TEXTUL ARGUMENTATIV NOȚIUNI TEORETICE

Prof. ALINA CIOCOIU

SC. GEN. NR. 1 ROVINARI

I. Definirea textului argumentativ

Textul argumentativ reprezintă un act de comunicare centrat pe funcția conativă, scopul urmărit fiind de a-l convinge pe
receptor cu privire la validitatea punctului de vedere susținut de autor. Într-un text argumentativ autorul apără o teză prin
utilizarea unor argumente pe care le poate ilustra cu exemple.

II. Strunctura unui text argumentativ.

Orice text argumentativ cuprinde, de obicei, o constatare generală (care pate fi, eventual, o afirmație cu caracter general, care
trebuie susținută prin demonstrație), argumentele aduse de autor în sprijinul sau împotriva constatării enunțate și o concluzie
(sinteză a opiniilor exprimate). Sintetic, aceste componente pot fi reprezentate astfel:

1. Teza (ideea susținută de autor) răspunde la întrebarea „ce vrea să demonstreze autorul său?”. Ea poate fi explicită, când este
enunțată foarte clar de către autor – cel mai adesea la începutul sau la finalul textului, în această ultimă situație apărând sub
forma unei concluzii a ideilor exprimate pe parcursul întregului discurs, sau implicită, când se deduce din scopul general
urmărit în ansamblul argumentației.

2. Argumentele ilustrate cu exemple. Pentru a-și demonstra teza, autorul face apel la argumente pro sau contra tezei
argumentate. Argumentele trebuie să fie solide, formulate clar și ordonate logic pentru a justifica teza și a convinge receptorul.
În comunicarea scrisă, fiecărui argument îi corespunde un paragraf distinct. Argumentele pot fi însoțite de contraargumente,
care conferă întregului discurs un plus de precizie și de viabiliate / credibilitate.

Formularea argumentelor se realizează cu ajutorul unor structuri de tipul: consider că..., deoarece/fiindcă/întrucât/pentru că...,
mă interesează, îmi place, îmi stârnește interesul...deoarece De asemenea, se pot utiliza structuri lexicale cu rol emfatic și
persuasiv: bineînțeles, în mod sigur, în mod evident, cert este că...Exemplul permite ilustrarea unui argument al tezei. Dacă
argumentul conține o referință generală, exemplul expune întotdeauna un caz particular. Exemplele pot fi reluate prin: apelul la
experiența personală, preluarea unor opinii credibile, de autoritate, citarea unor surse de referință (filosofi, lingviști, critici literari
etc), invocarea utilității problematicii abordate. Unele argumentări sunt foarte bine ilustrate prin contraexemple.

3. Concluzia rezumă demersul argumentativ. III. ConectoriiOrdonarea părților componente ale textului argumentativ se
realizează cu ajutorul unor elemente conectoare (adverbe, locuțiuni adverbiale, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, structuri
verbale) care exprimă diferite raporturi.

1. După structura lor pot fi: cuvinte (conjuncții, adverbe, prepoziții, interjecții), expresii și locuțiuni (conjuncționale, adverbiale,
prepoziționale), verbe și expresii verbale, propoziții care organizează discursul argumentativ.

2. După funcția în cadrul argumentării enunțului pe care îl induc:Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru
că, de fapt, dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel;Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta
că;Conectori care introduc legitimarea argumentului (atunci când acest element este explicitat): se știe că, știut fiind că, având
în vedere că, admițând că;Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, așadar, iată de ce, ei bine.

3. După tipul de legătură pe care îl realizează:- Conectori pentru argumentele între ele (indicatori ai juxtapunerii): și, dar, însă, ci,
sau;- Conectori pentru argumentele tezelor pe care le susțin (indicatori ai întemeierii): prin urmare, așadar, în consecință,
fiindcă, deoarece, întrucât.

4. După relația între argumentele pe care le introduc:- Conectori care introduc argumentele coorientate: desigur, de altfel, nu
numai..., ci și;- Conectori care introduc argumente antiorientate: însă, dar, totuși, în fond.

5. După locul ocupat de argumentul pe care îl introduc:- Conectori care introduc primul argumet: în primul rând, mai întâi de
toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi, prima remarcă se referă la, să pornim de la;- Conectori care introduc
următoarele argumente: în al doilea rând, în plus, în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai..., ci și;-
Conectori pentru ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rând.

6. După natura relației între secvențele discursive pe care le leagă:- de analogie: și, de asemenea, adică, precum, ca și, ca și
cum, asta amintește de, să ne amintim de;

- de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în considerare;

- de explicare:adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt;

- de disjuncție:sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire;

- de opoziție, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuși, cu toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate,
în timp ce, în loc să, nici, pe

- de o parte, ceea ce contrazice, ceea ce interzice;

- de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuși, să admitem totuși, în ciuda;

- de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din moment ce, de aceea;

- de consecință: deci, în consecință, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce antrenează, ceea ce ne trimite la,
ceea ce produce, de frica, de teama.

- de finalitate (ca o consecință dorită): pentru ca, ca să, în speranță că, la urma urmei, în consecință

IV. Tehnici ale argumetării. Pentru a susține o idee, se pot folosi:a) exemplul din experința personală, din informația culturală,
din documente; se introduce prin formule specifice: de exempu, astfel, ca martor etc;

b) comparația, pentru a evidenția elementele comune sau pentru a sublinia diferențele;

c) citatul, pentru a arăta identitatea punctelor de vedere cu o autoritate recunoscută;

d) antiteza, pentru a trata în manieră diferită o problemă;

e) reducerea la abssurd, pentru a înfățișa caracterul inacceptabil al unei idei;

f) absența unui aspect, pentru a sugera că se poate susține o idee;

g) influența afectivă a lectorului stârnindu-i interesul asupra importanței problemei, evidențiind punctele de vedere comune,
aducând date noi etc.

V. Zece reguli pentru o argumentație ideală

1. Părțile implicate în dispută nu trebuie să-și creeze reciproc impedimente în posibilitatea de a-și exprima dubiile sau de a
avansa rezerve.

2. Cel care exprimă o opinie trebuie să fie dispus, la nevoie, să o apere.

3. Contracararea unei idei tebuie să se axeze pe teza realmente enunțată de către antagonist, fără a devia discuția, fără a
prezenta teza deformată și fără a proceda astfel încât antagonistului să-i fie atribuită o teză diferită de cea susținută de el.

4. O teză trebuie să fie apărată numai cu argumente pertinente, care să nu aibă legătură cu altceva.

5. Oricine trebuie să accepte existența și consecințele premiselor implicite, și prin urmare trebuie să accepte să fie atacat pe
acest teren.

6. Putem considera că o teză este susținută în mod adecvat dacă se bazează pe argumente ce decurg dintr-un punct de
plecare comun.

7. Putem considera că o teză este susținută în mod adecvat dacă folosește argumente care reflectă și respectă practici și
scheme argumentative general acceptate.

8. Argumentele folosite într-o discuție trebuie să fie valide sau validate explicând una sau mai multe din premisele lăsate
implicite.

9. Drept consecință a unei apărări perdante, subiectul argumentat trebuie să accepte să își revizuiască poziția, tot astfel cum
consecința unei apărări învingătoare este că antagonistul trebuie să își modifice propria poziție și să renunțe la dubiile avute în
legătură cu teza apărată de subiectul argumentat.
10. Formularea tezelor, a pozițiilor reciproce, și a argumentelor trebuie să fie mai clară posibil și ușor de interpretat.

FORUM DE DISCUȚII

Profesorul poate interzice studenților să publice subiecte de discuție. Subiectele de discuție devin active numai

dacă profesorul aprobă aceste subiecte. Dacă nu există un link către Publicați un subiect nou, înseamnă că

profesorul a dezactivat posibilitatea studenților de a publica subiecte.

Subiectul de discuție trebuie aprobat de profesor înainte de a putea fi vizualizat de către studenți.

1. Din pagina forumului de discuții, dați clic pe linkul Publicați un subiect nou

2. Introduceți informațiile privind subiectul:

 titlul subiectului (necesar)

 descrierea subiectului (necesară)

3. Dați clic pe Depuneți pentru a adăuga noul subiect la lista subiectelor în așteptare a forumului de discuții.

Subiectul trebuie aprobat de către profesor înainte ca utilizatorii să poată publica răspunsuri la subiectul nou.

Prezentare generală a paginii de discuții

Pagina de discuții reunește toate subiectele de discuție pentru un curs. Din această pagină, utilizatorul poate

avea un rezumat rapid al discuțiilor în desfășurare sau al celor care au fost active anterior pentru cursul

respectiv.

Coloana stare arată dacă un subiect este activ sau inactiv. În discuțiile active, studenții pot să publice în

continuare. Studenții nu pot publica în subiectele inactive, cu excepția cazului în care profesorul le reactivează.

Coloana răspunsuri arată numărul total de răspunsuri din cadrul unui subiect.

Coloana noi arată câte răspunsuri, dacă există, au fost publicate de când utilizatorul student a vizualizat

subiectul pentru ultima dată.

Dacă profesorul cursului a selectat un moderator pentru un subiect, coloana în așteptare arată câte răspunsuri

așteaptă să fie moderate. Pentru mai multe informații privind moderarea unui subiect de discuție, consultați

secțiunea Moderarea din cadrul acestui capitol.

Coloana ultimul răspuns arată momentul în care a fost publicat ultimul răspuns în cadrul unui subiect.

Coloana moderator afișează moderatorul subiectului, dacă acesta există. Dacă nu a fost selectat niciun

moderator, în această coloană se va afișa niciunul.

Meniul derulant din pagina de discuții permite utilizatorului să selecteze dacă dorește să vizualizeze toate

subiectele, subiectele active, subiectele în așteptare sau subiectele inactive. Implicit, vizualizarea este setată la

toate subiectele.

↘ Definiție
Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite, dar care prezintă același sens. Ele sunt folosite pentru a nuanța și a preciza ideea expusă în
cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalență între ele. În general nu există echivalență perfectă a cuvintelor
existente într-o limbă.

De exemplu, în cazul paronimelor vorbim despre cuvinte asemănătoare ca formă, dar care diferă ca sens, în cazul omonimelor vorbim
despre cuvinte cu aceeași formă, dar diferite ca origine şi sens, iar la antonime despre cuvinte care, în raport cu alte cuvinte, au sensuri
contrare sau opuse.

Cuvântul românesc „sinonim” provine din limba greacă veche, format din sýn (σύν; „asemănare”) și sufixul ṓnymos (ώνυμος, „nume”):
„asemănare de nume”.

Polisemia, omonimia, antonimia, paronimia şi sinonimia sunt principalele categorii semantice sau semasiologice care fac obiectulde
studiu al semanticii.

↘ Condiții de sinonimie
Pentru ca două sau mai multe cuvinte (sensuri, nuanțe semantice) să poată fi catalogate drept sinonime, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiții:

1. Identitatea termenilor sub aspectul conținutului lor semantic;

2. Identitatea sub aspectul tipurilor de contexte în care sunt distribuite;
3. Identitatea în ceea ce privește varianta stilistico-funcțională din care fac parte.

↘ Clasificare
Atunci când vorbim despre sinonime, vorbim implicit și despre sinonimie.

↘ Sinonimia fonetică
Sinonimia fonetică (exprimată prin alofone) apare în cazuri de neutralizare a opoziţiilor fonologice:

⁂ între s şi z în cismă–cizmă sau desvolta–dezvolta;

⁂ se poate considera sinonimie fonetică şi atunci când lexemul se menţine, modificându-se doar accentul sau lungimea, prin
repetarea unor sunete: brávo! / bráavo! / bravó!;

⁂ dintr-un alt punct de vedere, se poate admite că într-un număr determinat de cuvinte asistăm la un fenomen de sinonimie fonetică
diatopică (sau, după caz, sinonimie fonetică diacronică, diastratică sau chiar diafazică) (hulpe/vulpe, hultan/vultan, holbură/volbură),
vocalele a şi ă (vadană/vădană, batrân/bătrân), diftongii „ie” şi „ia” sunt sinonimi în contextele (băiet/băiat, tămâiet/tămâiat).
⁂ cât despre forme precum „sară” în loc de„seară”, „plăcé” în loc de „plăcea”, „rumpe” în loc de „rupe”, unii consideră că sunt variante
lexicale (populare, regionale, arhaice) în raport cu forma lexicală tip (literară), iar alții că sunt fenomene ale sinonimiei fonetice.

↘ Sinonimia afixală
⁂ sinonimia prefixală (între prefixele ne- şi in- în necapabil / incapabil)

⁂ sinonimia sufixală (de exemplu, între sufixele -iţă, -uţă, -uşă, -uşcă în mierliţă / mierluţă / mierluşă / mierluşcă)

↘ Sinonimia gramaticală
↘ Sinonimia morfologică
⁂ sinonime morfologice (alomorfe): formele de prezent „prind” – „prinz”, „simt” – „simţ” sau formele de viitor „va veni”/„are să
vină”/„o să vină”/„a veni”/„veni-va”.

↘ Sinonimia sintactică
Exemple:

⁂ sora mamei/soră mamei (atribut exprimat prin substantiv în genitiv/prin substantiv în dativ);

⁂ s-a manifestat favorabil pentru plecarea lui/plecării lui (complement de relaţie exprimat prin substantiv în acuzativ cu
prepoziţie/substantiv în dativ;

⁂ „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”, complementul indirect neprepoziţional din dativ devine sinonim sintactic cu un
complement prepoziţional din acuzativ. (Epigonii, Mihai Eminescu)

↘ Sinonimia lexicală
⁂ sinonimele lexicale sunt două sau mai multe cuvinte cu înţelesuri identice sau apropiate. Astfel, sunt considerate sinonime unităţi
lingvistice precum: timp–vreme, lexic–vocabular, salivă – scuipat etc. Se consideră că sinonimia lexicală este cea mai variată şi mai
complexă sinonimie.

↘ Sinonimia frazeologică
Acelaşi tip de relaţie semantică care se stabileşte între unităţi lexicale se poate institui şi între unităţile frazeologice: „a da ortul popii”,
„a da colţul”, „a-şi da duhul” toate înseamnă „a muri”.

↘ Sinonimia lexico-frazeologică
Când raportul de sinonimie are loc între un cuvânt şi o expresie/locuţiune, se poate vorbi despre o sinonimie lexico-frazeologică: a
muri/a deceda/a pieri/a-şi da duhul/a da colţul/a da ortul popii.

↘ Sinonimia paremiologică

Avem de a face cu sinonimie paremiologică dacă două sau mai multe proverbe transmit aceleaşi relaţii logice, se referă la aceleaşi
entităţi şi coincid în funcţia lor pragmatică, fapt pentru care se pot substitui reciproc în unul şi acelaşi context fără vreo modificare a
sensului global.

Exemple:

⁂ „Buturuga mică răstoarnă carul mare”, „Picătura mică găureşte piatra tare”, „Scânteia mică face flacăra mare”.

⁂ „Nu toate muştele fac miere”, „nu se mănâncă tot ceea ce zboară” (basm, Petre Ispirescu).
↘ Definiție
Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă, dar care sunt diferite ca sens.

De exemplu, în cazul omonimelor vorbim despre cuvinte cu formă identică şi cu acelaşi corp fonetic, dar cu sens diferit, în cazul
sinonimelor vorbim despre cuvinte cu formă diferită şi înţeles identic sau asemănător, iar la antonime despre cuvinte care, în raport cu
alte cuvinte, au sensuri contrare sau opuse.

Cuvântul românesc paronim este împrumutat din limba franceză „paronyme” care la rândul său, este împrumutat din greaca veche
„paronumos”, format din elementele de compunere grecești: para –alături și onoma – nume.

↘ Clasificare
Sunt considerate paronime următoarele perechi de cuvinte:

⁂ cuvintele care sunt alcătuite din același număr de foneme, dar care sunt deosebite prin metateza a cel mult două dintre ele:
aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-barbotin, cardan-cadran, manej-menaj;

⁂ cuvintele care prezintă foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-adopta, eminent-iminent, fard-fart, oral-
orar;

⁂ cuvintele care prezintă un fonem în plus la unul dintre membrii perechii: abac-abacă, calmar-calemar, simula-stimula, spic-aspic.

↘ Greșeli frecvente
De cele mai multe ori aceste cuvinte sunt confundate între ele de către vorbitori şi sunt folosite necorespunzător. Asta se întâmplă mai
ales dacă litera de diferenţiere se află la începutul sau la sfârşitul cuvintelor şi mai rar dacă litera respectivă se află în interiorul
cuvintelor.

⁂ cazul eminent – iminent

Cuvântul „eminent” trebuie folosit cu sensul de excepţional, superior, remarcabil sau excelent, pe când „iminent” trebuie folosit cu
sensul de „care este gata să se producă”, inevitabil sau de neocolit.

Exemplu: În cazul tornadei din America, vorbim despre un pericol iminent.

Acesta este într-adevăr un artist eminent.

⁂ cazul prenume – pronume

Cuvântul „prenume” se referă la numele de botez, iar cuvântul „pronume” se referă la partea de vorbire care ține locul unui substantiv
(nume de ființă, de lucru, de acțiune etc.).

Exemplu: Colega mea are două prenume: Irina și Ștefania.

Azi la școală am învățat despre pronume.

⁂ cazul familial – familiar

Cuvântul „familial” se referă la ceva care aparține familiei, iar cuvântul „familiar” se referă la ceva care este bine cunoscut, obișnuit
cuiva.
Exemplu: S-au acordat peste 3000 de lei drept ajutor familial de stat mamelor singure și mamelor cu mulți copii.

Acest loc mi se pare foarte familiar.

⁂ cazul original – originar

Cuvântul „original” se referă la ceva care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat, iar „originar” înseamnă „care este de
loc din”, de origine, inițial.

Exemplu: Viziunea regizorală a acestui spectacol este una originală.

Bărbatul este originar din Canada.

⁂ cazul a emigra – a imigra

„a emigra” înseamnă a pleca din patrie şi a se stabili (definitiv sau temporar) în altă ţară, iar „a imigra” înseamnă a veni într-o ţară
străină pentru a se stabili aici. Pentru a face diferența mai ușor între a emigra şi a imigra, distincția se face în funcţie de sensul
deplasării, dintr-o direcţie în alta.

Exemplu: O mulțime de emigranți au părăsit țara pentru o viață mai bună.

Canadianul este imigrant pe teritoriul nostru.

↘ Confuzia paronimică/Atracția paronimică

Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual, cel mai auzit și familiar pentru el în locul celui mai puţin cunoscut, evidenţiind în felul acesta
gradul său de incultură. Atracţia paronimică este fenomenul prin care un paronim folosit mai frecvent în limbă, deci mai familiar
vorbitorului, îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-se acestuia din urmă (vezi a gira – a gera). Din păcate această
confuzie a devenit sursa unor greşeli de limbă.

Conform DEX, atracţia paronimică este un aspect al etimologiei populare, fenomen care constă în modificarea formei unui cuvânt
(recent intrat în limbă sau mai puţin cunoscut) sub influenţa unui cuvânt mai cunoscut care prezintă asemănări de formă şi uneori de
sens. Aşa, de exemplu, în descântecul „Melc, melc, /Codobelc, /Scoate coarne boiereşti”, cuvântul „boiereşti” a înlocuit termenul
„boureşti”, adică „mândre”, „falnice”, ca ale bourului de odinioară. Tot astfel, „firoscos” este o etimologie populară pentru „filozof” sau
„lăcrămaţie”, pentru „reclamaţie”.

↘ Exemple de paronime
→ ablaţiune/abluţiune

→ bairac/bairam

→ carpelă/carpetă

→ a decalca/a decanta

→ ecleziarh/ecleziast

→ fad/fag

→ galenă/galeră

→ halbă/haldă

→ imun/imund

→ labial/labiant
→ abilitate/agilitate

→ apropiere/apropriere

→ arbitrai/arbitrar

→ carbonier/carbonifer

→ complement/compliment

→ eferenţă/diferenţă

→ dependenţă/dependinţă

→ emigraţie/imigraţie

→(a) enerva/(a) inerva

→ glacial/glaciar

→ (a) investi/(a) învesti

→ libret/livret

→ literal/literar

→ oral/orar

→ ordinal/ordinar

→ petrolier/petrolifer

→ temporal/temporar

↘ Definiție
Omonimele sunt cuvinte sau structuri care au aceeași formă, dar care se deosebesc între ele ca origine și sens.

De exemplu, în cazul paronimelor vorbim despre cuvinte asemănătoare ca formă, dar care diferă ca sens, în cazul sinonimelor vorbim
despre cuvinte cu formă diferită şi înţeles identic sau asemănător, iar la antonime despre cuvinte care, în raport cu alte cuvinte, au
sensuri contrare sau opuse.

Cuvântul românesc „omonim” provine din limba greacă veche, fiind un cuvânt compus pentru a cărui construcție s-au folosit prefixul
homo (ὁμο), care înseamnă „la fel”, și sufixul ṓnymos (ώνυμος), care înseamnă „nume”. Se poate referi la două sau mai multe concepte
lingvistice, care se desemnează „același nume”.

Vorbind despre omonime, cuvinte, explicații, sensuri, pronunție, uneori pot exista confuzii. Tabelul următor va clarifica aceste
ambiguități în care omonimia, omografia, omofonia, heteronimia, heterografia, polisemia și capitonimia sunt explicate separat, prin
diferențiere.

TERMEN SEMNIFICAȚIE ORTOGRAFIE PRONUNȚIE

Omonim Diferită La fel La fel
Omograf Diferită La fel La fel sau diferită
Omofon Diferită La fel sau diferită La fel
Heteronim Diferită La fel Diferită
Heterograf Diferită Diferită La fel
Polisemie Diferită dar apropiată La fel La fel sau diferită
Capitonim Diferită la capitalizare La fel cu excepția capitalizării La fel sau diferită
↘ Clasificare
Omonimele pot fi:

⁂ Omonime lexicale – aceeași clasă morfologică, sens diferit:

→ lac – substantiv (întindere de apă)

→ lac – substantiv (soluție)

⁂ Omonime gramaticale – același sens, aceeași parte de vorbire, dar persoane diferite:

→ vin – verb, timpul prezent, persoana I, numărul singular;

→ vin – verb, timpul prezent, persoana a III-a, numărul plural.

⁂ Omonime lexico-gramaticale – clasă morfologică diferită, sens diferit:

→ sare – substantiv, cu sensul de aliment;

→ sare – verb, cu sensul de a sări.

↘ Omofonele (aceeași pronunție, scriere diferită)

Exemplu: Este puțin cam târziu să-mi reproșezi c-am plecat în vacanță fără tine.

→ mii/mi-i

→ căi/că-i

→ nai/n-ai

→neam/ne-am

→ sar/s-ar

→ car/c-ar

↘ Omografele (aceeași scriere, pronunție la fel sau diferită)

Exemplu: I-am cumpărat cadou o háină, dar ea este prea haínă să observe.

→ sufrágiu/sufragíu

→ copíi/cópii

→ bárem/barém

→ ácele/acéle

Arhaismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte sau expresii care au dispărut din limba
comună ori au încetat să mai fie folosite (scoase din uz).

Odată cu evoluția societății și vocabularul limbii vorbite în acea societate se dezvoltă prin
îmbogățirea cu neologisme. O parte din cuvintele vechi sunt uitate și dispar din vorbirea uzuală,
deoarece obiectul de referință al cuvintelor (noțiunea, instituția, funcția etc.) dispare sau sunt
folosite variante mai noi (sinonime).

 cuvinte care nu mai au obiect de referință în prezent: agă, arnăut, comis, clucer, diac,
giubea, hatman, haraci, logofăt, medelnicer, pașă, postelnic, serdar, spătărie, tui etc
  cuvinte înlocuite prin sinonime: herb > stemă, slobozenie > libertate, buche > literă,
pizmă > invidie, ocârmuire > guvernare, zapis > document, zlătar > aurar, iscoadă >
spion, pojarnic > pompier, catadicsi > a considera

Arhaismele sunt de mai mult feluri: lexicale, fonetice, morfologice, sintactice și semantice.

Arhaisme lexicale
Arhaismele lexicale sunt cuvintele vechi care au dispărut odată cu realitățile social-politice în care
au fost produse și folosite: argat, armaș, bir, caimacan, chezaș, chezășie, clacă, dijmă, grămătic,
ienicer, logofăt, pârcălab, polcovnic, spătar, stolnic, vistavoi, vornic etc.

Arhaisme fonetice
Arhaismele fonetice sunt forme vechi ale unor cuvinte, cu pronunție învechită, folosite și în prezent
în mod frecvent, dar cu o pronunție actualizată: hitlean > viclean, a îmbla > a umbla, împle > a
umple, lăcaș > locaș, părete > perete, pre > pe, a rumpe > a rupe, samă > seamă, sară > seară
etc.

Arhaisme gramaticale
Arhaismele gramaticale sunt compuse din forme gramaticale (morfologice) și structuri sintactice
învechite și ieșite din uz.

 arhaisme morfologice: aripe, greșeale, grădine, inime, lunge, mânuri, palaturi, plânsem,
ruinuri, șezum, văzum; s-a fost dus
 arhaisme sintactice: tu stăpân vieții mele, preot deșteptării noastre, El este nepot Mariei,
somnul vameș vieții (dativ adnominal, funcție de atribut)

Arhaisme semantice
Arhaismele semantice sunt cuvinte care au dispărut din uzul curent cu sensul învechit. Ele mai pot
fi folosite, dar cu un sens schimbat, iar uneori cu valori stilistice.

 sensuri învechite dispărute: limbă (=popor), mândru (= înțelept), tăbărî ( = a așeza

tabără), a săruta (=a saluta), mișel (=sărman, sărac), nemernic (=pribeag, străin), moșie
(=patrie), carte (=scrisoare), a certa (= a pedepsi), a hotărî (= a trage hotar)
 folosite cu sens schimbat rost (=cioc, gură) > a spune pe de rost, a ști pe de rost, a lua pe
cineva la rost; valoare stilistică: Și încet cu mâna ridicată / Sprâncenele, din rostu-i rar /
Duios cuvintele răsar

În unele locuțiuni și expresii, în care sunt folosite arhaisme semantice, vorbitorii nu mai sesizează
sensul propriu al cuvântului vechi folosit:

 a trage la aghioase (aghios = imn religios), a nu ști buche (buche = literă), a rămâne
lefter (lefter = liber), a da ortul popii (ort = ban, monedă)

Chiar dacă nu mai sunt folosite în mod curent, arhaismele pot fi folosite și în prezent cu valori
stilistice, pentru a da o anumită culoare textului, în evocarea unor oameni, a obiceiurilor și mai
ales a evenimentelor din trecutul istoric. Cu ajutorul arhaismelor datarea și fixarea în timp a
acțiunii unei opere istorice este mult mai facilă, iar descrierea unei anumite epoci, a unei țări sau
popor este mai puternică și mai autentică. În literatura română o serie de autori s-au folosit cu
măiestrie de arhaisme în operele lor cu temă istorică: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu,
Alexandru Odobescu, Costache Negruzzi, Barbu Ștefănescu Delavrancea etc.

Regionalismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte cu o răspândire geografică limitată,
cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie.

Evoluția pe termen mai lung a regionalismelor poate fi diferită. O parte din ele vor intra în limba
literară și o vor îmbogăți, prin adaosul de noi valori stilistice și semantice, iar altele vor ieși din uz,
trecând în categoria arhaismelor.

Regionalismele se împart după natura lor în lexicale, fonetice, gramaticale, semantice.

