INTELIGENTA, TULBURARE MENTALA SI

INFRACTIUNE
In numeroase lucrari s-a discutat despre posibilele influente psihologice in
comportamentul infractional. Din aceasta perspectiva, conduita
persoanei este afectata cel putin partial de unele probleme organice si psihologice,
cum ar fi: predispozitia genetica sau dezechilibrul biochimic. In contrast, ideea
care sta la baza conceptului de "tulburare mentala" nu este de natura fizica, dar se
datoreaza modului de functionare a mintii. Despre aceasta se va face referire in
continuare.

In primul rand, consideratia va fi data de aceste diferente a capacitatii

cognitive sau cum este de obicei numita - Inteligenta, poate avea orice legatura cu
probabilitatea aparitiei intr-o maniera anti-sociala.

I. INTELIGENTA SI INFRACTIUNEA

Printre primele teste obiective ale inteligentei umane au fost cele create de
Francis Galton intre 1860-1880 si cele ale germanului H. Ebinghaus. Cea mai
importanta realizare a celui din urma a fost sacreeze o cale de a inregistra abilitatea
persoanelor de a memora, masurata pe o scala numerica. Deasemenea, teste ca
acestea nu au trecut dincolo de testele de laborator si a fost necesar sa fie inlocuite
cu unele create la Sorbona, in Paris de psihologul Alfred Binet in 1805. El a aplicat
testul la o scoala pariziana de copii si a fost creat sa identifice pe aceia care
necesitau o asistenta speciala. Intr-o revizuire din 1908, Binet si Theodore Simon,
au corelat fiecare sarcina a testului cu o "varsta mentala". Cu cat sarcinile executate
erau mai dificile, cu atat mai mare era varsta mentala aindividului. In viziunea unor
controverse ulterioare din domeniul testarii inteligentei, Binet a afirmat ca testul
sau este inadecvat pentru masurarea inteligentei ridicate printre copii. Intr-adevar,
el a fost preocupat de faptul ca o astfel de intreprindere s-a dovedit a fi un effort de
a ajuta copiii cu probleme. Binet, de asemenea, a considerat ca inteligenta
nu este o entitate fixa, ea poate fi marita prin invatare. Dupa o serie de revizuiri,
testul lui Binet a fost adoptat in SUA la inceputul sec. XX si curand a devenit
foarte cunoscut.

Lewis M. Terman, de la Universitatea Stransford a publicat cea mai

raspandita versiune a testului - "Revizuirea si extinderea Stransford a Scalei
Binet". Avesta s-aextins asupra a 54 de teste a lui Binet si au fost aranjate in
functie de dificultate pana la scala 90. Terman si alti psihologi americani au
considerat ca inteligenta este o entitate fixa si ar trebui sa fie masurata partial
pentru a-i indica pe de-o parte pe aceia care au "mintea slaba", care apoi pot fi
izolati (sau poate sterilizati) si pe de alta parte pe aceia care vor obtine performante
in sistemul educational. Testele au fost administrate si in aziluri de batrani de catre
H. 616g62g Goddart. Asa cum aparent au aratat ca jumatate din infractori aveau
"mintea slaba", nu este surprinzator ca s-a presupus ca inteligenta scazuta
contribuie in mod direct la formarea comportamnetului infractional.

Totusi cruzimea testelor lui a fost descoperita, cand in 1926, Carl Murchison
a demonstrat ca pensionarii dintr- inchisoare din America au avut un IQ mai ridicat
decat al barbatilor inrolati in timpul Primului Razboi Mondial. Aceasta a fost in
mod clar de neacceptat pentru liderii militari, nivelul de trecere a fost coborat si
revizuirea s-a mentinut si in testele aplicate civililor.

Asemenea modificari ale testului de inteligenta incluzand standardizarea

punctajului 70 ca fiind un punctaj minim (punctajul mediu al unei personae fiind
luat la 100), a dus la o reducere a numarului de persoane estimate ca fiind
"retardati mintali". Clasificarea legala a acestor persoane din Anglia si Scotia se
poate gasi acum in sectiunea I din Legea Sanatatii Mentale din 1983.

Terminologia defineste retardatii mentali ca fiind indivizii care sufera

de un fel de stagnare sau dezvoltare incompleta a mintii, care include o severa
slabire a inteligentei si functionalitatii sociale, fiind asociata cu o agresivitate
anormala si comportament iresponsabil, manifestat la fiecare individ in parte.

Scopul acestei definitii este de a gasi fie aplicatii in cazul civililor, fie in
cazul infractorilor, dand posibilitatea unui tribunal de a aplica una dintre multiplele
decizii, incluzand o decizie de supervizare sau incredintare la un spital.

Prevederea corespunzatoare din legea anterioara Legii Sanatatii mentale din

1959, se refera la subnormalitate sau subnormalitate severa, care includea
persoanele cu o inteligenta scazuta si care erau incapabile de a-si purta singure de
grija in afara unor institutii specializate.

Actuala lege pare sa puna accentul pe un potential rau facut altora si astfel
intareste legatura dintre legea privind inteligenta si infractiunea.

Totusi in ciuda folosirii inteligentei oamenilor, in aceste prevederi nu a

existat vreodata vreo cerinta a legii care sa prevada ca folosirea testelor de
inteligenta ar trebui sa fie o conditie necesara pentru stabilirea acestei stari
mentale.

Intr-un articol din 1931, Eddwin Suthela a prezis ca diferentele dintre

punctajele testelor de inteligenta ale infractorilor si public in general erau
diminuate prin imbunatatirea procedurilor de testare fiind numai o problema de
timp ca diferentele ramase sa dispara in intregime.

Conform teoriei lui Herrnstein si Murray, acesta s-a dovedit a fi un articol

sau o lucrare care a pus capat definitiv studiului despre crima si inteligenta pentru
o jumatate de secol. Problema nu a fost pe deplin respinsa pana la aparitia unui
articol a lui Hrischi si Hindelang in 1977. Facand o revizuire a numarului de
cercetari cecompara delicventii cu nondelicventii, ei au descoperit ca media de
inteligenta a delicventilor juvenili era de cca. 92 de puncte (8 sub medie) si aceasta
nu varia semnificativ in functie de rasa sau clasa sociala.

Hrischi si Hindelang au acceptat ca acest coeficient de inteligenta nu este in

intregime legat de ereditate si poate fi influentat de factorii mediului inconjurator.
Ei au considerat ca acest IQ a fost ignorat in criminologie, partial de catre primii
scriitori, cum ar Goddart, si partial din cauza influentei crescande a sociologilor ce
au dorit sa puna accent pe factorul social decat pe cel individual, factori generatori
de infractiune.

Exista deasemenea cateva probe ca aici nu este numai o diferenta de IQ intre

infractori si noninfractori, dar si o disproportie din punct de vedere cantitativ a
infractiunilor comise de persoanele cu un grad scazut de inteligenta.

Intr-un studiu care a durat 20 de ani asupra a 500 de tineri din Suedia,
Reichel si Magnusoon in 1988, au descoperit ca 30% dintre acestia au fost arestati
pana la varsta de 30 de ani si 6% dintre ei au avut Iq-ul sub 77%.

