Cuprins

1.Noţiuni generale privind organizarea cercetării infracţiunilor ................................................................... 2

2. Situaţiile organizării cercetării infracţiunilor ............................................................................................ 4
3.Sarcinile organizării cercetării infracţiunii ................................................................................................. 5
Bibliografie: ................................................................................................................................................... 6

1
1.Noţiuni generale privind organizarea cercetării infracţiunilor
Potrivit literaturii de specialitate,[3] organizarea cercetării trebuie înţeleasă ca o activitate
a ofiţerului de urmărire penală (procurorului), care este direcţionată spre stabilirea tuturor
circumstanţelor infracţiunii săvârşite, acumularea probelor faptei comise, contracarării şi
cercetării infracţiunii. Aceasta înseamnă organizarea optimală a muncii ofiţerului de urmărire
penală, ordonarea ei, acumularea informaţiei despre cazul infracţional, dispunerea forţelor şi a
mijloacelor într-un anumit sistem, precum şi realizarea procesului ca atare de stabilire a
adevărului, obiectiv care vizează dosarul în cauză.

Atunci când datele existente sunt insuficiente pentru elucidarea împrejurărilor în care s-a
comis fapta penală, situaţie proprie fazei iniţiale de cercetare, organul de urmărire penală trebuie
să analizeze minuţios datele de care dispune şi, în baza unor raţionamente, să determine direcţiile
în care să se activeze în vederea stabilirii adevărului, demascării şi tragerii la răspundere a celor
vinovaţi. O dată cu orientare cercetărilor, se vor specifica activităţile procedurale şi ordinea
efectuării acestora în funcţie de condiţiile în care se activează, de forţele şi timpul
disponibil,dacă de situaţia procesual – tactică în care se desfăşoară investigarea cauzei.[5]

Autorul rus R. Belkin a indicat patru niveluri de organizare a cercetării infracţiunilor.

În primul rând, a fost menţionat nivelul superior de organizare a cercetării, care are ca
obiect cercetare ca formă specifică a activităţii sistemului organelor împuternicite de aceasta –
organelor de urmărire penală.

Al doilea nivel de organizare îl constituie organizarea cercetării infracţiunilor ca funcţie de

bază a organelor de urmărire penală dintr-un minister, departament.

Al treilea nivel de organizare a fost numit organizarea cercetării unui act infracţional
concret.

Al patrulea nivel este organizarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală sau a unei
măsuri organizaţional – tehnice în cadrul unei cauze concrete.

În concluzie, doctrinarii specifică că din toate nivelurile enumerate de organizare a

cercetării, numai al treilea nivel poate fi atribuit la metodica criminalistică.[3]

Urmărirea penală este un proces ce are ca scop restabilirea evenimentului infracţional

produs în trecut, după probele descoperite de către ofiţerul de urmărire penală în prezent, şi
atragerea la răspunderea penală a persoanelor vinovate.

2
 Cunoaşterea evenimentului din produs se bazează pe probele acumulate. Acestea pot fi
identificate şi stabilitate prin intermediul diverselor măsuri speciale de investigaţie şi acţiuni
procesuale. Cunoaşterea include o activitate practică de acumulare, verificare şi evaluare a
probelor respective. Volumul informaţiei, operativitatea şi oportunitatea acumulării ei depind în
mare măsură de împrejurările în care se desfăşoară procesul de investigare şi de profesionalismul
ofiţerului de urmărire penală.[3]

În vederea acumulării probelor, ofiţerul de urmărire penală realizează un sistem de decizii

procesuale, tactice şi organizatorice, de acţiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de
investigaţii în scopul îndeplinirii cât mai eficiente a sarcinilor legislaţiei penale. Aceste decizii şi
acţiuni ale organului de urmărire penală sau ale procurorului au atât un caracter procesual, cât şi
nonprocesual.[3]

Deciziile şi acţiunile cu caracter procesual, care se includ în organizarea cercetării cauzelor

penale sunt:

1. Pornirea urmăririi penale;

2. Luarea măsurilor de contracarare în raport cu persoanele bănuite, învinuite sau cu cele
reţinute;
3. Realizarea unor acţiuni aparte de urmărire penală, orientate spre obţinerea probelor;
4. Identificarea şi audierea martorilor, a victimelor, a bănuiţilor, învinuiţilor;
5. Punerea sub învinuire a bănuiţilor
6. etc.

Deciziile nonprocesuale sunt:

1. obţinerea, acumularea şi aprecierea informaţiei despre infracţiune;

2. elaborarea versiunilor de urmărire penală şi de investigaţie specială;
3. planificarea cercetării sau a măsurilor speciale de investigaţie;
4. realizarea interacţiunii şi a coordonării;
5. analiza materialelor obţinute şi controlul asupra activităţii desfăşurate.

