Astfel, Soarele este sursa principală de energie a aproape

tuturor proceselor fizice, chimice şi biologice care au loc în

atmosferă şi la suprafaţa terestră. Este o stea de mărime medie,
galben-portocalie (de clasă spectrală G2). Temperatura la suprafaţa
Soarelui este de 60000 K. După unele modele teoretice temperatura
în interiorul nucleului Soarelui ar fi cuprinsă între 15.000.000-
40.000.0000 K.
În compoziţia Soarelui se includ două elemente
fundamentale: H = 71%; He = 28%; elemente grele: 1%.
În conformitate cu teoriile recente, ca majoritatea stelelor, Soarele
emite o cantitate de energie relativ constantă, dar fără a suferi
semnificative modificări de formă, adică fără a se dilata ori contracta
(prin raportarea la perioade lungi de ordinul miliardelor de ani).
Aceasta înseamnă că între energia emisă în spaţiu şi cea produsă în
interiorul Soarelui trebuie să existe un echilibru, conform legii
Kirchhoff.
Geneza energiei radiante solare
- ipoteza combustiei - cercetările ulterioare au infirmat această
ipoteză, atunci când au devenit cunoscute: luminozitatea,
compoziţia, masa, vârsta Soarelui. Calculele au arătat că prin
combustie Soarele nu s-ar fi putut menţine decât 3000-4000 de ani
- ipoteza contracţiei gravitaţionale – nu ar justifica decât circa
30 de milioane de ani din viaţa Soarelui;
- ipoteza proceselor nucleare – este singura care explică energia
emisă de Soare de-a lungul întregii lui existenţe.
Energia nucleară a Soarelui nu poate fi eliberată prin fisiune
nucleară (elementele mai grele se transformă în elemente uşoare;
ex. pilă atomică), din cauză că prin fuziune nucleară) elementele
mai uşoare se transformă în elemente grele). Dar elementele grele
din Soare sunt practic inexistente. Dimpotrivă, bogăţia în hidrogen şi
temperaturile mari din nucleul Soarelui favorizează fuziunea
termonucleară (4 nuclee de H protoni cu masa însumată de
4,032 UA – 4 x 1,008 = 4,032 UA - fuzionează pentru a forma un
nucleu de heliu cu masa de 4,004 UA). Diferenţa de 0,028 UA se
converteşte în energie. La formarea fiecărui gram de He se
eliberează deci o cantitate de energie care corespunde aproximativ
la 0,007 g He. Introducând valoarea respectivă în relaţia lui Einstein,
E = mc2 (E = energia emisă, m = masa, c = viteza luminii), se
obţine E = 0.007 x (9 x 1020) = 6 x 1018 erg. Rezultatul acesta
explică nu numai radiaţia emisă de Soare timp de 4,5 miliarde de ani
din trecut, ci şi pe cea care urmează a fi emisă timp de încă 5
miliarde de ani, cât se apreciază că va mai dura până când heliul
însuşi va fuziona în elemente mai grele. Procesul respectiv va
determina creşterea producţiei de energie şi sporirea volumului
Soarelui, care va deveni o gigantă roşie. După alte 12 miliarde de
ani, Soarele se va răci rapid, devenind o pitică albă. În continuare va
evolua în stea neutronică şi gaură neagră.
Activitatea solară
Activitatea solară reprezintă totalitatea proceselor şi
fenomenelor variabile în timp şi spaţiu, care au loc la
suprafaţa Soarelui sau în diferitele straturi ale atmosferei
acestuia.
Manifestările ei cele mai importante sunt: "petele" solare, erupţiile
solare, protuberanţele şi formaţiunile coronare active (regiuni solare
active).
Principalele caracteristici şi legităţi ale activităţii solare sunt:
periodicitatea; deriva petelor.
Existenţa petelor solare, cunoscută din antichitate, a fost confirmată
instrumental în 1611 (Galileo Galilei), iar în 1843 H. Schwabe a
identificat ciclicitatea de 10 ani. Ulterior, Rudolf Wolf a stabilit
periodicitatea la 11 ani (actual 11,3 ani) şi a imaginat o unitate de
măsură pentru activitatea solară, numită număr relativ de pete
solare (nr. Wolf).
W = 10g + f, in care W = nr. Wolf; g = numărul total de grupuri de pete solare; f =
numărul petelor de pe întregul disc solar, indiferent de grup.
Fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera
Energia pe care atmosfera o primeşte de la Soare se propagă în spaţiu sub forma
radiaţiilor electromagnetice şi a radiaţiilor corpusculare, ponderea acestora din
urmă fiind însă infimă.
Absorbţia radiaţiilor solare
Atmosfera are o influenţă importantă asupra radiaţiilor furnizate de
către Soare, în sensul că Pământul primeşte o cantitate infimă (a 2-a
milioana parte, aşa-numita constantă solară), iar atmosfera reţine
cca. 55%. Nu numai atmosfera contribuie la absorbţia radiaţiilor
(micşorare sau anulare a intensităţii unei radiaţii care cade pe un
corp), ci şi materia meteorică şi micrometeorică din straturile
superioare ale atmosferei (estimările cercetătorilor converg către o
cantitate de 2000 tone de materie meteorică/ zi). La acestea se mai
adaugă vaporii de apă din atmosferă, mai ales de la nivelul
troposferei. Toată radiaţia absorbită este transformată în căldură şi
apoi redifuzată sub formă de radiaţii. Restul de 45% este primit de
Pământ care o absoarbe (o parte) şi altă parte o reflectă. La trecerea
prin atmosferă, radiaţia solară suferă modificări, atât în ceea ce
priveşte intensitatea, dar mai ales compoziţia spectrală, sub
influenţa fenomenelor de absorbţie, difuzie şi reflexie, determinate
de compoziţia şi proprietăţile atmosferei. Procesele de absorbţie
sunt selective şi depind de componentele aerului atmosferic şi de
lungimea de undă a radiaţiilor incidente. Cea mai puternică absorbţie
se manifestă în cazul ozonului, asupra radiaţiilor ultraviolete. În
troposferă, dioxidul de carbon şi vaporii de apă absorb radiaţiile
infraroşii (calorice), fenomen cu impact major asupra regimului
termic.
Difuzia radiaţiilor solare
Procesele de difuzie (împrăştiere, dispersie- împrăştierea
neuniformă şi în toate direcţiile a radiaţiei solare) sunt determinate
în principal de vaporii de apă, dioxidul de carbon şi particulele solide
din aer şi sunt cu atât mai intense cu cât grosimea stratului de aer
traversat este mai mare. Fenomenul poate să fie generat de
moleculele gazelor componente ale atmosferei (difuzie moleculară),
de picăturile de apă şi gheaţă (suspensii lichide, solide) sau de
particulele solide rezultat al episoadelor de poluare cu origini diferite.
Fenomenele de absorbţie şi difuzie de la nivelul atmsoferei şi de la
nivelul suprafeţei terestre sunt de cele mai multe ori însoţite de
reflexie. Aceasta constă în modificarea direcţiei razei solare
incidentă pe suprafaţa de separare a celor două medii.
Reflexia radiaţiilor solare
Fenomenele de reflexie (vezi şi albedoul) a radiaţiei solare depind de: a) înălţimea
Soarelui deasupra orizontului (razele incidente sunt cu atât mai puternic reflectate de
o anumită suprafaţă, cu cât unghiul de incidenţă format de Soare este mai mic); b)
structura fizică a suprafeţei de separare (suprafeţele netede şi lucioase care se pot
compara şi se comportă ca o oglindă, produc o reflexie totală, pe când suprafeţele cu
structuri neregulate şi mate produc reflexii reduse); d) culoarea suprafeţei de
separare (suprafeţele albe sau cu culori deschise reflectă mult mai puternic radiaţia
solară şi invers); d) compoziţia chimică a corpurilor (corpurile care absorb puternic
energia radiantă o reflectă puţin şi invers), capacităţile de reflectare sunt redate cel
mai fidel de albedou.
Cantitatea de energie radiantă ce trece în timp de 1 minut printr-o suprafaţă de 1
cm2, orientată perpendicular pe direcţia razelor solare şi situată la jumătatea
distanţei Pământ – Soare, poartă numele de constantă solară (So). Aceasta are
valoarea de 1,95 cal/cm2 x min, notându-se în astrofizică cu C. Valoarea respectivă
corespunde distanţei medii Pământ-Soare (P-S) de 149,5 milioane km. În realitate,
mişcarea de revoluţie a Pământului descrie o elipsă căreia Soarele îi este unul din
focare. Rezultă că la începutul lui ianuarie Pământul trece pe la periheliu (147 mil
km), iar în iulie prin punctul cel mai îndepărtat, afeliu (152 mil km).
Radiaţia solară directă (S) reprezintă fracţiunea din radiaţia
solară care străbate atmosfera ajungând nemodificată la suprafaţa
terestră sub forma unui mănunchi de raze paralele (cu lungimi de
undă între 0,291 şi 4-5 μ) poartă numele de radiaţie solară
directă pe suprafaţa normală. Radiaţiile cu lungimi de undă mai
mici de 0,291 μ nu ajung din cauza absorbţiei de către dioxidul de
carbon şi vaporii de apă din atmosferă; intensitatea S variază în
funcţie de 2 factori: ho (anotimpul şi momentul zilei pentru
acelaşi punct) şi transparenţa atmosferei (umezeala,
nebulozitatea). Dependenţa de primul factor face ca în regim anual
S să prezinte valori minime în decembrie (solstiţiul de iarnă), iar
dependenţa de al doilea împiedică producerea valorii maxime în
iunie (solstiţiul de vară), deplasându-le spre luna mai sau chiar
aprilie, când transparenţa este mai ridicată.
În regim diurn, variaţia ho determină vara pe timp senin creşteri ale S de la câteva
sutimi de calorie / cm2 x min la răsăritul şi apusul Soarelui până la 1,53 cal/cm2 x min
la nivelul mării şi 1,70 pe culmile montane înalte, la amiaza. La rândul ei, opacitatea
atmosferei în orele după-amiezii provoacă o oarecare asimetrie a regimului diurn al
intensităţii S; distribuţia teritorială S e comandată de aceiaşi factori.
Radiaţia difuză (D) este fracţiunea din radiaţia solară care, după ce a fost difuzată
(reflectată, refractată, difractată) ajunge la suprafaţa terestră, venind din toate
părţile bolţii cereşti; intensitatea D depinde ca şi S, de ho şi de transparenţa
atmosferei. În regim anual, D creşte o dată cu mărirea ho, din decembrie în iunie.
Această dependenţă se constată şi în regim diurn; latitudinal, se constată o creştere a
D pe măsura apropierii de poli, în privinţa ponderii ei. La poli, valorile ei cresc din
cauza frecvenţei mari a norilor stratiformi şi a albedoului mare al zăpezii. Radiaţia
globală (Q) este dată de suma S’ + D. Valorile Q sunt dependente de starea
atmosferei şi procesele vremii. Astfel, pe timp acoperit, când S’ nu ajunge pe
suprafaţa terestră, valorile Q sunt mai mici şi se referă numai la radiaţia difuza: Q=D.
Radiaţia reflectată de undă scurtă (Rs) Reflectarea constă în
abaterea fasciculelor de raze de la direcţia iniţială, fără a li se
provoca modificări de altă natură (lungimi de undă). Însuşirile de
reflectare ale suprafeţei active nu se exprimă de regulă prin
intensitatea fluxului Rs, ci printr-un raport între acesta şi Q, numit
albedou: A = Rs / Q x 100 (în procente).
În natură, A oscilează între 2 şi 95%. Majoritatea tipurilor de suprafaţă activă au însă
valori de 10-30%, excepţie face numai apa. Amplitudinile foarte mari ale albedoului
apei indică dependenţa acestuia nu numai de însuşirile fizice ale suprafeţei de
incidenţă (culoare, rugozitate), ci şi de unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa
activă dată. Dependenţa faţă de ho e caracteristică numai radiaţiei directe, cea difuză
venind din toate părţile bolţii cereşti. Alături de suprafaţa terestră, norii au de
asemenea un important rol în reflexia radiaţiei incidentă pe suprafeţele lor (albedoul
norilor atinge aproape 78%).
Radiaţiile de undă lungă
Radiaţiile de undă lungă sunt reprezentate în mod convenţional de
radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei, care reprezintă radiaţie
infraroşie.
Radiaţia terestră (Et) Emisia neîntreruptă a radiaţiei terestre în
infraroşu dă naştere unui flux numit radiaţie terestră. Intensitatea
acesteia depinde în primul rând de temperatura suprafeţei terestre,
care la rândul ei este comandată de intensitatea radiaţiei globale
(Q). Rezultă că regimul diurn al Et urmăreşte întotdeauna regimul
diurn al Q. Acelaşi lucru se petrece şi în regim anual. Drept urmare,
valorile maxime ale Et se produc în zilele senine de vară pe
suprafeţe uscate, iar cele minime în nopţile de iarnă. Admiţând că
însuşirea de a emite radiaţii calorice de undă lungă a suprafeţei
terestre este identică cu cea a corpului negru, se poate concluziona
că la temperatura medie de 150C, cât are Pământul, Et se ridică la
0,57 cal/cm2 x min.
Radiaţia atmosferei (Ea) Cea mai mare parte a Et este absorbită de gazele
componente ale atmosferei, care contribuie astfel la încălzirea aerului. Absorbţia are
caracter selectiv şi se datorează vaporilor de apă, particulelor lichide de apă, CO2, O3.
Radiaţia efectivă (Eef) Atmosfera este străbătută simultan de două
fluxuri opuse de infraroşii: Et, orientată de jos în sus, şi Ea orientată
de sus în jos. Diferenţa dintre ele se numeşte radiaţie efectivă: Eef
= Et-Ea. Deoarece temperatura suprafeţei terestre este de regulă
mai mare decât cea a atmosferei, Et depăşeşte Ea, ceea ce face ca
Eef să reprezinte în mod obişnuit o pierdere de căldură pentru
suprafaţa terestră. Există însă şi situaţia în care intensitatea Ea o
depăşeşte pe cea a Et, rezultând schimbarea semnului Eef, care
devine astfel un aport de căldură pentru suprafaţa terestră. Valoarea
medie a Eef variază între 0,1 şi 0,3 cal/cm2 x min; valorile Eef
depind în primul rând de temperatura şi umezeala suprafeţei
terestre, precum şi de nebulozitate. Bilanţul radiativ (B) este
diferenţa dintre sumele tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă şi
de undă lungă primite şi cedate de o anumită suprafaţă (ex.
suprafaţa terestră): B = S+D-RS+EA-Et sau B = Q-RS+EA-Et.
Noaptea, în absenţa radiaţiei solare directe, formula devine: B = Ea-
Et. Dacă se introduce valoarea albedoului, rezultă: B = Q(1-A)-Eef.
Marea variabilitate a componentelor B determină şi variabilitatea
bilanţului însuşi; valoarea B depinde în primul rând de ho, dar
şi de caracteristicile suprafeţei active şi opacitatea
atmosferei (dată de conţinutul în vapori de apă şi suspensii).
În regim diurn, valoarea bilanţului radiativ este pozitivă, iar noaptea este negativă.
Trecerea bilanţului de la tipul de insolaţie (ziua) la cel de radiaţie (noaptea) are loc pe
timp senin la ho cuprinse între 10-150, adică între orele 17.00 şi 19.00. Trecerea
inversă se produce între orele 5.00 şi 7.00. În momentele trecerii, valoarea B = 0.
Ziua, curba B este asemănătoare cu Q.
Noaptea, valorile B înregistrează variaţii slabe, deoarece Eef de care
depinde nu manifestă schimbări importante.
În regim anual, valorile maxime ale B se produc vara, când suma radiaţiilor primite
este pretutindeni mai mare decât a celor cedate, iar valorile minime ale B se
înregistrează iarna. Media anuală a B al suprafeţei terestre este de 68 kcal/cm2. Ea
coboară sub 0 în Antarctica (-2…-3) şi atinge valoarea maximă 120-140 kcal/cm2 în
regiunile cu climat ecuatorial şi tropical oceanic. La latitudinea ţării noastre, valoarea
B oscilează între 40-50 kcal/cm2.
Este cunoscut că suprafaţa terestră are o temperatură medie
anuală de echilibru de 150C. În absenţa atmosferei, aceasta ar fi
de -30C pentru globul terestru real (A = 9%), 40C pentru globul
terestru acoperit cu apă (A = 5%), de 80C pentru globul terestru
uscat (A = 20%), de -800C pentru un glob terestru acoperit cu strat
de zăpadă (A = 80%). Pentru ca temperatura reală de echilibru să
se menţină, este necesar ca întreaga cantitate de căldură obţinută
sub forma bilanţului radiativ (B) să fie consumată. Aceste consumuri
se realizează în trei procese principale: consumul de căldură pentru
încălzirea aerului de deasupra, consumul de căldură pentru
încălzirea stratului activ din adâncime, consumul de căldură pentru
evaporaţie şi în trei procese secundare: consumul de căldură pentru
topirea zăpezii şi a gheţii, consumul de căldură pentru reîncălzirea
precipitaţiilor, consumul de căldură pentru constituirea substanţei
vii. Întrucât în anumite situaţii consumurile menţionate se pot
converti în aporturi (suprafaţa terestră primeşte căldură din adâncul
solului şi de la aerul de deasupra), unii autori au denumit procesele
dominant – consumatoare de căldură cu termenii mai cuprinzători de
schimburi sau transporturi de căldură.
Transportul de căldură în sol şi mare
Transportul în sol (Ts) se realizează între suprafaţa solului şi părţile
mai adânci ale acestuia, având sensuri opuse după cum bilanţul
suprafeţei active este pozitiv sau negativ. Ziua, când la suprafaţa
terestră aportul este mai mare decât pierderea (bilanţ pozitiv),
acesta se încălzeşte şi transmite o parte din căldură spre adâncime.
Noaptea şi iarna, în fazele negative ale B, suprafaţa solului se
răceşte mai puternic, formându-se un aflux invers de căldură. Fluxul
pozitiv îndreptat de sus în jos împiedică încălzirea prea puternică a
suprafeţei solului, iar cel negativ împiedică noaptea răcirea excesivă.
Gradul de încălzire a suprafeţei terestre depinde în primul rând de
intensitatea radiaţiei solare. Pe lângă aceasta intervin şi alţi factori
care fac ca la aceeaşi valoare a radiaţiei solare să apară încălziri
inegale ale suprafeţelor pe distanţe mici. Aceşti factori sunt:
coeficientul de absorbţie (β), căldura specifică, conductibilitatea
calorică.
Coeficientul de absorbţie (β) este complementul albedoului, valoarea
lui putând fi exprimată prin relaţia β = 1-A. Rezultă că încălzirea
suprafeţei solului este cu atât mai puternică cu cât β este mai mare
şi A este mai mic.
Căldura specifică sau capacitatea calorică reprezintă cantitatea de
căldură necesară unui cm3 sau unui gram dintr-un corp de a-şi mări
temperatura cu 10C. Când corpul este exprimat în grame, căldura
specifică se numeşte gravimetrică (cal/g x grd), iar când este
exprimată în cm3, se numeşte volumetrică (cal/cm3 x grd).
Conductibilitatea calorică are, ca şi căldura specifică, o importanţă
deosebită în încălzirea şi răcirea suprafeţei solului. Ea reprezintă
proprietatea corpurilor de a transmite căldura de la o moleculă la
alta, de la o particula la alta şi de la un strat la altul.
Propagarea căldurii se realizează întotdeauna dinspre părţile corpului
cu temperaturi mai mari spre părţile cu temperaturi mai mici.
Transportul căldurii în aer (Ta)
O parte din căldura bilanţului radiativ se consumă pentru încălzirea
atmosferei. Căldura de la suprafaţa terestră se transmite aerului prin
patru procese distincte: conductibilitatea moleculară, emisia
radiativă, turbulenţa, convecţia.
Conductibilitatea moleculară joacă un rol neînsemnat în încălzirea
aerului, deoarece acesta are coeficientul conductibilităţii calorice λ =
0.00005 cal/cm2 x s x grd. Prin mijlocirea acestui proces, aerul
nemişcat se încălzeşte doar pe 4 cm grosime.
Emisia radiativă are o contribuţie importantă la încălzirea aerului, ea
fiind reprezentată prin fluxul radiaţiilor de undă lungă (calorice),
emis neîncetat de suprafaţa terestră. Acest flux este absorbit
selectiv de către vaporii de apă, dioxidul de carbon şi suspensiile din
atmosferă, care se încălzesc astfel emiţând radiaţii calorice în toate
direcţiile.
Turbulenţa reprezintă mişcările dezordonate ale aerului sub forma
unor mici vârtejuri ale căror efect principal constă în amestecul
volumelor de aer cu temperaturi diferite, ceea ce implică un schimb
de căldură între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra, precum şi
între diferitele straturi de aer. Ea poate fi generată de cauze terice şi
dinamice.
Turbulenţa termică ia naştere în urma încălzirii inegale a micilor
suprafeţe diferit orientate faţă de razele solare (faţetele granulelor
de sol, particulelor de rocă, asperităţilor de dimensiuni mici etc).
Aerul în contact cu aceste suprafeţe se încălzeşte diferit, ceea ce
determină formarea unor microcurenţi ascendenţi deasupra
suprafeţelor mai calde şi descendenţi deasupra celor mai reci. La
latitudini medii, turbulenţa termică se produce mai ales în semestrul
cald, pe timp senin, intensitatea ei fiind maximă în orele amiezii şi
după-amiezii. Prezenţa ei este pusă în evidenţă de tremurul
contuturilor obiectelor, fenomen optic datorat refracţiei diferenţiate a
razelor solare prin mediul turbulent.
Turbulenţa dinamică apare în urma interacţiunii dintre volumele
de aer aflate în mişcare şi neregularităţile scoarţei terestre.
Obstacolele mici (asperităţile solului, muşuroaiele, vegetaţia
ierboasă) şi mari (movile, dealuri, păduri, construcţii) se opun
deplasării liniare a aerului, modificând totodată şi viteza mişcării
acestuia.
Convecţia este deplasarea verticală a aerului. Ca şi turbulenţa, ea
poate fi termică şi dinamică.
Convecţia termică reprezintă de fapt turbulenţa la scară mare. Ea
apare din cauza încălzirii inegale a diferitelor compartimente relativ
omogene care alcătuiesc suprafaţa terestră (ogoare, lanuri, păduri,
mlaştini, suprafeţe acvatice, construcţii etc). Prin încălzire, volumul
de aer aflat în contact cu o suprafaţă oarecare îşi sporeşte energia
cinetică – moleculară şi se dilată. În acest fel, densitatea lui devine
mai mică decât a aerului din jur, ceea ce determină apariţia energiei
de instabilitate, exprimată printr-o acceleraţie pozitivă (mişcare
ascendentă). O dată intrat în mişcare ascendentă, aerul se răceşte
adiabatic (cu 1 0 la 100 m distanţă verticală), până la egalizarea
temperaturii lui cu temperatura aerului din jur. La nivelul egalizării
temperaturilor se egalizează şi densităţile, dispărând astfel energia
de instabilitate şi deci şi acceleraţia pozitivă. Volomul de aer rămâne
în echilibru indiferent. În compensaţie, aerul mai rece şi mai dens de
la înălţime capătă o acceleraţie negativă (mişcare escendentă),
ajungând la suprafaţa terestră, unde se reîncălzeşte şi reintră în
ascensiune. Mişcările convective efectuează un transport ascendent
de căldură şi prin vaporii de apă care se ridică o dată cu aerul,
eliberând căldura lor latentă de vaporizare la nivelurile şi în
intervalele de condensare.
Convecţia dinamică se dezvoltă numai în condiţii speciale şi poate
fi orografică sau frontală, după cum obstacolul care determină
mişcările ascendente este un munte ori un front atmosferic.
Convecţia este procesul cel mai important prin care se produce
schimbul sau transportul de căldură între suprafaţa terestră şi aerul
de deasupra, ca şi între diferitele straturi ale atmosferei până la
limita ei superioară. Întrucât deosebirile dintre turbulenţă şi
convecţie sunt neesenţiale (referindu-se doar la dimensiuni), ele se
include adesea în noţiunea de turbulenţă. Valoarea schimbului
caloric turbulent dintre suprafaţa terestră şi atmosferă este dată de
cantitatea de căldură cedată sau primită de suprafaţa terestră către
şi de la atmosferă.
Pentru calcularea fluxurilor verticale de căldură şi a evaporaţiei care are loc în
intervalele cu convecţie ascendentă, este necesară cunoaşterea coeficientului
schimbului turbulent. Acesta reprezintă cantitatea de aer ce trece în timp de 1
secundă printr-o secţiune de 1 cm2 pe direcţia normală.
Distribuţia verticală a temperaturii în troposferă (procesele
termodinamice)
Ca urmare a proceselor prin mijlocirea cărora se realizează schimbul
de căldură între suprafaţa terestră şi aerul de deasupră, temperatura
acestuia din urmă scade treptat pe măsura creşterii altitudinii.
Această variaţie a temperaturii aerului, raportată la unitatea de
distanţă verticală, se numeşte gradient termic vertical (γ), care
are o valoare medie de 0,650C la 100 m. În realiate, gradientul
termic vertical înreistrează mai ales în troposfera inferioară valori
care diferă amplu de la un loc la altul pentru acelaşi moment şi de la
un moment la altul pentru acelaşi loc. Evaporarea = trecerea apei
din starea lichidă în starea gazoasă. Procesul are loc la suprafaţa
lichidului şi se datorează faptului că în mişcarea lor haotică, unele
dintre moleculele de apă ating viteze suficient de mari pentru a
învinge rezistenţa peliculei de adsorbţie şi a pătrunde în aer.
Continuând mişcarea haotică în aer, o parte din moleculele deja
evaporate se întorc în lichid. În situaţiile în care cantitatea de vapori
din aerul de deasupra crează suprasaturaţie, vaporii de apă în exces
condensează.
Intensitatea procesului de evaporare depinde de două categorii de
factori:
- condiţiile atmosferice: deficitul de saturaţie, viteza vântului,
coeficientul schimbului turbulent, presiunea atmosferică, intensitatea
radiaţiei globale, intensitatea radiaţiei efective;
- condiţiile fizice ale suprafeţei evaporante: temperatura,
concentraţia soluţiei, conductibilitatea calorică, mişcările apei,
structura şi umezeala aerului, prezenţa vegetaţiei, prezenţa zăpezii
şi a gheţii, dimensiunile suprafeţei evaporante.
Umezeala aerului
Prezenţa în atmosferă a vaporilor de apă determină umezeala
aerului. De valoarea acesteia depind în bună măsură cantitatea
norilor şi a precipitaţiilor, opacitatea atmosferei, valorile bilanţului
radiativ-caloric.
Tensiunea de saturaţie (E) este presiunea parţială a vaporilor de apă
care saturează aerul la o temperatură dată. Ea este direct
proporţională cu temperatura aerului. Tensiunea de saturaţie mai
depinde şi de alţi factori: starea de agregare a apei, forma
suprafeţei evaporante, conţinutul în săruri al apei.
Starea de agregare influenţează E în sensul micşorării acesteia
deasupra gheţii (din cauza coeziunii moleculare mai mari, care face
numărul moleculelor ce scapă de pe suprafaţa gheţii să fie mai mic)
şi în sensul măririi deasupra apei (Eg<Ea). Eg creşte o dată cu
creşterea temperaturii, egalizându-se cu Ea la 00C.
Forma suprafeţei evaporante creează condiţii diferite de evadare şi
întoarcere a moleculelor din şi în masa lichidă, mărind sau
micşorând tensiunea de saturaţie.
Când suprafaţa evaporantă este convexă (picături de apă),
moleculele au de învins o rezistenţă mai mică la evadare (traversând
pelicula de separaţie dintre partea concavă) şi mai mare la
întoarcere. Pentru suprafeţele concave, evadarea este mai grea şi
întoarcerea mai uşoară. Aşadar, Ecx>Ep>Ecv.
Picăturile care alcătuiesc norii sunt diferite, adică au curburi mai
mari când sunt mai mici şi invers. Deci, în jurul picăturilor de apă ce
alcătuiesc norii, E scade pe măsura creşterii acestora, aerul putând fi
nesaturat pentru picăturile mici (care se evaporă) şi suprasaturat
pentru cele mari (care cresc).
Suprafeţele concave apar frecvent în cazul apei dintre granulele
solului sau din ţesuturile vegetale.
Conţinutul apei în săruri micşorează E cu atât mai mult cu cât
concentraţia este mai mare. Fenomenul se datorează coeziunii mai
mari a apei saline.
Condensarea
Trecerea apei din faza gazoasă în cea lichidă se numeşte
condensare. Când vaporii trec direct în stare solidă, procesul se
numeşte sublimare. Această denumire este improprie, ea fiind
atribuită procesului respectiv prin extensie inversă (însemna iniţial
evaporarea solidelor). În meteorologie, ambele procese sunt
denumite de regulă “condensare”, diferenţierea făcându-se numai
când este necesar.
Pentru ca vaporii de apă dintr-un volum de aer să condenseze, sunt
necesare două condiţii esenţiale: suprasaturaţia, prezenţa nucleelor
de condensare.
Suprasaturaţia se produce când un volum de apă ajunge la saturaţie
(e=E) şi la suprasaturaţie (e>E) prin două procese distincte:
- prin scăderea temperaturii aerului (t = τ sau t < τ) (τ =
temperatura punctului de rouă);
- prin creşterea cantităţii de vapori (e = E; e > E).
Prezenţa nucleelor de condensare. Experienţele de laborator arată că
în aer pur condensarea începe la suprasaturaţia între 500 şi 800%.
În natură, astfel de suprasaturaţii sunt imposibile, cele mai frecvente
condensări producându-se la câteva procente peste 100%. Procesul
respectiv este posibil datorită prezenţei în aer a nucleelor de
condensare. În troposferă, acestea au provenienţă terestră. Cele mai
multe pătrund în atmosferă prin pulverizarea picăturilor fine de apă
de la crestele valurilor marine. Evaporarea acestora îmbogăţeşte
aerul cu cristalescheletiforme de săruri higroscopice purtate de vânt
şi pe continente. Suspensiile minerale şi organice constituie şi ele
nuclee de condensare. Nucleele pot fi solubile şi insolubile.
Nucleele solubile sunt cristalele de NaCl, MgCl de origine marină, dar
şi diferiţi acizi (sulfuric, clorhidric), proveniţi mai ales prin combinaţii
chimice care au loc în aer. Fiind higroscopice, aceste nuclee sunt
foarte active. Apa condensează în jurul unui cristal de sare şi,
dizolvându-l, generează o particulă germen, salină, şi întrucât
deasupra picăturilor saline tensiunea de saturaţie (E) este mai mică
decât deasupra apei pure, condensarea poate avea loc la valori ale
umezelii relative începând cu 78%. Deci, în prima fază a dezvoltării
picăturilor, salinitatea compensează în bună măsură efectele curburii
mari care implică creşterea E. Ulterior, pe măsura creşterii
picăturilor, salinitatea scade atrăgând după sine o creştere a E, dar
în compensaţie se micşorează curbura acestora, ceea ce face ca E să
se diminueze. Astfel, picăturile pot creşte la suprasaturaţii mici.
Nucleele insolubile sunt reprezentate de pulberi minerale şi organice
mai puţin active.
Sublimarea necesită şi ea prezenţa unor nuclee de sublimare care să
cristalizeze în acelaşi sistem cu apa. De exemple, particulele de
cuarţ favorizează începerea sublimării chiar sub 100% umezeală
relativă. Cristalele de gheaţă formate se menţin şi cresc mai uşor
decât picăturile de apă în condiţii identice, deoarece Eg < Ea.
Condensarea la nivelul suprafeţei terestre
Condensarea în straturile de aer de lângă suprafaţa terestră
Coborârea sub punctul de rouă a temperaturii stratului de aer
inferior determină condensarea şi/sau sublimarea vaporilor, dând
naştere unor picături fine sau cristale mici (sau amestec) care
constituie hidrometeorii numiţi aer ceţos şi ceaţă. Fiind foarte mici,
picăturile şi cristalele plutesc în aerul din vecinătatea suprafeţei
terestre, micşorându-i vizibilitatea.
Aerul ceţos = suspensia în pătura troposferică inferioară a unor
picături, cristale sau ambele, care micşorează vizibilitatea între 1-10
km.
Ceaţa = micşorează vizibilitatea sub 1 km.
În lumină puternică, picăturile sau cristalele de ceaţă pot fi văzute cu ochiul liber. În
general, ceaţa apare ca un văl albicios, dar în regiunile poluate devine galben-
murdară şi mult mai stabilă. Ceaţa creează senzaţia certă de umezeală, în prezenţa ei
umezeala relativă fiind in jurul a 100%. Structura microfizică a ceţii este similară celei
a norilor, de care se deosebeşte numai prin poziţie.
Clasificarea ceţii
După condiţiile sinoptice generale, se disting:ceaţa din interiorul
aceleiaşi mase de aer; ceaţa frontală.
Ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer se subîmparte după
condiţiile fizice concrete ale formării ei în: ceaţă formată prin
creşterea cantităţii de vapori; prin răcirea aerului; prin sporirea
concentraţiei nucleelor de condensare. A) Ceaţa de radiaţie este
tipic continentală şi ia naştere datorită răcirii radiative a suprafeţei
terestre şi a aerului de deasupra, adică în condiţii de inversiune
termică frecvente iarna şi noaptea în regim anticiclonic, caracterizat
prin calm atmosferic sau vânturi foarte slabe. Limita ei superioară
coincide cu limita superioară a stratului de inversiune. B) Ceaţa de
advecţie se formează în interiorul masei de aer cald şi umed care se
deplasează peste suprafeţe întinse cu temperaturi scăzute, dar şi în
interiorul unor mase de aer rece care se deplasează peste suprafeţe
acvatice mai calde. Din această subdiviziune fac parte:
- ceaţa aerului tropical (pătrunde peste continentele reci de la
latitudini medii);
- ceaţa musonică;
- ceaţa mărilor arctice;
- ceaţa mărilor temperate.
C) Ceaţa advectiv-radiativă ia naştere sub acţiunea conjugată a
proceselor advectiv-radiative, cum se întâmplă iarna în cazul aerului
arctic sau polar marin, care se deplasează peste uscatul continental
mai rece, unde continuă să se răcească radiativ.
D) Ceaţa de amestec se datorează suprasaturaţiei rezultate în urma
amestecului unor volume de aer cu temperaturi şi umezeli diferite. E
caracteristică litoralelor, dar şi regiunilor oceanice, unde se întâlnesc
curenţi calzi şi reci (în apropierea insulei New-Found-Land, NE
Japoniei).
E) Ceaţa adiabatică ia naştere în timpul mişcărilor ascendente
lente ale aerului pe pantele munţilor, datorită răcirii adiabatice.
Ceaţa formată prin sporirea concentraţiei nucleelor de condensare
nu se datorează nici creşterii cantităţii de vapori, nici scăderii
temperaturii, ci numărului mare de nuclee de condensare din aerul
urban sau al regiunilor industriale. Întrucât multe din picăturile
saline ale acestui aer au tensiuni de saturaţie foarte mari,
condensarea începe la valori sub 100% a umezelii relative. În
consecinţă, ceaţa urbană este mai stabilă. Ea poartă numele de
ceaţă urbană sau industrială.
Ceaţa frontală este cea care apare în zonele de separaţie a maselor
de aer cu însuşiri fizice diferite. Suprasaturaţia se produce atât
datorită amestecului şi răcirii adiabatice, cât şi evaporării
precipitaţiilor care însoţesc fronturile.
După poziţia faţă de front, se împarte în: ceaţă prefrontală, ceaţă
legată de linia frontului, ceaţă postfrontală.
Pâcla se aseamănă cu ceaţa, dar prezintă şi deosebiri esenţiale de
origine şi structură. Spre deosebire de ceaţă, pâcla este un fenomen
litometeorologic, format prin spulberarea de pe sol, prin erupţii
vulcanice, prin incendii şi prin emisii industriale a unor mari cantităţi
de particule uscate care plutesc în atmosferă reducând vizibilitatea
între 1 şi 10 km. În pâclă, umezeala relativă este sub 100%, iar
aerul capătă o culoare gălbui-aurie din cauza difuziei totale a
radiaţiei cu lungimi mari de undă. Inversiunile termice favorizează
formarea pâclei prin împiedicarea mişcărilor ascendente care ar
determina împrăştierea lor în atmosfera liberă. Dimpotrivă,
instabilitatea atmosferei (mişcările ascendente) şi vânturile
puternice duc la împrăştierea suspensiilor şi dispariţia pâclei. După
poziţie, pâcla poate fi joasă şi înaltă.
Condensarea în atmosfera liberă (norii)
Nori = sisteme coloidale de produse de condensare (picături de apă)
ori de sublimare (cristale/fulgi) ori mixte, aflate în suspensie în
atmosferă. Spre deosebire de ceaţă, norii nu sunt în contact cu
suprafaţa terestră şi îmbracă o mare varietate de forme. Pentru
geneza lor sunt necesare: suprasaturaţia şi prezenţa nucleelor
de condensare (cristale scheletiforme de săruri higroscopice
purtate de vânt şi pe continente, suspensiile minerale şi organice
constituie şi ele nuclee de condensare. Nucleele pot fi solubile şi
insolubile). În atmosfera liberă, suprasaturaţia se realizează prin:
răcirea aerului, datorită destinderii adiabatice (creşterea volumului
unui gaz, datorită scaderii presiunii, fară schimb de căldură cu
mediul extern); emisiei radiative; amestecului maselor de aer cu
temperaturi şi umezeli diferite. Cea mai importantă cale este cea a
răcirii adiabatice combinată cu emisia radiativă.
Dezvoltarea verticală şi structura microfizică a norilor depinde de 4
niveluri caracteristice:
1) nivelul de condensare
2) nivelul suprafeţei izotermice de 00C
3) nivelul suprafeţei izot. de -400C
4) nivelul convecţiei
Nivelul condensării corespunde temperaturii aerului care
egalizează temperatura punctului de rouă (T = τ; e = E; r>100%).
Sub acest nivel, T > τ ; e < E; r , 100%. Deasupra acestui nivel, T <
τ, e > E, r > 100%.
Scăderea temperaturii cu altitudinea are loc după adiabata uscată
(adiabată-curba ce exprimă legătura dintre doi parametri,
temperatura şi presiunea, temperatura şi înălţimea etc; adiabata
care caracterizează schimbarea stării aerului uscat, umed nesaturat,
de fapt) sub nivelul de condensare şi după adiabata umedă deasupra
acestuia. Pentru aceeaşi cantitate de vapori în unitatea de greutate a
aerului, nivelul de condensare variază direct proporţional cu
temperatura aerului. În general, nivelul de condensare coincide cu
baza norilor (mai vizibil vara).
Nivelul suprafeţei izotermice de 00C poate fi situat sub cel de
condensare când τ < 00 şi deasupra lui când τ > 00; între nivelul de
condensare situat mai jos şi nivelul 00 situat mai sus, norii sunt
alcătuiţi din picături de apă nesuprarăcite.
Nivelul suprafeţei izotermice de -400 C este situat la altitudini
mai sus de care norii sunt alcătuiţi exclusiv din cristale de gheaţă.
Între nivelele de 0 şi -400, structura microfizică a norilor este mixtă.
Astfel, între 0 şi -100C (unde o picătură la un milion este îngheţată)
şi chiar între -10 şi -300C (unde o picătură la 1000 este îngheţată)
predomină net picăturile suprarăcite (suprarăcirea-starea apei
lichide care se găseşte la o temp inferioară punctului de ingheţ).
Abia între -30 şi -400C ponderea picăturilor îngheţate creşte rapid,
pentru ca dincolo de acest prag să fie toate îngheţate.
Nivelul de convecţie K reprezintă cota la care ajung norii în
mişcarea lor ascendentă (vârful), nivelul la care curenţii ascendenţi
sunt diminuaţi atât de mult încât intră intr-un strat cu stratificaţie
stabilă (cu inversiune de temperatură). Precipitaţiile atmosferice
Sunt particule de apă lichidă ori solidă ce cad din nori, atingând
suprafaţa terestră.
Geneza precipitaţiilor
Deoarece particulele lichide şi solide care alcătuiesc norii au
dimensiuni foarte mici, căderea lor este foarte lentă, cei mai slabi
curenţi ascendenţi reuşind să le menţină în suspensie. Pentru a
cădea pe suprafaţa terestră este necesar ca particulele respective să
crească până când greutatea lor poate învinge forţa curenţilor
ascendenţi.
Creşterea până la astfel de dimensiuni se realizează prin două
procese: coalescenţa (coagularea) şi condensarea.
Coalescenţa este creşterea prin unire a picăturilor de apă care se
ciocnesc din cauza: vitezelor de cădere diferite; forţelor de atracţie
dintre particulele cu sarcini electrice contrare. Contribuie într-o
formă nesemnificativă la formarea precipitaţiilor.
Condensarea (sublimarea) este principalul proces de creştere a
particulelor care alcătuiesc norii până la dimensiuni apte să genereze
precipitaţii. Procesul respectiv are loc numai în condiţii de
suprasaturaţie cu vapori a aerului din jurul particulelor ce alcătuiesc
norul, condiţii care depind atât de diferenţa de mărime şi de
temperatură dintre acestea, cât şi mai ales de starea lor de
agregare. Orice nor este un sistem coloidal, picăturile şi cristalele
formând faza dispersă, iar aerul – mediul de dispersie.
În cazul când norul este alcătuit numai din picături sau numai din
cristale cu dimensiuni de acelaşi ordin, el reprezintă un sistem
coloidal stabil. Aceasta înseamnă că procesul creşterii particulelor
este imposibil sau foarte dificil. Astfel, norii superiori Ci, Cs, Cc sunt
atât de stabili încât nu generează niciodată precipitaţii. La fel de
stabili sunt şi Ac, formaţi de regulă din picături foarte fine de apă.
Stabilitate mare au şi St şi Sc care dau precipitaţii slabe numai când
sunt afectaţi de mişcări turbulente ce favorizează coalescenţa.
În cazul când norul este alcătuit din picături şi/sau cristale de
dimensiuni diferite, el reprezintă un sistem coloidal instabil. În norii
formaţi din picături de apă cu dimensiuni diferite, aceeaşi tensiune a
vaporilor asigură condiţii de subsaturaţie pentru picăturile mici (cu
curbură mare) şi de suprasaturaţie pentru picăturile mari cu curbură
mică. Drept consecinţă, cele dintâi se evaporă asigurând în
continuare suprasaturaţia necesară creşterii celor din urmă. Cea mai
puternică instabilitate se înregistrează însă în norii de mare
dezvoltare verticală în care coexistă cele trei faze ale apei. Întrucât
tensiunea de saturaţie deasupra gheţii este mai mică decât deauspra
apei (Eg<Ea), aerul din jurul picăturilor de apă poate fi nesaturat cu
vapori, pe când cel din jurul cristalelor este suprasaturat. Drept
urmare, cristalele cresc (prin sublimarea vaporilor din jur), iar
deficitul de saturaţie din jurul picăturilor se accentuează creând
condiţii pentru continuarea evaporării acestora. Are loc deci un
permanent transfer de vapori care asigură creşterea cristalelor de
gheaţă pe seama evaporării picăturilor de apă. Aceste este efectul
Bergeron. El este caracterizat mai ales pentru norii cu structură
microfizică mixtă Ns şi Cb, care dau cele mai mari cantităţi de
precipitaţii. Este prezent însă şi în norii Cu congestus şi mai puţin în
As. În cazul As, ninsorile sunt slabe, iar ploile de asemenea slabe se
evaporă înainte de a ajunge la suprafaţa terestră (virga).
Rezultă deci că cel puţin în regiunile temperate, orice ploaie
însemnată cantitativ este la început zăpadă. Aceasta se datorează
creşterii cristalelor prin efectul Bergeron şi unirea lor în aglomeraţie
prin coliziune şi agăţare. Starea de agregare a precipitaţiilor care
ajung la suprafaţa terestră depinde de temperatura stratului de aer
dintre aceasta şi baza norilor. Când temperatura este suficient de
mare pentru a topi în întregime fulgii, rezultă ploaia; când topirea
este parţială, rezultă lapoviţa; când nu există topire, rezultă
ninsoare.