Un suport al legaturii dintre infractionalitate si inteligenta a venit din partea

celor care s-au ocupat cu studiul "Delicventei de la Cambridge" (West 1982).
Acestia au descoperit ca 39% dintre cei care au devenit delicventi au avut un IQ
mai mic de 90 la varsta de 8 ani, in comparatie cu cei 22% a celor
nondelicventi. Studiul a descoperit de asemenea o corelatie intre delicventele
declarate si IQ scazut. Este o proba ca acesta relatie nu rezulta numai din
incapacitatea infractorilor mai putin inteligenti.

Este important sa distingem intre instrumentele standard ale Iq-ului pentru

functionalitatea sociala. De exemplu, Denkowski si Denkowski in 1985 au
descoperit ca aproximativ 2,5% din infractorii aflati in inchisorile din 20 de state
americane aveau IQ/ul sub 70.Totusi in 5 state unde handicapul mental a fost
masurat cu o combinatie intre 2 teste de inteligenta si de functionalitate sociala,
procentul persoanelor inchise suferinde de un handicap mental era mai mic si in
comparatie cu nivelul handicapului mental descoperit la populatie in general. In
zilele noastre IQ/ul este masurabil prin doua teste verbale si de performanta, iar
diferenta dintre delicventi si nondelicventi se dovedeste a fi mult mai departe de
masurile verbale.In 1987 Quay, a estimat ca aproape doua treimi dintre delicventi
sunt deficienti in ceea ce priveste abilitatea verbala. El a considerat ca aceasta
poate fi o cauza directa a comportamnetului antisocial in situatii de
conflict. Totusi, alti psihologi si/au exprimat opiniile ca o relatie indirecta este mai
potrivita. De exemplu, Hirschi si Hindelang au sugerat ca astfel de dificultati
verbale vor aveau un efect marcant asupra performantei scolare. Esecul la scoala
poate conduce la adoptarea unei alternative, probabil infractionale ca metode de
obtinere a succesului. Implicatia acestui punct de vedere este ca un
IQ scazut nu va fi corelat cu infractionalitatea adulta. Pe de alta parte MC.
Michael a considerat ca comportamentul antisocial la scoala precede mai degraba
decat urmareste dificultatile de citire. Suportul pentru acest punct de vedere a venit
dintr un studiu a lui Richman care a descoperit ca legatura dintre un IQ scazut si
problemele de comportament scazute aparute la virsta de 3 ani. Mai mult decit atit
intr un studiu realizat de Tremblay si altii in 1922 s a descoperit ca desavirsirea
academica nu este un factor semnificativ in delicventa tirzie. Citeva tipuri de
infractiuni cum ar fi: ofensa adusa functionarilor de la nivel inalt si corporatiilor,
necesita un IQ mai mare decit media. In mod cert micile cercetari au condus spre
aceasta, dar un studiu danez efectuat de Kandel si altii in 1988 asupra 1500de
baieti nascuti in Copenhaga intre 1936/ 1938 au aratat ca persoanele care au avut
un tata cu cazier considerau ca sunt supusi unui mare risc de a deveni infractori,
dar au fost capabili sa evite condamnarile daca aveau un IQ mare. Studiul nu a
relevant nici o corelatie intre IQ si statutul socio economic.Din unele cercetari a
rezultat ca exista inca o mica dar clara corelatie intre punctajele IQ si delicventa
juvenila, un argument real pare sa fie dincolo de ceea ce masoara testele de
inteligenta din prezent.

II. RASA, INTELIGENTA SI INFRACTIUNE

Un subiect de discutie controversat si des abordat a continuat (in

special in America) in ultimii 30 de ani despre o posibila relatie dintre rasa,
inteligenta si infractionalitate. Studiile au sugerat ca in medie, albii au un IQ cu
aproximativ 15 puncte mai mare decit negrii, iar asiaticii ( chinezii, japonezii,
coreenii) obtineau un punctaj care este usor mai mare ( Hernestein si Murray).
Unii scriitori au cautat saexplice de ce negrii sunt reprezentativi in statisticile
infractionale in proportie cu numarul lor ca populatie. Statisticile esentiale ale
infractionalitatii au fost deja luate in seama, dar imaginile in special
in America sunt in continuare evidente. In aceasta taracrima este principala cauza a
mortii printe tinerii de culoare. Negrii au reprezentat 1/3 din arestari si 1/2 din
condamnari la inchisoare si aproximativ 1/5 a bzrbatilor negrii din inchisoare intre
16 si 34 ani sunt subiectii unor anumite forme de supraveghere ( Hagan si
Paterson).

In 1907, un castigator al premiului Nobel, Wiliam Shocley a sugerat ca

diferenta dintre nivelul de IQ al negrilor si al albilor poate fi cercetat pentru a
vedea daca exista vreo legatura cu saracia si cu nivelurile infractionale. Provocarea
lui a fost preluata de catre Jensen care a pretins ca programele de remediere
educationala au fost destinate sa inregistreze un esec la aprox. 80% din persoanele
cu diferente de iQ cauzate mai degraba de motive genetice decat de factorii de
mediu. De aici, in 1977, Robert Gordon a continuat sa sustina ca variatiile in rata
delicventei poate fi mai bine calculata prin luarea in considerare a IQ-ului. El a fost
de acord cu Jensen ca IQ -ul este in general determinat de factorii psihologici.
Gordon s-a gandit ca raspandirea crescanda a dezvoltarii urbane nu este o cauza a
delicventei. In orase cu populatie peste un anumit prag rata delicventei ramane
apoximativ constanta la ambele rase, infractorii albi sau negrii. Totusi ratele
delicventei pentru negrii sunt mult mai mari decat cele pentru albi dupa unele
statistici. Pentru Gordon cresterea infractionalitatii in orasele mari poate fi
explicata mai degraba prin proportia mai mare de negrii care traiesc acolo decat de
factorii de mediu. El sustine ca nivelele de delicventa printre alte grupuri rasiale se
afla in corelatie cu IQ-ul. Chinezii, Japonezii si evreii despre care se spune ca au
coeficientul mai mare ca al albilor comit in general mai putine infractiuni in ciuda
pozitiei minoritatilor in societatile occidentale.

