Textul/Discursul argumentativ

1. Definiţie: specie a genului oratoric care constă într-o expunere orală sau scrisă a unei teme în
faţa unui auditoriu/pentru a fi citit de altcineva. Scopul este de a convinge auditoriul/cititorul în
privinţa temei abordate, prin argumente bine înlănţuite, într-o gradaţie care merge spre concluzie.

2. Trăsături

- claritatea ideilor
- logica şi coerenţa argumentării
- gradaţia ascendentă spre concluzie (climax)
- eleganţa limbajului
- forma monologică sau dialogică (o adresare către un interlocutor real/imaginar)
- dispunerea textului în paragrafe distincte.
- folosirea timpului prezent cu valoare eternă, neutră, gnomică - timp al reprezentării
actualizatoare, al înscrierii particularului în general.

3. Tipuri

Pot exista mai multe tipuri ale demersului argumentativ:

- argumentul de autoritate se sprijină pe credibilitatea unui expert citat şi pe pertinenţa cercetării sale
privind tema în discuţie;
- argumentul pragmatic, prin care un act e apreciat în funcţie de consecinţele favorabile, argumentul bazat
pe scopuri (având drept scop…)
- argumentul de reciprocitate care rezultă din transpoziţia punctelor de vedere simetrice: pe de o parte, …
pe de alta parte,
- argumentul de comparare
- refuzarea unei teze.

4. Structura discursului argumentativ

A. Premisa – formularea ipotezei/opiniei care să exprime cu claritate ideea/tema ce urmează a fi
susţinută (definirea temei, formularea unui adevăr general, a unei declaraţii de intenţie)
B. Argumentaţia propriu-zisă – strategia persuasivă graduală de susţinere cu dovezi, exemple,
opinii de autoritate, comparaţii cu alte situaţii/teme/efecte asemănătoare
C. Concluzia – care să reia ipoteza pentru susţinerea/ demonstrarea acesteia.

5. Tehnici de argumentare
- raţionamentul inductiv - pornind de la exemplul concret către generalizare
- raţionamentul deductiv - pornind de la situaţia generală către concret, susţinută prin argumente.

INDUCTÍV, -Ă, inductivi, -e, adj. Care procedează prin inducţie (1), care se bazează pe inducţie. * Metodă
inductivă = metodă de cercetare care procedează prin ridicarea de la particular la general, prin urmărirea
trecerii de la efect la cauză. - Din fr. inductif.

DEDUCTÍV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care procedează prin deducţie, care foloseşte deducţia. ** Formă
fundamentală de raţionament în care gândirea se mişcă exclusiv în planul conceptelor, concluzia decurgând
cu necesitate din premise. - Din fr. déductif, lat. deductivus.

1
- antiteza: ilustrarea argumentelor de ordin general cu exemple care pot aborda problematica în
mod antitetic;
- citarea unor surse de referinţă: istorici, critici, filozofi, literaţi;
- apelul la experienţa personală sau a mentorilor spirituali (părinţi, profesori);
- invocarea utilităţii şi a aplicabilităţii problematicii respective;
- urmărirea unor asemănări şi diferenţieri care vizează logica şi coerenţa argumentării;
- formularea ideii ca paradox;
- reluarea unor sintagme şi sublinierea ideii prin insistenţă;
- rezumarea ideilor vizând ipoteza.

6. Procedee retorice asociate

- verbele de opinie: a crede, a considera, a aprecia , a opina, a presupune, a socoti, a presupune etc.

- conectorii:

1. coordonatori - diferite conjuncţii/locuţiuni conjuncţionale coordonatoare:

– copulative: şi, nici, precum şi...
– disjunctive: ori, fie, sau....
– adversative: ci, dar, iar, însă, or...
– concluzive: aşadar, deci, prin urmare...
2. subordonatori – diferite conjuncţii/locuţiuni conjuncţionale specializate pentru introducerea
unor propoziţii circumstanţiale cauzale: deoarece, fiindcă, din cauză că...- condiţionale: dacă, de
vreme ce, când...- finale: ca să, pentru ca să....- consecutive: încât, aşa că....- concesive: deşi,
chiar dacă, şi dacă, cu toate că...
3. retorici: adverbe şi locuţiuni adverbiale de nuanţă sau de insistenţă (elementele lingvistice ale
insistenţei sau ale emfazei): desigur, fără îndoială, fireşte, probabil, pesemne, cu siguranţă, totuşi,
chiar, numai, dar, mai întâi, în plus, mai exact, cu alte cuvinte, în primul rând...

- paralelismul sintactic
- antiteza (opinia celui care redactează/opinia altora)
- cumulul enumerativ (cu ajutorul conectorilor retorici: în primul rând…, apoi…)
- interogaţiile
- exclamaţiile
- comparaţiile

2
Textul argumentativ
► STRUCTURA

I. PREMISA: expunerea tezei în primul paragraf

II. ARGUMENTAREA a. refuzarea sau acceptarea tezei b. dezvoltarea tezei/argumentelor

Pot exista mai multe tipuri ale demersului argumentativ:

- argumentul de autoritate se sprijină pe credibilitatea unui expert citat şi pe pertinenţa cercetării sale
privind tema în discuţie;
- argumentul pragmatic, prin care un act e apreciat în funcţie de consecinţele favorabile, argumentul bazat
pe scopuri (având drept scop…)
- argumentul de reciprocitate care rezultă din transpoziţia punctelor de vedere simetrice: pe de o parte, …
pe de alta parte,
- argumentul de comparare
- refuzarea unei teze.

III CONCLUZIA:

- concluzia care reia teza într-un nou enunţ marcat printr-un indice al enunţării: aşadar, rezultă că…, de
menţionat faptul că, de altfel, cu alte cuvinte…
- concluzia bazată pe o alternativă: pe de o parte… pe de altă parte/pe de alta.

► INDICI AI ARGUMENTĂRII:

Ca indici lexicali, se folosesc termenii adecvaţi tezei.

Ca indici ai enunţării sunt folosite procedee precum:

- verbe de opinie: a crede, a considera, a aprecia , a opina, a presupune, a socoti, a presupune etc.
- adverbe sau locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative: probabil,
posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.
- conectori: conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ folosite mai ales pentru exprimarea
raporturilor de tip cauzal, consecutiv, final, concluziv: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar etc.
- formule ca: în primul rând, mai întâi, în al doilea rând, de exemplu, apoi, în concluzie, deoarece, prin
urmare, pe de o parte… pe de altă parte, astfel etc.
- termeni sau expresii care exprimă direct o judecată de valoare: cum cred unii, folosirea termenilor sau
expresiilor care exprimă indirect o judecată de valoare: putem spune că…
- pronume şi adjective pronominale demonstrative care fac legatura între idei: aceasta, acesteia etc.

- Legătura între idei se realizează şi prin conectorii şi, de asemenea, sau printr-un proces de opoziţie: şi
nu.
- alţi conectori: rezultă, de menţionat faptul că, numai, că, de altfel, de asemenea, deşi, dar, de altfel, cu
alte cuvinte, deci, şi anume se referă/realizează conexiuni secundare interne în cadrul unui argument.