Schizofrenia

Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire și de răspunsuri

emoționale inadecvate.[1] Tulburarea se manifestă prin halucinații auditive, deliruri paranoide sau
bizare sau prin vorbire și gândire dezorganizate și este însoțită de disfuncție socială sau ocupațională
semnificativă. Debutul acestor simptome apare de obicei la începutul perioade adulte, cu o
prevalență globală de-a lungul vieții în jur de 0,3–0,7%.[2] Diagnosticul se bazează pe
comportamentul observat și pe experiențele raportate de pacient.

Ereditatea, mediul din frageda copilărie, factorii neurobiologici, procesele psihologice și sociale apar
drept factori importanți care contribuie la apariția tulburării; unele droguri recreaționale și
medicamente par a cauza sau înrăutăți simptomele. Cercetarea actuală se apleacă în special asupra
rolului factorilor neurobiologici, dar nu a fost găsită nicio cauză organică responsabilă de una singură
pentru apariția tulburării. Numeroasele combinații posibile de simptome au declanșat dezbateri
asupra întrebării dacă diagnosticul reprezintă o singură tulburare sau e vorba de mai multe
sindroame separate. În ciuda etimologiei termenului din rădăcinile skhizein (σχίζειν, „a scinda”)
și phrēn, phren- (φρήν, φρεν-; „minte”) din greaca veche, schizofrenia nu înseamnă o „minte
scindată” și nu este același lucru cu tulburarea disociativă de identitate— cunoscută și ca „tulburarea
de personalitate multiplă” sau „personalitate scindată” — tulburare cu care este adesea confundată
de către publicul larg.[3]

Tratamentul obișnuit este reprezentat de medicația antipsihotică, care în principal blochează

activitatea receptorilor de dopamină (și, uneori, de serotonină). Psihoterapia și recuperarea
profesională și socială sunt de asemenea importante în tratament. În cazuri mai severe — atunci
când bolnavul reprezintă un risc pentru sine sau pentru alții — spitalizarea obligatorie poate fi
necesară, deși în zilele noastre șederile în spital sunt mai scurte și mai puțin frecvente decât în
trecut.[4]

Se crede în general că tulburarea afectează în principal cogniția, dar ea contribuie de obicei la

probleme cronice de comportament și emoționale. Persoanele cu schizofrenie prezintă frecvent
afecțiuni comorbide, incluzând depresie majoră și tulburare de anxietate; prevalența de-a lungul
vieții a abuzului de substanțe (alcool, droguri, etc.) este de aproape 50%.[5] Problemele sociale, cum
ar fi șomaj îndelungat, sărăcie și lipsa unui cămin, sunt frecvente. Speranța de viață a persoanelor cu
schizofrenie este cu 12 - 15 ani mai mică decât a celor care nu au această tulburare, acesta fiind
rezultatul problemelor de sănătate fizică și al frecvenței crescute a sinuciderilor (în jur de 5%).[2]

O persoană diagnosticată cu schizofrenie poate avea halucinații (cele mai frecvente sunt
reprezentate de auzirea unor voci), deliruri (adesea bizare sau de natură persecutorie) și gândire și
vorbire dezorganizate. Ultima poate baleia de la pierderea șirului gândirii la fraze vag conectate ca
înțeles și la incoerență, cunoscută drept schizofazie, în cazuri severe. Retragerea socială, indiferența
față de îmbrăcăminte și igienă, pierderea motivației și a judecății sunt frecvente în schizofrenie.[6]

Există adesea dificultăți emoționale sistematice, care sunt observabile, de exemplu lipsa unui răspuns
emoțional adecvat.[7] Debilitatea cogniției sociale este asociată cu schizofrenia,[8] la fel ca
simptomele de paranoia; izolarea socială apare frecvent.[9] Apar frecvent probleme cu memoria de
lucru și memoria pe timp îndelungat, atenția, funcțiile de execuție și viteza de procesare a
informației.[2] Într-un subtip frecvent persoana poate rămâne preponderent tăcută, poate rămâne
nemișcată în posturi bizare sau se poate deda la agitație fără sens, toate semne ale catatoniei.[10]

Adolescența târzie și debutul perioade adulte sunt perioade de vârf pentru apariția
schizofreniei,[2] aceștia fiind anii critici în dezvoltarea socială și profesională a tânărului adult.[11] La
40% dintre bărbații și 23% dintre femeile diagnosticați/diagnosticate cu schizofrenie, tulburarea s-a
manifestat înaintea vârstei de 19 ani.[12] Pentru a reduce tulburările de dezvoltare asociate
schizofreniei, multă muncă a fost depusă recent pentru a identifica și trata faza prodromală (de pre-
manifestare) a bolii, care a fost detectată cu până la 30 de luni înainte de apariția
simptomelor.[11] Persoanele cu schizofrenie pot prezenta simptome psihotice temporare sau auto-
limitate[13] și simptomele nespecifice de retragere socială, iritabilitate, disforie,[14] și lipsă de
tact[15] în timpul fazei prodromale.