Critica principala ce a fost facuta de analiza lui Gordon privind intrebarea

fundamentala ce se afla in jurul ideii de testare a IQ- ului: ce se intelege prin
inteligenta? Sustinatorii acestor teste argumenteaza ca ei furnizeaza un indicator
serios bazat pe abilitatea de a rezolva probleme abstracte. Oponentii neaga aceasta
afirmatie cum ca IQ-ul nu este un test relevant dar este o masura a unor anumite
calitati care sunt determinate de cultura dominanta.in America de Nord si Europa
aceasta fiind clasa de mijloc a albilor. In mod alternativ, testele de IQ pot evalua
capacitatea , dar contrar opiniei lui Gordon aceasta nu poate fi determiata genetic
dar poate rezulta din factorii de mediu ai individului. In 1975 Loehlin si altii au
testat IQ-ul unui grup de copii albi ce traiesc intr-o zona defavorizata si l-a
comparat cu ale unui grup de negrii care traiesc intr-o zona similara. Diferentese de
IQ au fost mici si conform cercetarilor au putut fi explicate pe baza discriminarilor
suferite de copiii negrii.Simon in 1978 a masurat inteligenta gemenilor separati in
diferite medii. El a sustinut ca intrebarile despre testele de inteligenta verbale sunt
foarte asemanatoare cu acelea utilizate in testele de citire- intelegere si ca
asemenea teste arata ca copiii negrii de clasa medie au un punctaj mai mare de
citire- intelegere decit copiii negrii din clasele joase. Simon a argumentat aceasta
sugerand ca copii de clasa joasa sunt caracterizati prin experienta lor dobandita la
scoala decit de inteligenta lor. Un studiu facut pe trei modele de educatie
prescolara au evidentiat faptul ca IQ-ul copiilor a crescut pe parcursul primului an
al programului scolar de la 78 la 105. Sustinerea ulterioara a argumentelor lui
Simon s-a materializat intr-un raport recent al Biroului pentru Standarde in
Educatie care a relevat faptul ca o autoritate locala educationala englezeasca a
descoperit ca studentii afro-caraibieni incep scoala ca v+nd rezultate bune, dar
pleaca cel mai putin probabil fara sa fi obtinut rezultate bune la examene ( Gilborn
si sofie Mirza 2000). In 1977 Hirschi si hindelang au admis ca factorii de mediu ar
putea fi relevanti in determinarea nivelului IQ-ului. Chiar si asemenea sustinatori
entuziasti cum ar fi herstein si Murray in admiterea ca diferenta dintre negrii si albi
este ingustata in mod treptat au spus ca asta este din cauza inbunatatirii
prevederilor educationale si a facilitatilor sociale pentru negrii. Acesti autori au
considerat ca o proiectie optima a rezultatelor SAT (teste de aptitudine sau
inteligenta de la Scoala Americana) ale negrilor si albilor s-ar putea concentra din
plin uneori chier in mijlocul secolului 21. Asociatia Psihologilor Americani a
stabilit ca exista o continua diferentiere intre coeficientul de inteligenta a diferitelor
rase si clase sociale.
 In 1977 Gould i-a criticat pe scriitorii care au sustinut ca exista o notiune
fixa masurabila a inteligentei ce este transmisa din generatie in generatie intr-o
forma neschimbata si poate fi folosita pentru a categorisii indivizii. El a evidentiat
ca diferenteledintre mostenire si inevitabilitate sunt deseori trecute cu vederea.
Milioane de americani vad normal prin lentile, desi asu deficiente de vedere
ereditare.Gould, deasemenea, a subliniat ca falsitatea asumarii acestora doar pentru
ca ereditatea poate explica o anumita variatie dintre indivizii unui grup, poate
deasemeanea sa evidentieze diferentele dintre grupuri, dintre alb si negru, era
indreptatita. Mai mult decat atat criminologii americani de-a lungul anilor au putut
demonstra ca aceasta estespecifica copiilor emigranti si minoritatilor in opozitie cu
orice grup care a fost reprezentativ in aparitia delicventei.

Poate cea mai bine cunoscuta expunere a fost facuta de ecologistii

din Chicago.Scriitori ca Shaw si McKay in 1942, au aratat ca in Chicago erau
oamenii care traiau in zona de tranzitie de unde proveneau cei mai multi
infractori. Din primele zile ale formarii orasului Chicago, polonezii si italienii au
inlocuit germanii si irlandezii din acesta zona, iar acestia la randul lor au fost
inlocuiti de negrii si hispanici, a fost locatia despre care s-a spus ca determina
nivelul infractionalitatii si cum o generatie de imigranti devine mai stabile aceasta
s-ar fi putut deplasa in suburbia pentru a fi inlocuita de un nou val.

In 1920, preocupati de faptul ca nivelul IQ-ului americanilor ar putea fi

diminuat de continua imigratie "a sud-est- europenilor inferiori", s-au constituit
mai multe studii care au arata ca copiii italo-americani aveau in medie un IQ cu 16
puncte sub media americanilor (Pinter 1923). Aceasta a fost partial responsabila de
promulgarea Legii Interdictiei Migratiei din 1924 in scopul de a restrange
patrunderea unor astfel de persoane in tara.

Concluzie: pare de necontestat ca americanii sunt si probabil intotdeauna au

fost persoane care sunt considerate "mai destepti, mai isteti sau mai rapizi" decat
altii in comparatie cu persoanele care pareau "mai inapoiate, mai greu de inteles si
mai incete".

Sugestia ca cel din urma grup poate comite mai multe infractiuni decat
celalalt, nu este surprinzatoare si poate fi explicata pe baza mai multor opinii. Otusi
afirmatia ca aceste caracteristici pot fi masurate, ca sunt in general mostenite si ca
sunt probabile sa apara in anumite grupari, a ridicat multe semne de intrebare. Din
aceasta analiza rezulta ca negrii si hispanicii care se pare ca au inlocuit irlandezii si
italienii cunoscuti "ca cei care creeaza probleme" sunt integrati in America pe
deplin in societate, desi ei ar trebui sa inceteze a contribuie la cresterea ratei
infractionalitatii, asa cum o fac inca in prezent.

Aceleasi rezultate s-ar putea eventual obtine in Anglia unde imigratia

crescandaeste un fenomen relativ recent, inceput acum aproximativ 40 de ani.

1.1 Tulburarile mentale si infractionalitatea.

 Orice judecata asupra tulburarilor mentale ridica intrebrea, "ce se intelege
prin minte?

(normalitate mintala). Este o problema pe care filosofii au dezbatut-o de secole.

Desi studierea bolilor psihice poate sa fie considerata neclara este in general
posibil sa se localizeze o cauza psihica. Totusi, mintea nu poate fi studiata in acest
fel. In ultima instanta diagnosticarea tulburarilor mentale este o testare subiectiva,
desi in zilele noastre in majoritatea tarilor se face pornind de la niste modele
medicale si legale stabilite. Aceasta nesiguranta conceptuala privind tulburarile
mintale a fost in parte responsabila pentru dezvoltarea miscarii "anti-psihiatrice",
condusa de Laing si Szasz.Acesti scriitori au incercat sa impinga dezbaterile de
examinare psihiatrica in zona controlului social si sa indeparteze pericolele
esentiale de atribuire a etichetei de "nebun". Scriitori ca Szasz au fost preocupati
de clasificarea starilor mentale particulare, cum ar fi: imbolnavirea pe baza careia
aceasta a implicat forme distincte a patologiei generale si a gasit forme de
tratament. Acesta este unul dintre motivele pentru care "tulburarea" este un termen
generic preferat in psihiatrie.

De secole, oamenii au asociat tulburarea mentala cu infractionalitatea si in

particular cu infractiunile violente. Aceasta viziune este inca sustinuta de mass-
media.

In 1993, Taylor a mentionat ca exista doua elemente esentiale: una indica ca

cei cu tulburari mintale sunt infatisati ca fiind aproape de doua ori mai violenti
decat cei sanatosi mintal, iar cel de-al doilea a aratat ca 86% din articolele din ziare
despre fosti pacienti cu tulburari mentale sunt bazate pe faptul ca ei au comis
infractiuni violente. Definitia legala acceptaa a tulburarii mintale e continuta in
Legea Sanatatii Mintale din 1983, lege care este divizata in doua parti generale:
prima furnizeaza masuri care au de-a face cu indivizii si persoanele cunoscute ca
suferind de tulburari mintale si care nu au fost condamnati si partea a doua, care
priveste masurile ce trebuiesc stabilite de un Tribunal penal in concordanta cu
individual ce a fost condamnat pentru o infractiune (alta decat crima, care are
drept pedeapsa condamnarea pe viata).

