UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Facultatea Kinetoterapie
Catedra Kinetoterapie

NUME PRENUME

REABILITAREA FIZICĂ A COPIILOR CU CONSECINȚE

ALE TRAUMATISMELOR OBSTRETICALE

Teză de licenţă

Conducător ştiinţific: Racu Serghei,

doctor în pedagogie,
conferenţiar universitar

Chişinău, 2018
 CUPRINS

Introducere .................................................................................................................................. 3

CAPITOLUL I. ANALIZA SURSELOR LITERARE

1.1. Paralizia cerebrală infantilă ................................................................................................. 6
1.2. Etiologia şi patogeneza .......................................................................................................... 6
1.3. Tabloul clinic ......................................................................................................................... 8
1.4. Clasificarea şi formele de PCI ............................................................................................... 11
1.5. Metodele de tratament ........................................................................................................... 14

CAPITOLUL II. METODE ŞI PROCEDEE DE REABILITARE

2.1. Reabilitarea ........................................................................................................................... 24
2.2. Obiectivele reabilitării ........................................................................................................... 25
2.3. Noţiunea de reabilitare fizică ................................................................................................. 26
2.4. Mijloacele de reabilitare medicală şi fizică ........................................................................... 28
2.5. Mijloacele active de reabilitare fizică (cultura fizică curativă) ............................................. 29

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA EXPERIMENTALĂ

3.1. Organizarea cercetării şi recuperării prin metodele de
kinetoterapie la copiii de 3-5 ani ......................................................................................... 34
3.2. Prezentarea datelor experimentale şi analiza rezultatelor...................................................... 38

Concluzii ...................................................................................................................................... 42
Bibliografie .................................................................................................................................. 44
Anexe ........................................................................................................................................... 47

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. În lucrarea noastră ne-am propus să analizăm una dintre problemele
fundamentale ale societăţii moderne – traumatismele obstetricale şi consecinţele acestora. Există
o multitudine de clasificări ce vizează consecinţele acestui tip de traumatisme, însă în prezentul
studiu ne vom concentra doar pe una dintre acestea, şi anume pe paralizia cerebrală infantilă
(PCI), care constituie o problemă de mare actualitate pentru neurologia pediatrică.
PCI sunt o consecinţă a dezvoltării deficitare sau a lezării encefalului în etapele timpurii
ale ontogenezei. Aceste patologii se manifestă, în particular, prin tulburări de tonus muscular şi
mişcări involuntare (necontrolate).Tulburările motorii adeseori sunt asociate cu schimbările
grave la nivel de psihic, vorbire, precum şi cu prezenţa crizelor convulsive. În ultimii 40 de ani,
în toată lumea, a crescut numărul invalizilor din copilărie, diagnosticaţi cu PCI. În medie, acest
indice este de 1,88 cazuri la 1000 de copii. La 20-35 la sută dintre aceşti copii gradul de
invalidizare este atât de înalt, încât în cazul lor nu mai poate fi vorba despre autoservire,
deplasare de sine stătătoare sau instruire eficientă. Importanţa acestei probleme este determinată
de aria tot mai vastă de răspândire a maladiei şi de impactul social al acesteia, legat, în primul
rând, de rata înaltă a invalidizării. De-a lungul mai multor ani, tratamentul copiilor cu PCI era
considerat un domeniu lipsit de perspective notorii. Lipsa unor metode eficiente de tratament, a
specialiştilor calificaţi, a instituţiilor specializate a condus la încadrarea, aproape exclusivă, a
acestor copii în instituţiile rezidenţiale de asistenţă socială. Însă în ultimii 15 ani a devenit clar că
tratamentul lor poate da rezultate impresionante, dacă are caracter sistemic, complex şi este bazat
pe elaborările ştiinţifico-practice de ultimă oră. În acest caz, viaţa copiilor cu PCI poate fi
ameliorată considerabil. În serviciul acestui scop nobil se află numeroasele elaborări ştiinţifice ce
vizează metodele de adaptare motoare a copiilor cu PCI (metodele Bobat, Kozeavkin, Kabot,
Felis, Semionova), ceea ce permite reducerea substanţială a nivelului de invalidizare sau chiar
anularea acestuia. Tratamentul complex al copiilor cu PCI include mai multe aspecte:
medicamentos, fizioterapeutic, logopedic, ortopedic, hidrochinezoterapeutic, psihoterapeutic etc.
Din arsenalul respectiv nu lipsesc reflexoterapia, masajul, cultura fizică curativă (CFC),
ergoterapia.
Scopul cercetării constă în studierea şi analiza teoretică a metodelor de kinetoterapie
pentru utilizarea lor în tratamentul copiilor cu PCI.
În corespundere cu scopul lucrării date au fost stabilite următoarele obiective:
1. Studierea literaturii pe tema cercetată;
2. Cercetarea copiilor cu PCI care sunt incluşi într-un grup medical special, elucidarea şi
argumentarea teoretică a particularităţilor de dezvoltare;

3
 3. Elaborarea conţinutului activităţii recuperatorii de kinetoterapie a copiilor implicaţi în
studiul de caz;
4. Evaluarea rezultatelor şi argumentarea lor.
Ipoteza de lucru : Intervenţia timpurie prin metode kinetoterapeutice aplicate copiilor cu
infirmitate motorie cerebrală, reprezintă o metodă de reabilitare cu acţiune optimă atât în
dezvoltarea fizică cât şi obţinerea deprinderilor esenţiale de viaţă
Dacă intervenţia dezvoltativ-compensatorie în sfera psihomotrică va fi efectuată:
1. Începutul cât mai precoce;
2. Desfăşurarea în etape;
3. Continuitatea;
4. Succesiunea;
5. Complexitatea;.
Atunci ameliorarea abilităţilor psihomotrice va facilita nu numai dezvoltarea aparatului
locomotor dar şi dezvoltarea intelectuală.
Metode şi forme de cercetare. Pentru desfăşurarea studiului am preconizat următoarele
metode:
Analiza literaturii şi experienţelor didactice pe problema înaintată;
 Observaţia;
 Conversaţia;
 Experimentul;
 Analiza produsului activităţii kinetoterapeutice.
Forme de activitate:
 Grupul de copii trebuie să fie completat, în exclusivitate, în corespundere cu vârstă şi
diagnosticul bine stabilit;
 În efectuarea metodelor de kinetoterapie se va ţine cont de mecanismul acţiunii
terapeutice;
 La participanţi se vor forma capacităţi de relaxare;
 Se vor forma deprinderi de creştere şi adaptare a capacităţilor de efort.
Baza teoretică: O răspândire mai variată în practică o are tehnicile Bobath, care poartă
numele inventatorilor-soţii K. şi В. Bobath [3] din Cehoslovacia, ea fiind folosită cu
preponderenţă în infirmitate motorie cerebrală. În baza acestei metode stau mecanismele
neurofiziologice şi cele patologice la nivelul aparatului locomotor observate în PCI.
O altă metodă folosită de noi este utilizarea costumului Gravistat destinat în tratarea
copiilor cu PCI. Este o metodă eficientă nu numai la recuperarea motoriei dar şi a limbajului, atît
la copii de vîrstă mică cît şi la preadolescenţi şi adolescenţi.

4
 Obiectul cercetări : Procesul de dezvoltare a motoricii generale la copiii cu PCI.
Subiectul cercetării: sunt copii cu vârstă cuprinsă între 3-5 ani cu infirmitate motorie
cerebrală din Centrul Republican de Plasament şi Reabilitare a Copiilor de Vîrstă Fragedă.
Valoarea practică. În cadrul cercetării ne-am propus: să formăm şi să dezvoltăm
activitatea motorie, să stimulăm posibilităţile fizice şi psihologice, rezolvând următoarele
probleme concrete:
 Restabilirea şi fortificarea sănătăţii, călirea organismului;
 Potenţarea activităţii fiziologice a organelor şi sistemelor de organe;
 Restabilirea respiraţiei corespunzătoare normei;
 Formarea priceperilor şi deprinderilor motorice elementare;
 Educarea unor calităţi volitive şi emoţii pozitive.
Metode de cercetare : Studierea literaturii existente în domeniu cercetat, observări asupra
procesului de dezvoltare a motoricii generale, în cadrul şedinţelor recuperative, analiza
cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute.

5
 CAPITOLUL I.
ANALIZA SURSELOR LITERARE

1.1. Paralizia cerebrală infantilă

Termenul de paralizie cerebrală infantilă (PCI) întruneşte o serie de sindroame care apar
în legătură cu lezarea creierului. PCI se dezvoltă ca rezultat al afecţiunii encefalului şi a măduvii
spinării, care are loc din diverse motive, manifestându-se în stadiile precoce ale dezvoltării
intrauterine a fătului sau în timpul naşterii. Principalul simptom clinic al PCI îl constituie
tulburările funcţiei motoare, legate de reţinerea în dezvoltare sau de dezvoltarea defectuoasă a
reflexelor statochinetice; patologia tonusului; parezele. Pe lângă devierile patologice produse la
nivelul sistemului nervos central, în mod secundar, pe durata vieţii, apar tulburări la nivelul
fibrelor nervoase şi musculare, în articulaţii, ligamente, cartilaje.
Simptomul de bază al PCI – tulburările de ordin motor – adeseori este asociat cu
tulburările psihicului, vorbirii, vederii, auzului etc. La unii copii se atestă prezenţa sindromului
convulsiv.
Pentru prima dată PCI a fost descris clinic de către W. Little (1853), motiv pentru care,
pe durata a circa o sută de ani, PCI era cunoscută cu denumirea de „boala Little”. Termenul de
paralizie cerebrală infantilă îi aparţine lui Sigmund Freud. În 1893 el a propus atribuirea tuturor
formelor de paralizii spastice de origine intrauterină, cu semnalmente clinice similare, la grupul
paraliziilor cerebrale.
În 1958, în cadrul celei de-a VIII-a sesiuni de revizuire, convocată de OMS la Oxford,
acest termen a fost aprobat oficial şi definit: „Paralizia cerebrală infantilă este o maladie
neprogresivă a encefalului, care afectează toate zonele acestuia, responsabile de mişcarea şi
poziţionarea corpului; maladia se dobândeşte în fazele timpurii de dezvoltare a encefalului”.
Cu toate acestea, până în prezent se poartă discuţii ştiinţifice pe marginea termenului
respectiv. Aşa se explică faptul că în literatura de specialitate se poate întâlni o multitudine de
termeni pentru definirea acestui tip de tulburări.

1.2. Etiologia şi patogeneza

Etiologia PCI se caracterizează printr-o mare diversitate. Impactul cel mai important îl au
factorii nocivi din perioada sarcinii şi a naşterii. Din categoria factorilor de risc prenatal fac parte
diverse tulburări de sănătate ale mamei (particularităţile constituţionale, bolile somatice,
endocrine, infecţioase, obiceiurile vicioase), precum şi prezenţa în anamneza acesteia a

6
avorturilor spontane repetate, a copiilor născuţi morţi, a complicaţiilor de sarcină şi a naşterilor
precedente agravate. Un impact toxic asupra embrionului îl au diverşi factori chimici şi fizici,
generaţi de procesul productiv din agricultură şi industrie. Are importanţă şi vârsta mamei: la
gravidele cu vârste mai mari de 35 de ani şi mai tinere de 18 ani se înregistrează frecvent
toxicozele târzii, masa redusă a fătului, asfixia intrauterină a acestuia, traumatismele obstetricale,
toate acestea având un rol important în dezvoltarea maladiei. În plus, un rol important îl are
incompatibilitatea imunologică a mamei şi fătului.
Analiza cauzelor care conduc la apariţia PCI demonstrează că, în majoritatea cazurilor,
este imposibil să fie evidenţiată una dintre acestea ca fiind responsabilă de accidentul produs. De
regulă, are loc o asociere de câţiva factori nefavorabili, atât în perioada sarcinii, cât şi în timpul
naşterii.
Potrivit datelor acumulate de către un număr mare de cercetători, în 80 la sută din
cazurile de apariţie a PCI, afectarea creierului are loc în perioada de dezvoltare intrauterină a
fătului. Ulterior, patologia intrauterină poate fi agravată de patologia intranatală. Cu toate
acestea, în fiecare al treilea caz, cauza apariţiei PCI nu poate fi identificată.
Medicina modernă descrie peste 400 de factori cu impact nociv asupra dezvoltării
intrauterine a fătului. În 70-80 la sută din cazuri patologia cerebrală apare în urma acţiunii
conjugate a unui set complex de factori nocivi.
De multe ori, la originea PCI se află hipoxia fătului – în perioada de dezvoltare
intrauterină sau imediat după naştere. De asemenea, printre cele mai frecvente cauze ale PCI se
numără patologiile sarcinii, cum ar fi: toxicozele, dereglările circulaţiei sangvine la nivel
placentar, infecţiile. Acestea nu permit dezvoltarea normală a fătului, în special a structurilor
creierului său, responsabile de formarea mecanismelor reflexe şi de menţinerea echilibrului. Ca
urmare, se produce o distribuire defectuoasă a tonusului muscular în schelet şi apar reacţiile
motoare patologice.
Traumatismele obstetricale, cauzate de diverse defecte de constituţie şi de funcţionalitate
(bazinul îngust al mamei, construcţia defectuoasă a acestuia, insuficienţa contracţiilor uterine,
naşterile trenante sau fulgerătoare, precum şi cele ce survin mult după scurgerea lichidului
amniotic, poziţia incorectă a fătului), doar într-un număr neînsemnat de cazuri constituie unicul
factor care lezează creierul fătului. În majoritatea cazurilor gravitatea naşterii este determinată de
patologia deja existentă a fătului, apărută ca rezultat al unor leziuni produse în perioada
intrauterină de dezvoltare.
Boala hemolitică a nou-născuţilor („icterul nuclear”) este responsabilă de intoxicarea
encefalului copilului. Mecanismele de apariţie a icterului sunt diverse – incompatibilitatea

