Legătura strânsă (dialogul)

dintre cele două ştiinţe:

Teologie şi Filosofie
 INTRODUCERE

Ca şi parte introductivă cele două pot fi împărţite în două mari capitole:

Cap I Filosofia ca viziune în ansamblul existenţei ţinând cont de evoluţia în timp şi

progresul ştiinţelor;

Cap II Cunoaşterea teologiei şi puntea de legătură între Teologie şi Filosofie.

 Prin Filosofie din traducerea cuvântului grecesc φιλοσοφία *phil- și sophia,

etimologie: dragoste de înțelepciune se defineşte o întrunire într-un singur cuvânt a

cunoaşterii depline a adevărului supreme, mai précis definirea cuvântului Filosofie = iubitor

de înţelepciune sau iubitor al înţelepciunii.

Începând de la marii înţelepţi şi gânditori ai cosmosului (Platon, Aristotel,Thales din

Milett, Fer. Augustin, Fer.Ieronim, Boutroux, Petre Ţuţea etc ) şi până în zilele noastre esenţa

filosofiei constă în “ cunoaşterea lui Dumnezeu” şi bineînţeles a cunoaşte pe Dumnezeu

înseamnă “a te cunoaşte pe tine însuţi”, iar Origen semnalează:” izvorul şi începutul oricărei

înţelepciuni este faptul de a crede în Dumnezeul a toate”.

Aristotel spune că:”începutul absolute a toate este Dumnezeu pe când al virtuţilor este

evlavia”. Clement Alexandrinul sfătuieşte: ” Dacă vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu, începe

prin a te cunoaşte pe tine însuţi”.

Prin iubirea înţelepciunii omul primeşte Har Dumnezeiesc iar prin aceasta dobândirea

tuturor virtuţilor. Marii Sfinţi din sec IV (secolul de Aur al Bisericii) Sf Vasile cel Mare, Sf

Ioan Gură de Aur, Sf Grigorie Teologul, scot la lumină taina cunoaşterii omului “creat” şi a

cunoaşteriilui Dumnezeu care este “Creator” astfel făcând legătura între “Creator şi

creaţie”.

Poporul Român a fost Binecuvântat prin pronia Dumnezeiască să dea naştere unui mare

filosof contemporan numit încă din anii 60 de un alt filosof şi mare teolog al sec xx

Constantin Noica care spunea că: ”Petre Ţuţea este unul din cei mai mari exponenţi ai

oralităţii secolului”, egalându-l cu Socrate cu care a fost des asemuit. Oralitatea este

împărtăşie din cuvânt şi comuniune şi lucrare deopotrivă.

El, filosoful Ţuţea face parte din garda de sfinţi ai închisorilor comuniste pe care i-a dat
Biserica lui Hristos a găsit revelaţia religiosului raportându-se cu activă seninătate, al

adevărului din istorie-religie- filosofie, cultura filosofică nefiind slabită cu nimic de

sentimental religios.

Era mândru de naţionalismul său, spunea el că: “cea mai mare minune a lui Dumnezeu a

fost aşezarea pe pământ a românilor”, fără a fi un rasist, a fost un mare apărător al ţărănimii

(ca şi M . Eminescu) din care îşi trăgea seva spunând că:” comunitatea ţărănească este o

realitate organică”.

A vorbit întotdeauna despre om, dar numai raportat la Dumnezeu, la logica Lui, sfinţi, eroi,

genii, libertate şi egalitate, cunoaştere şi adevăr, democraţie şi liberalism, rugăciune,

credinţă, dar şi despre politică, ştiinţă şi creaţie tehnică, vorbind despre toate acestea cu o

mare verticalitate prin evidenţierea adevărului. Nu a ţinut atât de mult la importanţa

aprecierii pentru cele făcute, ci la suferinţa îndurată pentru un ideal.

Filosoful P. Ţuţea este exemplul viu al dialogului pe cât se poate de clar între filosofie şi

teologie, amintind câteva din veşnic înţeleptele şi memorabilele sale cugetări:

1. “Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului,

după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevarul”.

2. “…..adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă,

nici în filozofie, nici în artă.”

3. “Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba”.

4. “Ştinţa şi filosofia greacă sunt folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte

mântuitoare, consolatoare-suverană este Biblia.”

5. “Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e

o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate”.

6. “În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa

fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui”.

7. “Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti

comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar

dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea şi omul”.

8. “Cum să fie creatura creator? ''Hai tata, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu

eram în viaţă...'' Păi cum să fie creatura creator?”.

9. “Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia

unui mister trăit, or ideologia e ceva construit”.