Exista o suprapunere intre deciziile stabilite de un Tribunal si care pot fi

luate in procesele civile sau penale, cum ar fi internarea intr-un spital. Exista
deasemenea apararea legala pentru acuzatiile penale, cum ar fi nebunia sau
diminuarea responsabilitatii, care daca vor avea success fie vor retrage, fie vor
reduce responsabilitatea pentru infractiune, (desi in mod paradoxal gasirea ca
"nevinovat pe motive e nebunie" poate inca conduce la o dispozitie medicala).
Aceste probleme sunt in afara scopului acestei carti, desi este important sa
notificam ca marea majoritate a infractorilor cu dereglari mentale sunt declarati
legal raspunzatori pentru infractiunile lor.
 Exista aici o relatie intre infractiune si dereglarea mentala? Cativa cunoscuti
criminologi, in mod special di Anglia, sustineau ca infractiunea insasi este un
simptom al dezordinii mentale. Problema cu aceasta evaluare este ca majoritatea
persoanelor comit infractiuni intr-un anumit moment din viata lor, de aici
desprinzandu-se ideea ca aproape majoritatea populatiei sufera de tulburari psihice.
In mod alternativ poate apare cazul in care unii infractori sufera de tulburari
mentale, chiar si cum sunt nondelicventii si aici nu este nici o relatie cauzala. Au
fost gasite probe ca persoanele deranjate mental se afla in mare risc de a fi arestate.
Intr-un studiu american, Teplin a remarcat 1382 de conflicte intre politie si
cetateni. Din 506 suspecti de infractiune, 30 au manifestat semene de tulburari
mentale si o proportie mai mare a acestora a fost mai semnificativa decat a altor
suspecti - 48% contra 28%. Infractiuniile de care ei erau suspectati ca le-au comis
nu erau in mod particular diferite de ale altor suspecti.O opozitie impotriva
arestarii bolnavilor mentali a fost indicata poate datorita lipsei unor dispozitii
alternative sau pentru ca ei au actionat fara respect fata de politisti (la
ceea ce Reiner se referee ca fiind "sfidarea fata de politest"). Totusi cercetarea
nu aevidentiat fatul ca persoanele bolnave mental sunt mai inclinate catre
comportametul criminal. Ar trebui totusi sa fie amintit faptul ca Anglia si multe
alte tari din zilele noastre permit oamenilor sa traiasca in comunitati, ale caror
tulburari mintale se manifesta la persoanele cu varsta mai mica de 40 de ani care au
fost internate in spital. Este de aceea surprinzator ca o astfel de trasatura
umana sa se manifeste mai proeminent in statisticile infractionalitatii.

1.2. Tulburarile mentale in Dreptul Penal.

Mai multe studii asupra "criminalilor cunoscuti" au fost bazate pe cercetarea

populatiei din inchisori. In 1984, Coid a putut identifica numai doua studii despre
esantioanele din tribunale , ambele din America si care au durat pana in 1940. Ele
au indicat rate relative scazute ale tulburarilor, desi criteriile adoptate au fost
limitate considerabil in comparatie cu cele folosite in zilele noastre.

Multi infractori cu tulburari mentale sunt scosi in afara sistemului juridic

penal intr-o etapa incipienta. Desi cifrele diferitelor studii variaza, este mai mult
decat clar ca problemele psihologice sunt commune populatiei inchisorii.

In 1991 Gunn si altii au studiat pe un esantion aleator de barbate prizonieri

de 5% , condamnati in Anglia, studio care a durat 6 luni sau mai mult.

Ei au descoperit ca 37% dintre acestia sufereau de un fel de tulburare

psihica, desi acest termen a fost definit intr-o maniera foarte larga. De la aceasta
cifra, 2% erau descrisi ca psihotici. Aceasta cercetare a fost o reluare a unui proiect
anterior in care au gasit un procentaj similar: 31% si respective 2%. S-a estimate ca
cca. 14% din populatia generala isi consulta doctorii asupra problemelor psihice.
 Studiul din 1991 a scos la iveala un mare procentaj de abuzuri de droguri si
alcool, iar statutul conditiilor privind tulburarile mentale este controversat in
psihiatrie.

Pe de alta parte, intr-un studiu despre femei si barbati condamnati pe viata

din azilele si inchisorile din Anglia, Pamela Taylor a descoperit ca pana la 10%
erau psihotici, majoritatea dintre ei suferind de schizofrenie. Teplin a sustinut ca
studiile au indicat un nivel crescut al bolilor mentale la populatia inchisorii cuprins
intre 4 si 12%.

III. DEFINITIA LEGALA

Termenului "tulburare mentala" i s-a dat o definitie legala in "Actul de

Sanatate Mentala" din 1983. Tulburarea mentala este clasificata in patru categorii:
maladie (boala) mintala; stoparea sau dezvoltarea incompleta a mintii; tulburarea
psihopata si alte tulburari sau invaliditati ale mintii. "Boala mentala" nu este
definita in Act. Termenul acopera diagnostice ca psihoze ( de exemplu,
schizofrenia), stari de anxietate, tulburari afective ( ca depresia) si isteria. Psihoza
poate fi definita ca fiind o tulburare mentala grava care cauzeaza o rupere
considerabila de functionarea practica, starea si procesul de gandire ale persoanei
sunt afectate.Cea mai intalnita forma de tulburare mentala parea fi schizofrenia,
urmata de depresie.

1. BOALA MENTALA

Schizofrenia- aceasta boala este semnalata in general de una sau mai multe (
dar nu toate) tulburari. Poate exista o dificultate in a asocial diferite ganduri.
Pot aparea halucinatii (auditive), individual poate incerca ( simti) manifestari
emotionale puternice si necorespunzatoare, ca sentimental de satisfactie (
amuzament) fata de problemele altuia. Pot exista tulburari motorii precum ticuri
sau expresii faciale ciudate. Cauza schizofreniei este neclara, desi se crede din
ce in ce mai mult ca este o combinatie a factorilor genetici, biochimici si
sociali. Exista niste dovezi care atesta legatura dintre schizofrenie si
infractiune. Taylor a descoperit in 1986 un numar mare de schizofrenici printre
prizonierii condamnati pe viata. Green a descoprit in 1981 ca trei sferturi dintre
58 de oameni cu tulburari mentale care si-au ucismamele sufereau de
schizofrenie. Poate fi o legatura intre schizophrenia paranoica
si violenta in cazul in care victima este obiectul deziluziei schizofrenicului. S-a
sugerat ca Peter Sutchiffe, supranumit " violatorul din Yorkshire" ar fi putut
suferi de schizophrenia paranoica. Lindquist si Allbeck au initiat in 1990 un
studiu asupra nivelelor de infractionalitate pe 644 de pacienti schizofrenici, care
fusesera eliberati din spitalul Swiedish 1971. rata infractionalitatii printer
pacientii barbati era aproape identica cu cea a populatiei; rata infractionalitatii
pentru pacientii femei era mai ridicata, dar numarul lor era prea scazut pentru a
trage o concluzie corecta. Desi majoritatea infractiunilor se bazau pe incalcarea
 proprietatilor ( non violente), rata pentru infractiunile violente a fost de patru
ori mai mare fata de cea a populatiei.Totusi, violenta a fost folosita pentru
atentate minore si nu s-au inregistrat omoruri.Taylor a fost de accord in 1993 cu
punctual de vedere care spune ca este putin probabil ca psihopatii sa comita
atacuri violente grave. Appleby si altii au descopeit in 1999 ca numai 4% din
crimele comise in Anglia si Tara Galilor din aprilie 1996 pana in noiembrie
1997, au fost comise de catre persoane care suferisera de schizophrenie.