Regionalisme lexicale
Regionalismele lexicale sunt cuvintele folosite doar într-o anumită regiune a țării (au o arie de
circulație restrânsă) și care au sinonime în limba literară.

 bai (=supărare), barabulă (=cartof), curechi (=varză), dadă (=soră mai mare), sabău
(=croitor)

Regionalisme fonetice
Regionalismele fonetice (variante regionale) sunt forme cu circulație restrânsă ale unor cuvinte din
limba literară, pronunțate diferit față de norma literară și sunt specifice unei anumite zone
geografice.

 bage (=bade), dește (=degete), frace (=frate), gios (=jos), mâne (=mâine), păianjeni
(=păienjeni), șinși (=cinci)

Regionalisme gramaticale
Regionalismele gramaticale sunt forme flexionare (morfologice) sau structuri sintactice specifice
unei anumite regiuni.

 regionalisme morfologice: o făcut, o fost, a mele

 regionalisme sintactice: ei merge, e toți

Regionalisme semantice
Regionalismele semantice (de sens) sunt formate din sensurile cuvintelor folosite doar în anumite
regiuni ale țării.

 carte (=scrisoare)

O altă clasificare a regionalismelor, întâlnită în hărți și atlase lingvistice, are în vedere aria
geografică de răspândire. După acest criteriu avem regionalisme moldovenești (moldovenisme),
muntenești, ardelenești. Există și regionalisme de mai mică circulație cum sunt cele din Oltenia,
Banat, Dobrogea sau Maramureș. Exemple de regionalisme:

 moldovenești: agud, barabulă, bojdeucă, buhai, ciubotă/ciubotar, colb, curechi, cușmă,

dugheană, harbuz, oleacă, ogradă, păpușoi, perjă, postmagi, strujan, șleah, zăplaz etc.
 muntenești: alde, ciurdă, dadă, deliu, ghioroc, groștei, pehlivan, pogon, a se șurupi, teci
(=păstăi) etc.
 ardelenești: bai, ai (=usturoi), bolund, cătană, cucuruz, duhan/a duhăni (tutun/a fuma),
făgădău, grof, iugăr, laibăr, lepedeu, pălincă, sămădău etc.
 din Oltenia: muică, țest, țol, lubeniță, juvete etc.
 din Banat: frunce, munce, șură etc.
 din Dobrogea: geamie, tui etc.
 din Maramureș: clop, horincă etc.

Regionalisme vs. cuvinte populare

Regionalismele nu trebuie confundate cu cuvintele populare, care sunt fapte lingvistice generale.
Acesta din urmă sunt cuvinte cu circulație generală (sau aproape generală), deci nu sunt limitate
la o anumită arie geografică.

 muiere (=soție), mâță (=pisică), grumaz (=gât)

De reținut este că o serie de elemente populare sunt forme neliterare, adică pronunțări incorecte
ale unor cuvinte existente și care trebuie combătute pentru a impune forma corectă recomandată
de DEX sau DOOM. (cumpanie, ghivetă, stății, genunchi, mingie etc.)

Neologismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte noi împrumutate recent dintr-o limbă
străină sau create prin mijloace proprii limbii (derivare, compunere). Dintr-o altă perspectivă,
neologismele reprezintă un indicator direct și imediat al schimbărilor survenite în viața materială și
spirituală a unui popor.
Lingviștii au estimat că în limba română există aproximativ 50.000 de neologisme, în acest număr
nefiind incluși termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În categoria neologismelor sunt
incluse cuvintele noi intrate în limba română după anul 1850, perioadă în care a avut loc un
împrumut masiv de cuvinte îndeosebi din limba franceză, deci indirect din latina savantă.

Mai jos câteva exemple de neologisme:

 asimila, autostradă, butic, container, combinat, computer, condensare, configurație,

consultație, deces, deconta, disc, efort, echivalent, edilitar, eligibil, enciclopedie, ermetic,
eșichier, fibră, a imprima, a iniția, a integra, indexare, implementare, a însuma, jantă,
lectură, letal, magistrală, marketing, mediatizare, meridian, nonprofit, pescador, prioritate,
proces, propagandă, protagonist, sector, sintetic, summit, suvenir, tehnologic, valență,
vernisaj, video

De regulă, neologismele apar în limba din necesitatea de a denumi noțiuni noi, neacoperite de
cuvintele din vocabularul existent la un moment dat. Există și situații în care neologismele au luat
locul unor cuvinte mai vechi, uzate sau mai puțin exacte (perdea > cortină, stricat > defect,
stăvilar > baraj).

După cum reiese și din definiție, neologismele se împart în doua grupe: împrumuturi și creații
românești, la care se adaugă calcuri lexicale (sau frazeologice).

Împrumuturi din diferite limbi

Împrumuturile recente din alte limbi s-au făcut mai ales din limbile romanice, mai exact din
franceză și latina clasică.

 împrumuturi din latina savantă: a adnota, a aproba, biblie, cabalin, colocviu, a dormita,
fabulă, insulă, literă, a omite, oracol, oră, pictură, plantă, premiu, probă, a satisface,
tezaur, virtute etc.
 împrumuturi din limba franceză: adresă, afazie, afiș, amorsă, automobil, bacalaureat,
balon, bazin, bluză, buletin, butic, cablu, cartograf, cochetărie, coeziune, a decongela,
departament, developa, economie, elev, a flata, fiziologie, garderobă, listă, minister,
monument, a nuanța, pasaj, pastel, poezie, proteină, restaurant, rulant, sergent etc.
 împrumuturi din limba italiană: asediu, basorelief, camion, capodoperă, chitară, a coda,
grupet, maestru, mafie, mandolină, operă, portofoliu, solfegiu, spaghete, stabiliment,
stranier, vendetă etc.
 împrumuturi din limba rusă: activist, agregat, combinat, dezinsecție, dezinformare,
exponat, fotoreportaj, instructaj, izbă, steag, sputnic etc.
 împrumuturi din limba germană: abțibild, balonzaid, bildungsroman, boiler, feldspat,
glasvand, glaspapir, laitmotiv, oberliht, porțelan, rucsac, sortiment, șapirograf, ștachetă,
ștecăr, tact etc.
 împrumuturi din limba engleză: aut, biftec, broker, business, clip, camping, computer,
corner, derbi, dribling, grant, grepfruit, hard, manager, marketing, master, pick-up,
parking, penalti, soft, sponsor, sprinter, star, stres, top etc.

Pentru mai multe detalii despre împrumuturile din alte limbi, vezi Cuvinte împrumutate.

Creații românești în interiorul limbii

Neologismele creații românești se realizează cu ajutorul elementelor existente în limba română,
prin derivare sau compunere. Acestea prezintă obligatoriu în structura lor un component neologic
și pot fi formate astfel:

 prefix neologic + neologism: apoetic

 prefix vechi românesc + neologism: nefavorabil
 temă veche + sufix neologic: semănătorism

Alte exemple de cuvinte neologice, creații românești:

 anticoncepțional, accept, audiovizual, condens, grandoman, intercondiționare, lacunar,

lansator, lunar, mineriada, nefavorabil, neflexibil, neexplorabil, parasolar, parazăpadă,
plasator, premodern, prevedere, principial, radionucleu, radioreleu, superangular,
teleconferință, teleconcurs, tupeist
Pentru mai multe detalii despre cuvintele formate prin derivare sau compunere, vezi derivarea și compunerea.

Calcuri lexicale sau frazeologice

Aceste neologisme se formează prin copierea în limba română a structurii semantice sau a formei
unui cuvânt (fraze) dintr-o alta limbă.

 anteproiect (fr. avant-projet), antevorbitor (germ. Vorretner), antiimperialist (rus.

antiimperialisticeskii), apă plată (fr. eau plat), bandă desenată (fr. bande dessinée), a
întreprinde (fr. entreprendre), a se întrevedea (fr. entrevoir), limbă de lemn (fr. langue de
bois), portchei (fr. port-clefs), post-restant (fr. poste-restante), a pune în operă (fr. mettre
en oeuvre), a trece în revistă (fr. passer en revue), a bate în retragere (fr. battre en
retrait), a pune la punct (fr. mettre au point)

Pentru mai multe detalii despre fenomenul lingvistic de calchiere, vezi calcul lexical.

Importanța neologismelor
Prin împrumuturile neologice, limba română și-a îmbogățit și modernizat vocabularul.
Neologismele au ajutat și la dezvoltarea sinonimiei, limbajul fiind astfel mult mai nuanțat.
(adâncime ‒ profunzime, cutremur ‒ seism, amănunțit ‒ detaliat, bănui ‒ suspecta etc.)
Modernizarea vocabularului a avut loc în principal prin neologisme de origine romanică. (epidemie
‒ molimă, rege ‒ rigă etc.)

Neologismele din latina savantă și cele din limbile romanice (franceză, italiană) au avut și rolul de
relatinizare a vocabularului. În general, putem pune că prin intermediul neologismelor vocabularul
românesc s-a internaționalizat și a dobândit individualitate și precizie, mai ales în limbajele de
specialitate și în domenii tehnice și științifice.

Familia lexicală cuprinde toate cuvintele formate prin derivare, compunere sau
conversiune de la un cuvânt de bază. Aceste cuvinte sunt înrudite ca sens. Într-o
familie lexicală intră doar forma de bază (forma-tip) a unui cuvânt, nu şi formele de
plural, de genitiv-dativ sau verbele la diferite moduri şi timpuri.
Exemple:
• roşu:
- a înroşi, înroșire, roşiatic, înroşit
, roşeaţă cuvinte derivate
- Marea Roşie, piei-roşii
, pătlăgică roşie, coadă-roşie cuvinte compuse
- roşul (substantiv - Rosul este culoarea mea preferată) conversiune
.
floare
- floricică, a înflori
, a reînflori, înfloritor, înflorit, florărie etc. cuvinte derivate
- floarea-soarelui, floare-de-colţ, floare-de-paie, floare-de-leac cuvinte compuse
Pentru a construi corect o familie lexicală, trebuie să cunoşti bine celelalte mijloace
interne de îmbogăţire a vocabularului: derivarea, compunerea lexicală şi schimbarea
valorii gramaticale.
Câmpul lexical este format din:
• toate cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu şi sunt înrudite semantic;
• sinonimele lor;
• derivatele lor;
expresiile care le cuprind.
Cuvintele care alcătuiesc un câmp lexical reprezintă toate aceeaşi parte de vorbire:
substantive sau adjective sau verbe etc.
Exemple:
câmpul lexical al culorilor roşu, verde, albastru, verzui, albăstrui, sângeriu,
roşiatic, albastru de Voronet, verde-închis, albastru-deschis, azuriu, smolit etc.
.
câmpul lexical al meseriilor - zidar pietrar, avocat, apărător, instalator, profesor,
dascăl, pedagog, avocățel, profesoraş, ajutor de tipograf
, electrician auto, redactor
tehnic etc.

Vocabularul limbii române, la fel ca vocabularul oricărei limbii, se îmbogățește cu noi unități
lexicale și se perfecționează continuu. Îmbogățirea vocabularului se face prin mijloace interne și
mijloace externe.

Mijloace interne
Pe cale internă vocabularul se îmbogățește prin formarea de cuvinte (unități lexicale) noi de la
materialul lingvistic deja existent printr-un ansamblu de procedee specifice limbii respective.
Cuvintele noi formate se numesc creații interne, iar cele existente la care se raportează se numesc
cuvinte de bază sau primitive.

Toate cuvintele noi creațiile interne rezultate din același cuvânt de bază au o rădăcină comună, sunt înrudite ca
sens și alcătuiesc o familie lexicală. Vezi mai multe detalii la familie lexicală.

Cuvintele formate în interiorul limbii române sau creațiile interne pot fi obținute prin mai multe
tipuri de procedee, grupate după importanță (productivitate) în: principale, secundare și mixte.

Procedee principale
Procedeele principale de formare a cuvintelor sunt: derivarea, compunerea, schimbarea valorii
gramaticale (conversiunea).

Procedee secundare
Procedeele secundare de formare a cuvintelor sunt: trunchierea, reduplicarea și contaminația.
Atunci când sunt folosite independent, aceste procedee au o productivitate redusă. Dacă sunt
asociate cu un procedeu principal, productivitatea lor poate crește.

Procedee mixte
Procedee secundare de formare a cuvintelor se referă la utilizarea în același timp a două procedee
principale și/sau secundare.

Pentru mai multe detalii, vezi Procedee mixte de obținere a cuvintelor.

Mijloace externe
Pe cale externă vocabularul se îmbogățește prin împrumut lexical sau calc lexical.

Derivarea este procedeul de formate în interiorul limbii a unor cuvinte noi, numite creații interne,
prin adăugarea, suprimarea sau substituția afixelor lexicale la un cuvânt de bază.

După cum reiese și din definiția anterioară, există trei tipuri de derivare:

 progresivă (propriu-zisă): adăugarea unor afixe derivative la rădăcina sau tema unui
cuvânt
 regresivă (inversă): suprimarea din structura cuvântului de bază a unor afixe cu valoare
lexicală
 prin substituția de afixe: înlocuirea unui afix lexical cu alt afix echivalent într-un cuvânt de
bază

În limba română, ca și în latină, cel mai productiv procedeu de derivare este cel progresiv cu
sufixe (sufixarea).

Fiecare din tipurile de derivare sunt tratate separat (vezi linkurile anterioare). Pentru o perspectivă
generală dăm în cele ce urmează un exemplu din fiecare tip de derivare.

 derivare progresivă: bun > bunic (bun + -ic)

 derivare regresivă: zbucium < zbuciuma (zbuciuma – -a)
 derivare prin substituție de afixe: descâlci (des- + câlci) > încâlci (în- + câlci)
Trebuie menționat că prin procedeele de derivare menționate se creează cuvinte noi pe baza
modelelor deja existente în limbă. Indiferent dacă aceste modele sunt moștenite, împrumutate sau
create în limbă, important este ca derivatele să fie analizabile și să se încadreze în tipare
sistematice, astfel încât procedeele să fie productive.

Existența acestor creații sistemice ne permite să facem analogii și să avem anumite reguli generale
de derivare pentru orice cuvânt.

