Handout curs 2: Argumentarea ca practică discursivă - elemente de pragmatică

Obs: pragmatica lingvistică - a nu se confunda cu filosofia pragmatistă americană;

I. Precizări contextual-istorice: teoria actelor de vorbire vine ca un răspuns la succesul
verifuncţionalismului (Russell, Wittgenstein1, Tarski): a cunoaște sensul unui enunț înseamnă a ști în
ce condiții enunțul e adevărat (Ex. Știu sensul enunțului “Zăpada este albă” dacă știu în condiții
enunțul “Zăpada este albă” este adevărat - adică dacă știu că zăpada este albă; vezi teoria adevărului
corespondență – adaequatio rei et intellectus); dar cum multe enunțuri nu sunt adevărate sau false
(ex. “Închide geamul!”), o teorie verifuncţionalistă a sensului exclude ca fiind lipsite de sens multe
din enunțurile care fac parte din vorbirea de zi cu zi.
J.L. Austin (1911 - 1960) – lingvist şi filosof al limbajului, discută actele de vorbire ca replică la
teoria verifuncţionalistă a sensului (1955: How to do things with words). El este interesat de diferența
dintre constatative (“Afară plouă”) şi perfomative (“Jur să spun adevărul şi numai adevărul”). El va
ajunge la concluzia că orice folosire a limbii este performativă (“Afară plouă” în formă explicită este
[Susțin / te informez / te avertizez că] “Afară plouă”)

Forma standard a teoriei este dată de John Searle (1932 - ), într-o serie de cărți și articole, începând
cu Speech Acts: an essay in the philosophy of language (1969).

II. Precizări terminologice: în engleză este folosit termenul speech acts. De aceea, vom spune, în
română acte de vorbire. Via limba franceză, se mai folosește în română și termenul acte de limbaj (fr.
actes de langage) – incorect, sau act discursiv (fr. actes de discours) - mai corect.
DEF: Actul de vorbire: act performat prin utilizarea limbii în situații concrete de comunicare.

III. Actele de vorbire: implică trei acte (niveluri, dimensiuni) specifice

Actul locuționar: conținutul propriu-zis al rostirii (conținut propozițional) – vizează semnificația a
ceea ce este rostit și nu depinde de contextul comunicațional;
Actul ilocuționar: actul realizat prin rostirea unor cuvinte – dă seama de intențiile
comunicative şi acţionale ale locutorului (forța convențională - desemnează intenția cu care se
performează actul locuționar);

Actul perlocuţionar: actul constituit de efectele pe care le produce enunțul asupra interlocutorului.
Eficienţa sau ineficienţa actelor perlocuţionare se evaluează în funcţie de relaţia dintre efectul real
produs asupra receptorului şi efectul scontat de emiţător. Ex: „a vorbi unui social-democrat despre
egalitate de drepturi nu face decât să îl irite”. Putem evalua eficacitatea perlocuţionară a unui enunţ
doar post factum, dar orice rostire vizează în acelaşi timp şi o dimensiune perlocuţionară. Actele
perlocuţionare, pot fi deci, eficiente sau ineficiente. Putem identifica actele perlocuţionare prin
verbele din seria: a irita, a convinge, a asigura, a supăra, a persuada, a flata, a consola, a satisface, a
tachina etc.

Ex. Maria mi-a spus acum trei zile: Promit să vin la timp joi dimineaţă, la curs.
Locuţionar: Maria a rostit nişte cuvinte cu un anumit sens despre programul ei de joi dimineaţă;
Ilocuţionar: Maria a făcut o promisiune (un gen aparte de activitate verbală);
Perlocuţionar: Maria îmi dă motive să cred [mă asigură] că mă pot baza pe ea (că nu va întrerupe
cursul);