Indivizii cu boli mentale severe, inclusiv schizofrenie, au un risc semnificativ mai mare de a fi victime
ale infracțiunilor violente și nonviolente.[142] Pe de altă parte, schizofrenia a fost uneori asociată cu
o rată ridicată de acțiuni violente, deși ele sunt datorate în mod primar folosirii
drogurilor.[143] Procentele omuciderilor corelate cu psihozele sunt similare celor legate de abuzul de
substanțe și merg în paralel cu procentele generale din acea regiune.[144] Ce rol are schizofrenia
asupra violenței în mod separat de abuzul de droguri rămâne discutabil, dar anumite aspecte ale
biografiilor unor indivizi sau anumite stări mentale se pot număra printre factorii cauzatori de
violență.[145]

Rapoartele jurnalistice referitoare la schizofrenie tind să graviteze în jurul unor acte de violență rare
dar neobișnuite. Mai mult, într-o populație mare și reprezentativă studiată în anul 1999, 12,8% din
americani credeau că suferinzii de schizofrenie au o probabilitate foarte înaltă de a comite acțiuni
violente împotriva altor persoane, iar 48,1% considerau că acest lucru este doar probabil. Peste 74%
au răspuns că suferinzii de schizofrenie fie „nu prea sunt în stare” fie „nu sunt deloc capabili” de a
decide asupra propriului tratament, iar 70,2% au afirmat aceleași lucruri cu privire la a decide asupra
banilor proprii.[146] Adepții ideii că suferinzii de psihoză sunt violenți s-au dublat față de anii '50,
conform unei meta-analize.[147]

Bolnavul schizofren are nevoie de un sistem întreg de asistentã medicalã si socialã, mai ales în
perioadele stabile ale bolii. Medicul psihiatru trebuie sã lucreze adesea în colaborare cu alti
specialisti, cu medicul de familie sau cu lucrãtorii din cadrul serviciilor de asistentã si securitate
socialã. Un pacient cu un bun potential de reabilitare poate fi îndrumat spre o formã de asistentã
comunitarã (locuinte protejate) în mãsura în care aceasta existã si în acest caz, medicul curant va tine
legãtura permanent cu asistentul medical care efectueazã vizitele periodice si cu psihiatrul care
supervizeazã asistenta protejatã. Cealaltã alternativã a spitalizãrii, asistenta ambulatorie, necesitã de
asemeni o colaborare între medicul psihiatru care a initiat planul de management terapeutic si de
reabilitare al pacientului si echipa formatã din psihiatru, asistent medical si lucrãtor social din reteaua
de ambulator (cabinet de policlinicã, laboratorul de sãnãtate mintalã) (Budson, 1994).
Trebuie sã mentionãm faptul cã implementarea unei strategii psiho-sociale care extinde un plan de
management psihiatric din limitele sferei medicale, solicitã din partea medicului psihiatru adaptarea
la mai multe roluri. El devine un manager care coordoneazã accesul la diferite servicii medicale si
sociale care fac parte din sistemul terapeutic, are un rol educational adresat pacientului si familiei
sale, este confident al bolnavului pe care îl sprijinã si îl sfãtuieste, stãpâneste tehnici de terapie
interpersonalã si este în acelasi timp un bun specialist în domeniul tratamentului farmacologic.
Relatia pe care psihiatrul o stabileste cu pacientul sãu schizofren, nu este numai o relatie
profesionalã, ea extinzându-se ca timp si implicare dincolo de limitele unei consultatii sau a unei
durate limitate de spitalizare. Ea devine o relatie interpersonalã, cu implicarea a numeroase
coordonate individuale ce sunt legate de particularitãti ale bolii si ale situatiilor diverse de viatã.
Existenta pe care urmeazã sã o ducã bolnavul schizofren din momentul diagnosticãrii, depinde de
abilitatea profesionalã a medicului curant psihiatru de a adopta si reevalua periodic un tratament
psihofarmacologic, dar si de modul acestuia de implicare în asigurarea interventiilor specifice psiho-
sociale.

Terapia în schizofrenie se aplicã în mod diferentiat functie de etapa de evolutie, dupã algoritmi
diferiti si urmãrind anumite obiective. Realizarea unui plan terapeutic individual ia în considerare mai
multi factori care depind atât de starea prezentã, cât si de istoricul si antecedentele bolnavului. De
asemeni, adaptarea planului se face si în functie de locul, spatiul, în care se initiazã terapia. Acesta
poate fi spitalul de psihiatrie, de preferat în fazele acute ale bolii, sau spitalizarea de zi, ambulatorul,
mediul familial, precum si modalitãtile comunitare de asistentã psihiatricã, cum sunt locuintele
protejate, la care bolnavul schizofren poate apela în perioadele de stabilizare ale bolii. Dupã cum am
mentionat deja, diferentierea unei terapii se face si în functie de scopul urmãrit. Astfel în fazele acute
ale bolii, trebuie prevenit rãul pe care bolnavul si-l poate cauza lui însusi sau celor din jur. În acelasi
timp se urmãreste scãderea în intensitate a fenomenelor psihotice si restabilirea cât mai rapid a unui
nivel satisfãcãtor al functionalitãtii. În aceste situatii este recomandabilã instituirea unei medicatii
antipsihotice, conventionalã sau atipicã, a cãrei alegere sau dezaj se face în urma considerãrii
modului cum a rãspuns bolnavul la tratamentele anterioare, a efectelor secundare probabile si a cãii
de administrare ce urmeazã a fi abordatã. Complianta pacientului schizofren la terapie reprezintã în
general o problemã de care trebuie sã se tinã seama chiar si în conditii de spitalizare. Tratamentul
neuroleptic în cursul unui episod acut de schizofrenie necesitã a fi individualizat, evitându-se
standardizarea din „cura neurolepticã“ traditionalã. Adaptarea tratamentului se realizeazã atât în
functie de profilul simptomatologic predominant, cât si functie de unii indicatori biologici sau de
personalitate premorbidã