Spre exemplu, de la anumite substantive obținem numele agentului prin adăugarea unui sufix sau
de la un substantiv anume prin adăugarea unui sufix obținem un diminutiv:

 pădure > pădurar; fier > fierar, lapte > lăptar, strung > strungar
 balon > balonaș, strugure > struguraș, izvor > izvoraș

Conversiunea (numită și schimbarea valorii gramaticale) este un alt mijloc intern de

îmbogățire a vocabularului care constă în obţinerea de cuvinte noi prin trecerea de la o
parte de vorbire la alta.
Principalele categorii de conversiune sunt următoarele:
în clasa substantivului pot trece cuvinte aparținând unor părți de vorbire ca:
a. adjectivul: Tânărul de ieri a fost foarte amabil.
b adverbul: Am aflat că fratele său a făcut un bine.
c. numeralul: Colega noastră a luat un nouă la fizică.
d. interjecția: Ne-a împărtăşit oful său.
Observatie: Substantivizarea se realizează prin articulare.
✓ în clasa adjectivului pot trece cuvinte aparținând clasei verbului, la forme nepersonale:
a. participiu (adjectiv participial): Filmul văzut a fost interesant.
b. gerunziu (gerunziu acordat): I-a întins mâna tremurândă.
în clasa adverbului pot trece cuvinte aparţinând unor părți de vorbire ca:
a. adjectivul: Fiica lor cântă frumos.
b. substantivul (care denumește anotimpurile, zilele sau părțile z

zilei):
larna/Vineri/Seara mergem la bunici. .

Conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale este mijlocul intern de îmbogățire

a vocabularului prin care se formează cuvinte noi trecând de la o parte de vorbire la alta.
Cuvântul care îşi schimbă valoarea gramaticală nu își modifică forma, cum se întâmplă
în cazul derivärii (când unui cuvânt i se adaugă sufixe sau/si prefixe) sau al compunerii
(unde cuvântului de bază i se alătură un alt cuvânt).
Din punct de vedere morfologic, cuvântul nou primeste
mărci flexionare specifice
clasei la care a trecut, dacă aceasta este o clasă flexibila. Dacă însă clasa în care a trecut
este una neflexibilă, atunci cuvântul devine invariabil. Din punct de vedere sintactic,
trecerea la o nouă parte de vorbire duce la preluarea functiilor sintactice specifice
acesteia.

Prin conversiune, se pot obtine:

> substantive, provenite din adjective, din verbe la participiu, supin sau gerunziu,
din adverbe, din pronume si din interjectiu;
> adjective, provenite din verbe la participiu sau gerunziu si din adverbe:
> adverbe, provenite din adjective, din verbe la participlu si din substantive care
denumesc anotimpuri partile zilei, zilele săptămânii:
> prepozitii, provenite din adverbe, din substantive sidin verbe la participiu.

A dat întotdeauna dovadă de bunăvoinţă.

A devenit contabil-şef.
La concurs au participat nouăzeci de elevi.
Bunicii noştri au locuit in SUA.
Compunerea este procedeul intern de
îmbogățire a vocabularului, care constă în unirea
ori alăturarea a două sau mai multe cuvinte de
acelaşi fel sau diferite, din punct de vedere
morfologic, pentru a forma un cuvânt nou,

Compunerea se poate realiza prin:

o Contopire/unire/sudură – binecuvântare;
Elemente de compunere - ueronavă,
o Alăturare ( cu cratimă și cu blanc)
Calea-Lactee, Marea Neagră,
O Abreviere USM.
Important!
Termenii din care se formează un cuvânt compus isi pierd, de
cele mai multe ori, sensul pe care il au când exista independent.
De exemplu

Termenii din care se formează un cuvânt compus își pierd, de

cele mai multe ori, sensul pe care îl au când există independent.
De exemplu:
bineinteles (adv.) desigur:
bine înțeles (adv. + part.) priceput bine.
Compunerea prin contopire (unire sau sudură)
I
Se realizează între cuvintele întregi,
existente si independent in vorbire, care

Compunerea prin contopire (unire sau sudură)

Se realizează intre cuvintele intregi,
existente și independent in vorbire, care
se scriu impreună și devin o singură
unitate lexicală/cuvânt.
ATENTIE:
Se articulează şi flexionează doar ultima
parte componentă a cuvântului:
Bunavointa bunăvoinţa, bunăvointei:
Untdelemn untdelemnul. untdelemnului;
Compunerea prin contopire se poate realiza şi cu
ajutorul unor cuvinte (elemente savante) care nu
sunt independente in limba română, numite
elemente de compunere prefixoide sau sufixoide),
ovenite din conta si dim latina, având circulatie

internațională:
Auto- (,,de la sine, însuși, propriu'), autobiografie
Bio- (..referitor la viață"), biosferă
Geo- (referitor la pământ"), geofizică
Compunerea prin alăturare
I
Se realizează tot între cuvinte întregi,
existente si independent în vorbire, dar
acestea se scriem cratimă sau in cuvinte

separate, despărțite de blanc (spațiu).

Câine-lup (câinele-lup, câinelui-lup);
Rea-credinţă (relei-credinte);
Nou-nascut ( nou-născutul, nou-născuţii);
Delta Dunării (Deltei Dunării);
un INNI
Compunerea prin abreviere
Compunerea prin abreviere sau prescurtare se
realizează prin reducerea unui cuvânt la una sau
cateva liteng,
AА
Categorii de abrevieri:

Simboluri știintifice: O=oxigen. C(grade) Celsius ete.

O Titluri, grade militare: acad. (academician), prof. (profesor);
Pronume de politete: d-tu ( dumneata), dl (domnul), dlui
(domnului), dha (doamna), chei (doamnei), che, cis, sau dVousua dumneavoastră):
Prenume de persoane: 1. L. Caragiale (Ion Luca Caragiale);
O Cuvinte uzuale, specifice textelor scrise: etc., s.a.. sam.d.,

Polisemia verbului se manifestă, mai ales,

ca posibilitate de a însoți subiecte diferite
ca sens sau de a fi determinat de complemente
diferite, cu prepoziții diferite.

CUVÂNTUL POLISEMANTIC
are sensuri între care există un
element comun;
sensurile sunt înregistrate în
același articol de dicționar, cu
cifre/simboluri diferite.
OMONIME
- au sensuri foarte diferite, între
ele nu există nicio legătură;
sensurile sunt înregistrate în
articole de dictionar diferite.

TEXT LITERAR/TEXT NONLITERAR

Textul literar- Are caracter ficţional(prezintă o lume virtuală, creată de autor, cu ajutorul imaginaţiei. Are scop estetic(produce emoţie şi
stimulează fantezia cititorului). În logica ficţiunii, textul literar nu poate fi considerat nici adevărat, nici fals.. Prezintă personaje, “realităţi
de hârtie”, create de autor, care nu trăiesc în realitate , ci doar în lumea imaginară a operei literare. Se remarcă prezenţa expresivităţii ,
caracteristică a limbajului, obţinută prin utilizarea figurilor de stil, a imaginilor artistice. Pot fi folosite cuvinte şi expresii populare,
regionalisme, arhaisme, neologisme. Vehiculează valori general umane prin diverse teme şi motive literare (natura, iubirea, istoria,
copilăria, aventura, războiul, satul, oraşul,..) Prezintă o mare varietate de forme, specii, în genul liric, epic şi dramatic. Apare atât funcţia
tranzitivă(de transmitere de informaţii), cât şi funcţia reflexivă(de transmitere a propriilor convingeri, sentimente) a limbajului. Utilizează
cu mai mare frecvenţă sensul figurat (conotativ) al cuvintelor.
Textul nonliterar- Are caracter nonficţional (prezintă aspecte ale realităţii, observate de autor şi transformate în informaţie). Are scop
informativ(transmite informaţii şi/sau persuasiv(încearcă să convingă receptorul, pentru a-l determina să facă sau să creadă un anumit
lucru). Se bazează pe aspecte adevărate, aparţinând realului cotidian. Prezintă şi se referă la persoane reale. În general, este lipsit de
expresivitate, dar unele forme, cum ar fi reclamele , de exemplu, pot utiliza totuşi jocuri de cuvinte, figuri de stil, diferite sensuri ale
cuvintelor. Este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii. Se remarcă prin obiectivitate, claritate, utilizează uneori clişee de limbaj , formule
fixe în diverse acte oficiale. Prezintă o mare varietate de forme: texte de lege, reclame, articole de ziar, ştiri, anunţuri, acte oficiale, lucrări
ştiinţifice, reţete, prospecte medicale. Apare doar funcţia tranzitivă a limbajului. Utilizează cu mare fracvenţă sensul propriu (denotativ)al
cuvintelor.

Structura operei literare (tema, motivul, ideea) despre CONCEPTE OPERATIONALE

Structura operei literare (tema, motivul, ideeA) Reprezinta organizarea acesteia din partile constitutive aflate atat in relatii de interdependenta unele
cu altele, cat si cu ansamblul creatiei. Structura operei literare presupune identificarea urmatoarelor elemente: tema, motivul, ideea, subiectul,
situatia conflictuala, modurile de expunere folosite, arta compozitiei, personajele si relatiile dintre ele, realizarea stilistica, elementele de prozodie
(versificatiE) in textele lirice.

Tema unei opere reprezinta aspectul de maxima generalitate pe care il surprinde scriitorul prin transfigurarea realitatii. Dintre temele majore ale
literaturii mentionam: natura, dragostea, patriotismul, destinul uman, istoria, razboiul, conditia geniului, controversele religioase etc, ele cuprinzand
problemele fundamentale ale individului si ale societatii.

Motivul este subordonat temei si se refera la un aspect particular surprins de autor. In orice creatie exista un motiv central care este reluat pe
parcursul operei si care este purtatorul unui inteles fundamental al acesteia. Datorita repetarii sale, motivul central se asociaza cu laitmotivul
(termen preluat din muzica si echivalent cu refrenuL).

Ideea unei opere literare se refera de obicei, la atitudinea scriitorului fata de tema abordata; spre exemplu, ideea conflictului dintre sentimentele
omenesti individuale si datoria sociala fata de o colectivitate reflecta atitudinea lui Mihail Sadoveanu in fata istoriei; pornind de la tema mitica a
mortii din Miorita, se poate desprinde ideea comuniunii omului cu natura, ce constituie o dominanta a structurii psihomentale si artistice a
poporului nostru.

Verbul
Verbul este partea de vorbire principală și flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau, pur și simplu,
existența. Din punctul de vedere al capacității de flexiune, verbul este cea mai complexă parte de
vorbire, întrucât poate lua forme variate și numeroase.

Prezintă categorii gramaticale caracteristice, care cer o flexiune proprie verbului, numită conjugare.
Fiind o parte de vorbire independentă, verbul poate forma o propoziție de unul singur.

În funcție de referirea la persoană, această parte de vorbire poate fi:

Verb personal

Are forme pentru toate persoanele. El permite existența unui subiect cu care se va acorda întotdeauna
în persoană și număr, conjugându-se la toate persoanele.

Exemplu: a dormi (eu dorm, tu dormi, el/ea doarme, ei/ele dorm)

Verb impersonal

Are numai o formă, pentru persoana a III-a, numărul singular. Acțiunea exprimată prin verbul în
cauză nu poate fi atribuită unei persoane. Un exemplu care aparține acestei categorii este cel utilizat în
comunicarea referitoare la datele meteo: ninge, plouă, se întunecă etc. În situația în care verbele
impersonale sunt întâlnite alături de un subiect gramatical, avem de-a face cu formulări de tipul
„verbul predicativ a fi + subiect”.

Exemplu: E luni și este frig afară.

În cazurile în care verbul unipersonal are drept subiect o propoziție subordonată subiectivă,
construcția în cauză se va realiza îndeosebi cu verbe de tipul: trebuie, se întâmplă, se face, se
obișnuiește etc.

Exemplu: Se întâmplă/ să nu avem de ales.

Verb unipersonal
Are doar forme pentru persoana a III-a (singular și plural).

Exemple: a se uza, a mieuna, a oua etc.

În funcție de capacitatea de a primi un complement direct, verbele se clasifică în:

Verb tranzitiv

Verbele tranzitive permit asocierea cu un complement direct. Altfel spus, verbul tranzitiv denumește o
acțiune care se răsfrânge în mod direct asupra unui element.

Exemple:

L-am sunat pe Andrei.

Cânt o melodie lentă.

Nu sunt tranzitive verbele precum: a se baza, a se supăra, a se înfuria, a conta, a se sprijini (pe...).

Verb intranzitiv

Verbele intranzitive nu permit asocierea cu un complement direct. Astfel, acest tip de verb acceptă
numai relația cu un complement indirect sau circumstanțial.

În această categorie sunt incluse: verbele de mișcare (a pleca, a sosi, a merge), verbele reflexive (a se
gândi, a se teme, a se trezi), precum și verbele care exprimă o stare (a sta, a dormi).

În funcție de felul în care își modifică rădăcina în timpul conjugării, verbele se clasifică în:

Verb regulat

Verbul regulat nu își modifică niciodată rădăcina în timpul conjugării.

Exemple: a dormi, a ridica, a rupe, a dansa etc.

Verb neregulat

Verbul regulat își poate modifica rădăcina în timpul conjugării.

Exemple: a fi, a dori, a bea, a vedea etc.

Verb defectiv

Verbele defective au o conjugare incompletă, lipsindu-le formele flexionare pentru unele moduri,
timpuri, persoane.

Exemple: a rage, a divide, a deceda, a se sinucide, a consta.

În funcție de rolul sintactic și morfologic:

Verb auxiliar

Verbele auxiliare sunt acelea care ajută la formarea modurilor și a timpurilor compuse, precum și la
cea a diatezei pasive.

Exemplu: a fi, a vrea, a avea

Drumul a fost plăcut, dar aș fi vrut să dureze mai puțin.

Verb predicativ

Acesta poate forma singur predicatul dacă se află la un mod predicativ. Astfel, de obicei, verbul
predicativ îndeplinește de unul singur funcția sintactică de predicat verbal.

Exemplu: Bărbatul mănâncă.

Verb copulativ
Acesta nu poate îndeplini de unul singur funcția de predicat verbal, astfel încât, împreună cu numele
predicativ, devine predicat nominal. Verbul copulativ este intranzitiv și acceptă însoțirea cu un
adjectiv (ex. El este inteligent.).

Verbele copulative fac conexiunea dintre subiect și numele predicativ, având rolul unor instrumente
de legătură. Ele pot lipsi din context, întrucât sensul lor lexical nu este unul puternic (exemplu: Eu
sunt pictor, el – tâmplar.).