Pe scurt: actul locuţionar descrie, actul ilocuţionar performează, actul perlocuţionar solicită un
răspuns. Aceste trei lucruri se întâmplă concomitent, prin rostire, iar cele trei niveluri le distingem
doar analitic (analizând vorbirea și separând pe niveluri).
 IV. Tipologia actelor ilocuţionare (Searle, 1976):
Nr. Tip de acte Definiţie
Crt. ilocuţionare
1 Asertive Acte prin care vorbitorul
(reprezentative comunică cum stau lucrurile
constatative) într-o privință anume; (indiciu:
pot fi judecate în termeni de
adevărat - fals);
2 Comisive Acte prin care vorbitorul se
angajează faţă de realizarea
unei acţiuni;
(indiciu: pot fi judecate în
termeni de (ne) sinceritate a
intenţiei);
3 Directive Acte prin care vorbitorul vrea
să-l facă pe interlocutor să
realizeze o acţiune;
(indiciu: dorinţă autentică sau
nu);
4 Declarative Acte specializate prin care
vorbitorul realizează o stare de
fapt (indiciu: presupune de
regulă o instituţie extra-
lingvistică);
5 Expresive Acte prin care se exprimă
atitudinea vorbitorului faţă de
starea de lucruri specificată de
conținutul propozițional
(Indiciu: adevărul propoziției
exprimate este presupus);
Direcție de adecvare Acte specifice Exemple concrete
(eng. direction of fit)
Direcție de adecvare Aserţiuni, Subsemnatul, prin prezenta vă aduc la
de la cuvinte la lume supoziţii, cunoştinţă că …;
(eng. word to world informări, Şi atunci i-am spus: Nu cred că e o idee bună
direction of fit) explicaţii, să optezi pentru acest curs;
justificări etc.;
Direcție de adecvare Promisiuni, A către B: Azi o mai ardem pe WoW, dar de
de la lume la acceptări, mâine ne apucăm de învățat;
cuvinte (eng. world acorduri etc.; B către A: Aşa facem!
to word direction of Promit că nu mai fur;
fit) Eu, pacientul X, îmi exprim acordul să fiu
operat, cu toate riscurile implicate.
Direcție de adecvare Ordine, întrebări, Cât timp mai avem?
de la lume la solicitări, Închide uşa!
cuvinte (eng. world recomandări etc.; Ţi-aş sugera să nu mai vorbeşti cu colega.
to word direction of Trebuie să citeşti cartea asta, e marfă!
fit)
Ambele direcţii de Stipulări, În prezentul document, prin “reclamant” se
adecvare botezări, înțelege….
declarații etc.; Vă declar soț și soție!
Se botează acest copil cu numele Marcu!
Nu au direcţie de Mulțumiri, scuze, Student: Scuze că am întârziat, pot să intru?
adecvare felicitări, Profesor: Fii binevenit!
(eng. No direction of condoleanțe,
fit) complimente etc.; Deplâng starea de fapt din justiția română;
Acte de vorbire indirecte: acte realizate prin intermediul altor acte (ex. un directiv exprimat ca un
asertiv) – vezi discuția despre textul În România.

Morala acestei tipologii a actelor locuționare: există un număr limitat de lucruri realizabile
prin cuvinte – putem spune altora cum stau lucrurile într-o anumită privință (asertive), putem să
încercăm să-i determinăm pe alții să acționeze într-un anumit fel (directive), putem să ne angajăm noi
înșine să realizăm anumite acțiuni (comisive), putem să ne manifestăm propriile sentimente şi
atitudini (expresive) şi putem să producem schimbări ale unor stări de fapt prin enunțuri specializate
(declarative).

V. Condițiile de reușită (sau succes - eng. felicity conditions) / condițiile de corectitudine (eng.
correctness conditions) ale unui act de vorbire X:
1. Condiții privind conținutul propozițional (CCP): sunt restricții asupra conținutului propozițional
exprimat pentru performarea actului X?
2. Condiții de responsabilitate / sinceritate (CR/S): ce trebuie să creadă vorbitorul despre sine pentru
ca rostirea lui să conteze drept actul X?
3. Condiții pregătitoare (CP): ce trebuie să creadă vorbitorul despre interlocutor și context pentru ca
rostirea lui să conteze drept actul X?
4. Condiția esențială (CE): drept ce contează actul X? în ce constă actul X?
EXEMPLU COMPARATIV: (abrevieri: V – vorbitorul; I – interlocutorul, P – o propoziție oarecare);
Act de 1. CCP 2. CR/S 3. CP 4. CE
vorbire
A P se referă la un act 1. V vrea să V crede că I vrea ca actul să V se pune
promite viitor facă actul; aibă loc; sub obligația
2. V crede că de a acționa
actul este în într-un
interesul lui I; anume sens;
A P se referă la un act 1. V vrea să V crede că I NU vrea ca V se pune
amenința viitor; facă actul; actul să aibă loc; sub obligația
2. V crede că de a acționa
actul NU este într-un
în interesul lui anume sens;
I;
A Orice propoziție P V crede că P; 1. V are temeiuri pentru V este
informa (nicio restricție); adevărul lui P; angajat față
2. Nu este clar atât lui V cât de adevărul
și lui I că I știe că P este lui P.
adevărată.
A 1. P se referă la un V crede că P; 1. V are temeiuri aparte V este
depune eveniment din trecut; pentru adevărul lui P angajat față
mărturie 2. P se referă la un (experiență personală); de adevărul
eveniment la care 2. V crede că I nu acceptă că lui P;
vorbitorul a luat P fără atestarea lui V;
parte;
A avansa Orice propoziție P V crede că P; 1. V are temeiuri pentru V încearcă să
un punct (nicio restricție) acceptabilitatea lui P; convingă că
de 2. Nu este clar atât lui V cât P;
vedere și lui I că I știe că P este
acceptabilă.
VI. Condițiile de reușită ale argumentării ca act de vorbire complex – elaborări şi consecințe:

Abrevieri: V – vorbitor; I – interlocutor; O – opinie exprimată de V;

S1, S2, ....Sn – un set de enunțuri ce contează ca argumente pentru O;

Condiții pregătitoare:
CP1. V crede că I nu acceptă (complet, automat, dinainte) opinia exprimată O (altminteri
argumentarea ar fi redundantă);
CP2. V crede că I va accepta setul de enunţuri S1, S2,...Sn (altminteri argumentarea ar fi în zadar);
CP3. V crede că I va accepta setul de enunţuri S1, S2, ...Sn ca o justificare pentru O (altminteri
argumentarea ar fi în zadar);

Condiții de responsabilitate / sinceritate:

CR/S1. V crede că O e acceptabilă (altminteri V ar încerca să inducă în eroare, dar vezi avocatul
diavolului sau practicile de debate);
CR/S2. V crede că setul de enunţuri S1, S2,... Sn sunt acceptabile (altminteri V ar încerca să inducă
în eroare);
CR/S3. V crede că setul de enunţuri S1, S2,....Sn constituie o justificare acceptabilă pentru O
(altminteri V ar încerca să inducă în eroare);

VII. Consecințe
a. Distribuirea actelor de vorbire în discuția critică
Tip de acte Etapă / folosire specifică a actelor
I Etapa confruntării
Asertive A avansa un punct de vedere;
Comisive A accepta sau a respinge un punct de vedere;
II Etapa deschiderii
Directive A solicita să susții un punct de vedere;
Comisive A accepta solicitarea;
A cădea de acord asupra premiselor și asupra regulilor discuției
A decide să începi o discuție critică
III Etapa argumentării
Directive A solicita argumente;
Asertive A avansa argumente;
Comisive A accepta sau a respinge un argument;
IV Etapa închiderii
Comisive Acceptarea sau ne-acceptarea unui punct de vedere;
Asertive A menține sau a retracta un punct de vedere;
A stabili rezultatul discuției
În orice Pot fi cerute clarificări terminologice și pot fi oferite clarificări terminologice
etapă prin:
Directive A solitica un declarativ (o stipulare)
Declarative A stipula (declarative de uz)
 b. Interpretarea argumentativă maximală (vezi manual, pp. 42-44);

Câteodată este dificil să distingem, în discuții concrete, între argumentare, pe de o parte, și

explicație, elaborare sau clarificare, pe de altă parte. De exemplu, aceiași indicatori pot fi
folosiți (pentru că). În perspectivă pragma-dialectică, diferența substanțială dintre cele două
situații este că în primul caz punctul de vedere pentru care se argumentează este întâmpinată
cu îndoială de cealaltă parte, pe când ceea ce este doar explicat, sau elaborat sau clarificat este
deja acceptat (chiar dacă provizoriu) de cealaltă parte. Vi se pare întemeiată această
perspectivă?
Pentru a soluționa această dificultate metodologică, recurgem la principiul interpretării
argumentative maximale: cazurile limită le tratăm ca argumente, pentru că vrem să fim
caritabili. În caz că este un argument în text, iar noi nu-l tratăm ca argument – facem o
nedreptate textului. Dacă nu este un argument, iar noi îl tratăm ca un argument, putem
observa în urma reconstrucției că standardul de evaluare e prea tare, și apoi decidem că îl
tratăm ca o simplă explicație / elaborare / clarificare (sau chiar glumă – vezi #funnyfallacy)
A fi caritabil: a reconstrui discursul plecând de la premisa că actorul discursiv și-a asumat
cea mai ambițioasă sarcină cognitivă / dialectică (este serios / serioasă).
În cazul nostru, presupoziția este că a argumenta e o sarcină mai ambițioasă decât a explica, a
clarifica sau a elabora. Sunteți de acord?

VIII. Discuție de final: