Hand-out curs 7: evaluarea critică a argumentării

Valabilitatea argumentării: precizare terminologică

Termenul englezesc “sound” (adj.) desemnează:
- în logica formală: un argument valid cu premise adevărate (deci, concluzia nu are cum să fie falsă);
‐ în teoria argumentării şi gândire critică: un argument ce respectă criteriile de evaluare critică, şi a
cărui greutate în susţinerea tezei merită să fie luată în considerare (“un candidat serios”); Vrem ca
argumentele noastre şi ale interlocutorilor noştri să fie SOUND - în lipsa unui echivalent românesc, vom
traduce soundness prin valabilitate.
DECI: Sound argument = argument valabil, argument ce trebuie luat în serios în evaluarea susţinerii
punctului de vedere (argument ce trece de evaluarea preliminară, şi este un candidat serios pentru acceptarea
/ respingreea punctului de vedere);
Criteriile de evaluare a valabilităţii argumentelor
1. Consistenţa logică şi pragmatică (non-contradicţia internă)
Inconsistenţa logică: două propoziţii inconsistente logic nu pot fi adevărate în acelaşi timp (ex. p & ~p)
– enunţuri care se contrazic reciproc; premisele unui argument trebuie să fie consistente logic, deci nu
trebuie să se contrazică reciproc;
Inconsistenţa pragmatică: în acest caz contradicţia este între un enunţ şi presupoziţiile sale (Ex. vin să
te iau cu maşina – [act de vorbire: promisiune] dar eu nu ştiu să conduc – act de vorbire ratat, vezi
condiţiile de reuşită ale actului); sau între un enunţ şi presupoziţiile altui enunţ, ambele intrând în
structura aceluiaşi argument:
Foarte mulţi oameni şi-au făcut un titlu de glorie din faptul că nu se mai uită la televizor şi nu mai
urmăresc presa. Pentru că refuză manipularea şi mizeria atât de prezente în cele două medii. Foarte
furmos, foarte OK, până când...
Până când aceiaşi oameni apar şi spun că nici la televizor şi nici în presa nu au văzut tratat subiectul x,
tema Y şi tot aşa. Păi cum naiba să fi văzut, dacă voi nu vă uitaţi la televizor şi nu citiţi presa? Cum
puteţi să ştiţi dacă a apărut ceva, când nu frecventaţi mediile?
(sursa: Facebook: Patrick André de Hillerin, Noiembrie 22, la 11:09am)
2. Argumentele trebuie să fie acceptabile
Reamintim: argumentul este o propoziţie menită a susţine sau respinge un punct de vedere; argumentarea
este procesul prin care se produce susţinerea sau respingerea; acceptabilitatea este o proprietate a
argumentului (a premiselor – cf. logica informală), nu o proprietate a argumentării;
Pentru a testa acceptabilitatea, trebuie ca argumentarea complexă să fie redusă la argumentări simple, iar
verdictul general să aibă în vedere structura argumentării (argumentare multiplă vs. argumentare
coordonativă);
o Acceptabilitatea enunţurilor factuale este echivalentă cu adevărul lor;
o Acceptabilitatea enunţurilor non-factuale: locuri comune, judecăţi de valoare necontroversate;
Cazuri dificile: ierarhiile de valori, enunţurile evaluative exprimate ca enunţuri factuale (deci,
incontestabile), enunţuri controversate prin implicaţii ontologice (ex. Dumnezeu există.);
Condiţia acceptabilităţii face legătura cu domeniul retoricii prin conceptul de audienţă. (Perelman);
 3. Validitatea raţionamentului: vezi cursul de logică;
Argumentarea, în forma sa complet explicitată, trebuie să se bazeze pe un raţionament valid (sau mai
multe raționamente valide, dacă avem o argumentare complexă);

