Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea: Transfrontalieră
Cursul: Introducere în teoria comunicării

Comunicarea
instituțională

Realizat de: Cheles (Cebanova) Natalia, Țîgai (Caraseni) Inna

Grupul: CMM-2022
 Ce este comunicarea și ce înseamnă comunicarea
instituțională?
Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul

socializării sale. Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relației de

schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri

care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri,

schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a

comportamentului celor angajați.

Сomunicarea instituţională are în vedere prezentarea instituției și a

activităților acesteia în vederea afirmării identității şi imaginii sale publice.

Comunicatorul instituțional este acea persoană desemnată de organizație să o

reprezinte în fața publicului și a mass-media, transmițând în mod adecvat
mesajele organizației și se numește purtătorul de cuvânt.
 În relațiile publice există trei domenii importante:
- comunicarea de masă
- comunicarea personalizată
- comunicarea organizațională/internă.

Funcțiile comunicării instituționale sunt:

 de a informa publicurile țintă cu privire la activitatea organizației, valorile şi scopurile acesteia;

 de a primi feed-back de la publicurile țintă – a primi informații cu privire la așteptările beneficiarilor, opiniile
acestora;

 de a facilita dezbaterea publică cu privire la actele normative emise de organizație, politicile şi programele
acesteia;

 poziționarea organizației în conștiința publică – informarea şi formarea opiniei publice referitoare la organizație;

 asigurarea transparenței organizației – asigurarea publicului țintă cu privire la îndeplinirea scopurilor

organizației.
 Canalele de comunicare în instituțiile publice:

formale informale

- se transmit fluxurile informaționale oficiale - se stabilesc în general între persoane și grupuri

informale.

Comunicarea instituțională - este o comunicare extra organizațională prin care instituția din administrația
publica urmărește sa-și întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere și simpatie din
partea cetățenilor.  
 Comunicarea în instituțiile publice se realizează prin:

comunicarea orala (verbală) comunicarea scrisă

( comunicarea dintre funcționar (comunicarea prin intermediul

și cetățean la ghișeu sau la birou). poștei electronice )

Instituțiile din administrația publica urmăresc că, prin intermediul

comunicării, sa obțină următoarele facilități:
 identificarea - ce răspunde nevoilor instituțiilor administrative de a-si
asigura  notorietatea și de a-și face cunoscute competențele;
 informarea - care urmărește să facă cunoscuta corpului social acțiunea
administrativă;
 realizarea unei educații sociale - ce corespunde, sub forma de sfaturi,
recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituțiilor publice în
cadrul vieții sociale.
 Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

*publicitatea - prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

*sponsorizările - finanțarea activităților culturale sau sportive;

*mecenatul - ajutor financiar sau logistic acordat artiștilor, organizațiilor umanitare sau non-profit;

*articole care prezinta organizația în publicațiile de specialitate;

*organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

*organizarea de zile ale porților deschise;

*acțiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituții, similare (dar care în mod real nu sunt concurențiale) prin detașarea temporară de personal.
 În procesul comunicării instituționale pot apărea următoarele bariere comunicaționale:
La nivelul emițătorului şi al receptorului:
- starea emoționala a receptorului; 
- rutina, care influențează receptivitatea;
- imaginea de sine a emițătorului şi a receptorului şi imaginea despre
interlocutor;
- caracterizarea diferită a situației de comunicare de către emițător şi
receptor;
- lipsa atenției în receptarea mesajului;
- concluzii grăbite asupra mesajului;
- lipsa de interes a receptorului față de mesaj;
- sentimentele şi intențiile participanților la situația de comunicare.
La nivel de limbaj:
- aceleași cuvinte primesc sensuri diferite pentru persoane diferite, în
special din cauza diferențelor în planul pregătirii şi al experienței;

- dificultăți de exprimare; exprimarea cu stângăcie a mesajului de către

emițător;

- utilizarea de cuvinte sau expresii confuze.

