenţele privind utilizarea contracepţiei între
populaţia feminină totală şi populaţia feminină de etnie romă sunt dramatice: doar 13,7% (în 1998)
dintre femeiele rome de vârstă fertilă (15-44 ani) utilizează contracepţia în timp ce pe totalul
populaţiei, utilizatoarele metodelor de contracepţie este de mai bine de 4 ori mai mare (57.3%) în
ceea ce priveşte motivaţia neutilizarii, un procent semnificativ (23,2%) dintre rome între 15 şi 44 de
ani invocă necunoaşterea metodelor contraceptive. Acest segment de populaţie îşi conştientizează
nevoia de planificare familială, cât şi lipsa de educaţie şi informare în acest domeniu şi ca urmare
are o receptivitate ridicată la subiect şi reprezintă un potenţial beneficiar al serviciilor de planificare
familială. Procentul celor care invocă lipsa banilor ca motiv pentru neutilizarea contracepţiei este
însă mult mai mare în eşantionul de romi decât în eşantionul naţional: 15,8% faţă de 0,5% (în
eşantionul naţional în acest procent intră pe lângă dificultăţile legate de costul acestora în comerţ,
precum şi de accesibilitatea redusă a serviciilor de planificare familială).

Locuințe și profesii

Schimbările intervenite în modul de viață al romilor se pot observa și în modul în care

aceștia își construiesc locuințele. În toate satele din România, cu excepții destul de rare, romii
trăiesc la marginea satului. Ulterior, prin extinderea satelor, locuințele lor au fost înglobate în masa
comunitară, dar ca insule care amintesc de fosta margine. Ei sunt în fiecare sat o minoritate. Sunt
rare satele în care romii reprezintă majoritatea sau cvasi-totalitatea populației (Zamfir apud Rusu,
1998, p. 22). După Ion Chelcea, țiganii de la sate obișnuiau și încă obișnuiesc în unele comunitați,
să-și construiască locuințe sărace, cu sau fără pod, în paiantă sau în cărămidă, cu un mobilier sărac.
Casa lor e cu o încăpere sau două și, de cele mai multe ori, lasă de dorit sub raportul curățeniei. Pe
când cei din sate caută să corespundă mediului în care trăiesc, cei de la orașe caută să țină pasul cu
orașul (Chelcea apud Rusu, 1998, p. 9).
În anii din urmă țiganii nomazi au suferit un proces de schimbare materială și morală, și-au
construit case din cărămidă, acoperite cu țiglă sau cu tablă. Fiecare locuință are cel puțin două - trei
camere și bucătărie, sobă de teracotă, camere frumos mobilate și covoare industriale scumpe.
Motivul fastului, al etalării prosperității și identității nu poate fi trecut sub tăcere. Stau mărturie
costumele bogate în culori ale femeilor, salbele fetelor, fenomenul palatelor țigănești și preferința
pentru mașini care dau prestigiu de marcă. Există o proporție substanțială de romi care se aliniază la
standardele vieții moderne de tip european : au profesii similare cu cele ale restului populației și
locuințe de același tip. Meseriile tradiționale ale romilor sunt : spoitori de vase, cărămidari,
prelucrători ai lemnului. Romii aveau și încă au ocupații felurite : unii repară încălțămintea, alții fac
mături sau obiecte de nuiele, iar alții adună zdrențe, haine vechi sau sticle pentru a le revinde. În
trecut, romii se ocupau și cu creșterea animalelor, comerțul de cai sau de porci. Organizarea
tradițională a muncii se caracteriza printr-o anumită flexibilitate în derularea activităților
economice, legate cel mai adesea de negoț și de prestarea de servicii temporare (Pons, 1999, p. 33).
Ca urmare a perioadei comuniste, romii și-au pierdut treptat calificarea în activitățile
tradiționale. Nici chiar generația mai vârstnică nu prezintă o rată înaltă de ocupare în activitățile
tradiționale. Dependența romilor de sistemul comunist de producție și dispariția competențelor în
ceea ce constituia altă dată specificul lor, i-au făcut vulnerabili în momentul prăbușirii economiei
socialiste. Noul sistem de producție nu mai îngăduie angajări nerentabile și impune eliminarea celor
mai puțini calificați. Astfel, lipsa de calificare a romilor reprezintă un factor determinant în
explicarea ratei crescute a șomajului în rândul acestora (Pons, 1999, p. 53).
În ceea ce privește femeile, aflăm că acestea, și mai ales cele bătrâne, se ocupă cu căutarea
în cărți, bobi, în palmă, cu descântece, fermecătorie, toate arte aduse cu sine din patria superstițiilor,
India (Dimitrie apud Rusu, 1998, p.40) . De altfel, credința joaca un rol important in viața spirituala
a romilor. Ei adopta, de regula. cultele populatiei in mijlocul carora traiesc : in Moldova majoritatea
romilor sunt ortodocsi. Dumnezeul lor e mitologic, o forta magica, iar biserica si ritualurile au efect
psihoterapeut, ajutandu-i sa suporte necazurile. Un Dumnezeu sacru, dar si personificat, in acelasi
timp, veghind la bunastarea si moralitatea familiei.
După cum știm, valorile familiale reprezintă un liant în viața romilor, iar acest lucru devine
cât se poate de evident și în cazul în care aceștia își aleg metoda prin care să-și câștige existența.
Copiii încep să-și aducă o contribuție de îndată ce sunt suficient de mari pentru aceasta. Adesea
insuficient de educați în sens convențional, copiii de romi, însoțindu-i pe adulți, văzându-i și
ajutându-i în munca lor, apoi, urmându-le sfaturile, învață să deprindă o serie de meșteșuguri.
Câștigul pe care o femeie îl aduce în casă este adesea unul sistematic și mai regulat, în comparație
cu cel adus de bărbat. Ea are grijă de nevoile zilnice ale familiei, pe când bărbatul se ocupă de
lucrurile ce necesită cheltuieli mai mari : uneltelel, mașina, camionul sau rulota, cheltuielile pentru
călătorii mai îndelungate, pentru aniversări sau pentru sporirea cantității de obiecte de preț, cum ar
fi bijuteriile de aur. Mulți romi se mândresc cu flexibilitatea lor economică, privind disprețuitor la
cei care se supun înregimentării muncii salariate și presiunilor exercitate de aceasta pentru
respectarea legilor. Unii prosperă, mulță însă nu. După cum știm, există romi bogați, cu
Mercedesuri și rulote dotate cu echipament costisitor, dar și romi săraci, care trăiesc în condiții
modeste sau jalnice (Fraser, 2008, p. 329).

