Tema 4 Factorii de producție în cadrul întreprinderii. Piața muncii și salariul.

4.1 Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

4.2 Piaţa muncii şi salariul

Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de
economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic. Aportul
lui J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte
economice noi, cum ar fi:
 teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi pământul,
remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea
şi valoarea până în zilele noastre;
 J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. În viziunea lui
întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei
de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care
apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.
Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi:
 resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive);

 resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale)

 resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe)

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile,
în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri
economice.
Munca ca factor de producţie , reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau
intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest
scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie, are următoarele
trăsături:
  ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi
reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;

 ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor

de producţie în bunuri economice;

 munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod
conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;

 munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă
între limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează
efectiv o muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la
producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute
din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de
pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse
naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

 natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod
artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării
şi regenerării multora din resursele naturale;

 natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;

 natura se caracterizează prin raritatea resurselor;

 natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate –
eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie,
sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
 În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx,
capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.

Piaţa muncii şi salariul

Piaţa muncii, fiind o modalitate de organizare a muncii în cadrul unei societăţi, reprezintă
ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, interacţiunea cărora determină nivelul
salariului şi nivelul ocupării forţei de muncă.
Piaţa muncii are următoarele caracteristici:
1. este o piaţă derivată, deoarece se formează în urma combinării factorului muncă cu timpul;
2. are un caracter eterogen şi este segmentată pe genuri de activitate, pe zone economice, pe
profesii, nivel de calificare;
3. existenţa unei negocieri permanente dintre oferta şi cererea de forţă de muncă sub aspect calitativ,
structural şi cantitativ;
4. agenţii economici ce activează pe această piaţă sînt posesori ai factorilor de producţie.
În societate piaţa muncii poate fi de 2 tipuri:
1. piaţa primară – unde există condiţii favorabile pentru angajare, cererea este mare, salarii mari,
deficit de forţă de muncă;
2. piaţa secundară – există condiţii nefavorabile pentru angajare, adică cerere mică salarii mari, deficit
de forţă de muncă.
Oferta de forţă de muncă este o cantitate de braţe de muncă pe care menajele sînt dispuse să le
ofere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel de preţ al salariului.
Cererea de forţă de muncă este cantitatea de braţe de muncă pe care întreprinderile doresc să o
angajeze într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al salariului.
În prezent salariul este remunerarea factorului muncă pentru participarea sa la activitatea
economică, plătit după efectuarea muncii, dar nu în dependenţă de rezultatele economice ale
întreprinderii, ci în conformitate cu modalităţile determinate din timp.
Astfel, în teoria şi practica economică se deosebesc următoarele categorii de salarii:
- salariu brut (nominal) – suma de bani primită conform contractului de angajare şi compus din 3
părţi: - salariu de bază (timpul de muncă, cantitatea de bunuri produsă); - suplimentele pentru lucru
adăugător;
- premiile (de sărbători);
- salariul net – suma efectivă de bani ce o primeşte angajatul. Se determină ca diferenţă dintre salariu
brut şi cotizaţiile sociale;
- salariu real - ne arată puterea de cumpărare a salariului brut, şi se determină ca raport dintre salariu
brut şi indicele de preţ;
- salariul social, diverse forme de ajutoare şi compensaţii primite de păturile social-vulnerabile;
- salariul colectiv (salariul al 13-lea), este forma a salariului - cost, care se acordă tuturor salariaţilor
unor întreprinderi, ca sume ce semnifică participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia sau ca
facilităţi făcute salariaţilor la unele servicii (creşe de copii, cantine, tabere de vară);
- Salariul minim (de creştere, garantat) - salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor din
categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, minim determinat în
raport cu mediul social dat.
În dependenţă de forma de organizare a întreprinderii există 3 forme de salarizare (modalităţi cu
ajutorul cărora se stabileşte mărimea şi dinamica salariilor individuale).
1. Salarizare în regie (pe o unitate de timp) – salariul se determină în dependenţă de durata muncii
fără precizarea cantităţii de muncă ce trebuie depusă pe unitate de timp. Se utilizează la un lucru
neomogen, complex şi greu de normat, ca: medici, funcţionari, profesori, ş.a.
2. Salarizarea în acord. Salariul se determină în dependenţă de cantitatea de bunuri produse, de
activitatea şi operaţiunile efectuate. Contribuie la creşterea productivităţii muncii şi permite
evidenţierea efortului fiecărui salariat, dar reduce calitatea muncii. Salarizarea în acord poate avea 3
forme: acord individual, acord colectiv, acord global în cadrul unei întregi unităţi economice.
3. Salarizarea mixtă – este o îmbinare a celorlalte 2 forme de salarizare, presupunînd realizarea unor
cantităţi precise de muncă într-o unitate de timp determinată.