7
sângelui matern cu cel al fătului după factorul Rhesus, precum şi insuficienţa hepatică a nou-
născutului.
Maladiile acute sau cronice ale mamei, în primul rând hipertonia, viciile cardiace,
anemia, obezitatea, diabetul, rubeola etc., de asemenea pot fi responsabile de leziunile produse la
nivelul creierului în faza intrauterină de dezvoltare a fătului. Alţi factori cu risc sporit pentru făt
ţin de administrarea, în perioada sarcinii, a unor medicamente cu efect nociv, de exemplu – a
tranchilizanţilor, de activitatea profesională în condiţii nocive, de consumul alcoolului, de
stresurile trenante, de disconfortul psihologic permanent, de traumele fizice. În ultimii ani se
acordă atenţie sporită studierii impactului pe care îl au asupra etiologiei PCI diverşi agenţi de
infecţie, în special de origine virală.
Perturbarea evoluţiei normale a sarcinii (toxicozele, riscurile de avort spontan,
incompatibilitatea imunologică dintre mamă şi făt), dar şi complicaţiile imprevizibile, apărute în
procesul naşterii, la fel şi obturarea arterei creierului şi, ca urmare, ictusul ischemic, fie
intrauterin, fie la naştere, pot sta la originea PCI. Cu atât mai mult, cu cât patologiile intrauterine
ale fătului foarte frecvent devin cauza unei naşteri agavate, de durată. Astfel, se creează
condiţiile pentru producerea traumatismelor mecanice ale capului, a asfixiilor, acestea fiind, în
multe cazuri, factori secundari, care amplifică afecţiunea primară a encefalului. Specialiştii
atribuie la grupul de factori care cauzează apariţia PCI şi naşterile premature.
Prezintă interes şi faptul că PCI îi afectează preponderent pe băieţi. În medie, la aceştia
PCI se întâlneşte de 1,3 ori mai frecvent decât la fete, având şi o evoluţie mult mai severă. De
exemplu, trei pătrimi din cazurile de tetraplegie severă le revin băieţilor. În plus, la băieţi boala
manifestă tendinţe spre tulburări de mişcare mult mai grave decât în cazul fetelor.

1.3. Tabloul clinic

La temelia tabloului clinic al PCI stau tulburările motorii, care iau formele unor paralizii
şi pareze, mai rar – ale unor hipercinezii şi ataxii. Se atestă frecvent tulburările de psihic şi de
vorbire.
Patogeneza complexă a afecţiunilor intrauterine şi obstetricale ale creierului presupune şi
o diversitate de manifestări. Se evidenţiază trei stadii ale bolii:
Stadiul I, sau timpuriu, se caracterizează prin tulburări acute hemo- şi licvorodinamice,
care apar la făt ca urmare a afecţiunii intrauterine a creierului sau în procesul naşterii. Aceste
tulburări pot cauza probleme grave de reglare a tonusului muscular, mai frecvent de tipul
rigidităţii extensorice, având loc suprimarea reflexelor motoare congenitale. Pentru acest stadiu
sunt caracteristice următoarele simptome: starea generală gravă, bradicardia sau tahicardia,
respiraţia grăbită sau încetinită, nistagmul, mişcările convulsive ale muşchilor faciali şi ai

8
membrelor, sindromul hipertensiv pronunţat, disjuncţia oaselor craniului, tensiunea fontanelei
frontale, sclerozarea precoce a marginilor acesteia, iar ulterior – şi a suturilor (în primul rând, a
celor coronariene). Sindromul convulsiv poate să apară imediat după naştere, după care fie
dispare, fie se menţine persistent. De asemenea, acest sindrom poate să apară şi în primele
săptămâni sau chiar luni de viaţă. De regulă, convulsiile au caracter polimorf. Elementele iniţiale
ale dezvoltării psihicului şi a vorbirii se manifestă cu mari întârzieri. La nivelul sistemului motor,
se face simţită suprimarea totală sau parţială a reflexelor înnăscute: de apărare – copilul nu
întoarce capul pe lateral, la fel cum ar face un copil sănătos; de sprijin – nu îndreaptă reflex
picioarele, nu se deplasează târâş, nu apucă obiectele etc.
Unele tipuri de reflexe patologice în cazul PCI: 1 – lipsa reflexului de apărare (copilul
nu întoarce capul pe lateral, la fel cum face copilul sănătos atunci când este aşezat cu faţa în jos);
2 – suprimarea reflexului de sprijin (copilul nu îndreaptă reflex picioarele); 3-5 – reflexul tonic
labirintic (3 – în poziţie culcat pe spate se încordează muşchii deflexori ai gâtului, toracelui şi
membrelor; 4 – în poziţie culcat pe abdomen se încordează muşchii flexori ai toracelui şi
membrelor, lipseşte lordoza fiziologică; 5 – în combinaţie cu reflexul tonic asimetric cervical,
atunci când este ridicat de picioare din poziţie culcat pe spate, copilul dezdoaie braţul către care
este orientată faţa, în timp ce alt braţ se îndoaie); 6 – simptomul negativ Landau (copilul, susţinut
în poziţie culcat pe abdomen, nu ridică capul, nu dezdoaie toracele); 7 – diplegia spastică
(sindromul Little – dereglarea funcţiei de sprijin a membrelor inferioare); 8 – geniplegia dublă
(paralizia tuturor membrelor, contracturile); 9 – forma atonico-astatică (ataxia toracică – copilul
stă cu picioarele larg distanţate, balansând cu ajutorul braţelor pentru a nu se dezechilibra).
În cazurile mai grave, se atestă suprimarea reflexelor de glutiţie, de cercetare, palmo-oral.
Se constată disocierea dintre reflexele tonice cervicale şi labirintice în ascensiune şi reflexele
motoare înnăscute slab dezvoltate. Este caracteristică subdezvoltarea sau formarea incorectă a
muşchilor fesieri care sunt flasci, asociindu-se după starea lor cu o minge desumflată. Cu cât este
mai pronunţat simptomul mingii dezumflate, cu atât mai gravă va fi pe viitor forma bolii.
Muşchii gastrocnemieni sunt condensaţi, deplasaţi spre fosa poplitee, tendoanele călcâiului sunt
alungite. Oasele calcanee sunt subdezvoltate, deseori asimetrice. Pe partea în care osul calcaneu
este mai puţin dezvoltat patologia motoare, pe viitor, va fi mai pronunţată. Foarte precoce, uneori
deja la finele lunii a doua de viaţă, se formează cifoza funcţională (sau cifoscolioza) în
segmentele lombar şi pectoral inferior al coloanei vertebrale. Este limitată sau lipseşte extensia
palmei, cuta dintre degetele I şi II este scurtată. Unul dintre cele mai grave simptome, care pun
sub semnul întrebării prognosticul bolii, sunt spasmele de torsiune care au loc după mecanismul
reflexului tonic labirintic: dacă copilul este culcat pe spate, se produce lăsarea puternică a
capului şi a centurii scapulare spre spate, cu devieri într-o parte sau alta, ceea ce deseori

9
provoacă dureri pronunţate; dacă copilul este culcat pe abdomen, apar spasmele, preponderent
cele ale muşchilor responsabili de flexarea toracelui şi rotirea acestuia.
În unele cazuri se atestă devieri constructive ale aparatului articulator – palatul înalt,
capacitatea cavităţii bucale relativ mică, limba exagerat de mare, puţin mobilă. Se înregistrează
lipsa sau insuficienţa reacţiilor de orientare primară – vizuale şi auditive (la copiii sănătoşi
acestea apar deja în primele săptămâni de viaţă), precum şi absenţa sau caracterul deficitar al
reacţiilor emotive primitive, care fac parte din „complexul agitaţiei”, specific copiilor sănătoşi în
primele săptămâni de viaţă.
Stadiul II al maladiei care, în funcţie de cauzele patologiei cerebrale, este considerat un
stadiu rezidual sau rezidual-cronic primar, debutează după finalizarea stadiului de manifestări
acute. Pentru tabloul clinic al stadiului II sunt caracteristice acele simptome ale disontogenezei
care constituie consecinţa patologiei din perioada de dezvoltare intrauterină, dacă aceasta a avut
loc, precum şi a hipoxiei sau asfixiei în timpul naşterii. De asemenea, se atestă tulburările de
circulaţie sangvină în creier cu dezvoltarea ulterioară a proceselor de cicatrizare-atrofie la nivelul
ţesuturilor, dar şi alte modificări patologice.
Dacă patologia cerebrală a fătului este legată de problemele din timpul naşterii, cauzate
de patologiile obstetricale ale mamei, atunci manifestările acute se sting spre finele primelor
patru luni de viaţă ale copilului şi pe acest fundal se dezvoltă fenomenele reziduale primare.
Dacă sunt condiţionate de traumatismele obstetricale, acestea pot apărea pe fundalul unei
patologii, deja existente, de dezvoltare intrauterină, cauzate de infecţii neurologice, intoxicări sau
de alţi factori nocivi. Dacă procesul patologic, care a debutat în faza intrauterină, nu ia sfârşit în
timpul naşterii, atunci ulterior acesta evoluează pe fundalul fenomenelor reziduale, condiţionate
de patologia dezvoltării intrauterine şi traumatismele obstetricale. În aceste cazuri vorbim despre
stadiul primar, rezidual-cronic al bolii.
Acesta se caracterizează prin faptul că, pe fundalul reflexelor tonice active reziduale, nu
se formează sau se formează insuficient reflexele de redresare. În mod normal, procesul de
redresare verticală a corpului este asigurat de apariţia, către luna a doua de viaţă, a reflexului de
redresare labirintic (copilul începe să ţină capul), iar către luna a şasea – a reflexelor simetrice şi
asimetrice de redresare cervical-catenară. Reflexul cervical-catenar simetric de redresare asigură
creşterea tonusului muşchilor deflexori atât în poziţie orizontală, cât şi în cea verticală a
corpului, ceea ce face posibilă poziţionarea acestuia în spaţiu. Reflexul cervical-catenar asimetric
de redresare asigură echilibrul corpului.
La copiii cu PCI aceste şi alte reflexe de redresare fie se reţin în dezvoltare până la 2-5
ani, fie nu apar deloc, în timp ce reflexele tonice continuă să se amplifice. Este relevant, în acest
sens, simptomul negativ Landau: atunci când este ridicat liber în poziţie orizontală, copilul

10
sănătos, începând cu lunile 5-6 de viaţă, ridică capul, dezdoaie corpul, întinde mâinile înainte;
copilul cu PCI nu poate face nimic din acestea, atârnând flasc în mâinile medicului (sindromul
„rufelor atârnate pe funie”). Motricitatea voluntară se dezvoltă cu mare întârziere. Sporesc
sinergiile patologice, determinând, în ansamblu cu reflexele de redresare tonice, cu parcurs
patologic de dezvoltare, formarea stereotipiilor motrice deviante. Contracturile care apar în
această fază a bolii, la fel ca şi scolioza, încă mai sunt funcţionale.
În baza tulburărilor chinestetice şi motrice existente începe să se formeze patologia
gnozisului optico-spaţial (orientarea vizuală în spaţiu), a schemei corporale, a praxisului
(consecutivitatea acţiunilor în diverse situaţii), a stereognozei (determinarea formei obiectului
prin palpare). Tulburările de dezvoltare psihică se agravează prin formarea patologiei de vorbire
şi prin relaţionarea insuficient dezvoltată a copilului cu lumea din jur. La copiii aflaţi în faza
reziduală primară a bolii, după vârsta de 2-5 ani, adeseori încep să se dezvolte treptat funcţiile
motrice, psihice, de vorbire. Acest proces este cu atât mai activ, cu cât mai devreme începe
tratamentul sistemic.
Stadiul rezidual-cronic al PCI prezintă o evoluţie agravată – avându-şi originea în faza
intrauterină, în creier continuă să se dezvolte procesele inflamatorii, alergice, atrofice şi
distructive, progresează simptomatica neurologică.
Stadiul III al bolii, numit convenţional şi „stadiu rezidual final”, se caracterizează prin
conturarea definitivă a stereotipului motor patologic, a contracturilor şi deformărilor. Devine
evident caracterul tulburărilor psihice şi de vorbire. Din categoria tulburărilor de vorbire fac
parte disartriile pseudobulbare sau, în funcţie de forma maladiei, disartria hipercinetică sau
cerebeloasă, care evoluează pe fundalul unei întârzieri generale a dezvoltării vorbirii. Tulburările
psihice se dezvoltă conform caracteristicilor tipului psihoorganic. În afară de tulburările sferei
emoţional-volitive şi de astenizarea generală au loc şi tulburări ale funcţiilor corticale –
disgrafia, acalculia etc., care zădărnicesc instruirea şcolară a copilului. În acest stadiu al bolii
copiii, în unele cazuri, se pot deplasa de sine stătător sau fiind ajutaţi, sunt capabili să-şi
însuşească scrisul sau unele elemente ale autoservirii, ale activităţii de muncă. În alte cazuri, se
dezvoltă vertiginos multiplele contracturi artrogene, apar deformările grave, degenerarea
fibroasă a muşchilor, articulaţiilor, ligamentelor. De regulă, în aceste cazuri, nu se dezvoltă deloc
psihicul şi vorbirea.