Un studiu australian arata ca rata in crestere a infractionalitatii in randul

schizofrenicilor tinea pasul cu schimbarile din tipologiile infractionale din
cadrul comunitatii. Se pare totusi ca publicul este inca sceptic. Angermeyer si
Matschinger (1996) au descoperit ca exista o crestere pronuntata a dorintei
sociale de distantare fata de bolnavii mentali, in urma publicitatii acordate
atacurilor violente comise de cei schizofrenici impotriva oamenilor politici
din Germania.

Se pare ca cele mai dure forme de violenta sovarsite de catre schizofrenici

sunt in general indreptate catre ei insisi prin automutilare sau catre membri
familiilor lor sau prietenilor lor. Atacurile planificate de violenta presupun o
capacitate de calcul ( gandire) care nu este intalnita in mod obisnuit la pacientii
pshopati, iar cele de violenta se produc din cauza deziluziilor, in mod deosebit
cele care au drept cauza gelozia extrema sau infideitatea. Incidentele violente
printre pacientii internati la psihiatrie sunt adesaea dezaprobate la nivelul
mental al agresorilor, dar exista dovada care demonstreaza ca majoritatea
acestor evenimente rezulta din argumentele de zi cu zi care apar in mod obisnuit
in randul populatiilor institutionalizate.

Alte cercetari au aratat ca este dificil sa ignori factorii suplimentari. In urma

unui studio efectuat pe 121 de infractori psihopati, Taylor( 1985), a ajuns la
conclizia ca aprox. 20% dintre acestia au comis infractiunea in mod clar ca
rezultat direct al bolii lor si ca ceilalti 26% ar putea face deasemena acest lucru.
Totusi, daca factorii sociali ( lipsa unui camin ) ar fi luati in considerre cifra s-ar
ridica la peste 80%. S-a descoperit ca schizofrenicii dintr-un numar de tineri
adulti din Nouua Zeelanda erau mai dispusi sa se manifeste violent daca ar fi
fost si consumatori de alcool si marijuana.

2. DEPRESIA

Multe persoane se descriu ca fiind deprimati in anumite momente din

viata lor, dar in forme mai grave depresia poate fi diagnosticata ca o boala
mentala. Exista doua forme de baza: depresia majora si tulburarea bipolara
care esteadesea numita stare "manico- depresiva". Depresia
majora este asociata cu sentimente de nefericire si vinovatie, probleme cu
apetitul si somnul si ganduri de sinucidere. Tulburarea bipolara implica o
fluctuare intre perioadele " maniace" care sunt caracterizarte prin nivele
 ridicate de activitate si puncte de vedere exagerate in ceea ce priveste
importanta de sine si perioade de depresie. Depresia majora este cea mai
comuna, se estimeaza ca intre 8 si 11% dintre barbati si intre 18 si 23%
dintre femei pot fi deprimate clinic cel putin o data in viata.

Exista probleme specifice in conectarea depresiei cu infractiunea din

moment ceexista o posibilitate distincta ca depresia sa rezulte din
consecintele infractionalitatii sau din convingere. Exista de
asemenea, situatia indivizilordeprimati care isi ucid familia inainte de a se
sinucide. ( West 1965) a descoperit ca aproape o treime dintre cele 78 de
cazuri de crima urmate de sinucidere au fost deprimati in momentul
comiterii asaltului. Aceasta este o constatare interesanta, caci se pare ca in
spital, pacientii depresivi nu dau mai multe semene de violenta decat
membri populatiei intregi ( Felman 1993). Astfel de incidente sunt probabil
agravate de conditiile sociale. Depresia maniaca nu se faceremarcata in ceea
ce priveste infractiunea, desi un studiu facut de Gunderson in 1984 a aratat
ca ar putea fi, statistic vorbind, foarte bine reprezentata printe piromani.

3. TULBURARI NEUROLOGICE

Desi exista un punct de vedere diferit printe psihologi referitor la

faptul ca tulburarile neurologice ar trebui sau nu sa fie clasificate ca forme
mai putin severe a psihozei sau ca tulburare, exista un consens general
privind dovezile minore ale oricarei legaturi intre tulburarile neurologice si
infractiune. Anumite forme extreme ale tulburarii obsesiv- compulsive pot
conduce la cleptomanie- dorinta impulsiva si irezistibila de a fura.
Clasificarea tulburarilor neurologice este foarte important pentru ca
descrierea ei ca fiind o boala mentala poate eticheta majoritatea populatiei ca
bolnava ( tulburata mental).

4. HANDICAPUL MENTAL

Urmand psihozele si starile de anxietate urmatoarea categorie de

tulburare mentala la care se face referire etse Actul de Sanatate Mentala din
1983 este " oprirea sau dezvoltarea incompleta a mintii" care include
afectiunea mentala si afectiunea mentala severa. Acestea , la randul lor,
include o afectiune a inteligentei si a functionarii comportamentului social,
asociata cu un comportament agresiv sau iresponsabil din partea persoanei in
cauza. Persoanele care se incadreaza in aceste categorii se numesc retardati
sau handicapati mentali. Aceasta este o stare de durata, spre deosebire de
boala mentala care se manifesta prin tulburari periodice a ceea ce pare a fi
un comportament mental normal. Nivelul handicapului este de obicei
masurat in scopuri clinice printr-un test de stabilire a coeficinetului de
inteligenta, test care dateaza din 1908 si care este inca subiectul unei
contoverse.
 Intr-un studiu despre prizonierii retinuti preventiv in inchisoarea
Durhum in 1996 Birmingham si altii au descoperit ca 26% sufereau de una
sau mai multe frecvente tulburari mentale, exceptand abuzul de substante.
Din acest total 4% au fost diagnosticati ca fiind psihotici. In 1996 Brake si
altii au studiat prizonierii retinuti preventive in 13 inchisori pentru adulti si
trei institutii de infractori dinAnglia. Acest esantion a reprezentat 9,4% din
barbatii care nu erau condamnati. Desi a existat o rata crescuta a celor care
au refuzat sa coopereze, cercetatorii au descoperit ca 63% sufereau de o
forma de tulburare psihica incluzand abuzul de substante. Evaluarea clinica
a aratat ca 63% dintre barbatii retinuti preventive au avut o personalitate
antisociala si 14% dintre femeile prizoniere erau psihotice.

Cu toate acestea asemenea descoperiri nu au furnizat o dovada

conclusiva a legaturii dintre tulburarea mentala si infractiuni. Alte explicatii
sunt posibile: infractorii cu tulburari mentale pot fi chiar inepti in
infractionalitatea lor si de aceea sunt mai probabil prinsi; politia poate avea o
mare inclinatie in arestarea unor astfel de oameni, asa cum ea considera ca o
condamnare a lor poate fi cea mai buna garantie a obtinerii tratamentului lor.

Conditiile din inchisoare ar putea fi cauzele subsecvente ale

dezvoltarii tulburarilor mentale ale infractorului.

COMPORTAMENTUL INFRACTIONAL AL POPULATIEI CU

TULBURARI MENTALE.