4. Folosirea adecvată a schemelor argumentative (CONCEPT CHEIE AL CURSULUI):

DEF: O schemă argumentativă (eng. argumentation scheme): o relaţie aparte (de obicei reconstruită ca un
optim pragmatic al unei premise neexprimate) între un argument simplu şi punctul de vedere susţinut prin el,
care funcţionează ca un principiu specific de susţinere a punctului de vedere; - un pattern de argumentare
simplă folosit pentru a conecta material (vs. formal) un argument şi punctul de vedere susţinut;
Tipuri de scheme argumentative:
1. Scheme argumentative simptomatice;
2. Scheme argumentative bazate pe analogie;
3. Scheme argumentative bazate pe cauzalitate;

Schemele argumentative se evaluează prin întrebări critice relevante. Abilitatea de a evalua critic un
argument înseamnă (şi) abilitatea de a-ţi da seama care sunt întrebările critice de al căror răspuns depinde
forţa argumentului;
1. Scheme argumentative simptomatice: susţinerea punctului de vedere se face prin menţionarea ca
argument a unui semn, simptom sau mărci distinctive a ceea ce se afirmă în punctul de vedere;
schemele argumentative simptomatice presupun astfel o relaţie de concomitenţă;
Ex. 1 Jack este un profesor experimentat, deoarece petrece foarte puţin timp cu pregătirea orelor (şi
a petrece puţin timp cu pregătirea orelor este ceva caracteristic profesorilor experimentaţi);
Indicator: relaţia de concomitenţă poate fi oricând inversată ajungând la un argument la fel de
plauzibil: Jack petrece puţin timp cu pregătirea orelor, deoarece e un profesor experimentat (iar
profesorii experimentaţi petrec puţin timp cu pregătirea orelor);
Structura schemei argumentative simptomatice:
1. Y este adevărat despre X,
Pentru că 1.1 Z este adevărat despre X,
Şi (1.1’) Z este simptomatic despre Y.
Întrebări critice pentru argumentarea simptomatică:
A. Există instanţe ale lui ~Y care au caracteristica Z? (vizează acceptabilitatea asumpției)
B. Există instanţe ale lui X care nu au caracteristica Z? (vizează acceptabilitatea argumentului exprimat
explicit - excepții);
Ex. 1 pus în schemă: [1]. A fi profesor experimentat (Y) este adevărat despre Jack (X) deoarece [1.1]
faptul că petrece puţin timp cu pregătirea orelor (Z) este adevărat despre Jack (X) şi (1.1’) a petrece puţin
timp cu pregătirea orelor (Z) este simptomatic pentru profesorii experimentaţi (Y).
Întrebările critice aplicate acestui exemplu:
A. Există profesori ne-experimentați care petrec puțin timp cu pregătirea orelor? (mai simplu: doar profii
experimentați petrec puțin timp cu pregătirea orelor?)
B. Există situații în care Jack nu petrece puțin timp în pregătirea orelor? (mai simplu: există situații în
care Jack se pregătește totuși mult timp?)
Subtipuri ale argumentării simptomatice:
1.1 Argumentarea pe bază de exemplu (argumentare inductivă);
1.2 Argumentarea pe bază de definiţie;
(Temă de reflecţie critică: formulaţi în mod specific întrebările critice pentru aceste subtipuri de
argumentare simptomatică);