1.4. Clasificarea şi formele de PCI

În practica clinică se deosebesc următoarele, cele mai răspândite, forme (sindroame) ale
PCI:
♦ diplegia spastică (sindromul Little);

11
 ♦ hemiplegia spastică (hemiplegia cerebrală infantilă, hemipareza);
♦ hemiplegia spastică dublă (tetraplegia);
♦ forma atonico-astatică;
♦ forma hipercinetică.
Diplegia spastică este cea mai răspândită formă de PCI, caracterizată prin tulburări de
mişcare ale membrelor superioare şi inferioare; de fapt, cele inferioare sunt întotdeauna mai
afectate decât cele superioare. Gradul de implicare în procesul patologic al membrelor superioare
poate fi diferit – de la pareze pronunţate la uşoare stângăcii care se depistează la copil doar
atunci când are loc dezvoltarea motricităţii fine. Tonusul muscular al membrelor inferioare este
sporit mult peste normă; în timpul mersului copilul încrucişează picioarele. Se dezvoltă
contracturile în articulaţiile mari. Reflexele la nivelul tendoanelor sunt pronunţate, se atestă
clonusul picioarelor. Pentru copiii cu diplegie spastică este caracteristică formarea patologică a
structurilor parietooccipitale ale creierului. La unii bolnavi cu diplegie spastică se atestă şi
tulburările funcţionale ale zonelor cerebrale frontale. În consecinţă, au loc manifestări
astenoadinamice pronunţate, dereglări ale funcţiei motoare, inhibare, ceea ce, de multe ori,
creează dificultăţi de evaluare a nivelului de dezvoltare psihică a copilului.
Hemiplegia spastică se caracterizează prin faptul că tulburările se concentrează
preponderent pe una din părţile corpului. În braţ este mai ridicat tonusul muşchilor flexori, în
timp ce în picior – tonusul muşchilor deflexori. Ca urmare, braţul este îndoit în articulaţia
cotului, apropiat de torace, iar palma este strânsă în pumn. Piciorul este deflexat şi orientat spre
interior. În timpul mersului copilul se sprijină în degete. Membrele paretice se dezvoltă cu
întârziere faţă de cele sănătoase. Copiii cu hemipareze ulterior îşi formează deprinderi motrice.
În cazurile grave, deja în primele săptămâni de viaţă, se observă restricţionarea mişcărilor
spontane ale copilului. La circa 40 la sută dintre copii se atestă retardul mintal (de la forme
uşoare până la deficienţe profunde de intelect). Deficienţele de intelect nu întotdeauna corelează
cu severitatea tulburărilor motorii.
Hemiplegia dublă se caracterizează prin tulburări motorii localizate în toate membrele,
însă, de regulă, cele superioare sunt afectate mai puternic decât cele inferioare. Adeseori, tonusul
muscular este asimetric. Afecţiunile grave ale braţelor, muşchilor faciali şi ai părţii superioare a
toracelui atrag după sine o reţinere pronunţată în dezvoltarea psihică şi a vorbirii. Copiii nu pot
şedea şi nici merge, le lipsesc deprinderile de autoservire. La vârsta preşcolarităţii, când
activismul motor devine mai pronunţat, la unii copii, în unele segmente ale braţelor şi
picioarelor, apar hiperchineziile. De asemenea, se fac simţite sinchineziile orale. La majoritatea
bolnavilor se atestă sindromul pseudobulbar. Hemiplegia dublă este adeseori asociată cu
microcefalia şi anomaliile mici de dezvoltare, ceea ce vorbeşte despre afecţiunile intrauterine ale

12
encefalului. Sunt întâlnite frecvent şi crizele de tipul celor epileptice. Cercetătorul S.A. Bortfeld
menţionează că în forma hemiparetică a PCI la copil se poate produce, din contul alaliei, retardul
în dezvoltarea vorbirii, în special atunci când este afectată emisfera stângă. În 50 la sută din
cazuri, la copiii de vârste mari se atestă hipercinezele, care se instalează pe măsura reducerii
tonusului muscular. Dezvoltarea psihică este încetinită. Gradul de reţinere variază de la forme
uşoare la cele severe. Retardul de dezvoltare psihică este influenţat de prezenţa crizelor
epileptice frecvente.
Forma atonico-astatică se caracterizează prin hipotonie musculară. În cazul acestei
forme de PCI, către anul 2-3 de viaţă, la copii apar simptomele specifice afecţiunilor cerebelului:
tremorul intenţional, ataxia toracică, tulburările de coordonare a mişcărilor. La aceşti bolnavi au
de suferit, în mare măsură, funcţiile statice: ei nu pot ţine capul în poziţie verticală, nu pot şedea,
sta, merge, nu-şi controlează echilibrul. Sunt frecvente tulburările de vorbire care se manifestă
sub formă de disartrii cerebeloase şi pseudobulbare. Se înregistrează retardul psihic. Gradul de
reducere a intelectului depinde de localizarea leziunii cerebrale. Atunci când sunt lezate
preponderent zonele frontale, predomină formele de retard mintal profund. Iar atunci când
leziunea este localizată în cerebel, dezvoltarea psihică are de suferit mai puţin, însă predomină
simptomele specifice afecţiunilor cerebelului.
Forma hipercinetică se caracterizează preponderent prin afecţiunea formaţiilor
subcorticale în cazurile de sarcină Rhesus-conflictuală. Hipercineziile apar după primul an de
viaţă, cu excepţia cazurilor grave, când acestea se fac simţite chiar şi până la vârsta respectivă.
Hipercineziile sunt mai pronunţate în muşchii faciali, segmentele inferioare ale membrelor şi în
zona cervicală. Crizele epileptice se întâlnesc rar. În schimb sunt frecvente tulburările de vorbire.
Dezvoltarea psihică suferă în măsură mai mică decât în alte forme, însă tulburările motrice
severe zădărnicesc dezvoltarea copilului, instruirea şi adaptarea lui socială. Printre copiii cu PCI
contingentul de bolnavi cu forma hipercinetică prezintă cele mai grave probleme sub aspect
clinic şi de reabilitare şi asta deoarece tulburările motrice pronunţate sunt asociate cu tulburările
neurologice şi psihice.
În cazurile de PCI (în special, în forma hipercinetică) se întâlneşte adeseori reducerea
acuităţii auditive, preponderent în tonalităţi de frecvenţă înaltă. Această afecţiune poate conduce
la apariţia tulburărilor de pronunţie a sunetelor în condiţiile când lipseşte disartria. Ulterior, se
fac simţite dificultăţile de însuşire a cititului şi scrisului. La unii bolnavi se atestă dezvoltarea
insuficientă a auzului fonematic. Orice tulburare de percepţie auditivă poate conduce la retardul
în dezvoltarea vorbirii, iar în cazurile grave – la subdezvoltarea profundă a acesteia.
Dezvoltarea intelectuală a copiilor cu PCI evoluează în condiţii nefavorabile, deseori
reţinându-se şi denaturându-se. În aceste cazuri, intelectul poate fi modificat în diverse moduri:

13
circa 30 la sută dintre copii acuză o subdezvoltare de intelect de tip oligofrenic; la 25-30 la sută
intelectul este păstrat, iar la ceilalţi se atestă retardul în dezvoltarea intelectuală, condiţionat de
tulburările motoare, de vorbire şi senzoriale. Vom menţiona că la majoritatea copiilor cu PCI
sunt prezente semnele variantei organice a infantilismului psihic agravat. În cazul acestuia, de
rând cu diverse manifestări patologice, se evidenţiază imaturitatea psihică. Sfera emoţională a
acestor copii ca şi cum se poziţionează pe o treaptă precoce de dezvoltare, caracteristică copiilor
de vârste mai fragede.
Astfel, PCI sunt tulburări neurologice neprogresive, care apar ca urmare a lezării sau
subdezvoltării sistemului nervos în etapele timpurii ale ontogenezei. Acestea se manifestă prin
tulburări ale tonusului muscular şi mişcări involuntare, prin incapacitatea de a păstra poziţia
normală a corpului.
Tulburările motrice (parezele, paraliziile, tulburările de coordonare, mişcările
involuntare) constituie sindromul clinic de bază în cazul PCI.
Tulburările motrice adeseori se asociază cu modificările psihicului, vorbirii, dar şi cu
apariţia crizelor convulsive.
Clasificarea formelor clinice ale PCI ia în cont răspândirea tulburărilor motrice,
caracterul modificărilor de tonus muscular, gravitatea tulburărilor de vorbire şi psihice.

1.5.Metodele de tratament şi mijloacele de reabilitare

Cea mai mare parte a metodicilor tradiţionale de reabilitare, cunoscute în prezent, posedă
un înalt grad de eficienţă în reabilitarea copiilor cu PCI, cu vârste cuprinse între câteva
săptămâni şi câţiva ani. În acest caz, 60-80 la sută dintre bolnavi îşi restabilesc funcţiile motrice
şi de vorbire, fapt care le permite să-şi asigure autoservirea, să obţină studii, să participe la
activităţile profesionale şi sociale, să-şi creeze familii, să aibă copii, cu alte cuvinte – să se
bucure de o viaţă normală.
Principalele metode de tratament în PCI sunt cultura fizică curativă, medicaţia,
intervenţiile chirurgicale, masajul etc. Schemele procedurilor se elaborează individual,
urmărindu-se scopul restabilirii echilibrului între diferite grupuri de muşchi (de exemplu, flexori
– deflexori); lipsa de coordonare între acestea conduce la reţinerea în dezvoltare, la formarea
posturilor greşite. Procedurile de masaj vor începe nu mai devreme decât la vârsta de o lună şi
jumătate, deoarece la vârste mai mici încă nu este suficient de clară cauza patologiei respective.
În tratamentul complex sunt, de asemenea, incluse exerciţiile pe pista de alergări. De
regulă, în faţa acesteia este instalată o oglindă care îi permite copilului să-şi urmărească
mişcările, corectându-le în caz de necesitate. Copiii se deplasează cu bicicleta specială, având
braţele, spatele şi picioarele fixate. Pentru cei care se deplasează anevoios, există cadre speciale

14
de suport. Exerciţiile pe plasele elastice sunt recomandate atunci când se impune dezvoltarea
aparatului vestibular.
Copiii cu PCI se bălăcesc cu plăcere în piscină (această procedură se numeşte
balneoterapie). În apă, se reduce masa lor corporală, ceea ce le facilitează păşitul. În unele
cazuri, copiii mai întâi învaţă să înoate şi apoi să meargă. Dacă unii dintre copii nu se pot deplasa
de sine stătător, atunci ei sunt transportaţi spre piscină cu ajutorul unei macarale speciale. Se
recomandă ca băile în piscină să fie completate cu procedurile de hidromasaj, care sunt nu numai
eficiente, dar şi plăcute.
Multor micuţi cu PCI le sunt prescrise băile cu nămol curativ. Nămolul are o puternică
acţiune chimică asupra stării reflexe generale, stimulează terminaţiile nervoase. Nămolul, încălzit
până la anumite temperaturi confortabile, este un remediu eficient în cazul tonusului crescut.
Electroforezele sunt de neînlocuit pentru eliminarea spasmelor musculare, iar pentru o mai
bună reglare a circulaţiei vasculare se foloseşte magnetoterapia. Din complexul de tratament nu
pot lipsi fizioterapia şi parafinoterapia.
Părinţii trebuie să cunoască şi alt moment important: copilul cu PCI va fi consultat în
mod obligatoriu de către logoped. Reţinerea în dezvoltarea motrice adeseori este însoţită de
reţinerea dezvoltării psihice şi a vorbirii. Atunci când la copil se atestă tonusul muscular mărit,
ne putem aştepta că în aceeaşi situaţie se va pomeni şi limba care, de asemenea, este un muşchi.
Apar probleme la articularea sunetelor, aceasta însemnând că copilul ar avea nevoie de masaj
logopedic şi terapie medicamentoasă.
Tratamentul cu celule stem descoperă posibilităţi principiale noi în tratamentul PCI.
Celulele stem transplantate în creier sunt capabile să stimuleze procesul de refacere a ţesutului
nervos, contribuind astfel la restabilirea funcţională şi vindecarea zonelor cerebrale afectate.
Metodica tratamentului cu celule stem, aplicat copiilor cu PCI, este strict individuală şi depinde
de vârsta, forma şi gravitatea afecţiunii. În urma tratamentului cu celule stem se ameliorează
considerabil activitatea motrice, iar în cazul copiilor cu retard în dezvoltarea psihoemoţională se
înregistrează o dinamică pozitivă. În cazurile uşoare de PCI transplantul de celule stem poate
conduce la vindecarea totală a copilului.
Sistemul de reabilitare neurofiziologică intensivă (metoda Kozeavkin) reprezintă o
tehnologie performantă de tratare a pacienţilor cu PCI, osteocondroză, consecinţe ale
traumatismelor şi afecţiuni organice ale sistemului nervos.
La baza acestui sistem de reabilitare se află abordarea polimodală, cu aplicarea metodelor
de acţiune multilaterală asupra pacientului. Componenta principală a acestei metodici o
constituie corecţia biomecanică a coloanei vertebrale şi a articulaţiilor mari în combinaţie cu o