O posibilitate alternativa de a investiga legatura dintre infractiune si

tulburarea mintala este sa vezi rata infractionalitatii pacientilor
psihiatrici. Intr-un studiu realizat de Brenan asupra unui esantion danez, s-a
descoperit ca cei care sufera de tulburari mentale sunt mai predispusi la
arestari prin violenta.

Un numar de studii a aratat ca sansa acestor infractori de a fi externati

din spital depinde in mod semnificativ de dosarul cu antecedentele pentru
care a fost internat. In cele 19 luni care au urmat scoaterii de sub detentie a
pacientilor, Steadman a descoperit ca aceia a caror rata de arestare dupa
eliberare erau mai crescute decat a populatiei in general a avut o istorie
semnificativa in arestarile timpurii. In contrast, acei pacienti care nu au fost
arestati anterior au avut rate mai scazute dupa eliberare decat populatia in
general. Autorii au concluzionat ca agresarea pacientilor
psihiatrici este legata mai mult de factorii care servesc in general la predictia
unei infractiuni, cum ar fi: varsta, sexul, etnia si clasa decat orice forma de
tulburare mentala. Totusi este neclar in ce masura indivizii au fost afectati
inca de conditiile de eliberare inainte de termen. In 1989, Koch si Adamsau
descoperit ca agresarile anterioare asupra prizonierilor cu tulburari mentale
se intamplau pe timpul cand acesti sufereau de tulburari psihice serioase.
Atentia a fost concentrate pe relatia dintre tulburarea mentala si infractiunea
violenta si relative putinele cercetari s-au axat pe studiul altor tipuri de
infractiuni.

In 1967, Rappeport si Lassen au descoperit ca nivelele pentru

infractiunile nonviolente erau similare intre cei cu tulburari si cei
fara. Printre minoritatea infractorilor cu infractiuni mentale, condamnati
pentru furturi din magazine, erau in majoritate a celor depresivi.

Taylor si Gunn au descoperit ca peste 60% dintre infractorii retinuti

preventiv, fie acuzati sau condamnati pentru incendieri sau infractiuni
soldate cu pagube materiale, au aratat simptomele unor dereglari mentale, iar
in jumatate din cazuri, psihozele au fost evidentiate. Relatia dintre tulburarea
mentala si periculozitate a fost promovata in sec. XIX de psihiatrii
pentru a aface o legatura cu infractiunile grave pentru care infractorii nu au
gasit un motiv evident.

Desi studiul psihiatriei s-a schimbat dramatic de-a lungul secolului,

exista in continuare un punct de vedere comun al publicului, cum ca cei cu
tulburari mintale sunt inclinati in mod specific spre acte de violenta.
In ce masura pot dovezile sa sustina asemenea idei?

Statistici ale infractionalitatii arat ca aprox. 1/5 din oamenii gasiti ca a

comis crime in Anglia si Scotia, au pledat cu success pentru diminuarea
responsabilitatii si pentru condamnarea pentru omucidere.

Totusi acesta este un indicator care nu prezinta incredere la criminalii

cu tulburari mentale, asa cum exista multi factori care pot sustine o astfel de
constatare. Apararea legala pentru nebunie datand din 1984 e cu greu
utilizata si se refera la relatia tulburarii mentale cu conceptele moderne. Intr-
un studiu al prizonierilor retinuti preventiv, fie judecati sau condamnati
pentru infractiunea de omor, in 1984 Taylor si Gunn au descoperit ca 9,3%
aveau simptome de schizofrenie, 1,9 sunt afectati psihic si 26% sufereau de
tulburari mixte. Aceasta descoperire a fost asemanatoare cu cea a lui Hafner
si Bokers intr-o cercetare germana din 1982, acestia au arata ca
schizophrenia este o frma de tulburare mentala aflata in legatura cu violenta,
desi ar trebui subliniat inca ca se manifesta la un procent foarte mic - 0,05%
din schizofrenici. Exista de asemenea probe ca oamenii considerati siferinzi
de tulburari psihice sunt inclinati catre violenta. Problema principala cu
aceasta constatare este clasificarea insasi a psihopatiei: este o definitie
circulara care se bazeaza intr-o mare masura pe o tendinta de izbucniri
violente.

In 1985 Black si Spinks au descoperit ca psihopatii sunt

inclinati sa comita infractiuni mai violente dupa eliberarea lor fata de cei
diagnosticati ca bolnavi mentali, dar aceasta asociere a disparut total, cand
infractiunile anterioare au fost luate in calcul.

Alte cercetari au evidentiat o rata crescuta a recidivismului la

majoritatea infractiunilor produse de psihopati decat de nonpsihopati. Sunt
rezultate ale cercetarilor ca tulburarile accentuate posttraumatice pot duce la
violenta.

Solursh a studiat un lot de 100 de veterani ai razboiului din Vietnam

ce sufereau de PSTD, a descoperit ca 94% dintre subiecti sufereau de asa
numita dependentade lupta, la care cosmarurile si strafulgerarile unor
amintiri traite la maxim pot alterna cu perioade de depresii severe. Desi a
iesit la iveala ca 97% dintre acestia au fost clasificati ca impulsive si iritabili
si 81%angajati in activitati de lupta cum ar fi folosirea armelor si
vanatoarea, nu s-au inregistrat cazuri in care vreunul dintre veterani, mai
tarziu, sa comita infractiuni care sa implice violenta.

Collin si Bailey in 1990 au descoperit o relatie intre PSTD si

infractiunile violente, fara legatura cu conflictele armate, pe un lot de
prizonieri de 1140 de barbati, 2,3% din acest grup care s-au incadrat
conditiilor testului PTSD au fost cel mai probabil arestati sau inchisi pentru
producerea unor infractiuni cu violenta si in majoritatea cazurilor existau
probe ca respectivele actiuni precedau infractiunile.

Cu toate acestea ramane cazul ca la o analiza a ambelor tulburari

mentale si rata infractionalitatii la persoanele cu afectiuni psihice este greu
de a stabili o relatie directa intre tulburarea mentala si infractiune. Sunt si
cateva exceptii. Schizofrenia este psihoza cel mai ades aociata cu violenta
desi numarul actual de persoane implicate este foarte mic si este o legatura
stabilita cu psihopatia, desi pare ca este inclusa in definitia tulburarii
mentale. Indivizii care au un coeficient de inteligenta aproape de limita
inferioara pot avea afectiuni din deteriorari aparute din circumstante legate
de familie (incluzand factorii genetici) sau de la un numar de influente ale
mediului cum ar fi mediile scolare neadecvate. Ei pot de obicei functiona
destul de bine pentru a se sustine. Pe de alta parte cei care au IQ-ul foarte
mic ( sub 50)vor avea nevoie de o asistenta depinzand de nivelul lor de
deteriorare. In cazul lor in general este posibil sa se identifice o cauza
particulara a deteriorarii: ei au avut probleme la nastere, ar putea avea o
anormalitate cum ar fi Sindromul Down, ar fi putu fi raniti la cap, ar fi putut
suferi de o boala severa in copilarie.

