Copilul

Deschid ochii şi privesc tabloul ce stă pe perete. Eram mic, foarte

mic ! Şi dacă mă întrebi când am fost aşa, ei bine, nici eu nu ştiu. Simt
de multe ori că m-am născut acum câteva minute. Ciudat este că
oamenii îmi spun că acum sunt un copil mare, dar nu îmi aduc aminte
când să fi crescut. Ciudați oameni! Oare, eu când am să fiu mare
precum ei ? Sunt deja ! Poate părinții mei nu au observat, dar eu chiar
am crescut şi când zic de asta mă refer la faptul că atunci când mă
întreabă lumea pe stradă „Câți ani ai ?” recunosc că nu mai stau să le
explic anii mei cu virgulă (adică 6 ani si 7 luni), ci direct vârsta „7 ani
!”. Şi le-o spun pe un ton autoritar, doar sunt un copil mare.
Este ceva firesc ca eu să am curiozități la această vârstă, dar
pentru mama, în special, este un lucru foarte obositor. Cert este că eu
de fiecare dată am energie când îi adresez câte o întrebare, pentru că
sunt mare.
Cel mai bun prieten este motanul meu, Lino . Este un motan gras,
de rasă albastru de Rusia. Pisicile astea de rasă sunt cam leneşe de
felul lor, dar a mea le întrece pe toate. Dacă s-ar respecta vorba aia
animalul copiază stăpânul, crede-mă că aş fi cât o batoză ! Ea doar
mănâncă şi doarme. Şi când face ceva interesant este atunci când
doarme şi apoi mănâncă. Îi mai stă uneori coada-n cale şi o-nhață, dar
tot ea cedează.
Zic că-i prietenul meu pentru că de fiecare dată când sunt supărat
sau am ceva ce trebuie să spun şi nu am cui, el mă ascultă. Drept
răsplată îi dau din mâncarea mea, împărțim frățeşte jumi-juma . Nu
m-aş putea despărți de Lino. Chiar şi dacă s-ar întâmpla să merg în
cosmos, l-aş lua cu mine. N-am mai văzut eu pisici în cosmos, dar
sunt sigur că o să fie o pisică unicată.
Nu ştiu cum se face, dar tata mereu este ocupat. Şi cică vrea să-l
credem pe cuvânt, dar pe mine nimeni nu mă crede când zic că am
multe de făcut, mai ales când jucăriile mele prind viaţă. Ai văzut tu
vreo jucărie vie ? Ei bine, nu le-ai văzut pe ale mele ! Am un monstru
mic şi verde, cu un singur ochi pe care l-am numit „Ochiosul”, o
răţuşcă tare vorbăreaţă, „Duck” şi un şoarece, „Chiţăilă” pe care îl mai
împart cu Lino când îl pun să mai facă puţină mişcare. Restul
jucăriilor sunt în cuţia de la colţul dulapului. Le mai răstorn când vin
ceva copii la noi, ca să ne jucăm.
Eu nu mă prea joc, ca şi copiii. Eu sunt mare deja şi trebuie să
am multe curiozităţi, ca toţi oamenii mari. Spre exemplu, una dintre
curiozităţi am testat-o săptămâna trecută când m-am urcat pe spătarul
scaunului ca să văd ce este pe dulap. Şi ştii ce-am aflat ? Un cucui
mare în creştetul capului, crescut la căpătâiul patului ! Şi ca de fiecare
dată, lucrul care nu lipseşte este ca să mă certe mama, asta fiind al
doilea lucru descoperit. Oricum nu mă las bătut cu una cu două, tot am
să descopăr eu acest mister.

Şi totuşi mai am o curiozitate imensă de care-i aduc aminte

mamei mereu, când suntem numai noi în bucătărie:
-Mami, mai povesteşte-mi despre Doamne- Doamne ! Cum arată
El ?
- Nimeni nu l-a văzut, fiule !
- Ei las’, cum să nu-l vadă nimeni ? El unde trăieşte ?
- Trăieşte sus în cer.
-Adică acolo sus în cosmos ?
- Desigur, acolo sus.
- Şi dacă-mi fac o navetă spaţială şi merg la El, oare aş fi primul
copil care-l vede ?
- Cu siguranţă ai fi primul. Şi că tot veni vorba, ţi-ai făcut ordine
în cameră ?
Nu prea am fost atent la ultima parte, dar cert este că m-am
îndreptat spre camera mea şi ca un mare savant, am început să
construiesc o schiţă cu nava mea spaţială.
Ce era în gândul meu, nu era pus şi pe hârtie, dar prefer să mă
ghidez după imaginaţie. Aşa că…
 Imaginaţi-vă că aceasta este nava mea spaţială, spaţioasă de
altfel, aşa încât vor putea urca la bord cele trei jucării ale mele şi
nelipsitul Lino. V-am spus eu c-am să fac o pisică unicată din ea.
Răsturnând cutia cu jucării, am ales cele mai bune materiale
pentru a construi nava. Iar ca să văd dacă aceasta merge, i-am
construit un punct de decolare.
- Nava spaţială SP007 este gata. Motoarele sunt pornite, să
decoleze !
- Miiiaaauu !
Şi a zburat…oprindu-se fix în cafeaua tatălui meu. Nu cred că
vreţi să ştiţi ce a urmat după…Noroc cu mama care l-a mai
liniştit zâmbindu-mi :
- Lasă-l, e şi el un copil !