15
serie de activităţi curative, cum ar fi: reflexoterapia, gimnastica curativă, masajul, gimnastica
ritmică, mecanoterapia, apiterapia.
Pentru formarea stereotipului de motricitate corect se foloseşte programul de corecţie
biodinamică a mişcărilor cu aplicarea costumului „Spirala”.
Prin stimularea capacităţilor compensatorii ale organismului infantil şi activizarea
plasticităţii cerebrale acest sistem creează în organismul copilului o nouă stare funcţională care
descoperă posibilităţi suplimentare pentru o dezvoltare motoare şi psihică mai susţinută a
acestuia.
Impactul curativ multiaspectual al acestei metodici, compus din elemente care se
completează şi se amplifică reciproc, este orientat spre atingerea scopului principal al reabilitării
– îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor.
Este important să menţionăm că acest sistem nu este unul de alternativă în raport cu
metodele de reabilitare existente, ci doar le completează şi le eficientizează considerabil. Creată
ca rezultat al aplicării sistemului de reabilitare neurofiziologică intensivă, noua stare funcţională,
pe fundalul normalizării tonusului muscular, al restabilirii mobilităţii articulare, al ameliorării
troficităţii şi circulaţiei sangvine, deschide posibilităţi principial noi pentru dezvoltarea copilului
şi sporeşte eficienţa aplicării altor metodici de reabilitare.
Metoda Kozeavkin a fost elaborată în Ucraina acum mai bine de 15 ani şi de atunci peste
15 mii de pacienţi, inclusiv 7 mii – din Germania, Austria, Elveţia, Franţa şi din multe alte ţări,
au trecut reabilitarea după sistemul respectiv. Peste 40 de familii din SUA, de asemenea, au
vizitat repetat Ucraina, finalizând cu succes seria tratamentelor de reabilitare neurofiziologică.
Încă în anul 1993, acest sistem de reabilitare a fost recunoscut oficial în Ucraina; graţie
eficienţei sale înalte, sistemul a fost apreciat şi la nivel internaţional. În ediţia enciclopedică de
„Ortopedie pediatrică” în redacţia profesorului german Nietard, apărută în 1997, sistemul
Kozeavkin a fost inclus printre primele patru cele mai eficiente metode conservative de
reabilitare a pacienţilor cu PCI.
Analiza statistică a datelor medicale acumulate de la un număr de 12256 pacienţi, supuşi
reabilitării după metoda Kozeavkin, confirmă nivelul înalt de eficienţă a acesteia. Normalizarea
tonusului muscular s-a înregistrat la 94 la sută dintre pacienţi, deprinderile de control al
redresării capului în poziţie culcat – la 75 la sută; de asemenea, 62 la sută dintre pacienţii care
până la reabilitare nu puteau şedea, şi-au format această deprindere; formarea deprinderilor de a
merge de sine stătător s-a atestat la 19 la sută dintre pacienţi care anterior nu puteau face acest
lucru. Iar 87 la sută dintre ei, după finalizarea tratamentului de reabilitare, au putut să desfacă
mâna strânsă spastic în pumn.

16
 Reabilitarea după sistemul Kozeavkin are loc la Lvov şi Truskaveţ (Ucraina). În luna
iulie 2003, pe lângă Centrul de Reabilitare „Elita” şi Institutul de Reabilitare Medicală, s-a
deschis Clinica Internaţională de Tratament Reabilitaţional, care a fost construită luându-se în
cont particularităţile de reabilitare a pacienţilor cu PCI.
Terapia neurodezvoltativă (terapia Bobat) este rezultatul muncii de cercetare, pe durata a
mulţi ani, a soţilor Bertha şi Karel Bobat. Încă în anii 40 ai secolului XX ei au început să lucreze
la propria abordare a reabilitării copiilor cu PCI, bazată pe observaţiile clinice ale Berthei Bobat.
Viziunile acestor cercetători erau influenţate de teoria maturizării reflexe şi ierarhice a sistemului
nervos, pe atunci – în mare vogă în Europa. Graţie numeroaselor publicaţii, lecţii şi cursuri
instructive ţinute de soţii Bobat, concepţia lor, cunoscută şi cu denumirea de terapie
neurodezvoltativă (Neuro Developmental Treatment, NDT), s-a răspândit în toată lumea,
exercitând o influenţă notorie asupra dezvoltării generale a principiilor de reabilitare a copiilor
cu PCI în perioada de după cel de-al doilea război mondial.
Potrivit concepţiei Bobat, problemele de motricitate în PCI apar ca rezultat al leziunilor
ce se produc la nivelul sistemului nervos central. Acestea sunt însoţite de apariţia tulburărilor de
dezvoltare a mecanismelor antigravitaţionale posturale, de încetinirea şi de denaturarea
dezvoltării motoare normale a copilului.
Scopul tratamentului de reabilitare a acestor copii constă în stimularea dezvoltării
motoare normale şi în profilaxia contracturilor şi a deformărilor.
Abordarea neurodezvoltativă a soţilor Bobat era orientată spre componentele
senzoriomotoare ale tonusului muscular, reflexe şi modelele patologice de mişcare, controlul
postural, organele senzoriale, percepţia şi memoria, cu alte cuvinte – spre acele componente care
au de suferi,t cu cea mai mare probabilitate, atunci când este lezat sistemul nervos central.
La baza acestei abordări s-a pus aplicarea posturilor speciale ale corpului, procedeele de
îngrijire a copiilor cu PCI, care luau sub un control strict stimulii senzoriali direcţionaţi spre
sistemul nervos. Aceste elemente erau folosite atât pentru reducerea spasticităţii musculare, a
reflexelor şi modelelor de mişcare patologice, cât şi pentru generarea tonusului muscular normal,
a reacţiilor de echilibru şi a modelelor corecte de mişcare. În situaţia dată, copilul rămânea un
recipient relativ pasiv al tratamentului neurodezvoltativ. Succesivitatea normală în dezvoltarea
motrice a copilului era unul din postulatele teoretice fundamentale ale concepţiei Bobat.
Cu timpul, datorită experienţei personale şi noilor realizări ştiinţifice din domeniul
neurofiziologiei, soţii Bobat şi-au modificat întrucâtva abordarea, deplasând accentele pe alte
aspecte ale tratamentului. În ultima lor publicaţie (1984) ei au descris cum au evoluat, de-a
lungul timpului, principiile fundamentale ale propriei concepţii.

17
 Iniţial, ei au insistat pe necesitatea postării copilului în „anumite poziţii, care suprimă
reflexele patologice”. Deşi aflarea copilului în aceste poziţii se solda cu reducerea spasticităţii,
cercetătorii au ajuns, ulterior, la concluzia că această reducere a spasmelor are caracter temporar
şi nu se păstrează atunci când copilul este implicat în alt tip de mişcări.
În teoretizările lor mai târzii ei subliniau importanţa impactului „pe punctele-cheie ale
controlului”. Esenţial era ca influenţa fizioterapeutului să fi fost exercitată în timpul activităţii
motrice a copilului, fiind orientată spre suprimarea modelelor patologice de mişcare şi spre
stimularea dezvoltării unor modele corecte.
În ultima lor publicaţie cercetătorii au ajuns la concluzia că, în activitatea lor, au insistat
prea mult pe dezvoltarea reacţiilor automate de redresare a corpului, reieşind din ipoteza eronată
precum că copilul va putea transfera, spontan, această experienţă (deprinderile) asupra mişcărilor
controlate în mod deliberat. După această constatare, soţii Bobat şi-au concentrat eforturile
asupra dezvoltării capacităţilor copilului de a-şi controla de sine stătător propriile mişcări şi, mai
ales, echilibrul. De asemenea, ei au ajuns la concluzia că a fost o greşeală să contribuie la
dezvoltarea motrice a copilului, respectând cu stricteţe consecutivitatea normală a elementelor
acesteia.
Locomoţia reflexă (terapia Voyta). În 1954, medicul ceh Vačlav Voyta care a activat
timp îndelungat la Centrul PCI din München, a propus principalele modele de mişcări reflexe
direcţionate înainte, care ulterior au fost clasificate şi propuse în calitate de metodă terapeutică.
Aceasta a căpătat denumirea de locomoţie reflexă sau, după numele autorului, terapia Voyta.
Principiul fundamental al terapiei Voyta constă în exercitarea influenţei nu numai asupra
sferei motrice, dar şi asupra corpului integral, incluzând sistemele senzorial, vegetativ, psihic. La
efectuarea terapiei se atesta o creştere a frecvenţei pulsului, respiraţiei, precum şi a tensiunii
arteriale. Obiectivul de bază al metodicii respective consta în formarea deprinderilor de mişcare
care ar corespunde vârstei copilului. Pentru soluţionarea acestei probleme se insista pe reflexele
de mişcare târâş şi de răsucire. Specificul acestor tipuri de mişcări influenţează dirijarea corpului
în ansamblu, contribuie la verticalizarea acestuia şi asigură condiţiile de deplasare înainte.
Rezultatul practic al terapiei Voyta constă în formarea unor deprinderi corecte de
mişcare. Eficienţa terapiei este determinată cu ajutorul diagnosticului Voyta şi al datelor clinice.
Ca metodă de reabilitare a copiilor cu tulburări de mişcare, terapia Voyta poate fi
efectuată prin repetarea multiplă şi frecventă a exerciţiilor special selectate, pe durata unei
perioade îndelungate (3-4 ori pe zi câte 20-30 minute, pe durata a cel puţin un an). Ca urmare a
acestui principiu, este obligatorie implicarea părinţilor în procesul de reabilitare. Pentru a le
putea fi de folos copiilor, aceştia sunt instruiţi la Centrul de Reabilitare de către un specialist în

18
terapia Voyta, astfel încât să poată efectua la domiciliu exerciţiile prescrise copilului. Terapeutul
corectează periodic setul de exerciţii, adaptându-le la starea reală a pacientului.
Exerciţiile au la bază principiul fixării copilului în poziţia reflexă şi manipularea zonelor
afectate. Zonele respective sunt selectate individual, în funcţie de tipul tulburărilor de mişcare şi
al reacţiilor de răspuns. Acţionarea zonelor de stimulare nu provoacă dureri. Reacţia negativă a
copilului la postura forţată din timpul şedinţei de terapie poate fi cauzată de frică sau de protestul
firesc, mai ales atunci când pacienţii sunt de vârste mici. Comportamentul negativist al copilului
nu ar trebui să fie agresiv; acesta se înlătură prin metode de corecţie psihologică. În plus, se
impune pregătirea psihologică prealabilă a părinţilor pentru a putea face faţă rigorilor terapiei şi
a asigura rezultatele scontate.
Înainte de a începe terapia, cei mai mici dintre pacienţi sunt supuşi diagnosticului Voyta:
ei sunt examinaţi de către neurolog, pediatru, în caz de necesitate li se prescriu examene şi testări
suplimentare.
În calitate de metodă de reabilitare, terapia Voyta se aplică separat. Acest aspect este
legat, în primul rând, de calcularea adecvată a sarcinii/efortului. Din acelaşi motiv, terapia Voyta
este incompatibilă cu procedurile electrice, în special cu stimularea electrică a muşchilor.
Eficienţa terapiei Voyta depinde de termenul de început al tratamentului, de
„maturitatea” sistemelor funcţionale ale sistemului nervos, de gradul şi stadiul tulburărilor
motrice. Metoda Voyta permite începerea tratamentului tulburărilor motorii încă din perioada
neonatală. Eficienţa maximă a tratamentului poate fi atinsă după ce părinţii copilului cu PCI sunt
familiarizaţi cu metodica respectivă şi pregătiţi să asigure continuitatea acestuia la domiciliu.
Numai regimul permanent, sistematic şi conform metodicii elaborate şi experimentate de către
specialiştii în terapia Voyta poate garanta reuşita reabilitării copiilor cu PCI.
Pedagogia conductivă (metoda Peto) a fost elaborată după cel de-al doilea război
mondial de către medicul şi pedagogul ungar Andras Peto. Iniţial, noua abordare era aplicată
doar în Institutul de Pedagogie Conductivă de la Budapesta, iar cu trecerea timpului aceasta a
căpătat popularitate şi a început să fie aplicată în multe ţări.
Pedagogia conductivă se bazează preponderent pe modelul instructiv de imixtiune,
reunind scopurile pedagogice şi cele de reabilitare a bolnavilor cu PCI într-un singur program
didactic. Concepţia respectivă este orientată spre acordarea ajutorului calificat copiilor cu
tulburări de mişcare, pentru ca aceştia să-şi formeze „ortofuncţiile”, definite de către autor drept
capacitate a individului de a participa la activităţile sociale şi de a funcţiona eficient în
comunitate, făcând abstracţie de problemele de ordin motor cu care se confruntă. La temelia
pedagogiei conductive se află ideea, conform căreia sistemul nervos, cu toate că este afectat,
totuşi este capabil să-şi formeze conexiuni nervoase noi.

19
 În opinia profesorului Peto, tulburările motoare apar şi se dezvoltă nu numai din cauza
leziunilor ce se produc la nivelul sistemului nervos central, dar şi ca urmare a coordonării şi
relaţionării deficitare dintre diferite segmente ale creierului şi dintre funcţiile acestora.
Respectiva capacitate a sistemului nervos poate fi reanimată şi mobilizată cu ajutorul unui proces
activ de instruire clar direcţionată.
În tratamentul bolnavilor cu PCI activităţile de reabilitare se desfăşoară în grupuri
specializate a câte 10-25 copii. Membrii unui grup învaţă împreună, îşi observă reciproc greşelile
şi reuşitele, încurajându-se unii pe alţii să persevereze. Conductorii sunt cei care dirijează grupul,
asigurând ambianţa motivantă şi suportul emoţional necesar. Scopurile programului sunt
determinate de nivelul general de dezvoltare a grupului şi de deprinderile pe care le posedă
fiecare copil concret din grup. Activităţile grupului sunt structurate şi se dezfăşoară în
conformitate cu programul de instruire. Acesta este alcătuit din blocuri, fiecare constând din
seturi de exerciţii şi ocupaţii didactice, desfăşurate sub formă de jocuri. Seturile de exerciţii,
precum şi sarcinile ce urmează a fi realizate, sunt selectate în funcţie de caracterul patologiei
copilului şi de potenţialul său motor şi intelectual. Toate exerciţiile setului respectiv se bazează
pe mişcări fiziologice.
Din set fac parte exerciţii efectuate cu diferite obiecte şi aparate sportive, cu mingea, pe
scară, pe banca de gimnastică, cu bastonul de gimnastică, precum şi mersul cu grad sporit de
complexitate (în faţa copiilor se pun sarcini suplimentare), exerciţiile la peretele de gimnastică
(„suedez”). La efectuarea exerciţiilor de mişcare activă se foloseşte mobilierul construit special
în aceste scopuri – scăriţele, mesele, boxele, toate fabricate din material lemnos cu muchii
rotunjite, acoperit cu lac, pentru a asigura securitatea copiilor.
În timpul activităţilor se folosesc pe larg ritmurile şi muzica, reunite într-o tehnică
specială, denumită „intenţie ritmică”. Este vorba despre nişte instrucţiuni verbale ritmice care
sunt sonorizate în timpul efectuării de către copii a sarcinilor respective. Cu ajutorul cântecului
şi al poeziilor se dă ritmul de fundal al activităţii motoare, care contribuie la instruirea şi
motivarea copilului, îl ajută să-şi îndrepte atenţia spre acea mişcare care se execută la momentul
dat.
Eficienţa implicării copilului în procesul de reabilitare depinde, în mare măsură, de
motivarea acestuia. De regulă, copiii cu PCI sunt pasivi în acţiunile lor. Metoda pedagogiei
conductive revendică o participare activă a copilului la depăşirea problemelor sale locomotoare.
Scopul clar definit îl motivează pe copil să se implice activ, să persevereze, îi sporeşte stima de
sine. Programul ocupaţional prevede o participare neîntreruptă a copiilor la diverse tipuri se
activităţi, care îi învaţă să gândească şi să acţioneze în diferite situaţii. Un rol important în
formarea motivaţiei îi revine orientării copilului spre succes şi spre obţinerea rezultatului

20
prognozat. Iată de ce chiar şi cel mai neînsemnat succes repurtat de copil nu trece neobservat de
către conductor.
Hipoterapia (de la grecescul „hippos” - cal) este o metodă de tratament, bazată pe
relaţionarea copilului cu calul, adaptată la posibilităţile acestuia de a învăţa călăritul. Atunci când
copilul călăreşte, muşchii dorsali ai calului, efectuând mişcări tridimensionale, îi masează
muşchii picioarelor – partea interioară a coapselor, muşchii gastrocnemieni, tibiotarsieni,
regiunea inghinală. Pentru a ocupa o poziţie mai sigură şi comodă, călăreţul este nevoit,
involuntar, să-şi strângă mai puternic membrele inferioare, ceea ce contribuie la antrenarea
tuturor grupurilor de muşchi.
În timpul călăritului se includ în acţiune grupele principale de muşchi. Acest lucru se
produce la nivel reflex, deoarece, deplasându-se odată cu calul, instinctiv copilul se străduieşte
să-şi păstreze echilibrul, să evite căderea, activând în acest scop, fără să observe, atât muşchii
sănătoşi, cât şi cei afectaţi. Mecanismul de acţiune a hipoterapiei asupra organismului uman este
identic cu cel al oricărei alte forme de gimnastică curativă – sub influenţa exerciţiilor fizice se
intensifică funcţiile sistemelor vegetative.
În cazurile de afecţiune spastică puternică a picioarelor copiii, de multe ori, nu sunt în
stare să se aşeze normal, de sine stătător, pe cal. De aceea ocupaţiile încep din poziţie semiculcat,
copilul fiind dat uşor pe spate, cu picioarele mai aproape de gâtul calului. O atare poziţie este
comodă pentru picioare, nu însă şi pentru călăreţ în ansamblu. Din aceste considerente, treptat,
copilul tinde să ocupe o poziţie normală, cu spatele drept, deoarece numai în acest caz se va
putea ţine pe cal fără a fi ajutat. Astfel, copilul lasă picioarele tot mai jos, ceea ce diminuează
tonusul lor muscular. Modificându-şi intuitiv poziţia, călăreţul, puţin câte puţin, îşi îndreaptă
spatele şi picioarele, în aceasta constând principiul fundamental al hipoterapiei ca metodă de
reabilitare fizică a copiilor cu dizabilităţi. Copilul tinde să-şi depăşească singur condiţia şi vede
rezultatele efortului său: el ajunge să stea mai comod pe cal, să controleze mişcările calului. În
timpul călăritului corpul copilului efectuează aceleaşi mişcări ca şi în timpul mersului.
În afară de masajul picioarelor şi de motivaţia internă puternică de a persevera, mai sunt
şi alţi factori care contribuie la diminuarea spasticităţii musculare. În primul rând, este vorba
despre căldură – temperatura corpului cabalin este cu 2-3 grade mai înaltă decât temperatura
corpului uman. În al doilea rând, este vorba despre lipsa tensiunii interioare care uneori se face
simţită la copil în timpul masajului curativ, deoarece, în acest caz, masorul este cel care reglează
sarcina asupra muşchilor. Aflându-se pe cal, copilul este cel care alege de sine stătător sarcina
asupra muşchilor, aceasta crescând lent, dar sigur, fără schimbări bruşte.
Odată cu relaxarea picioarelor, se atestă şi fortificarea muşchilor dorsali, armonizarea
acestora. Pentru a-şi menţine echilibrul pe cal, copilul are nevoie de o postură corectă: o înclinare

21
cât de mică spre lateral provoacă lunecarea de pe cal. Astfel, în timpul călăritului, muşchii slab
dezvoltaţi se formează şi se întăresc, iar cei inhibaţi – se relaxează. Hipoterapia este unică în
felul său, deoarece asigură, concomitent, solicitarea, prin efort sporit, a unor muşchi şi relaxarea
altora. În plus, practic nu există contraindicaţii pentru aplicarea hipoterapiei.
Delfinoterapia constituie o direcţie relativ nouă în ştiinţa şi practica reabilitării,
începuturile acesteia datând cu anii 70 ai secolului XX. Specialiştii califică delfinoterapia drept o
metodă de alternativă, netradiţională de psihoterapie, care are la baza procesului psihoterapeutic
comunicarea dintre om şi delfin. Este un proces special organizat, care se derulează sub
supravegherea unor experţi în domneniu: medici, veterinari, antrenori, dresori, psihologi,
psihoterapeuţi, psihopedagogi, pedagogi. La şedinţele de psihoterapie participă delfinii dresaţi,
selectaţi după anumite criterii, care posedă trăsături adecvate (sunt blânzi, deosebit de sociabili,
binevoitori etc.).
Cercetătorii consideră că orice comunicare cu delfinii înseamnă nu numai satisfacţie
estetică, dar şi utilitate medicală: emoţiile pozitive pe care le încearcă omul atunci când
relaţionează cu aceste vietăţi simpatice sunt capabile să tămăduiască rănile sufleteşti şi să
normalizeze stările psihice deviante. După unele ipoteze, acest impact favorabil se datorează
undelor ultrasonore emise de către delfini.
Delfinoterapia are două direcţii:
1. Relaţionarea liberă a omului cu delfinii, cu implicarea minimă a specialiştilor.
Pacientul îşi stabileşte singur relaţiile cu delfinul, alege modul de comunicare în limitele
posibilităţilor reale. Rolul specialiştilor se rezumă la asigurarea securităţii omului şi animalelor.
2. Comunicarea special organizată dintre om şi delfin. În acest caz, comunicarea este
mediată de către specialist. Pentru pacient, comunicarea cu specialistul, de asemenea, poartă
caracter psihoterapeutic, iar comunicarea cu delfinul se prezintă ca un fundal, un mediu
favorabil, stimulator. Pe această direcţie delfinoterapia poate soluţiona diverse probleme:
psihoterapeutice, psihorecuperative, psihoprofilactice, fizioterapeutice, pedagogice. Totul
depinde de intenţiile pacientului şi ale specialistului, care încheie lanţul terapeutic.
Implicarea delfinului în procesul de reabilitare este condiţionată de particularităţile sale
naturale, care reprezintă o combinaţie uimitoare şi unică de calităţi fizice şi de intelect dezvoltat:
delfinii simt nevoia de a comunica atât între ei, cât şi cu oamenii din preajmă, folosind în acest
scop mijloacele nonverbale şi comportamentul ludic. Efectul terapeutic remarcabil este
determinat şi de atitudinea deosebită a omului faţă de delfini, de simpatia şi încrederea cu care
aceştia, de regulă, sunt trataţi. Toate acestea creează o atmosferă benefică, o motivaţie pozitivă,
orientată spre atingerea scopurilor propuse. La confluenţa dintre motivaţie şi percepţie reală se
produce aşa-numitul „efect al delfinului”, ca factor curativ puternic şi eficient. Modul cum este

22
perceput delfinul deja posedă efect psihoterapeutic. Comunicarea cu delfinii este marcată de o
serie de factori curativi, cum ar fi: emoţiile pozitive, impactul sedativ, de distragere, activizant,
de trăire a stării de katharsis. Delfinul manifestă un viu interes pentru partenerul său de
comunicare, interacţionează activ cu acesta, atrage atenţia acestuia asupra sa, dă dovadă de
bunăvoinţă şi îşi fructifică lejer intenţiile pozitive.
Comunicarea cu delfinul permite atingerea următoarelor obiective:
♦ modificarea principială a atitudinii faţă de propria persoană, faţă de cei din jur, faţă de
natură, faţă de lume, în general;
♦ eliberarea persoanei din prizonieratul autoizolării, stimularea interesului faţă de lumea
din afară, crearea condiţiilor pentru stabilirea, restabilirea, corectarea, optimizarea relaţiilor
sociale;
♦ activizarea funcţiei structurilor creierului şi ale organismului în ansamblu sub influenţa
comunicării cu delfinul în calitate de stimulator senzorial;
♦ stimularea expresiei verbale ca un prim pas spre dezvoltarea activă a calităţilor verbale
şi senzoriomotoare ale copiilor cu probleme de intelect şi de relaţionare cu lumea (de exemplu,
autiştii);
♦ stimularea procesului de dezvoltare a personalităţii;
♦ suplinirea deficitului de emoţii pozitive şi acordarea suportului copiilor şi adulţilor care
suferă din cauza singurătăţii sau a stărilor de dezadaptare, satisfacerea necesităţii de afecţiune;
♦ stimularea tactilă, crearea condiţiilor pentru reacţiile emotive la lumea din jur.
Delfinoterapia este recomandată persoanelor cu PCI, oligofrenie de gradele I şi II, de
asemenea copiilor care au fost supuşi unor stresuri puternice.