Exemple de verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieși, a rămâne, a părea, a însemna

Diatezele verbale
Diateza indică relația dintre acțiunea exprimată prin verb și participanții la aceasta (altfel spus, relația
dintre agent – autorul acțiunii – și pacient – cel asupra căruia se răsfrâng consecințele acțiunii).
Depinzând de definiția diatezei și de criteriile care decurg din aceasta, în limba română regăsim între
două și șase diateze. Cele mai semnificative dintre acestea sunt: diateza activă, pasivă și reflexivă.

Diateza activă

Un verb aflat la diateza activă indică faptul că acțiunea este făcută de către subiectul gramatical (care
poate fi exprimat sau nu în propoziție). Această diateză este cel mai des întâlnită în limba română.

Exemplu: Băiatul patinează pe gheață.

Diateza pasivă

Un verb la diateza pasivă arată faptul că asupra subiectului gramatical (exprimat sau nu) se răsfrâng
consecințele acțiunii făcute de către altcineva. Diateza pasivă se construiește cu ajutorul unui verb
auxiliar și al participiului verbului de conjugat. De cele mai multe ori, verbele la diateza pasivă sunt
acompaniate de un complement de agent, astfel încât se indică cine realizează acțiunea.

Exemplu: Regele este îmbrăcat de către supușii săi.

O modalitate bună de a diferenția între un verb la diateza pasivă și un verb copulativ + nume
predicativ este prezența unui complement de agent alături de verb.

Exemplu:

Mama este plecată la serviciu. (verb copulativ + nume predicativ)

Mama este văzută la serviciu. (diateza pasivă)

Diateza reflexivă

Această diateză indică faptul că acțiunea nu este doar realizată de către subiectul gramatical, ci este și
suferită de acesta. Verbul de conjugat se află întotdeauna alături de pronume reflexive sau pronume
personale neaccentuate utilizate ca pronume reflexive. Aceste pronume nu vor avea funcție sintactică,
fiind doar indici gramaticali ai diatezei reflexive.

Exemplu: Eu m-am supărat pe Anca.

Există și cazuri în care un verb însoțit de un pronume reflexiv nu se află la diateza reflexivă. În
situațiile în care pronumele reflexiv are propria funcție sintactică, verbele sunt la diateza activă
pronominală. O bună modalitate de a testa aceste cazuri este următoarea: se verifică dacă pronumele
reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă că
pronumele nu face parte din structura verbului.

Exemplu: Și-au aruncat hârtiile la coșul de gunoi. (au aruncat – verb la diateza activă pronominală;
și – complement indirect)

Timpurile verbale
Timpul unui verb indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de către acesta. Forma
verbului arată dacă acțiunea se petrece în prezent, trecut sau viitor.
Timpul prezent

Verbul aflat la timpul prezent indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul acestuia se petrece
în momentul vorbirii.

Exemplu: Alina mănâncă un măr.

Timpul trecut

Verbul aflat la timpul trecut indică faptul că acțiunea exprimată de acesta se petrece înaintea
momentului vorbirii. Există mai multe timpuri ce aparțin de cel trecut, după cum urmează:

Imperfect

Timpul imperfect exprimă o acțiune începută în trecut, dar neîncheiată.

Exemplu: Priveam pe fereastră.

Perfect simplu

Timpul perfect simplu indică o acțiune realizată în trecut și încheiată recent. Acest timp verbal este
specific mai degrabă comunicării orale decât celei scrise.

Exemple:

Privii pe fereastră.

Făcui o prăjitură.

Perfect compus

Timpul perfect compus arată o acțiune făcută și încheiată în trecut. Se construiește cu ajutorul
verbului „a avea” (ex. Am privit, ai privit, a privit, au privit).

Exemplu: Am privit pe fereastră.

Mai mult ca perfect

Timpul mai mult ca perfect indică o acțiune care a fost atât începută, cât și încheiată într-un moment
trecut, înaintea unei alte acțiuni trecute.

Exemplu: Privisem pe fereastră.

Timpul viitor

Timpul viitor indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul verbului va avea loc în viitor, după
momentul vorbirii.

Exemplu: Eu voi privi pe fereastră.

Viitorul anterior: Timpul viitor anterior reprezintă o nuanță a viitorului și arată o acțiune care va
avea lor înaintea unei alte acțiuni viitoare.

Exemplu: Eu voi fi privit pe fereastră înainte ca el să intre în casă.

Viitorul popular

Exemplu: verbul a fi: oi fi, îi fi, o fi, om fi, îți fi, or fi

Viitorul simplu - se formează cu ajutorul verbului „a vrea” + infinitivul verbului de conjugat

Exemplu: verbul a fi: voi fi, vei fi, vor fi, vom fi, veți fi, vor fi
Modurile verbale
Modul unui verb este forma pe care acesta o ia pentru a indica perspectiva vorbitorului asupra
acțiunii. Aceasta poate fi reală (scriu), posibilă (să scriu), dorită sau condiționată (aș scrie) sau
ordonată (scrie!). Modurile verbului se împart în două mari categorii:

Moduri personale (predicative)

Modurile personale se numesc astfel deoarece își modifică forma în funcție de persoană. Ele se mai
numesc „predicative”, întrucât, aflate în aceste moduri, verbele îndeplinesc funcția sintactică de
predicat. Modurile personale (predicative) sunt următoarele:

Indicativ

Modul indicativ arată o acțiune reală exprimată la timpuri bine delimitate: prezent, imperfect, perfect
simplu, perfect compus, mai mult ca perfect și viitor.

Exemple:

Mănânc. (prezent)

Mâncam. (imperfect)

Mâncai. (perfect simplu)

Am mâncat. (perfect compus)

Mâncasem. (mai mult ca perfect)

Voi mânca. (viitor)

Voi fi mâncat. (viitor anterior)

Conjunctiv

Modul conjunctiv se construiește cu ajutorul conjuncției „să” și indică o acțiune posibilă, aplicându-se
următoarelor timpuri verbale:

Prezent: să mănânc

Perfect: să fi mâncat

Condițional-optativ

Modul condițional-optativ indică o acțiune a cărei realizare este condiționată de unul sau mai mulți
factori. La timpul prezent, modul condițional-optativ se formează cu ajutorul infinitivului verbului de
conjugat, căruia i se adaugă una dintre formele verbului auxiliar „a avea” (aș, ai, ar etc.). Acest mod se
aplică următoarelor timpuri verbale:

Prezent: aș mânca

Perfect: aș fi mâncat

Imperativ

Acest mod verbal poate exprima: o rugăminte, un îndemn, un ordin sau o urare. El prezintă atât forme
afirmative, cât și negative, însă numai pentru persoana a II-a (singular și plural).

Exemple:

Mănâncă!

Nu mâncați!

Moduri nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu își schimbă forma în funcție de persoană, neîndeplinind nici funcția
sintactică de predicat (motiv pentru care se numesc „moduri nepredicative”). Modurile nepersonale
sunt următoarele:

Infinitiv

Infinitivul are o marcă proprie (prepoziția „a”) în forma lui scurtă. Acesta are și o formă lungă, fiind
aplicabil la timpurile prezent și perfect.

a) Prezent: a scrie

b) Perfect: a fi scris

a) Formă scurtă: a scrie

b) Formă lungă: scriere

Participiu

Modul participiu constituie forma caracteristică formării modurilor și timpurilor compuse la diateza
activă, pasivă și reflexivă. Acesta indică rezultatul acțiunii denumite de verb. O trăsătură specifică a
verbelor la participiu este faptul că se termină în „t” sau „s”.

Verbul la participiu are valoare adjectivală când se acordă cu substantivul determinat în gen, număr și
caz.

Exemplu: Poezia scrisă a fost apreciată de critici.

Verbul la participiu are valoare substantivală dacă este articulat cu articol enclitic sau dacă este
poziționat după un articol proclitic.

Exemplu:

Onoratul merită laudele primite.

Un rătăcit a fost găsit pe stradă.

Verbul la participiu are valoare adverbială atunci când determină un verb.

Exemplu: Am comunicat deschis cu profesorul.

Gerunziu

Modul gerunziu arată contextul în care se petrece acțiunea indicată de verb. Acest mod verbal se
construiește adăugând sufixele „ând” sau „ind” rădăcinii verbului.

Exemple: vorbind, tăcând

Supin

Acest mod verbal arată scopul acțiunii denumite de verb, precum și destinația și originea unui obiect.
Supinul se construiește pornind de la participiul verbului și adăugând acestuia o prepoziție simplă sau
compusă.

Exemple:

Microfonul este pentru cântat. (scopul acțiunii)

Am cumpărat niște cărți de citit. (destinația obiectului)

Bătăturile sunt de la săpat. (proveniența)

Exemplu complet - verbul „a mânca” la toate modurile și timpurile

Modul indicativ
 timpul prezent timpul perfect simplu timpul perfect compus timpul imperfect timpul mai mult ca perfect timpul viitor simplu

eu mănânc mâncai ai mâncat mâncam mâncasem voi mânca

tu mănânci mâncași a mâncat mâncai mâncaseși vei mânca

el/ ea mănâncă mâncă am mâncat mânca mâncase va mânca

noi mâncăm mâncarăm ați mâncat mâncam mâncaserăm vom mânca

voi mâncați mâncarăți ați mâncat mâncați mâncaserăți veți mânca

ei/ ele mănâncă mâncară au mâncat mâncau mâncaseră vor mânca

Modul conjunctiv

timpul prezent timpul perfect

eu să mănânc să fi mâncat

tu să mănânci să fi mâncat

el/ea să mănânce să fi mâncat

noi să mâncăm să fi mâncat

voi să mâncați să fi mâncat

ei/ ele să mănânce să fi mâncat

Modul condițional-optativ:

timpul prezent timpul perfect

eu aș mânca aș fi mâncat

tu ai mânca ai fi mâncat

el/ea ar mânca ar fi mâncat

noi am mânca am fi mâncat

voi ați mânca ați fi mâncat

ei/ ele ar mânca ar fi mâncat

Modul imperativ (are numai două forme)

 o formă pentru persoana a II-a, numărul singular: Mănâncă!

 o formă pentru persoana a II-a, numărul plural: Mâncați!

Modul participiu: mâncat

Modul gerunziu: mâncând

Modul infinitiv: a mânca

Modul supin: de/pentru/la mâncat

Substantivul
Substantivul este partea de vorbire flexibilă ce denumește: ființe, obiecte, fenomene ale naturii,
sentimente, stări sufletești, precum și unele noțiuni abstracte.

Acesta este o parte de vorbire principală, care poate fi înlocuit de pronume (o altă parte de vorbire) și
poate fi:

Propriu: se utilizează pentru nume de persoane, localități și alte repere geografice, nume de instituții
și alte asemenea denumiri, scrise întotdeauna cu majusculă (indiferent de poziția ocupată în cadrul
propoziției).

Exemplu: Andreea a plecat într-o călătorie lungă prin Europa.

Comun: denumește obiecte de același fel și se scrie cu literă mică (cu excepția cazului în care se află
la începutul unei propoziții).

Exemplu: Produsele vândute în piață sunt numeroase: fructe, legume, produse lactate și carne.

În funcție de forma substantivului, acesta poate fi:

Simplu: se constituie dintr-un singur cuvânt

Exemplu: pisică, școală, carte

Compus: se constituie din două sau mai multe cuvinte

Exemplu: pisică-de-mare, Piatra Neamț, Câmpulung Muscel

Genurile substantivelor
Substantivele pot avea unul din trei genuri:

Feminin

Exemple: fată (o fată – două fete), masă (o masă – două mese)

Masculin

Exemple: băiat (un băiat – doi băieți), câine (un câine – doi câini)

Neutru

Exemple: scaun (un scaun – două scaune), pahar (un pahar – două pahare)

Substantivele epicene sunt acele substantive care au formă unică pentru masculin, feminin și neutru.

Exemple:

cămilă, girafă, persoană, rudă, etc. - încadrate la genul feminin

hipopotam, struț, rector, decan, părinte, etc. - încadrate la genul masculin

animal, mamifer, etc. - încadrate la genul neutru

Numărul substantivelor
Poate fi:

singular (denumește un singur element)

Exemple: fruct, lemn, animal, lucru etc.

plural (denumește două sau mai multe elemente)

Exemple: fructe, lemne, animale, lucruri etc.

Există și substantive defective de număr (au numai formă de singular sau plural).

Exemple de substantive defective de plural: lapte, miere, vată, cinste, curaj, foame.

Exemple de substantive defective de singular: șale, zori, Mircești, Carpați.

De asemenea, întâlnim și substantive colective, adică substantive a căror formă este de singular, dar
care au înțeles de plural.

Exemple: echipă, cireadă, stol, etc.

Cazurile substantivelor
În limba română, substantivele pot avea unul din cinci cazuri:

Nominativ

În acest caz, substantivul va răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și „care?”. Funcțiile sintactice
îndeplinite pot fi acelea de: subiect, nume predicativ și atribut.

Exemplu: Zăpada cade neîncetat. (caz nominativ, subiect) – Ce cade neîncetat?

Acuzativ

Substantivul în cazul acuzativ răspunde la următoarele întrebări: ce?, pe cine?, pe ce?, cu cine?, cu ce?,
la cine?, la ce?, despre cine?, despre ce?, lângă cine?, lângă ce?, de la cine?, de la ce?, unde?, de
unde?, până unde?, când?, cum?, care?, ce fel de?

Funcțiile sintactice îndeplinite de substantivele în cazul acuzativ pot fi acelea de: complement
direct, complement indirect, complement de agent, atribut substantival prepozițional,
nume predicativ, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de mod, precum și complement circumstanțial de
scop.

Exemple:

Am văzut-o pe Ioana la magazin. (complement direct, caz acuzativ) – Pe cine am văzut?

Cadoul este pentru Bogdan. (nume predicativ, caz acuzativ) – Pentru cine este cadoul?

Pentru cazul acuzativ există prepoziții specifice, care ajută la recunoașterea mai ușoară a cazului, în
funcție de prepoziția care însoțește substantivul. De obicei, aceste prepoziții se regăsesc și în
întrebările (mai sus menționate) ce corespund acuzativului.