10. “ Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de

părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din

casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al

epocii, nu în funcţie de ispravi politice”.

11. “ Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.

12. “Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui”.

13. “Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni”.

14. “Protestantismul este o religie coborâtă la rangul de morală pentru copii”

15. “Definiţia suferinţei:rămâne cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.

Esenţa învăţăturii teologice stă în primul rând în mărturisirea adevărului de credinţă

formulat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) şi completat ulterior la 381 la al-II-lea

Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Însă cuprinderea în adevăr a teologiei nu stă doar în

Mărturisirea credinţei ci şi în împlinirea celor mărturisite, amândouă având scop mântuitor.

Pentru o cunoaştere cât mai amănunţită a spaţiului eclesial, Biserica Ortodoxă Română a
organizat în ultimul deceniu o largă deschidere atât în spaţiul universitar cât şi în celelalte

arii de prezentare a mai multor simpozioane, colocvii, conferinţe, spre o cultivare cu

discernământ a dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă, valorificând competenţele

acestora.

Ţinând cont de cuvintele Sf. Ap. Iacov:” Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată,

apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi

nefăţarnică” şi spre deosebire de înţelepciunea omenească (lumească) egoistă şi acoperită de

slăbiciuni, teologul poate folosi filosofia în scopul preamăririi lui Dumnezeu-Înţelepciunea

supremă, pentru promovarea demnităţii umane create după chipul lui Dumnezeu şi chemat la

asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfinţire şi viaţă veşnică.

Aşadar puntea de legătură între teologie şi filosofie este înţelepciunea care promovează

comuniunea şi armonia din viaţa umană.

Atât demonul cât şi sfântul au inteligenţă, numai că primul o foloseşte în scop

distructiv,fără a folosi înţelepciunea binelui, pe când la cel de-al doilea inteligenţa este pusă

în slujba vieţii, iar înţelepciunea are scop ziditor, mântuitor.

Teologul când foloseşte înţelepciunea filosofului trebuie să se raporteze la înţelepciunea

divină descoperită omenirii prin sfinţii Vechiului Testament, dar mai ales prin învăţătura şi

lucrarea mântuitoare a lui Hristos mărturisit de Biserica Sa: ” Cuvântul şi Înţelepciunea lui

Dumnezeu ”, prin scrierile Sf. Ap. Pavel şi ale Sfinţilor Părinţi.

Psalmistul David arată că: “Mare esti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale! Toate cu

înţelepciune le-ai făcut! ” întrucât înţelepciunea îşi are izvorul în Dumnezeu Atotştiutor,

Atotînţelept în înţelepciunea umană este o înţelepciune derivată omului din înţelepciunea lui

Dumnezeu.
Aşadar, înţelepciunea este un dar care trebuie cultivată (maturizată) ca omul să crească

duhovniceşte pentru a ajunge la starea cea dintâi, la starea cea cerească asemănându-se lui

Dumnezeu. Dacă se pierde legătura cu legătura din înţelepciunea umană se autolimitează, iar

cel care cugetă la înţelepciunea lui Dumnezeu acela devine un om al virtuţilor, având viaţă

sfântă.

Asemănările înţelepţilor antichităţii cu unele scrieri ale sfinţilor părinţirelatate în Filocalie

de unde s-a descoperit că scrierile Sf.Antonie cel Mare nu sunt ale lui ci aparţin filosofului

stoic Epictet încreştinat de la păgânism.

Aşadar şi ştiinţa şi filosofia şi teologia au puncte comune printr-o manieră specifică, că

şcoala edificării omului este cuprinsă în înţelesurile creaţiei.

De aceea în finalul lucrării dorim să punem la inima tuturorîndemnul Sf. Vasile cel Mare

prin următoarele cuvinte: ” Vreau să rămână în tine şi mai puternică minunea creaţiei pentru

ca oriunde te-ai găsi şi lângă orice fel de planet te-ai afla să îţi aduci aminte cu tărie de

Creator”(Sf. Vasile cel Mare Omilia a V-a în PSB. VOL. 17.).

 SURSE BIBLIOGRAFICE

1. Între Dumnezeu şi neamul meu-Ed îngrijită de Gabriel Kimowiez- Fundaţia

“Anastasia”, Bucureşti 1992.

2. Cunoaşte-te pe tine însuţi sau Despre Virtute, Editura Sophia şi Metafroze, 2012,

Cap I Studii Religioase.

3. Ştiinţa Mântuirii. vocaţia mistică şi misionară a teologiei, Ed .Basilica, Bucureşti

2014