23
 CAPITOLUL II
METODE ŞI PROCEDEE DE REABILITARE

2.1. Reabilitarea
Noţiunea de reabilitare presupune elaborarea şi aplicarea unui set de măsuri, menite să
contribuie la restabilirea stării de sănătate, a stării funcţionale şi a capacităţii de muncă,
perturbate ca urmare a bolii, traumelor sau altor factori fizici, chimici şi sociali. Scopul
reabilitării constă în readucerea eficientă şi precoce a bolnavilor în sfera obişnuită a relaţiilor
cotidiene, sociale şi profesionale; în restabilirea personalităţii omului în toată diversitatea
calitativă a acesteia. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) propune definiţia noţiunii
respective: „Reabilitarea reprezintă ansamblul de măsuri, menite să le asigure persoanelor cu
tulburări funcţionale, survenite în urma bolilor, traumatismelor şi deficienţelor congenitale,
adaptarea la noile condiţii de viaţă în societatea în care trăiesc”. Termenul de reabilitare provine
de la latinescul „reabilitatio” – restabilirea capacităţii.
În opinia experţilor OMS, reabilitarea este un proces, orientat spre ajutorarea
multiaspectuală a bolnavilor şi persoanelor cu dizabilităţi pentru ca acestea, în situaţia în care s-
au pomenit, să-şi poată realiza la maximum potenţialul fizic, psihic, profesional, social şi
economic.
Astfel, reabilitarea trebuie abordată ca o problemă sociomedicală complexă, care poate fi
divizată în mai multe tipuri şi aspecte: medical, fizic, psihologic, profesional (de muncă),
socioeconomic.
Direcţia de bază a reabilitării (medicale şi fizice) constă în restabilirea sănătăţii
pacientului prin aplicarea în complex a diverselor mijloace capabile să readucă, maximum
posibil, în albia normalităţii funcţiile fiziologice perturbate, iar în cazurile când acest obiectiv
este imposibil – să dezvolte funcţiile compensatorii şi de substituţie.
Aspectul psihologic al reabilitării constă în corectarea stării psihice a pacientului, în
formarea atitudinii acestuia faţă de tratamentul prescris şi recomandările medicului privind
activităţile reabilitaţionale. Sunt necesare condiţii speciale pentru adaptarea psihologică a
pacientului la situaţia vitală, puternic modificată ca urmare a maladiei.
Aspectul profesional al reabilitării vizează problemele de plasare în câmpul muncii, de
instruire profesională, de reciclare, de determinare a noii capacităţi de muncă a persoanei.
Reabilitarea socioeconomică constă în redarea independenţei economice şi a vieţii sociale
depline bolnavului. Această sarcină nu poate fi soluţionată doar de către personalul medical, ci
necesită implicarea activă a structurilor de asistenţă socială.

24
 Din cele spuse mai sus, devine clar că reabilitarea este un proces multiaspectual de
restabilire a sănătăţii persoanei şi de reintegrare a acesteia în mediul social şi profesional. Fireşte,
tipurile de reabilitare urmează a fi examinate într-o unitate şi interrelaţionare clar definite.
Trei tipuri de reabilitare (medicală, profesională şi socială) corespund celor trei clase de
consecinţe ale bolii, după cum urmează: 1) consecinţele medico-biologice ale bolii, soldate cu
devieri de la statutul morfofuncţional normal; 2) diminuarea capacităţii de muncă sau a nivelului
de vitalitate în sensul larg al cuvântului; 3) dezadaptarea socială, adică compromiterea relaţiilor
cu familia şi societatea. Din toate acestea reiese că vindecarea bolnavului după maladia suportată
şi reabilitarea sa nu sunt noţiuni identice, deoarece, în afară de restabilirea sănătăţii, în cazul
reabilitării se impune şi restabilirea capacităţii de muncă a pacientului, a statutului său social, cu
alte cuvinte – readucerea pacientului în albia vieţii normale în familie şi în societate.
Astfel, reabilitarea înseamnă restabilirea sănătăţii, a stării funcţionale şi a capacităţii de
muncă, compromise în urma bolii, traumatismelor sau factorilor fizici, chimici şi sociali nocivi.
Scopul reabilitării constă în readucerea eficientă şi cât mai grabnică a pacienţilor şi persoanelor
cu dizabilităţi în mediul social şi profesional normal; refacerea calităţilor-cheie ale persoanei.

2.2. Obiectivele reabilitării

Principalul obiectiv al reabilitării medicale constă în restabilirea deplină a capacităţilor
funcţionale la nivelul diverselor sisteme ale organismului uman, al aparatului locomotor, precum
şi dezvoltarea funcţiilor compensatorii, de adaptare la noile condiţii de viaţă şi de muncă.
Din categoria obiectivelor particulare ale reabilitării fac parte:
 restabilirea capacităţilor habituale ale bolnavului;
 refacerea capacităţii de a se deplasa şi autoservi, de a îndeplini lucrări elementare în
gospodărie;
 restabilirea capacităţii de muncă, a deprinderilor profesionale pe care bolnavul le-a
pierdut ca urmare a maladiei;
 prevenirea dezvoltării unor noi procese patologice, secundare, care ar putea conduce
la pierderea temporară sau persistentă a capacităţii de muncă.
Scopul reabilitării constă în restabilirea maximum posibilă a capacităţilor compromise ale
organismului. În cazurile când acest scop nu poate fi atins, se pune sarcina de a restabili parţial
sau de a compensa funcţia perturbată sau pierdută. În toate cazurile, rămâne valabilă sarcina de a
diminua sau exclude evoluţia maladiei.
Pentru realizarea obiectivelor şi a scopurilor definite, se aplică un complex de măsuri
medico-reabilitaţionale, între care cele mai eficiente sunt: exerciţiile fizice, factorii naturii (cei
fireşti şi cei preformaţi), diversele tipuri de masaj curativ, ergoterapia, psihoterapia,

25
autotrainingul. Din această simplă enumerare este clar că rolul principal în procesul de reabilitare
le revine metodelor de acţiune fizică asupra organismului, acest rol devenind tot mai important
pe măsură ce procesul de reabilitare evoluează de la o etapă la alta. În timp, aceste eforturi se
concentrează în jurul activităţilor adunate sub genericul „reabilitare fizică”.
Prin urmare, obiectivele reabilitării se împart în cel principal şi cele particulare.
Obiectivul principal al reabilitării medicale constă în restabilirea deplină a diverselor sisteme ale
organismului şi a aparatului locomotor, precum şi în dezvoltarea funcţiilor compensatorii de
adaptare la condiţiile vieţii cotidiene şi de muncă.

2.3. Noţiunea de reabilitare fizică

Reabilitarea fizică este parte componentă a reabilitării medicale, sociale şi profesionale,

un sistem de măsuri de restabilire sau compensare a capacităţilor fizice şi intelectuale, de
ameliorare a stării funcţionale a organismului şi a calităţilor fizice, de asigurare a stabilităţii
psihoemoţionale şi de mobilizare a rezervelor adaptaţionale ale omului prin mijloace şi metode
de cultură fizică, elemente ale sportului şi antrenamentelor, masaj, fizioterapie şi factori naturali.
În expresie concentrată, reabilitarea fizică este parte componentă a reabilitării medicale, sociale
şi profesionale, care aplică mijloace şi metode ce ţin de cultura fizică, masajul curativ şi factorii
naturali.
Reabilitarea fizică se cere abordată ca un proces medico-pedagogic şi educativ sau, într-
un cuvânt, de formare a persoanei. Mijlocul principal al reabilitării fizice sunt exerciţiile fizice şi
elementele sportului, iar aplicarea acestora se constituie negreşit într-un proces didactic de
formare. Calitatea acestuia depinde de măsura în care metodistul posedă măiestria pedagogică şi
cunoştinţele în domeniu. În acest sens, ansamblul legilor şi regulilor de pedagogie generală, la fel
şi teoria, şi practica culturii fizice sunt extrem de importante în activitatea reabilitologului
(specialistului în reabilitare). Acesta trebuie să fie, în primul rând, un bun pedagog, specializat în
instruirea fizică, în cultura fizică. Totodată, acesta trebuie să posede cunoştinţe profunde, de
esenţă, în domeniul proceselor patologice şi al maladiilor, pe care le întâlneşte la pacienţii săi.
Reabilitologul este obligat să determine corect metodele şi mijloacele care ar putea fi cele mai
eficiente în cazul concret, să stabilească factorii cu impact general şi cei cu impact local,
specific, diferenţiat, să calculeze corect sarcina potrivită şi efortul optim asupra organismului şi
sistemelor pacientului. În caz contrar, procesul de reabilitare, fiind construit greşit, ar putea fi
ineficient sau chiar dăunător pentru pacient.
Exerciţiile fizice au un impact pozitiv asupra procesului de reabilitare doar atunci când: 1
– sunt ajustate la capacităţile bolnavului sau persoanei cu dizabilităţi; 2 – exercită acţiune de

26
antrenare şi sporesc capacităţile de adaptare ale organismului uman; 3 – reabilitologul cunoaşte
şi aplică regulile metodicii şi principiile antrenamentului fizic.
Esenţa antrenamentului constă în repetarea multiplă, sistematică, cu efort în ascensiune a
unor exerciţii capabile să genereze schimbări pozitive – funcţionale, iar în unele cazuri şi
structurale ale organismului. În urma antrenamentelor, mecanismele de reglare ale organismului
se normalizează, se perfecţionează; capacităţile de adaptare ale acestuia cresc, se racordează la
condiţiile mediului în continuă evoluţie. Pe de o parte, se conturează, se consolidează şi se
perfecţionează deprinderile existente sau cele nou create, pe de altă parte – se dezvoltă şi se
perfecţionează diferite calităţi fizice (forţa, rezistenţa, rapiditatea în mişcări, flexibilitatea,
abilitatea etc.), care, luate în ansamblu, determină capacitatea de muncă a organismului.
Exerciţiile fizice nu pot fi substituite de alte mijloace şi metode reabilitaţionale. Doar prin
aplicarea acestora în cunoştinţă de cauză este posibilă restabilirea şi perfecţionarea capacităţii
fizice şi de muncă a bolnavului, compromise considerabil ca rezultat al unor procese patologice.
În cadrul antrenamentelor curative şi de restabilire este important să fie respectate
următoarele principii didactice, fundamentate sub aspect fiziologic:
1. Abordarea individuală a bolnavului. La elaborarea programului de reabilitare se va
ţine cont de vârsta, sexul, profesia pacientului, de experienţa sa motrice, de caracterul şi stadiul
procesului patologic, de potenţialul funcţional al acestuia.
2. Conştientizarea. Doar implicarea asumată, conştientă şi activă a pacientului însuşi în
procesul de reabilitare creează fundalul psihoemoţional favorabil şi motivaţia psihologică a
pacientului, capabile să asigure înalta eficienţă a măsurilor de reabilitare.
3. Caracterul gradual. Acesta este foarte important atunci când se lucrează cu sarcini şi
eforturi în continuă schimbare. Reabilitologul trebuie să ţină cont de volumul, intensitatea,
numărul exerciţiilor şi al repetărilor, gradul de complexitate al acestora nu numai în cadrul unei
singure activităţi, dar mai ales în ansamblul procesului de reabilitare. Creşterea sarcinilor şi a
eforturilor se va face treptat şi doar atunci când pacientul va demonstra că este pregătit pentru
aceasta.
4. Caracterul sistematic. Niciun antrenament nu va fi eficient, dacă nu se va respecta
acest principiu. Doar aplicarea sistematică a mijloacelor de reabilitare poate asigura impactul
pozitiv, individual pentru fiecare pacient, asupra stării funcţionale a organismului.
5. Caracterul ciclic. Alternarea efortului cu odihna, respectarea intervalelor optime
(pauză între fiecare două exerciţii, pauze între fiecare două şedinţe de antrenament) între
activităţi asigură creşterea eficienţei acestora. Dacă următoarea şedinţă coincide cu faza
supracompensării, atunci efectele antrenamentului se sumează şi capacităţile funcţionale se ridică
la un nou nivel calitativ.

27
 6. Caracterul succesiv sau alternant. Procesul de reabilitare nu va fi în niciun caz haotic,
ci va urma o succesivitate bine gândită, unele exerciţii alternând cu altele doar atunci când starea
reală a pacientului va permite trecerea la o nouă fază.
7. Noutatea şi diversitatea. Aceste două noţiuni trebuie să stea la temelia selectării şi
aplicării individuale a exerciţiilor. Regula spune că eficienţa antrenamentelor sporeşte atunci,
când 10-15 la sută din exerciţiile fizice aplicate în cadrul unei activităţi sunt noi, în timp ce restul
de 85-90 la sută sunt reluate pentru a consolida succesele obţinute în procesul reabilitării.
8. Caracterul moderat. Mijloacele de reabilitare fizică trebuie dozate în funcţie de starea
pacientului. Eforturile fizice exagerate pot cauza un prejudiciu greu de reparat, în timp ce efortul
moderat poate constitui cheia succesului. Regimul activităţilor de antrenament trebuie să fie unul
confortabil pentru pacient, să-i stimuleze dorinţa de a persevera, să-l încurajeze atunci când nu
reuşeşte să atingă cele propuse.

2.4. Mijloacele de reabilitare medicală şi fizică

Din categoria mijloacelor de reabilitare fac parte: instrumentele de influenţă

psihoterapeutică, administrarea preparatelor medicamentoase, cultura fizică curativă,
chinezioterapia, fizioterapia, masajul, ergoterapia, tratamentul balneosanatorial, meloterapia,
fitoterapia, aeroterapia, coreoterapia ş. a. Rolul principal în arsenalul de mijloace reabilitaţionale
le revine exerciţiilor fizice, deoarece activismul motrice este una dintre cele mai importante
condiţii de formare a modului sănătos de viaţă, temelia structurării corecte a procesului de
reabilitare medicală.
Mijloacele de reabilitare fizică pot fi divizate în active, pasive şi psihoregulatorii.
Din categoria mijloacelor active fac parte toate formele de cultură fizică curativă:
exerciţiile fizice, elementele de sport şi de pregătire sportivă, mersul, alergările şi alte forme de
eforturi fizice ciclice, activităţile la aparate de antrenament, terapia prin dans şi prin muncă.
Din categoria mijloacelor pasive fac parte masajul, fizioterapia, factorii naturali fireşti
sau preformaţi.
Din categoria mijloacelor psihoregulatorii fac parte antrenamentul autogen, relaxarea
musculară etc.

28
 2.5. Mijloacele active de reabilitare fizică. Cultura fizică curativă
Cultura fizică curativă (CFC) reprezintă o metodă biologică firească, bazată pe utilizarea
principalei funcţii biologice a organismului – mişcarea.
Stimulând funcţia activă a tuturor sistemelor organismului, mişcarea le susţine şi le
dezvoltă, contribuind astfel la creşterea capacităţii generale de muncă.
Scopul şi obiectivele CFC. Scopul educaţiei fizice a copiilor cu PCI constă în crearea, cu
ajutorul exerciţiilor fizice de recuperare, a unor regimuri motrice speciale, a premiselor pentru
adaptarea lor socială, habituală, şcolară, profesională, comunitară, la condiţiile reale de viaţă, cu
alte cuvinte – pentru integrarea în societate a copiilor cu PCI.
Pentru succesul activităţii de recuperare este necesară conştientizarea clară a obiectivelor
pe care urmează să le realizeze metodistul în procesul educaţiei fizice:
 ameliorarea mobilităţii articulare, corecţia posturilor vicioase ale aparatului
locomotor (ale membrelor, diferitelor segmente ale coloanei vertebrale);
 normalizarea tonusului muscular;
 ameliorarea legăturii dintre muşchi şi articulaţii (chinestezia) şi a sensibilităţii tactile;
 formarea hipertrofiei compensatorii a unui anumit grup de muşchi (intensificarea
procesului de dezvoltare a acelui grup de muşchi care a preluat funcţiile muşchilor
slăbiţi, paralizaţi);
 ameliorarea funcţiei sistemelor cardiovascular, respirator etc.;
 dezvoltarea capacităţii mâinii de a manipula obiectele;
 formarea reacţiilor vestibulare, de echilibru şi de orientare în spaţiu;
 obţinerea stării de relaxare (destindere) generală a organismului sau a unor anumite
părţi ale acestuia.
Prin cercetare a fost demonstrat că dezvoltarea capacităţilor motrice la copii are un
impact puternic asupra dezvoltării lor generale (formarea vorbirii, psihicului, intelectului,
vederii, auzului). În legătură cu acest fapt, planul de reabilitare fizică trebuie să includă, în mod
obligatoriu, următoarele obiective corecţionale speciale:
1. Dezvoltarea vorbirii prin mişcare:
- comasarea sunetelor cu mişcările;
- jocurile mobile acompaniate sonor;
- respiraţia ca o componentă fundamentală a formării sunetelor.
2. Formarea percepţiei spaţiale şi temporale în procesul educaţiei fizice:
- mai înalt – mai jos; mai mult – mai puţin;
- în stânga – în dreapta; mult – puţin.
3. Formarea în procesul activităţii motrice a diferitelor tipuri de gândire.

29
 4. Dirijarea sferei emoţionale a copilului, formarea calităţilor moral-volitive ale
personalităţii, acest obiectiv realizându-se prin sarcini motrice speciale, încadrate în activităţi
ludice sau competitive.
Principiile de elaborare a planului orelor de CFC. Formarea mişcărilor trebuie să poarte
caracter strict succesiv, şi anume: să înceapă din zona capului, după care să urmeze membrele
superioare, toracele, membrele inferioare, iar în final să se pună accent pe combinarea diferitelor
activităţi motrice.
Mişcările cu braţele şi cu picioarele trebuie să implice iniţial articulaţiile mari (ale
umărului şi coxofemurale), apoi, treptat, să vizeze articulaţiile medii (ale cotului şi
genunchiului), deplasându-se ulterior spre articulaţiile mici – radiocarpiene şi tibiotarsiene.
Regula principală constă în a-i forma copilului mişcările de la segmentele superioare spre cele
inferioare, dinspre torace spre membre. Această legitate a fost dedusă din observaţiile efectuate
asupra activităţii motrice a sugarului, începând cu prima zi de viaţă. Indiferent de vârsta
copilului, drept punct de pornire în activitatea de reabilitare fizică prin mişcare serveşte nivelul la
care acesta s-a oprit în dezvoltarea sa. Programul de reabilitare trebuie să „privească” înainte, să
utilizeze astfel de exerciţii fizice care ar răspunde unui nivel mai înalt de activitate motrice, care,
poate, la momentul respectiv pare imposibil de atins. Planul-programul de activitate a
metodistului trebuie să arate după cum urmează.
Obiectivele principale de corectare a mişcărilor:
a) formarea deprinderilor şi abilităţilor de deplasare târâş pe abdomen, de poziţionare fără
ajutor „în patru labe”;
b) crearea condiţiilor care ar corespunde unui nivel mai înalt de activitate motrice a
copilului, şi anume: elemente de stat pe genunchi, ridicare cu suport prin poziţionarea treptată şi
redresarea picioarelor, menţinerea verticalităţii cu suport pe bara fixă, fără ajutor etc.
Obiectivele auxiliare de corectare a mişcărilor:
- ameliorarea mobilităţii articulare a membrelor superioare şi inferioare;
- formarea capacităţii de opunere a rezistenţei la nivelul membrelor superioare şi al
centurii scapulare, precum şi la nivelul membrelor inferioare şi al tălpilor.
Pentru a obţine rezultate notorii în reabilitarea fizică a copiilor cu PCI se impune
desfăşurarea activităţilor de antrenament în fiecare zi, în mod eşalonat, pe durata întregii zile.
Etapa I a activităţii de reabilitare. Exerciţii orientate spre formarea controlului asupra
posturii capului şi mişcărilor acestuia, de formare a posturii verticale a capului. Poziţie iniţială:
culcat pe spate, apoi culcat pe abdomen.
Etapa II a activităţii de reabilitare (sfârşitul primului an de viaţă şi ulterior). În această
etapă exerciţiile se efectuează cu acei dintre copii care pot menţine capul, însă au reflexele de

30
verticalizare a toracelui slab dezvoltate. Astfel, dacă un copil cu PCI este ţinut cu faţa în jos
(braţele metodistului se află sub abdomenul copilului), atunci el ridică capul, însă nu-şi poate
ridica partea superioară a toracelui. Acestui copil îi lipseşte aşa-numitul reflex superior Landau.
El nu este capabil să se întoarcă de pe spate pe abdomen, nu poate şedea. Tonusul său muscular
rămâne crescut, ceea ce îi limitează mişcările voluntare. Copilul apucă cu greu jucăria, braţul
său, de regulă, este îndoit din articulaţia palmei. El nu este în stare să efectueze mişcări active cu
picioarele. Aceste particularităţi determină principalele obiective ale formării mişcărilor în etapa
respectivă:
1) dezvoltarea reflexului catenar de redresare;
2) dezvoltarea reacţiei de sprijin a membrelor superioare;
3) dezvoltarea capacităţii de răsucire a toracelui (întoarcerea de pe spate pe abdomen şi
invers);
4) dezvoltarea capacităţii de sprijin în mâini şi picioare din poziţie orizontală;
5) stimularea capacităţii de prehensiune şi dezvoltarea coordonării vizual-motrice.
Se includ în programul de reabilitare exerciţiile destinate formării controlului asupra
posturii capului şi dezvoltării reacţiei de sprijin şi de menţinere a echilibrului, de formare a
abilităţilor de răsucire a toracelui în poziţie culcat.
Etapa III a activităţii de reabilitare (sfârşitul primului an de viaţă şi ulterior). Către
această perioadă, copilul îşi ţine deja bine capul, stă pe abdomen cu braţele şi picioarele
deflexate. La el sunt pronunţate reflexul catenar de redresare şi reflexul Landau, se atestă reacţia
optică, sprijinul în mâini; urmărirea vizuală a obiectelor permite activizarea reflexului de
prehensiune (de apucare); copilul, fiind susţinut de mâini, se poate ridica din poziţie culcat pe
spate în poziţie şezând; el este în stare să se întoarcă de pe spate pe abdomen; activismul motor
general sporeşte, copilul fiind capabil să-şi schimbe energic poziţia corpului.
În această etapă principalele obiective ale dezvoltării motrice sunt:
1) consolidarea mişcării de rotire de pe abdomen pe spate;
2) dezvoltarea deplasării târâş în poziţie culcat pe abdomen;
3) perfecţionarea funcţiei de aşezare din poziţie culcat pe spate, cu susţinerea copilului de
mâini;
4) formarea funcţiei primare de şedere şi de aşezare de sine stătătoare;
5) dezvoltarea echilibrului;
6) dinamizarea activităţii de manipulare a obiectelor şi dezvoltarea simţului degetelor.
În etapa respectivă sunt recomandate exerciţiile de formare a funcţiei de şedere,
deprinderii de aşezare fără sprijin din afară, deprinderii de a se deplasa târâş („în patru labe”).

31
 Etapa IV a activităţii de reabilitare (sfârşitul primului an de viaţă şi ulterior). Către
această etapă copiii cu PCI posedă mişcările de răsucire a corpului, se pot aşeza de sine stătător;
ei apucă obiectele şi le manipulează. Însă funcţiile indicate pot fi dezvoltate insuficient sau
executate greşit. De exemplu, unii copii aşa şi nu pot deprinde deplasarea târâş, o efectuează
doar înapoi sau doar cu suportul mâinilor, târând după ei, în mod pasiv, picioarele. Unii copii
întâmpină dificultăţi la răsucirile de pe abdomen pe spate, alţii – la manipularea obiectelor; mulţi
dintre ei şed cu spatele încovoiat, cu capul lăsat în jos. Toate acestea vorbesc despre dezvoltarea
deficitară a premiselor pentru însuşirea posturii verticale. Pentru a depăşi problemele respective
metodistul va opta pentru exerciţiile responsabile de:
1) fortificarea muşchilor spatelui;
2) dezvoltarea controlului asupra braţelor şi picioarelor în diferite poziţii ale copilului;
3) învăţarea ridicatului „în patru labe”, dezvoltarea echilibrului în această poziţie, târâtul
„în patru labe”;
4) formarea mişcărilor receptoare;
5) dezvoltarea mişcărilor efectuate cu membrele inferioare;
6) formarea şederii stabile şi a capacităţii de aşezare din diferite poziţii;
7) învăţarea ridicatului în genunchi;
8) învăţarea ridicării în picioare şi mersul cu sprijin.
Sunt recomandate exerciţiile de depăşire a posturilor de flexare-aducţie a membrelor
superioare, de formare a abilităţilor de ridicare în picioare.
Etapa V a activităţii de reabilitare (1,5-2 ani şi mai mult). Sarcina principală a acestei
etape constă în stimularea şi corecţia mersului de sine stătător, astfel încât copilul cu PCI să facă
primii săi paşi fără a fi ajutat din afară. Cu toate că, în această perioadă, copilul ştie să se aşeze
singur, să stea „în patru labe” şi pe genunchi, să-şi controleze parţial poziţia membrelor
superioare şi inferioare, să-şi schimbe singur poziţia corpului, premisele necesare pentru
formarea independentă a deprinderii mersului nu sunt suficient de dezvoltate. Această situaţie se
manifestă prin debilitatea reacţiilor de redresare, lipsa unei diferenţieri clare a mişcărilor
umerilor de cele ale braţelor, a mişcărilor toracelui şi picioarelor de cele ale bazinului.
Pentru a începe să meargă de sine stătător, copiilor trebuie să le fie formate următoarele
premise de mişcare:
1. Poziţia iniţială culcat pe abdomen cu sprijin pe mâinile deflexate şi cu picioarele
abduse lateral, îndreptate uşor spre interior. Această poziţie iniţială este necesară pentru
pregătirea momentului de ridicare în picioare şi de dezvoltare a reacţiei de apărare prin
întinderea braţelor înainte.