 La nivelul contextului:
    - context fizic necorespunzător (poluare fonica ridicata);
- suporți informaționali necorespunzători.
Pentru ca relația cu mass-media să fie eficientă, sunt necesare o serie de condiții pe care purtătorul de cuvânt
trebuie să le îndeplinească:
 să nu existe inadvertențe între mesajul transmis de instituție şi ”realitate”;
 ”reputația instituțională”- instituția este privită de public ca fiind de încredere;
 atitudinea proactivă atât a instituției, cât și a comunicatorului față de media;
 profesionalismul purtătorului de cuvânt - acesta ar trebui să fie o persoană cu studii și competențe în domeniu.
 în ceea ce privește calitățile individuale ale purtătorului de cuvânt, acesta ar trebui să dea dovadă de:
 integritate - să fie o persoană cunoscută pentru caracterul său moral și pentru lipsa de toleranță față de practici neetice
în comunicare;
 credibilitate - practica anterioară a comunicatorului trebuie să fi fost onestă, iar mesajele transmise să fi fost adevărate
și adecvate; de credibilitatea comunicatorului depinde în mare măsură credibilitatea mesajului și indirect a instituției
pe care o reprezintă - imparțialitate şi echidistanță; comunicatorul trebuie să trateze reprezentanții media cu
echidistanță, fără a lăsa să se înțeleagă existența unor preferințe pentru una sau alta dintre instituițiile de media; de
asemenea, mesajul trebuie transmis cu sinceritate și obiectivitate; chiar dacă se urmărește punerea într-o lumină
favorabilă a instituției emitente, acest lucru nu trebuie să se facă prin deformări ale realității și nici prin denigrarea
altor organizații;
 Funcțiile feed-back-ului sunt urmatoarele :

 a) funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune condiţii a mesajului;

 b) funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultăţile
întâmpinate sau alte evenimente care presupun o modificare a conţinutului
sau a formei;
 c) funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi funcţiilor îndeplinite
de diverşi actori, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de vedere al
celuilalt;
 d) funcţia socio-afectivă: feed-back-ul creşte siguranţa internă şi satisfacţia
actorilor.
 Factori care determină succesul programelor de comunicare

 1. Credibilitatea (credibility) - încrederea receptorului în competenţa şi prestigiul emiţătorului;

 2. Contextul (context) - corelaţia dintre mesajele programului de comunicare şi realităţile din mediul
înconjurător;
 3. Conţinutul mesajelor (content) - capacitatea mesajelor de a fi semnificative, relevante şi în consens
cu valorile publicului vizat;
 4. Claritatea (clarity) - calitatea mesajelor de a prezenta în mod simplu şi accesibil ideile, temele,
obiectivele, avantajele programului respectiv;
 5. Continuitatea şi consecvenţa (continuity and consequence) - caracterul permanent, repetitiv chiar al
mesajelor, caracterul consecvent al programelor de comunicare;
 6. Canalul (chanals) - folosirea canalelor de comunicare familiare publicului, canale ce beneficiază de
încrederea acestuia;
 7. Capacitatea audienţei (capability of the audiance) - modul în care programele de comunicare ţin seama
de resursele, obişnuinţele, nivelul cultural, disponibilitatea audienţei în raport cu intenţiile şi conţinutul
mesajelor
 Comunicare interpersonală şi comunicare publică

 Comunicarea publică se diferenţiază apoi în ceea ce se numeşte pe de o

parte relaţii publice, respective comunicare instituţională şi politică, pe de
alta publicitate şi marketing, respective comunicare comercială, totul
scufundat în mediul însăşi al comunicării postmoderne care este
comunicarea mediatică.
Categorii de comunicare publică
• comunicarea instituției prezidențiale:
• comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor și celorlalte structuri subordonate guvernului;
• comunicarea parlamentară;
• comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum și a
intreprinderilor de interes public;
Comunicarea publică are urmatoarele forme:

 punerea la dispoziția cetățenilor a informațiilor de interes local;

 prezentarea și promovarea serviciilor publice oferite de colectivitățile locale;
 promovarea instituțiilor publice și a colectivităților teritoriale.
Comunicarea între functionarul public si cetatean

Comunicarea cu cetatenii se realizeaza prin: expuneri,

activitati de informare, dezbateri, sesiuni de comunicari,
programe de investigare, activitati cu caracter cultural-
educativ, participare la concursuri, publicatii proprii,
afisiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de
informatii diverse spre si dinspre structurile de conducere si
de specialitate ale institutiilor de administratie publica.
 Putem identifica următoarele sarcini:

 diagnosticarea problemelor;

 culegerea, verificarea si diseminarea informatiilor;

 trasmiterea rezultatelor evaluarii informatiilor;

 rezolvarea conflictelor.
Cai de rezolvare:
• ascultarea activă;
• stimularea autoanalizării problemelor;
• controlul tonului vocii;
• cultivarea înțelegerii și toleranței;
• detensionarea atmosferei.
Vă mulțumesc pentru atenție !!!