3
2. Situaţiile organizării cercetării infracţiunilor
Realizarea activităţilor de cercetare specificate în paragraful anterior, materialul probant
obţinut pe aceste căi, orientează în continuare activitatea de cercetare, impunând organului
judiciar iniţierea de noi activităţi, procesul respectiv succedându-se până la stabilirea
faptelor şi împrejurărilor de fapt indispensabile soluţionării cauzei.[2]

Organizarea cercetării infracţiunilor, depinde de concursul de circumstanţe în momentul

pornirii cauzei penale şi poate avea următoarele situaţii:

1. Organizarea cercetării cauzei penale pornite în legătură cu reţinerea infractorilor în

momentul săvârşirii infracţiunii (în flagrant);
2. Organizarea investigaţiei asupra cauzei penale pornite pe baza materialelor speciale de
investigaţie;
3. organizarea investigării cauzei penale pornite în urma constatării infracţiunii săvârşite,
când făptuitorul nu este cunoscut.

Pentru primele trei situaţii este caracteristic faptul că persoanele bănuite, învinuite sunt
cunoscute chiar din momentul pornirii cauzei penale. În astfel de situaţii, de la începutul
cercetării există posibilităţi pentru organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de urmărire penală şi
a măsurilor speciale de investigaţie concrete, orientate spre identificarea, confirmarea şi
ridicarea probelor suplimentare de săvârşire a infracţiunii de către persoanele date, iar în
unele cazuri, chiar prin participarea lor nemijlocită. Acţiunile speciale şi de urmărire penală
se punctează şi se realizează în raport cu persoanele concrete care au o relaţie cu infracţiunea
cercetată.[g3]

Toate acţiunile pot fi realizate în cadrul unor procedee, operaţiuni sau combinaţii tactice care
sunt elaborate de criminalistică şi sunt orientate spre atingerea scopului tactic într-o situaţie
concretă de urmărire penală.

4
 3.Sarcinile organizării cercetării infracţiunii
În cadrul organizării cercetării infracţiunilor organul de urmărire penală are drept scop
descoperirea infracţiunii. Pentru realizarea acestui scop, se întreprind acţiuni de urmărire
penală. De asemenea, pentru atingerea acestui scop organul de urmărire penală îndeplineşte
un şir de sarcini[3]:

1. Contracararea imediată infracţiunii şi localizarea consecinţelor posibile;

2. Clarificarea situaţiei reale şi adoptarea la timp a hotărârilor calificate cu privire la
urmărirea penală a persoanelor concrete;
3. Stabilirea corectă a complexului de acţiuni procesuale necesare şi a măsurilor speciale de
investigaţie în situaţia creată;
4. asigurarea rezolvării sarcinilor procedurii penale, menţinerea ordinii de drept şi apărarea
securităţii interne a statului;
5. îndeplinirea măsurilor de profilaxie şi preventive în legătură cu depistarea şi cercetarea
infracţiunii concrete.

Soluţionarea reuşită a acestor sarcini totdeauna depinde de anumiţi factori obiectivi şi

subiectivi. La acestea, deopotrivă cu legislaţia în vigoare, care reglementează procedura
urmăririi penale, se referă, de asemenea, organizarea la un nivel înalt a activităţii de cercetare
a infracţiunilor concrete, precum şi elaborarea şi planificarea cercetărilor. [3]

Reflectând problemele ce urmează a fi soluţionate, a principalelor momente şi a finalului

cercetării anumitor categorii de infracţiuni, pe de o parte, şi activităţile ce vor trebui efectuate
pe parcursul urmăririi penale, condiţiile şi mijloacele necesare înfăptuirii acestui proces, ca
principala formă de organizare a urmăririi penale, imprimă acestui complicat şi multilateral
proces o formă mai riguroasă şi un conţinut fundamentat ştiinţific.[2]

5
 Bibliografie:
1. Codul de procedură penală a Republicii Moldova;
2. Doraş, Simion. Criminalistica; Chişinău : Tipografia Centrală, 2011;
3. Gheorghiţă, Mihail. Tratat de metodică criminalistică; Chişinău : USM, 2015;
4. В. А. Образцов. Криминалистика; Москва : ЮРИСТЪ, 2001;
5. https://ru.scribd.com/document/136227130/Organizarea-%C5%9Fi-planificarea-
activit%C4%83%C5%A3ii-de-urm%C4%83rire-penal%C4%83.