2. Scheme argumentative bazate pe analogie: susţinerea punctului de vedere se face arătând că acela la
care se face trimitere în P.D.V este similar cu ceva care este menţionat în argument, şi că pe baza acestei
analogii punctul de vedere trebuie acceptat.
Ex 2. Nu trebuie ca James să primească pensie alimentară de 10 dolari pe săptămână, pentru că
fratele său întotdeauna a primit doar cinci dolari pe săptămână (iar fraţii trebuie trataţi la fel);
Ex. 3. Dacă dopajul este interzis pentru sportivi, de ce n-ar fi şi PhotoShop-ul interzis pentru vedete?
Structura schemei argumentative prin analogie:
1. Y este adevărat despre X,
Pentru că 1.1 Z este adevărat despre X,
Şi( 1.1’) Z este similar cu Y.
Întrebarea critică pentru argumentarea bazată pe analogie: Sunt diferenţe semnificative între Z şi Y?
(are Z trăsături relevante pentru P.D.V. pe care Y nu le are? Are Y trăsături relevante pentru P.D.V. pe care Z
nu le are?)
2.1 Subtip: argumentarea bazată pe analogie figurativă – nu este o analogie reală, stricto sensu, ci este o
analogie între domenii diferite; în evaluarea acestei scheme argumentative trebuie evaluată similaritatea
la modul mai abstract, între domeniile diferite din care fac parte; Vezi Ex. 3

3. Scheme argumentative bazate pe cauzalitate: P.d.V. este susţinut făcând o relaţie cauzală între
argument şi P.d.V., astfel încât P.d.V., dat fiind argumentul, ar trebui să fie acceptat pe temeiul acestei relaţii;
argumentele se bazează pe relaţiile cauză-efect, mijloc-scop sau acţiuni cu consecinţe dezirabile /
indezirabile;
Ex 4. Lidia are probabil probleme cu vederea, pentru că întotdeauna citeşte cu lumină slabă (şi
cititul cu lumină slabă duce la probleme cu vederea).
Structura schemei argumentative prin analogie:
1. Y este adevărat despre X,
Pentru că 1.1. Z este adevărat despre X,
Şi (1.1’) Z duce la Y.
Ca şi în cazul relaţiei de concomitenţă, structura argumentului poate fi inversată (dar nu relaţia cauzală):
Ex. 5. Probabil că Lidia a citit mult în lumină slabă, pentru că are probleme cu vederea (şi cititul în lumină
slabă duce la probleme cu vederea).
Întrebări critice pentru schema argumentativă cauzală: 1. Duce Z întotdeauna la Y? 2. Poate să fie Y
cauzat şi de altceva decât de Z?
3.1 Subtip: Argumentarea pragmatică: un P.d.V. prescriptiv recomandă un anumit curs de acţiune, iar
argumentarea menţionează consecinţele favorabile pe care le-ar avea acest curs de acţiune.
(Temă de reflecţie critică: formulaţi în mod specific întrebările critice pentru acest subtip de argumentare
cauzală);

Morala: în ce măsură poate ajuta teoria argumentării la evaluarea argumentelor? Dacă în mod
substanțial evaluarea argumentării constă în formularea întrebărilor critice și răspunsul la acestea, atunci:
1. Teoria argumentării formează abilitățile de analiză și reconstrucție a argumentării;
2. Teoria argumentării formează abilitățile analitice de evaluare formală și procedurală a argumentării
(validitate logică, consistență, formularea întrebărilor critice, etapele discuției critice – vezi data viitoare);
3. În ceea ce privește evaluarea substanțială a argumentării (acceptabilitatea premiselor, răspunsul la
întrebările critice) teoria argumentării nu poate fi direct relevantă – acestea depind de cunoașterea
specifică fiecărui domeniu în care intervine argumentarea.
Deci: expertiza în teoria argumentării nu produce automat o persoană care argumentează bine, sau care
poate evalua acurat argumentele altora. Nu poți argumenta bine fără să știi datele substanțiale ale subiectului
despre care argumentezi (problema cu unele formate de debate este că fetișizează argumentarea ca ritual,
dublându-o cu un gen de diletantism cu privire la substanța materială a argumentării). Alternativa:
studierea argumentării în context, într-o formă particulară de viață argumentativă, prin imersiune reflexivă
într-o comunitate de discuție în care studentul are o miză;

Corelativ: care este diferența dintre un analist al argumentării și un participant la argumentare (de ex. un
oponent)? În ce măsură sunt similaritățile dintre cei doi mai relevante decât diferențele (unul știe teorie, altul
nu)?