Exemple de prepoziții: pentru, la, despre, de la

Genitiv

În cazul genitiv, substantivul răspunde la întrebările: „al cui? a cui? ai cui? ale cui?”. Acestui caz îi
corespunde o marcă gramaticală: articolul posesiv (al, ai, a, ale).

Totodată, un substantiv aflat în cazul genitiv poate îndeplini una dintre următoarele funcții sintactice:
atribut substantival genitival, atribut substantival prepozițional, atribut substantival
apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de mod, precum și
pe aceea de complement circumstanțial de scop.

Exemple:

Cartea Ancăi este interesantă. (atribut substantival genitival, caz genitiv) – A cui carte?

Prietenii mă așteaptă în spatele blocului. (complement circumstanțial de loc, caz genitiv) – În spatele
cui?

Observație: Substantivul se analizează, de regulă, împreună cu prepoziția sau locuțiunea

prepozițională. În cazul nostru, există un substantiv în cazul genitiv, însoțit de locuțiunea
prepozițională specifică acestui caz: „în spatele”.

Asemeni acuzativului, și cazului genitiv îi corespund prepoziții specifice, care ajută la recunoașterea
mai ușoară a acestuia, în funcție de prepoziția care însoțește substantivul. De obicei, aceste prepoziții
se regăsesc și în întrebările ce corespund acuzativului.

Exemple de prepoziții: asupra, împotriva, înaintea, înapoia

Dativ

Substantivele în cazul dativ determină un verb, răspunzând la întrebarea „cui?”. Funcțiile sintactice
îndeplinite de substantivele în cazul dativ pot fi acelea de: atribut substantival prepozițional,
atribut apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial
de mod, precum și complement circumstanțial de cauză.

Exemplu: I-am dat Laurei informațiile cerute. (complement indirect, cazul dativ) – Cui am dat
informațiile cerute?
Cazul dativ are și el anumite prepoziții care îi corespund. Câteva exemple de prepoziții specifice
cazului dativ sunt: mulțumită, grație, potrivit, conform.

Vocativ

Substantivele la cazul vocativ nu îndeplinesc nicio funcție sintactică. Acestea pot exprima fie o
chemare, o strigare sau o invocare. Astfel, se atrage atenția asupra intenției comunicării directe,
despărțindu-se substantivul în vocativ de restul propoziției prin virgulă. De obicei, substantivele în
cazul vocativ sunt nume proprii.

Exemplu: Cristian, vino la masă! (caz vocativ, fără funcție sintactică)

Declinarea substantivelor
Declinarea (sau flexiunea) substantivului reprezintă totalitatea formelor prin intermediul cărora se
exprimă categoriile gramaticale ale acestei părți de vorbire. În limba română, declinarea
substantivelor are loc numai cu ajutorul articolului substantival, astfel încât putem diferenția între
două feluri de declinare:

Cu articol hotărât

Cu articol nehotărât

Acestora li se adaugă trei modele de declinare:

Declinarea substantivelor în genul feminin

Declinarea substantivelor în genul masculin

Declinarea substantivelor în genul neutru

Exemple:

un copil – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, însoțit de articolul nehotărât
„un”

copilul – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, articulat cu articolul hotărât „l”

unor scaune – substantiv în cazul genitiv, număr plural, gen neutru, însoțit de articolul nehotărât
„unor”

niște cireșe – substantiv în cazul acuzativ, număr plural, gen feminin, însoțit de articolul nehotărât
„niște”

Funcțiile sintactice ale substantivelor

Depinzând de cazurile acestuia, substantivul poate avea numeroase funcții sintactice:

Nominativ

Subiect: Alina este fericită.

Nume predicativ: Aceasta este Alina.

Atribut substantival apozițional: Prietena mea, Alina, își serbează ziua de naștere.

Acuzativ

Nume predicativ: Statueta este de piatră.

Complement direct (cu sau fără prepoziție): Pe Alina o amuză filmul. Am vizionat filmul.

Complement indirect: Am discutat despre Alina.

Complement circumstanțial
De mod: Am vorbit ca Alina.

De loc: Mergem la Alina.

De timp: Într-o dimineață am plecat la Alina.

De scop: Alina studiază pentru examen.

De cauză: Alina a înghețat de frig.

De agent: Povestea a fost scrisă de Alina.

Atribut substantival prepozițional: Povestea despre Alina mi-a trezit interesul.

Genitiv

Nume predicativ: Argumentele au fost contra Alinei.

Atribut substantival genitival: Păpușa Alinei are părul blond.

Atribut substantival prepozițional: Frunzele din fața casei trebuie adunate.

Atribut substantival apozițional: Cartea prietenei mele, a Alinei, este foarte interesantă.

Complement indirect: Alina luptă împotriva rasismului.

Complement circumstanțial

De loc: Alina s-a mutat în spatele casei părinților ei.

De timp: M-am trezit înaintea Alinei.

Dativ

Nume predicativ: Copilul devine asemenea Alinei.

Complement indirect: I-am cumpărat Alinei o carte.

Complement circumstanțial de mod: Copilul se comportă asemenea Alinei.

Atribut substantival prepozițional: Presupunerile împotriva Alinei s-au dovedit valide.

Vocativ

Nu are funcție sintactică! Exprimă o adresare directă, o chemare și de desparte de restul

enunțului prin virgulă.

Alina, fii atentă!

Adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă a cărei principală caracteristică este aceea că indică o
însușire a unui obiect. Așadar, acesta apare însoțit de un substantiv, pe care îl determină și cu care se
acordă în gen, număr și caz. Când nu se află lângă substantivul determinat, adjectivul este legat de
acesta prin articolul demonstrativ (exemplu: fata cea frumoasă).

Clasificare adjective
Adjectivele se pot clasifica:

1. După declinare

Astfel, există adjective:

a. Variabile: își schimbă forma în funcție de gen, număr și caz (exemplu: puternic, puternică,
puternici, puternice)

Variabile cu două terminații: când sunt la nr. singular, au o formă pentru genul masculin și altă
formă pentru genul feminin.

Adjectivele variabile prezintă și forme flexionare. Numărul de forme flexionare se determină prin
verificarea terminațiilor adjectivelor aflate atât la numărul singular, cât și la plural, respectiv la genul
feminin și cel masculin.

Exemple:

alb - albă - albi - albe: adjectiv variabil cu 2 terminații și 4 forme flexionare

verde - verde - verzi - verzi: adjectiv variabil cu o terminație și două forme flexionare

mic - mică - mici - mici: adjectiv variabil cu două terminații și trei forme flexionare

Variabile cu o terminație: când sunt la nr. singular, au aceeași formă pentru genurile masculin și
feminin.

Exemple:

verde, mare, subțire

câine mare – pisică mare
material subțire – bluză subțire

Formele flexionare ale adjectivului variabil

În funcție de genul, numărul și cazul acestora, adjectivele variabile pot avea:

4 forme flexionare

Din această categorie fac parte majoritatea adjectivelor propriu-zise, cu precădere cele participiale sau
gerunziale.

Exemplu: inteligent - inteligentă - inteligenți - inteligente

3 forme flexionare

Adjectivele cu trei forme flexionare se termină, de obicei, în consoanele „-c” și „-g” sau se derivează cu
sufixele „-tor”, „-esc”, „-iu” (ex. ascultător, cavaleresc, purpuriu). Aceste adjective realizează forme
comune de gen, număr și caz.

Exemplu: cenușiu - cenușie - cenușii - cenușii

2 forme flexionare (au forme comune de număr la ambele genuri)

Această categorie include adjectivele terminate în „-e” (ex. tulbure), într-o consoană palatală (ex.
vechi) sau în diftong (ex. albăstrui).

Exemplu: limpede - limpede - limpezi - limpezi

b. Invariabile: rămân la aceeași formă, indiferent de gen, număr și caz. De obicei, aceste adjective
sunt împrumutate din limbi străine.

Exemple: gri, bordo, dulce, precoce, vivace

2. După origine, adjectivele se împart în următoarele categorii:

a. Adjective propriu-zise
Exemple: frumos, colorat, bun, interesant, amar

b. Adjective provenite din alte părți de vorbire/conversiune:

  Adjective pronominale: provin din pronumele care determină substantivul și se împart în:

- Adjective demonstrativ

Exemple: copilul acesta, eleva cealaltă

- Adjective nehotărâte

Exemple: unele fete, fiecare copil

- Adjective posesive

Exemple: prietenul meu, copiii lor, vecinii noștri

- Adjective negative

Exemple: niciun om, nicio lucrare

- Adjective de întărire

Exemple: profesorul însuși, eleva însăși

- Adjective relative

Exemplu: Mă întreb/ ce emisiune te interesează.

- Adjective interogative

Exemplu: Care țară din lume nu are o istorie tumultuoasă?

 Adjective provenite din verbe la participiu și gerunziu

Exemplu: fereastra deschisă, omul învățat, cartea scrisă (participiu), mâna tremurândă, frunze
fluturânde (gerunziu)

 Adjective provenite din adverbe

Exemplu: Andrei este un bărbat bine.

3. După structură

 Adjective simple

Aceste adjective sunt formate dintr-un singur cuvânt.

Exemple: rău, sănătos, acru, fascinant, inteligent

 Adjective compuse

- Adjective compuse scrise cu cratimă

Exemple: adjectiv + adjectiv (alb-negru, științifico-fantastic), adverb + adjectiv (rău-platnic, sus-pus)

- Adjective compuse scrise într-un singur cuvânt

Exemple: adverb + adjectiv (binemeritat, răufăcător, binevenit), a + tot + adjectiv (atotștiutor,

atotfăcător), ne + mai + adjectiv (nemaiauzit, nemaipomenit), precum și adjective constituite din
elemente de compunere lipsite de sens de sine stătător și un adjectiv simplu (semiînchis, bianual,
multidezvoltat)

 Locuțiuni adjectivale

Locuțiunile adjectivale reprezintă o grupare formată din două sau mai multe cuvinte care, împreună,
au valoarea unui adjectiv și se comportă ca un adjectiv. Acestea pot fi însoțite de articolul
demonstrativ (omul cel cu carte) și pot avea grade de comparație (culoarea mai bătătoare la ochi).
Exemple: de bună credință, bătut în cap, cu scaun la cap

Acordul adjectivului cu substantivul

Adjectivul se va acorda în mod obligatoriu în gen, număr și caz cu substantivul sau pronumele
determinat, după cum urmează:

Exemplu: om furios – femeie furioasă – oameni furioși

Când ne confruntăm cu o situație în care adjectivul face referire la varii substantive (nume de ființe)
de genuri distincte, masculinul are prioritate.

Exemplu: Băiatul și fata vecinei sunt gălăgioși.

În această situație, se va evita plasarea adjectivului la genul masculin, numărul plural, în poziția
imediat următoare față de substantivul feminin. Astfel, pentru evitarea confuziilor și a exprimării
forțate, vom alege formulările de tip „pisicile și câinii jucăuși”, nu „câinii și pisicile jucăuși”.

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea unul din trei grade de comparație (în funcție de nivelul la care se manifestă
însușirea denumită de către adjectiv):

Pozitiv

Acest grad de comparație arată, pur și simplu, însușirea unui obiect, fără ca aceasta să fie comparată
cu însușirea altui obiect (sau cu cea a aceluiași obiect, manifestată într-un context diferit).

Exemple: înghețata rece, cer luminos, drum lung

Comparativ

Acest grad de comparație exprimă intensitatea însușirii exprimate prin adjectiv, comparativ cu alte
obiecte (sau cu aceeași însușire când obiectul de află într-o situație diferită) și este de trei feluri:

Comparativ de superioritate: mai + adjectiv

Exemple: mai scurt, mai bogat, mai frumos

Comparativ de inferioritate: mai puțin + adjectiv

Exemple: mai puțin scurt, mai puțin bogat, mai puțin frumos

Comparativ de egalitate: la fel de, tot așa de, tot atât de + adjectiv

Exemple: la fel de scurt, tot așa de bogat, tot atât de frumos

Superlativ

Gradul de comparație superlativ indică însușirea denumită de adjectiv, aflată la nivelul cel mai înalt
sau scăzut posibil, fiind de două feluri:

Superlativ relativ (cel mai înalt grad al trăsăturii unui obiect, când este comparată cu aceeași
trăsătură sau o alta)

Exemple: cel mai înalt (superlativ relativ de superioritate), cel mai puțin simpatic (superlativ relativ
de inferioritate)

Superlativ absolut

Acest grad de comparație exprimă trăsătura denumită de adjectiv, manifestată la cel mai înalt nivel
posibil, fără a fi comparată cu trăsăturile altui obiect (sau cu cele ale aceluiași obiect, manifestate într-
un context diferit).
Exemple: superlativ absolut exprimat prin adverbe și locuțiuni adverbiale legate de adjectiv prin
prepoziția de (extrem de loial, grozav de isteț, teribil de inteligent, groaznic de rece), prin expresii ce
conțin un substantiv (frumoasă foc, român sadea), prin repetarea adjectivului (viteaz, viteaz) sau
prin lungirea vocalelor ce intră în compoziția adjectivului (luuuuuuuung)

Există și adjective fără grade de comparație. Acestea:

Exprimă caracteristici care nu pot fi comparate, întrucât ele însele sugerează un anume grad de
comparație: egal, întreg, perfect, desăvârșit, secundar

Reprezentau forme ale comparativului sau ale superlativului în limba latină: superior, inferior, major,
maxim

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea următoarele funcții sintactice:

Atribut adjectival: Am văzut un copac înalt.

Nume predicativ: Viața este grea.

Complement indirect: Din timidă a devenit îndrăzneață.

Complement circumstanțial de timp: De mic era inteligent.

Complement circumstanțial de mod: Juriul este de acord că băiatul este mai mult arătos decât
talentat.

Complement circumstanțial de cauză: Cântă de fericită.

Când se află înaintea substantivului determinat, adjectivul preia articolul acestuia.