Concluzii

Familia romă de astăzi se caracterizează printr-o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin din trecutul
ei istoric, cu elemente de modernitate din lumea zilelor noastre. Progresul societăţii nu a determinat
însă ruperea totală de trecut, comunităţile de romi dovedind o rezistenţă mai mare decât majoritatea
populaţiei din România la influenţele externe. Diversitatea neamurilor de romi şi a obiceiurilor
caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat păstrarea identităţii rome indiferent de
timp şi sistem politic.
Bibliografie

Cătălin Zamfir și Elena Zamfir ,Țiganii - între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, Bucureşti,
1993

Mihai Merfea, Țiganii : integrarea socială a romilor, Editura „Bârsa”, Braşov, 1991

Mihai Merfea, Cultură şi civilizaţie romani. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998

Drăgulescu, Agatha, Ţiganii, o abordare psihosociologică, Editura Universităţii "Al.I.Cuza", Iasi,

1996

Ghebrea, Georgeta, Regim social politic şi viaţă privată. Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2000

Zidarescu Mircea, Saracia in comunitatile de romi din Romania, Editura Lumen, 2007

Surdu Mihai, Sarcina şi căsătoria timpurie în comunităţile de romi UNICEF şi Centrul Educaţie
2000+

Achim Viorel, Tiganii in istoria Romaniei, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 1998

Zoon Ina, La periferia societăţii. Rromii şi serviciile publice în România. Centrul de Resurse pentru
Comunităţile de Romi, Cluj-Napoca, 2001

Fraser Sir Angus, Tiganii : Originile, migratia si prezenta lor in Europa, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2008