Cu privire la nivelele de infractionalitate a indivizilor cu handicap

mental, probele sugereaza ca ei comit infractiuni de acelasi fel altor
persoane, cu exceptia agresarilor sexuale care apar mult mai frecvent. In
1971, Tut a descoperit aceasta pe un esantion de indivizi spitalizati cu
handicapuri mentale , indivizi dintre care 16 % au fost condamnati pentru
agresiuni sexuale anterioare recunoasterii faptelor. In 1981, Robertson a
studiat infractionalitatea ulterioara a 300 de infractori handicapati
mental ce au primit o internare in spital si au fost in cele din urma eliberatiin
comunitate. Aproximativ 12% au fost mai tarziu condamnati pentru
agresiuni ce au implicat agresiunea sexuala si 1% pentru violuri.Robertson
, de asemenea a comparat subiectii cu un grup de barbati infractori bolnavi
mental. Infractorii handicapati erau mult mai tineri, putin probabil sa fi fost
casatoriti si au avut mai putine internari in institutii specializate decat
infractorii bolnavi mental.

Desi bolnavii mental au avut mai multe aparitii la tribunal si au

petrecut mai mult timp in inchisoare, handicapatii au primit prima
condamnare la o varsta mai mica si au comis mult mai multe infractiuni ca
minori. Nivelul hotilor era similar in ambele esantioane, dar cei bolnavi
mental au comis mult mai multe infractiuni violente. Robertson a
concluzionat ca spre deosebire de incidenta marita a agresiunilor sexuale
modelul agresivitatii handicapatilor mental era similar cu cel al
infractionalitatii generale a populatiei. Pe de alta parte, cei bolnavi mental,
rareori au comis infractiuni ca minori si de obicei au comis infractiuni in
perioadele imediat urmatoare a manifestarii severe a bolii.

Exista motivatii puternice ca handicapatii mental sa fie mai

incriminati decat alte persoane. Toti incalca legea la un moment dat dar
handicapatii mental o vor face mai putin eficient si mai vizibil. Este mai
probabil ca ei sa fie manipulati de de indivizi mai calculati si intr- adevatr ei
nu pot contientiza ca ceea ce fac este gresit. Stangacia lor poate avea ca
urmare in apropierea de ceilalti o interpretare gresita ca fiind ostila si aceasta
poate explica rata crescuta a condamnarilor pentru infractiunile ce implica
indecenta sexuala.

5.TULBURARI PSIHOPATICE

Conceptul de psihopatie este unul dintre cele mai problematice notiuni

in domeniul psihiatriei moderne. Notiunea care literar se traduce prin o
persoana cu probleme psihologice a fost prima data utilizata intr-un tratat de
psihiatrie austriaca din 1845 si a fost ulterior preluata de psihiatrii germani.
Ulterior a fost adoptata in Anglia si America , dar utilizarea originala
din Germania pare sa fie gresit inteleasa. In Anglia, notiunea este asociata cu
conceptul de dementa si a fost recunoscut statuar ca o categorie a
imbecilitatii cuprinsa in Legea Deficientelor Mentale din 1913. Aceasta a a
fost inlocuita de categoria tulburare psihica in Legea Sanatatii Mentale din
1959 care era asemanatoare definitiei continute in Legea Sanatatii Mentale
din 1983. Desi aceasta notiune suparatoare se aplica inca in Anglia, psihiatrii
americani sunt mai circumspecti si notiunea esteacum folosita cu scopul de
de a fi schimbata cu termenul de sociopatie in SUA. Intr-adevar Asociatia
Americana Psihiatrica de Diagnostic si Manualul de Statistica
care este probabil cea mai valabila clasificare a tulburarilor mentale nu
include termenul de psihopat si in locul acestuia foloseste o categoria mai
larga numita tulburare a personalitatii anti sociale. Psihopatia nu este ajutata
de imaginile spectaculoase si adesea inexacte pe care notiunea vine sa le
transmita publicului ca rezultat al folosirii sale de media si in filme.
Conform lui Rafter, care a declarat ca psihopatii este doar o metafora pentru
cei care nu sunt ca noi. In 1975, unraport al Comitetului Ingrijitorilor
Infractotilor Bolnavi Mentali au recomandat ca termenul sa fie scos din
terminologia legala si cea de diagnosticare. Comitetul, de asemenea a
preferat expresia tulburare a personalitatii care trebuie urmata de o descriere
a principaleleor caracterisrtici a tulburarii care afecteaza un individ. Cu toate
acestea nu a fost inclus in Legea Sanatatii mentale din 1983 care
furnizezeaza definitia oficiala a tulburarilor psihopatice ca fiind o tulburare
persistenta sau o disfunctionalitate a mintii, chiar daca include sau nu
alterarea serioasa a inteligentei care rezulta in agresivitatea anormala sau a
comportamntului iresponsabil. Aceasta categorisire acopera un sfert dintre
numarul pacientilor internati in Anglia in spitale de maxima securitate.

Definitia tulburarii psihopatice este cu greu satisfacatoare. Ca efect

comportamntul psihopatic este un comportament infractional. De a lungul
anilor, variati cercetatori au incercat sa identifice caracterisitcile tipice ale
psihopatului. Acesta pare sa fie acceptat pe o scara larga si este compus din
sase elemente cheie descris de Clekeley: lipsa vinovatiei si a remuscarii;
incapacitatea de a invata din experienta; incapacitatea de a obtine gratificatii;
incapacitatea de a forma legaturi emotionale de durata; constanta cautare a
stimularii si un sarm superficial. Este inabilitatea psihopatilor de a avea
incredere in oameni ceea ce ii face nepotriviti pentru psihanaliza si
psihoterapie, caracterul lor intermitent care ii face dificili de a fi tratati in
spitale conventionale. Hare a furnizat o metoda diversificata a psihopatului
care include indicatori cum ar fi: sarm superficial; ungrandiose simt al
propriei valori; inclinatie catre plictiseala; minciuni patologice; lipsa puterii
de a crea planuri pe termen lung si impulsivitatea.

Metoda sugereaza de asemena ca psihopatii produc o multitudine de

agresiuni, o perceptie contrara fata de public ce identifica psihopatia cu
violenta severa. Unghid operational a fost furnizat de SMSS si HOME
OFFICE in 1986.

Opinia comuna este ca tulburarea psihopatica nu este o descriere a

unei singure tulburari clinice, dar o etichetare convenabila pentru a descrie o
severa tulburare a personalitatii ce poate aparea intr-o varietate de probleme
de comportament de atitudine emotionala si interpersonala. Problema
esentiala estealterarea in capacitatea de relationare cu alte persoane de a tine
seama de sentimentele lor si de a actiona cu siguranta si usurinta.

Avand o definitie de lucru cercetatorii au continuat sa investigheze

posibilele cauze ale psihopatiei. In capitolul anterior s-a aratat ca exista
unele probe in adoptia si studierea gemenilor la care psihopatia poate fi
genetic transmisa.

Teoria psihanalitica vede psihopatia ca reprezentand problema in

dezvoltarea supereului. Fenichel a pretins ca forma extrema este "psihopatia
narcisista" care nu are superego si care este capabila sa actioneze fara
consideratii din partea celorlalti, de aceea majoritatea psihopatilor au un
superego ineficient si incomplet. Influentele familiale si problemele
comportamnetale ale copilariei timpurii au reprezentat factori semnificativi
in acest sens. Istoria tipicaeste aceea a unui camin fara afectiune si a
influentelor variabile ale mediului. In completarea dezvoltarii insuficiente a
supereului vine fermitatea complexului Oedip, care implica copilul care
vine sa se identifice cu parintele de acelas sex, dar care va fi incompleta.
Aceasta explica de ce psihopatii nu se simt vinovati pentru comportamentul
lor agresiv si sunt capabili sa manipuleze alte persoane netinand seama de
sentimentele acestora.