Exemple:

fata deșteaptă – deșteapta fată

un băiat frumos – un frumos băiat

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

Adjectivul își poate modifica valoarea gramaticală astfel:

prin substantivizare (devine substantiv)

„Leneșul mai mult aleargă”. (articol hotărât)

Cel leneș mai mult aleargă. (articol demonstrativ)

Un leneș nu ajunge niciodată departe în viață. (articol nehotărât)

Poate deveni adverb:

Elevul scrie citeț. (adverb de mod, funcție sintactică de complement circumstanțial de mod)

Pronumele
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care are rolul de a înlocui substantivul. Acesta contribuie
la o mai bună exprimare, ajutând la evitarea repetițiilor.

Depinzând de capacitatea de schimbare a formei pronumelor în funcție de persoană, acestea pot fi:
Pronume cu forme personale
Pronumele personal
Acest tip de pronume desemnează ființe sau obiecte, atribuindu-le una din trei persoane. Funcțiile
sintactice îndeplinite de pronumele personal sunt, în general, aceleași cu cele ale substantivului.

Exemple: eu, tu, ele, vouă, ție, mie

Pronumele personal de politețe

Spre deosebire de cel anterior, acest pronume are forme doar pentru persoanele a II-a și a III-a.
Pronumele personale de politețe sunt, după cum urmează: dumneata, dumneavoastră, dumitale,
dumnealui, dumneaei, dumnealor.

Atenție! Potrivit Gramaticii de bază a limbii române, pronume dânsul, dânsa, dânșii, dânsele sunt
incluse în clasa pronumelor de politețe, exprimând o formă atenuantă de politețe.

În manualele școlare aceste pronume sunt incluse în clasa pronumelor personale prin care se exprimă
gradul minim de politețe.

Pe lângă acestea, mai există pronume de politețe rar întâlnite, fiind considerate locuțiuni pronominale
de politețe sau formule reverențioase: Domnia (ta, sa, lui, voastră), Măria (ta, sa, lui, voastră),
Înălțimea (ta, sa, lui, voastră), Excelența (ta, sa, lui, voastră). Acestora li se adaugă forme afective
precum: mata, mătăluță, matale, tăluță etc.

Observație:

Pronumele poate deveni adjectiv pronominal atunci când este poziționat lângă un substantiv pe care îl
determină, înlocuind, astfel, un posibil adjectiv.

Exemplu:

Părinții lui sunt acasă. - adjectiv

Ai lui sunt acasă. - pronume

Pronumele reflexiv
Acest tip de pronume are rolul de a înlocui denumirea obiectului asupra căruia are loc acțiunea unui
verb. Pronumele reflexiv are forme propriu-zise doar pentru persoana a III-a (pe sine, sieși, sie).
Celorlaltor persoane le corespund forme neaccentuate ale pronumelui personal (cu valoare de
pronume reflexiv).

Tipurile de pronume reflexiv sunt următoarele:

Reflexivul dinamic – exprimă o acțiune la care subiectul participă în mod intens.

Reflexivul dinamic se construiește cu pronume în cazul acuzativ sau dativ.

Exemple:

Andrei se gândește la viitorul familiei lui.

Eu mă duc la școală.

Reflexivul obiectiv – exprimă coincidența dintre subiectul și obiectul acțiunii.

Exemple:

Eu mă încalț repede.

Fetele se îmbracă încet.

Reflexivul reciproc – exprimă o acțiune realizată de două sau mai multe ființe, unde fiecare dintre cele
două suportă consecințele acestei acțiuni.
Exemple:

Este greu când vecinii nu se tolerează.

Nu s-au căsătorit deși se iubesc.

Pronumele de întărire

Acest pronume are rolul de a evidenția persoana la care se face referire. Astfel, pronumele de întărire
accentuează numele obiectului desemnat de substantivul sau de pronumele pe care acesta îl
determină.

Formele pronumelui personal de întărire în limba română sunt, după cum urmează:

 însumi (persoana I, masculin, singular), însuți (persoana a II-a, masculin, singular), însuși
(persoana a III-a, masculin, singular)
 înșine (persoana I, masculin, plural), înșivă (persoana a II-a, masculin plural), înșiși
(persoana a III-a, masculin, plural)
 însămi (persoana I, feminin, singular), însăți (persoana a II-a, feminin, singular) însăși
(persoana a III-a, feminin, singular)
 însene (persoana I, feminin, plural), însevă (persoana a II-a, feminin, plural), însele (persoana
a III-a, feminin, plural)

Pronumele posesiv

Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului unui obiect, sentiment, al unei opinii etc. Este
precedat, de regulă, de articolul posesiv și are forme variate, care se modifică în funcție de genul și
numărul substantivului care indică elementul posedat.

Lista pronumelor posesive în limba română este următoarea: al meu, al tău, al său (al lui, al ei), al
nostru, al vostru, a mea, a ta, a sa, (a lui, a ei), a noastră, a voastră, ai mei, ai tăi, ai săi, ai noștri, ai
voștri, ale mele, ale tale, ale sale (ale lui, ale ei), ale noastre, ale voastre, ale lor.

Pronumele posesiv poate avea valoare:

 relativă, în cazul în care acesta înlocuiește doar numele posesorului

 absolută, în cazul în care acesta substituie atât numele obiectului posedat, cât și pe cel al
posesorului. Se utilizează mereu împreună cu articolul posesiv (al, a, ai, ale), care îl precedă.

Observație:

Aflat la persoana a III-a, numărul plural, pronumele posesiv nu are formă proprie. Se folosește, în
această situație, forma pronumelui personal de persoana a III-a, număr plural „lor”.

Pronume fără forme personale

Pronumele demonstrativ
Pronumele demonstrativ este acela care se află în locul unui substantiv, arătând apropierea sau
depărtarea obiectului (atât în spațiu, cât și în timp). Acest tip de pronume indică și identitatea
obiectului cu sine însuși, precum și diferențierea lui de alte obiecte.

Tipurile de pronume demonstrative sunt, după cum urmează:

 pronume demonstrative de apropiere: acesta, aceasta, aceștia, acestea;

 pronume demonstrative de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea;
 pronume demonstrative de identitate: același, aceeași, aceiași, aceleași;
 pronume demonstrative de diferențiere: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte;
 (de diferențiere) care indică depărtarea: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte;
 (de diferențiere) care indică apropierea: cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte.
Pronumele nehotărât
Deși pronumele nehotărât înlocuiește un substantiv, el oferă foarte puține informații despre obiectul
înlocuit. În funcție de ceea ce exprimă substantivul înlocuit, pronumele nehotărât poate fi de două
tipuri:

 Cel care înlocuiește persoane (cineva, oricine, altcineva)

 Cel care înlocuiește obiecte (altceva, orice)

În funcție de structura lor, pronumele nehotărâte pot fi:

 Simple (unul/unii, altul/alta)

 Compuse (orișicare, fiecare, oricât)

Pronumele negativ
Acest tip de pronume exprimă inexistența unei ființe sau a unui obiect. Din punct de vedere structural,
pronumele negative se clasifică astfel:

 Pronume negative simple: nimeni, nimic

 Pronume negative compuse: niciun, nicio

Pronumele interogativ
Pronumele interogativ se regăsește doar în propoziții interogative, înlocuind un substantiv așteptat ca
răspuns în cadrul acestora.

Exemple: ce?, cine?, care?

Pronumele relativ
Pronumele relativ stabilește relația dintre o propoziție subordonată și regenta acesteia. Așadar, acest
tip de pronume se va utiliza doar în cadrul unei fraze, având același rol cu cel al conjuncțiilor
subordonatoare și al adverbelor relative.

Pronumele relativ poate substitui:

 un substantiv

Exemplu: Omul care nu muncește este leneș.

 un pronume

Exemplu: – Voi, care le știți pe toate, faceți treaba în locul meu!

 o propoziție

Exemplu: S-a întors de la școală trist, ceea ce mă pune pe gânduri.

Din punct de vedere al formei pe care o poate avea, pronumele relativ poate fi:

 simplu (ce, cine, care)

 compus (ceea ce, cel care)

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

Depinzând de cazul în care se află, pronumele poate îndeplini diverse funcții sintactice, după cum
urmează:

Funcțiile sintactice ale pronumelui în cazul nominativ

 subiect: El caută o carte.
 nume predicativ: Favoriții sunt ceilalți.

Funcțiile sintactice ale pronumelui în cazul acuzativ

complement direct: Îi văd pe aceia.
  complement indirect: Se gândește la noi.
 complement de agent: Construcția a fost gândită de ea.
 complement circumstanțial de loc: Voi călători până la ei.
 complement circumstanțial de timp: Fetele au ajuns după ei.
 complement circumstanțial de mod: Gândești ca ea.
 complement circumstanțial de cauză: A lipsit din cauza lor.
 nume predicativ: Cadourile sunt pentru ai ei.
 atribut prepozițional: Un verișor de-al lor a venit în vizită.

Funcțiile sintactice ale pronumelui în cazul genitiv

 atribut genitival: Câinele acestora a fost vaccinat.
 nume predicativ: Meritul este al lui.
 complement indirect: Ea a luat vina asupra ei.
 complement circumstanțial de cauză: A plâns din cauza acelora.
 complement circumstanțial de timp: Studenții au plecat înaintea lui.
 complement circumstanțial de loc: Mașina s-a oprit în spatele ei.

Funcțiile sintactice ale pronumelui în cazul dativ

 complement indirect: Nu i-am spus povestea mea.
 atribut pronominal: Copilul își pune fularul pe cuier.
 complement circumstanțial de timp: A ajuns la serviciu potrivit lui.
 nume predicativ: Copilul va deveni asemeni lui.

Numeralul
Numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă determinarea numerică a obiectelor,
persoanelor, fenomenelor etc. Acesta poate denumi fie ordinea acestora, fie cantitatea (exprimată
numeric), în funcție de clasa de numerale căreia îi aparține. De cele mai multe ori, numeralul
determină un substantiv, iar poziția acestuia este înaintea substantivului determinat.

Tipuri de numeral
Clasificarea numeralelor după sens:
Numeral cardinal

Acesta exprimă fie un număr abstract, fie numărul elementelor menționate într-o propoziție sau frază.
Numeralele cardinale pot fi:

 Numerale cardinale propriu-zise: doi, trei, cinci, nouă etc.

 Numerale colective: amândoi, tustrei etc.

Aceste numerale se utilizează pentru a exprima ideea de însoțire, de grupare a elementelor.

 Numerale multiplicative: înzecit, triplu, dublu etc.

Numeralele multiplicative se utilizează pentru a exprima creșterea cantității unui obiect sau a unei
acțiuni în mod proporțional și precis.

 Numerale distributive: câte doi, câte patru etc.

Aceste numerale exprimă gruparea și repartizarea numerică a elementelor menționate în cadrul unei
propoziții sau fraze.

 Numerale fracționare: treime, sfert, jumătate etc.

 Numerale adverbiale: de trei ori, de șapte ori etc.
Numeralele adverbiale arată de câte ori o anumită trăsătură (exprimată printr-un adjectiv sau adverb)
este superioară (sau inferioară) unei alte caracteristici.

Numeral ordinal

Acesta exprimă ordinea numerică a obiectelor în cadrul unei înșiruiri.

Ex. primul, al doilea, al treilea

Clasificarea numeralelor după structură

Numerale simple: doi, patru, zece

Numerale compuse: cincizeci, șaisprezece, douăzeci și unu

Valoarea substantivală, adjectivală și adverbială

a numeralului
Valoarea substantivală
Spunem despre numeral că are valoare substantivală atunci când este utilizat de unul singur într-un
anumit context. Astfel, numeralul cu valoare substantivală nu arată nici numărul elementelor
denumite printr-un substantiv, nici ordinea acestora.

Numeralele începând cu „douăzeci” vor avea valoare substantivală chiar și în cazul în care vor fi
urmate de un substantiv, când acel substantivul este legat de numeral prin prepoziția „de”, având
funcția sintactică de atribut prepozițional.

Exemplu: Copiii au cumpărat treizeci și patru de mărțisoare.

Exemple de numerale cu valoare substantivală:

Numeralele simple (și compuse) cardinale: Cei patru au vorbit ultimii.

Numeralele ordinale: Al treilea a ieșit din casă.

Numeralele cardinale colective: Amândoi au întârziat la cursuri.

Numeralele multiplicative: Jumătatea câștigului a fost a ei.

Numeralele distributive: Câte cinci au plecat în excursie.

Valoarea adjectivală
Un numeral cardinal (de la „unu” la „nouăsprezece”) sau ordinal are valoare adjectivală când se află
lângă un substantiv. Exemple de numerale cu valoare adjectivală:

 Numeralele cardinale (simple sau compuse): Au sosit la școală șaisprezece elevi.

 Numeralele ordinale: Mi-a plăcut cel mai mult a treia melodie.
 Numeralele cardinale colective: Tustrei frații fetei aveau părul blond.
 Numeralele multiplicative: Munca dublată va da rezultate mai bune.
 Numeralele distributive: Am cumpărat câte trei cărți pentru fiecare copil.

Funcțiile sintactice ale numeralului

Numeralele pot avea următoarele funcții sintactice:

 Subiect – Șase au ajuns la timp.

 Complement direct – L-am observat pe primul.
 Complement indirect – Am scris despre cel de-al treilea.
 Complement circumstanțial de mod – A plătit înzecit pentru fapta comisă.
 Complement circumstanțial de loc – Am parcat mașina în spatele celei de-a doua.
 Complement circumstanțial de scop – Urmează două teste, iar pentru amândouă am omis să
învăț.
  Nume predicativ – Andreea este a patra.
 Atribut – Femeia avea patru fete.

Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată caracteristici ale unei acțiuni sau pe cele ale unei
stări. Întrucât acțiunea este exprimată prin verb, adverbul va indica însușirile acestuia.

Acesta determină sensul unui verb, al unui adjectiv (ex. aproape încheiat) sau pe cel al unui alt adverb
(ex. prea devreme). Orice verb și adjectiv pot fi însoțite de un adverb.

Clasificarea adverbelor
1. După formă
a. Adverbe simple

Exemple: așa, altfel, aici, acolo, bine, rău

b. Adverbe compuse

Exemple: după-amiază, azi dimineață, astă-iarnă

2. După înțeles
c. Adverbe de loc

Exemple: undeva, sus, acolo, aici

d. Adverbe de timp

Exemple: târziu, devreme, ieri, astăzi

e. Adverbe de mod

Exemple: așa, altfel, mișelește, astfel, nicicum

3. Depinzând de înlocuirea unor cuvinte ce exprimă contextul, adverbele pot fi:

f. Adverbe demonstrative

Exemple: așa cum, altfel, astfel, aici, dincolo

g. Adverbe nehotărâte

Exemple: oriunde, undeva, oricât, oarecum

h. Adverbe negative

Exemple: nicicum, niciunde, niciodată

i. Adverbe interogative

Exemple: unde, când, cum, cât

Gradele de comparație ale adverbului

Gradele de comparație ale adverbului reprezintă formele luate de către acesta pentru a exprima
nivelele trăsăturilor sau a contextului în care se petrece o acțiune. Nu toate adverbele suportă grade de
comparație, însă cele care o fac sunt, de obicei, cele mai multe adverbe de mod, precum și câteva
dintre cele de timp și de loc. Pentru adverbe există următoarele grade de comparație:

4. Pozitiv

Bătrânul merge încet. (adverb de mod)

 5. Comparativ
j. Comparativ de superioritate

Bătrânul merge mai încet decât de obicei.

k. Comparativ de inferioritate

Bătrânul merge mai puțin încet decât de obicei.

l. Comparativ de egalitate

Bătrânul merge la fel de încet ca de obicei.

6. Superlativ
m. Superlativ relativ

Bătrânul merge cel mai încet posibil.

n. Superlativ absolut

Bătrânul merge foarte încet.

Funcțiile sintactice ale adverbului

Adverbele pot avea următoarele funcții sintactice:

o. Atribut adverbial

Cartea de acolo este a colegului meu.

p. Nume predicativ

Este rău să refuzi un om nevoiaș.

q. Complement circumstanțial de loc

Eu voi merge altundeva.

r. Complement circumstanțial de mod

Șarpele se deplasează repede.

s. Complement circumstanțial de timp

Ajung acasă poimâine.

Conjuncția
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu îndeplinește nicio
funcție sintactică în mod independent. Rolul conjuncției este acela de a face legătura între părți de
propoziție aflate în relații de coordonare sau subordonare (după caz). Această legătură se realizează fie
între două părți de propoziție de același fel, fie între două propoziții.

Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de structura lor, conjuncțiile pot fi:

 simple: și, să, iar, dar, ca, ci, sau, ori etc.
 compuse: ca să, încât să, astfel încât etc.

În funcție de raporturile pe care le realizează în cadrul unei propoziții sau fraze, conjuncțiile pot fi:
Coordonatoare
Copulative: și, nici

Disjunctive: sau, ori, fie etc.

Adversative: dar, iar, însă, ci

Conclusive: deci, așadar etc.

Exemple: Fata este frumoasă și inteligentă. (conjuncția coordonatoare copulativă „și” leagă două
atribute)

Am fost la operă/ și am vizionat spectacolul. (conjuncția coordonatoare copulativă „și” face legătura
între două propoziții)

Subordonatoare
Aceste conjuncții indică relații de subordonare între un termen regent și o propoziție.

Exemple: dacă, fiindcă, deoarece, încât etc.

Conjuncțiile subordonatoare polivalente pot introduce varii tipuri de subordonate (subiective,

predicative, completive etc.)

Exemple: că, dacă, de, să

Conjuncțiile subordonatoare specializate au rolul de a introduce numai un anumit fel de subordonate.

Există, așadar, conjuncții subordonatoare specializate:

 de timp: Până nu ajunge mama acasă, copiii nu se joacă afară.

 de mod: precum, așa cum – Am procedat precum mi s-a ordonat.
 de cauză: deoarece, căci, fiindcă, întrucât, unde, cum – Cum nu am avut bani, nu am
cumpărat cadouri.
 de consecință: încât – E atât de frig încât port haina cea groasă.
 de concesie: deși – Deși am avertizat-o, nu a procedat corect.

Prepoziția
Prepoziția este partea de vorbire auxiliară, neflexibilă și fără autonomie sintactică (nu are sens de
una singură), ce arată prezența a doi termeni: regentul și subordonatul acestuia. Astfel, prepoziția
exprimă un raport de subordonare în cadrul unei propoziții sau al unei fraze.

De cele mai multe ori, prepoziția introduce atribute sau complemente în cadrul propoziției, legându-le
pe acestea de cuvintele pe care le determină: ziua de astăzi, a da cu parul, a privi către Nord etc.

Clasificarea prepozițiilor
În funcție de structura lor, prepozițiile pot fi:

Simple

În această subcategorie sunt cuprinse:

 Prepozițiile simple primare: a, la, pe, lângă, cu, peste, împotriva etc.
 Prepozițiile simple formate prin conversiunea unor părți de vorbire distincte: dedesubtul,
înăuntrul, înaintea, împrejurul etc.

Compuse

Exemple: de pe, fără de, până la, printre, dinspre

Regimul cazual al prepoziției
Întrucât sunt poziționate înaintea unor cuvinte care se pot declina, prepozițiile presupun ca acestea să
ia anumite forme, depinzând de cazurile lor. Luând în considerare acest regim cazual al prepozițiilor,
acestea se pot clasifica și astfel:

Prepoziții cu regim de acuzativ: primare (despre, la, înainte etc. – cu excepția prepozițiilor asupra și
contra) și compuse (cu excepția prepoziției deasupra – până la, fără de, de către etc.)

Pentru a identifica mai ușor aceste prepoziții se pot pune întrebările specifice acuzativului: pe cine?,
ce?, cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce?, despre cine?, despre ce etc.

Prepoziții cu regim de genitiv: cuprind prepozițiile formate în urma conversiunii adverbelor (ex.
înaintea, împrejurul, înapoia, îndătărul etc.), precum și prepozițiile asupra, deasupra și contra (care
constituiseră excepțiile în cazul categoriei regimului de acuzativ)

Prepoziții cu regim de dativ: grație, mulțumită, datorită etc.

Locuțiunile prepoziționale
Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte (expresii) formate dintr-una sau mai multe
prepoziții alături de o altă parte de vorbire, alături de care vor îndeplini rolul unei prepoziții.
Locuțiunile prepoziționale pot fi:

 de loc: de-a lungul, din afara, în/din afara, în/din spatele, în stânga, în mijlocul, în jurul etc.
 de timp: în cursul, în/pe timpul, la începutul, înainte de, odată cu etc.
 de mod: asemănător cu, contrar cu, în conformitate cu, în funcţie/depinzând de, la fel cu,
potrivit cu, altfel decât etc.
 de cauză: din pricina, din cauza, întrucât etc.
 de scop: în vederea, cu scopul etc.
 condiționale: în cazul, în caz de etc.
 concesive: în pofida, în ciuda, chiar dacă etc.
 sociative: împreună cu, cu tot cu etc.
 instrumentale: cu ajutorul, prin intermediul etc.
 de relație: referitor la, cât despre, relativ la, în ceea ce privește etc.
 opoziționale: în locul, în loc de etc.
 cumulative: în afară de..., pe lângă etc.
 de excepție: cu excepția, în afară de... etc.

Funcții sintactice
Prepozițiile nu îndeplinesc funcții sintactice în mod independent. Cu toate acestea, împreună cu
partea de vorbire pe care o introduc în cadrul unei propoziții, ele se comportă ca o singură parte de
propoziție. Cel mai adesea, prepozițiile introduc un atribut sau un complement.

Exemplu: Fata se îndepărtează de lac. (complement circumstanțial de loc)

Articolul

Partea de vorbire flexibila care însoteste un substantiv, aratând în ce masura acesta e cunoscut vorbitorului

1.Clasificarea articolului

a)dupa înteles:-articol hotarât (propriu-zis)-arata ca obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare

-articol nehotarât -prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut vorbitorului -articol posesiv (genitival) -leaga
substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat -articol demonstrativ(adjectival) -leaga un substantiv de substantivul regent

b)dupa pozitie:-articol enclitic-se lipeste la sfârsitul cuvântului (omul ,cartea)

-articol proclitic-se afla în fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
Atentie! 1.Articolul luat separat (fara cuvântul care îl însoteste)nu are sens. 2.Articolul poate însoti -un substantiv (poezia, un om, lui
Mihai)

-un adjectiv(silitorul elev,floarea cea frumoasa) -un numeral (al doilea, a treia)

3.Articolul se analizeaza împreuna cu partea de vorbire pe care o însoteste (singur nu are functie

sintactica)

4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta comparând opozitiile de
numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))

2.Articolul hotarât

Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratând ca obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorului

Forme flexionare:

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l, -le, -a -i -a -le -l, -le -le
G-D lui,-lui,-e(i) -lor -i -lor -lui -lor
V -le -lor - -lor -le -lor

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul elevii eleva elevele scaunul scaunele
G-D elevului elevilor elevei elevelor scaunului scaunelor
elevelor
V elvule! elevilor! elevo! ! scaunule! scaunelor!
Atentie! 1.Articolul hotarât apare ca element constructiv în structura unor pronume-dânsul, dânsa, în aceste cazuri nefiind analizabil

2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma în prepozitii si locutiuni prepozitionale (înaintea,
înapoia, în fata)

3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate în vocalal “A” se articuleaza hotarât
enclitic(cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarât proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen)

4.Substantivele articulate hotarât care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp îsi schimba valoarea
gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara)

5.Când sunt precedate de prepozitii substantivele în Ac. nu se articuleaza (merge la scoala), dar se articuleaza când
sunt însotite de un atribut (merge la scoala de muzica)

3.Articolul nehotarât

Însoteste un substantiv, precedându-l întotdeauna, aratând obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului

Forme flexionare:

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac un elev niste elevi o eleva niste eleve un scaun niste scaune
G-D unui elev unor elevi unei eleve unor eleve unui scaun unor scaune
Observatii:

1. Formele UN si O ale articolului hotarât sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si al adjectivului pronominal
nehotarât. Se pot deosebi în context: UN si O sunt:
a)articole, când le corespunde NISTE (o carte/niste carti)

b)numerale, când la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)

c)adjective pronominale nehotarâte, când la plural intra în corelatie cu unii, unele (o carte/unele carti) 2.Când însoteste alte
parti de vorbire,articolul nehotarât le transforma în substantive(du-te-vino/un du-te-vino) 3.Articolul nehotarât poate transforma numele
proprii în nume comune (Hercule/ un hercule)

4.Forma de plural a articolului nehotarât NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor substantive, conferindu-i un sens
deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat

5.Cuvântul niste cu întelesul “câtiva”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarât

4.Articolul posesiv (genitival)

Se asaza înintea unui substantiv sau pronume în G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se

numeste posesiv, deoarece indica posesia (apartenanta) si genitival deoarece intra în componenta întrebarii genitivului

Forme flexionare:

Cazul Singular Plural

Masculin Feminin Masculin Feminin
N-Ac al elevului/ meu/ doilea a elevei/ mea/ doua ai elevilor/mei ale elevelor/mele
G-D - - alor mei
Observatii: 1.Forma de G-D alor apare numai în structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija alor mei)
2.La numeralul ordinal, al,a este element constitutiv, indicând, împreuna cu articolul hotarât,genul acestuia (al treilea/
a treia)

Atentie:Formele articolului posesiv al,a,ai,ale se scriu întotdeauna într-un singur cuvânt Nu le confundati cu secventele omonime ca:

-prepozitia la infinitiv a+pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-i vedea) -prepozitia a +le (pronume personal în D.sau
Ac, plural, feminin)

5.Articolul demonstrativ (adjectival)

Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei tari,cei doi, celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun )

Forme flexionare

Cazul Singular Plural

Masculin Feminin Masculin Feminin
N-Ac Cel Cea Cei Cele
G-D Celui Celei Celor

Observatii: 1. Articolul demonstrativ se analizeaza împreuna cu partea de vorbire pe care o însoteste

2.Cel apare frecvent ca termen regent, însotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste situatii, cel
are valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)
3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna în singur cuvânt si trebuie deosebite de secventele
omonime -pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat în D,Ac (ce-l întrebi?/ce-i spui?)
-pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui
demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un ordin, un îndemn sau o
modalitate de adresare. De asemenea, interjecțiile pot imita sunete existente în natură: mieunatul
pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete. Aceste interjecții, care imită cu aproximație sunete sau
zgomote din natură se numesc onomatopee.
Clasificarea interjecțiilor
În funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:

t. Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.

u. Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.

După interjecții se pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula, pentru a sugera în acest fel
intonația caracteristică acestora.

Exemple:

Pisica face „miau!”.

Măi, unde te-ai ascuns?

Dacă interjecțiile sunt formate din elemente identice și sinonime (sau elemente ce rezultă într-o
unitate), acestea se scriu cu cratimă.

Exemplu: Ceasul sună „tic-tac!”.

O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se desparte de acesta prin
nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).

Exemplu: Ia te uită ce frumos se vede marea!

În cazul repetării mai multor interjecții, acestea se despart prin virgulă sau prin linia de unire. La
sfârșit se poate utiliza, după caz, virgula sau semnul exclamării.

Exemplu: Ha-ha-ha! Mă amuză la culme glumele tale!

Funcțiile sintactice ale interjecțiilor

De obicei, interjecțiile sunt părți de vorbire lipsite de funcție sintactică. Există, cu toate acestea, câteva
instanțe în care o interjecție poate îndeplini anumite funcții sintactice, după cum urmează:

v. Predicat

Hai la joacă!
Iată un motan!
Câinele atunci hop! (formulare rar întâlnită, specifică mai degrabă comunicării orale)

w. Subiect

Se aude de afară: tropa-tropa!

x. Nume predicativ

Era vai de el.

y. Complement direct

În sala de spectacole, am auzit: tronc!

z. Atribut

Din casa prietenei mele se aude un zgomot puternic: boc!

aa. Complement circumstanțial

Pisica mieuna de zor: miau!