McCord si McCord au sugerat de asemenea ca lipsa afectiunii

parentale poate fi relevanta, iar un studiu dezvoltat de Robins in 1966 a
aratat ca istoria absentei minciunii si trimiterea timpurie a copilului la o
institutie clinica au fost descoperite in comportamnetele psihopatice
ulterioare. Din pacate, acesti factori sunt relationati cu o clasa intrega de
tulburari de comportament, mai tarziu, in viata, asa ca ei nu pot furniza prea
multe informatii despre orice caracteristica distinctive a psihopatiei.

Hare si altii au descoperit ca psihopatii comit mult mai putine

agresiuni dupa varsta de 40 de ani. Cercetatorii condusi de Widom in 1976,
au descoperit ca modul in care psihopatii reactioneaza in anumite situatii
este in mod particulardependent de modul cum sunt perceputi ceilalti
"participanti". Stabilirea unei sarcini de a indeplini un rol in spital, formand
perechi de psihopati, au actionat similar cu perechile de ingrijitori. Totusi,
cand un psihopat a facut pereche cu o persoana considerate normala, nivelul
de cooperare s-a diminuat. Howels aargumentat ca psihopatii presupun ca
orice persoana cu care ei au de-a face are opinie diferita despre ei si acestia
in loc sa astepte sa inteleaga o anumita situatie recurg mai intai la
violenta. Probe suplimentare pot fi gasite in studiile despre investigarea
psihologica a caracteristicilor psihopatilor. Acolo apar ca
fiind clarediferentele bazate pe testele despre functionarea autonoma a
sistemului nervos.
 In 1978, Hare a descoperit ca psihopatii, atunci cand se odihnesc au
nivelul reactivitatii electrodermale foarte scazute, dar atunci cand acestia se
afla sub stres au un nivel crescut al reactivitatii cardiace. O asociare intre
afectarea creierului si personalitatea antisociala sau tulburarea psihica au
fost recent discutatea, in anul 2000, de catre Raine si altii. Indiferent
care este cauza, aceasta incapacitate de a invata din experienta si totodata
vederea consecintelor comportamentului antisocial este acceptat in mare
parte ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale unei conditii
psihopatice. Unii cercetatori au testat acest lucru prin ceea ce se numeste
"evitarea pasiva a invatarii". In acest proces, subiectul invata sa raspunda la
anumite indicatii pentru a evita producerea unei consecinte neplacute, care
in experimentele de laborator este de obicei un soc electric. Psihopaticii
actioneaza in mod gresit, nu se descurca la astfel de teste; ei sunt de obicei
aflati la un nivel scazut al cresterii autonome a sistemului nervos (Chesmo si
Kilmann - 1975).

Totusi, cand o consecinta neplacuta a fost o pedeapsa privind

amenintarea financiara, psihopatii actioneaza mai bine decat grupul de
control.

Poate fi acesta elemental de cunoastere al acestei consecinte care

furnizeaza diferite feluri de stimuli: poate psihopatii nu raspund la pedepsele
pe care ei le parcep ca fiind lipsite de sens. Pe de alta parte, odata invatata
sarcina, experimentele devin mai complicate, psihopatii in mod consecvent
actioneaza mult mai rau decat grupul de control, chiar daca aici este implicat
si un element financiar. In 1987 Newman si altii au condus un experiment in
care banii puteau fi insusiti sau pierduti. Indiferent ca grupul de control era
capabili sa le altereze capacitatea de a-si da seama de posibilitatea pierderii,
psihopatii au gasit sarcina mult prea complicate si au pierdut in mod
constant. Dificultatile in invatare experimentate de psihopati nu sunt
neaparat rezultatul factorilor psihologici; ele pot fi o consecinta a unei slabe
socializari in copilarie. Psihopatii pot refuza sarespecte legile, practice in
orice moment. Asistentele medicale din spitale adesea considera psihopatii
ca fiind din ce in ce o amenintare si cei mai neascultatori in comparative cu
orice alt grup de pacienti.

CONCLUZIE.

Desi exista dovezi clare ca anumite forme de tulburari psihice sunt associate
cu infractionalitatea, nu este sub nici un fel sigur ca in multe dintre cazuri
infractiunea s-a produs ca rezultat al tulburarii psihice. De exemplu, tulburarea
mentala poate sa fi fost asociata cu problemele sociale, ele insele facilitand
infractiunea. Chia atunci cand parea a se fi stabilit o legatura cauzala, tulburarea
mentala poate sa se fi dezvoltat ca rezultat al factorilor de mediu, precum o
socializare slaba in copilaria timpurie, mai degraba decat printr-o cauza organica.
 Locuitorii pe termen lung ai institutiilor de custodie pot deveni bolnavi din
punct de vedere mental ca rezultat al internarii lor.

Implicarea legilor in definirea legala si a pedepsei tulburarii psihice a fost

deasemenea controversata. Legea, din necesitate, cere definitii si categorisiri
precise, dar pentru a avea o semnificatie practica pentru psihiatrii, prevederile
undamentale asupra Legii Sanatatii Mentale au fost incadrate in enunturi vagi si
tautologice, care nu pot satisface practicienii din nici o disciplina.

Legea reflecta aversiunea societatii de a permite infractorilor sa evite

consecintele actelor lor pe motive de tulburare psihica, pe care maloritatea
oamenilor nu o inteleg si o suspecteaza ca ar fi falsa.

Principalele schimbari prevazute in Legea Sanatatii Mentale din 1983, fata

de cea predecesoare ei, din 1959, a avut ca efect intarirea controlului tribunalelor
asupra tulburarilor mentale, in baza evaluarilor psihiatrice.

Cu toate acestea, este evidentiata clar o cauza organica a comportamentului

social. Este dificil de apreciat inutilitatea considerarii a unui astfel de
comportament ca infractiune. In cazurile extreme, poate exista o aparare legala sau
cel mai probabil o internare in spital, decat o acuzare. In 1998 Steadman si altii, au
concluzionat ca riscul unor atacuri din partea unor indivizi recent externati in
comunitate din cadrul unor spitale psihiatrice, este extrem de scazut. Totusi a fost
exprimata grija in legatura cu cresterea numarului persoanelor cu tulburari psihice
care datorita pierderii protectiei spitalelor, primesc un tratament individual redus
sau chiar deloc. Strazile din majoritatea marilor orase cuprind un numar crescut de
asemenea indivizi,cucomportamente deseori bizare, dar comitand rar mai mult
decat infractiuni publice minore.

Intrebari importante se ridica asupra modului cel mai eficient de a-i trata pe
acesti indivizi, dar aceasta discutie se afla in afara scopului acestei carti. La nivel
individual (micro) de explicatie, tulburarile mentale sunt fara indoiala, baza
anumitor infractiuni. Totusi, daca privim la nivel societal (macro), explicatia
de ce un numar mare de persoane comit infractiuni de un anumit tip, tulburarile
mentale cu greu pot furniza raspunsul.

Asa cum Hadkins a spus despre America (dar ar fi putut spune si

despreAnglia): "luand in considerare numarul crescut de infractiuni, infractiunile
celor cu tulburari psihiatrice majore si handicapuri intelectuale, par insignifiante
prin comparatie.