32
 2. Ridicarea capului, ceea ce este un moment important pentru dezvoltarea controlului
asupra acestuia în timpul mişcărilor pasive şi active, precum şi pentru stabilizarea echilibrului;
această mişcare constituie temelia formării deprinderii de şedere primară din poziţia iniţială a
copilului culcat pe abdomen şi pe spate.
3. Poziţionarea simetrică a copilului pe spate: capul se află pe linia mediană, centura
scapulară şi bazinul sunt situate simetric. Această postură contribuie la dezvoltarea mişcărilor
manuale şi a deprinderilor de autoservire.
4. Poziţia de apărare prin întinderea braţelor – înainte, în părţi, înapoi – pentru pregătirea
către stabilirea şi menţinerea echilibrului în timpul şederii. Această poziţie este strict necesară
pentru formarea deprinderilor de deplasare târâş, de şedere, de stat în picioare, de mers.
5. Aflarea îndelungată în poziţie şezând cu înclinarea înainte a toracelui, cu coapsele
îndoite şi îndepărtate spre lateral. Această postură este formată din poziţia iniţială culcat pe
spate, când copilul îşi atinge cu mâinile picioarele pentru a se juca cu degetele.
6. Dezvoltarea deprinderii de a-şi răsuci corpul în limitele propriei axe: coapsele urmează
mişcarea umerilor şi invers. Această reacţie este necesară pentru învăţarea răsucitului de pe spate
pe abdomen, pentru aşezarea din poziţie culcat pe abdomen, pentru aşezare pe lateral, pentru
ridicarea „în patru labe”, pentru postura verticală.
7. Formarea reacţiilor de echilibru în toate poziţiile copilului, ceea ce este o condiţie a
operării libere cu mâinile în poziţie şezând şi un element de pregătire pentru ridicarea în picioare
şi mersul de sine stătător.
În etapa respectivă se insistă pe exerciţiile de formare a mersului independent.

33
 CAPITOLUL III.
ORGANIZAREA EXPERIMENTALĂ

3.1. Organizarea cercetării şi recuperării prin metodele de kinetoterapie la copiii de

3-5 ani
Pentru cercetarea experimentală au fost selectaţi, după fişele medicale, copiii care vor
participa în experimentul de recuperare. Acestor copii li s-au studiat amănuntiat anamneză:
istoricul vieţii; istoricul bolii; examenul obiectiv; statutul neurologic (Tabelul Nr.1). Din fişele
medicale a acestor copii am determinat motricitatea generală a fiecărui participant şi pe baza
datelor obţinute am construit diagrama Nr.1.

42
39
45
40
35
30 19 15
25 16
20
15
10
5
0
M. C. R. V. N.
Diagrama nr. 1. Motricitatea generală înainte de experiment

Desfăşurare experimentului formativ

Cercetarea organizată copiilor cu PCI, ce au participat la experimentul de recuperare prin
metoda de kinetoterapie a urmărit scopul: refacerea funcţiilor diminuate şi creşterea nivelului
funcţional prin realizarea unor mecanisme compensatorii în situaţii de readaptare funcţională. În
desfăşurarea cercetării noi tindem să dezvăluim metodele kinetoterapeutice utilizate în
recuperarea copiilor cu paralizie cerbrală infantilă.

34
 Instruirea specială a fost petrecută în sala de kinetoterapie a secţiei pediatrice de recuperare
a SNC şi dereglărilor psihomotorii, a Centrului de Reabilitare pentru Copii. Sala este bine
aerisită, luminoasă, cu izolare fonică. De un ajutor preţios este muzica, care reprezintă un
condiţionant auditiv în realizarea mişcărilor.
Experimentul se axează pe studierea şi utilizarea în practică a metodicilor După Bobath.
După ce am stabilit contactul psiho-emoţional cu pacienţii încep cu unele tehnici de
relaxare care sunt plăcute pentru copii, creîndu-le o stare de bună dispoziţie. Voi prinde copilul
de glezne şi îl cobor cu capul în jos efectuînd mişcări de legănare, de cîteva ori. Ca rezultat
observ că spasmul muşchilor flexori diminuiază. Şcoala de la Philadelphia recomandă acest
procedeu de relaxare şi ca un mijloc eficace de a mări irigaţia cerebrală.
Dacă această metodă de relaxare a produs spaimă sau alte emoţii negative o înlocuiesc cu
poziţia reflex-inhibitoare. Astfel, voi flecta capul copilului în poziţie simetrică înainte, braţele le
voi încrucişa la piept în aşa fel ca mîinile să apuce umerii opuşi, iar membrele inferioare le
flectez în articulaţiile şoldurilor şi a genunchiurilor. Observ că în aşa poziţie mişcările devin mai
libere, iar contractura spastică mai diminuată. Menţinînd poziţia voi legăna copilul lent de cîteva
ori. De obicei, copiii se relaxează bine de aceia se recomandă ca şi mamele să-i ţină, cot mai des
posibil, într-un pat moale sau în braţe, păstrînd această poziţie.
După relaxarea completă efectuăm mişcări pasive: flexia şi extensia, adducţia şi abducţia,
mişcări rotatorii. Mai întîi încep cu membrele superioare, apoi trec la cele inferioare. Însă, pentru
a obţine o relaxare mai bună flectez puternic membrele inferioare a copilului, menţinondu-le în
aşa poziţie pe abdomen. Începem cu mişcările de flexie şi extensie, aici fiind implicate
articulaţiile cotului, apoi efectuăm mişcări de adducţie şi abducţie, la fel şi mişcări de pronaţie şi
supinaţie a antebraţului. La început mişcările le vom efectua simetric, apoi altern. După
efectuarea mişcărilor pasive la membrele superioare trecem la cele inferioare, efectuînd mişcări
de flexie şi extensie simultană, astfel verific gradul de rezistenţă pe care îl opune mişcării.
Observ că V. şi R. opun o rezistenţă mai accentuată comparativ cu ceilalţi copii. Prind glezna
copilului între index şi medius, iar cu policele sprijin planta. Cu mîina stîngă iau piciorul stîng,
cu cea dreaptă- piciorul drept. Efectuăm mişcări de flexie a membrului inferior în toate
articulaţiile sale, policele provoacă flexia dorsală a plantei, relaxarea tendonuluii ahilian.
Mişcările le vom efectua altern- în momentul cînd un membru este flectat, celălalt se extinde,
apoi combinăm cu rotaţia şi abducţia. Ritmul mişcărilor va fi lent. Mişcările efectuate vor fi
însoţite de o numărătoare simplă, astfel păstrăm contactul emoţional cu copilul.
Rostogolirea (după Bobath)
Exerciţiul de rostogolire îl începem de la cap pentru copiii la care tonusul de menţinere a
capului nu este suficient, în cazul nostru pentru C. şi N.. Flectez capul copilului, rotindu-1 pe o

35
parte, continuînd rotaţia, trunchiul urmează mişcarea capului şi copilul ajunge în poziţie de
decubitus ventral. După Bobath capul se va extinde pentru a se realiza flexia spontană a
membrului inferior de partea căruia se face rostogolirea. La ceilalţi copii este prezent controlul
capului şi tonusul de extensie a cefei, de aceea rostogolirea se va efectua mai uşor de la
membrele inferioare. Din poziţia iniţială culcat pe spate flectez membrul inferior drept al
copilului, în aşa fel ca el să antreneze rotaţia bazinului, apoi a trunchiului. Acelaş lucru voi face
şi cu membrul inferior stîng. Apoi, rotesc pe rînd membrele în afară, împingîn uşor, încerc să
antreneze rotaţia inversă a întregului corp.
Postura păpuşii (după Bobath)
În decubit ventral copilul trebuie să se menţină pe antebraţe, cu palmele şi degetele extinse
şi cu şoldurile în extensie, iar capul va fi ridicat. C. întîmpină greutăţi, uneori în menţinerea
acestei posuri, astfel o ajut să-şi menţină capul printr-un uşor tapotament sub bărbie. De
asemenea o ajut prin stimulare vizuală- îi arăt o jucărie viu colorată. Ar fi bine ca şi mama să-i
ţină în aşa postură timp de 3-5 minute în faţa televizorului. După stabilirea posturii păpuşii
trecem la tîrîre. Pentru aceasta, stimulez prehensiunea, adică îi întind copilului o juărie şi îi cer să
o prindă cu o mîină, mai ales cea deficientă, asfel educ totodată sprijinul pe un antebraţ iniţiind
mişcarea de tîrîre.
Tîrîrea (după Bobath)
O efectuăm din poziţia iniţială din decubit ventral. Flectez şi rotesc în afară membrul
inferior drept, iar în acelaş timp împing uşor de celălalt membru, aşa încît copilul înaintează,
trăgîndu-se pe burtă. Apoi, îndoi membrul inferior stîng efectuînd manipulaţiile similare ca şi la
membrul inferior drept Asfel facem tîrîrea parcurgînd lungimea de tratament la început de 2-3
ori, iar mai apoi ajunge pînă la 6-7 ori. Determin că copiii îndeplinesc cu plăcere această
metodică.
Şederea (după Bobath)
Ridic uşor copilul pe şezute prinzîndu-i mîinile şi îl trag spre mine, apoi îl împing pe spate
pînă ajunge în decubit dorsal fără ca să se lovească. Dacă observ că copilul participă activ la
această mişcare, opun o uşoară rezistenţă atot la încercarea de a se ridica cît şi la cea de a se lăsa
culcat, astfel îi cer copilului o contracţie cît mai mare.
Echilibrul (după Bobath)
Bazele postării echilibrului sunt puse încă din postura păpuşii şi şezînd. Copilul fiind în
ortostatism îi aplic presiuni uşoare înainte, înapoi, lateral, asfel îl învăţ să se apere de cădere şi să
revină la poziţia corectă. Am observat că în momentul cînd împing copilul pe spate, el se opune
prin contractarea musculaturii abdominale. La presiunea laterală copilul se opune ridicînd braţul
de partea unde acţionez şi se sprijină cu celălalt braţ.

36
 Reflexul pregătirea pentru săritură (după Bobath). Prind copilul în poziţie pronată, de sub
torace şi abdomen şi de la o înălţime de 1,5 metri îl proiectez în faţă- ca un avion în cădere.
Aceasta îl obligă pe copil să se apere cu mîinile, pentru a nu cădea pe faţă. Acest exerciţiu îl
termin prin răsturnarea copilului „peste cap", ceea ce le place şi îi stimulează foarte mult pe
copii.
De-a buşelea (după Bobath)
Poziţia în patru labe nu este posibilă tare achiziţionarea relaxată a posturii păpuşii. Astfel
vom pregăti trecerea treptată spre "patru labe „ întroducînd sub torace un sul, dimensiunile căruia
le mărim treptat. Mersul în patru labe îl stimulez la fel ca şi tîrîrea, rotesc toracele copilului cînd
într-o parte, cînd în alta. La rotirea toracelui spre stînga se flectează membrul inferior stîng şi la
rotirea toracelui spre dreapta se flectează membrul inferior drept. Am reuşit cu achiziţionarea
acestei posturi, de aceea îi voi cere mai mult copilului: să se sprijine pe un singur braţ, iar cu
celălalt să ia jucăria pe care o întind. Sau să întindă cot mai mult posibil unul din membrele
inferioare, ceea ce-1 va determina să se sprijine într-un singur genunchi. însă această procedură
este greu de îndeplinit pentru un copil cu paralizie cerebralr infantilă.
În genunchi (după Bobath)
Din poziţia „patru labe”, îi întind antebraţul meu copilului pentru ca el să se sprijine
agîţîndu-se cu mîinile. Apoi, ridic braţul cît mai sus, în aşa fel încît copilil să se ridice. Cu
cealaltă mîină îl împing uşor de fese pentru ca să se ridice de pe călcîie, cît mai sus, pînă ce axa
corpului continuă cu axa coapselor. Cînd copilul se menţine de sinestătător în genunchi facem
exerciţii de echilibru.
Ortostatismul (după Bobath)
Ridicarea în picioare, în ortoststism, o facem fie din poziţia şezînd în genunchi, fie din
poziţia aşezat pe scăunel. Stînd în faţa copilului, în genunchi, el se va sprijini de braţele mele,
astfel ridicîndu-se. Din poziţia „în genunchi" copilul va flecta mai întîi un membru inferior,
menţinîndu-se în această poziţie cunoscută sub denumirea de „postura cavaler". Postura se va
realiza pe rînd cu ambele membre inferioare. Din această postură se trece la ridicarea în picioare.
Pentru aceasta trebuiesc pregătiţi muşchii picioarelor, flexorii şi extensorii.
Mersul (după Bobath)
Educaţia mersului se face în etapa cînd copilul îşi menţine singur capul şi trunchiul şi are
posibilităţi de a se servi independent de cel puţin un membru superior. Este necesar să fie
parcurse absolut toate etapele descrise pînă acum.
Fiind la spatele copilului îl ţin de bazin, imprimîndu-i mişcări rotatorii. împing înainte
coapsa dreaptă, ceea ce-i provoacă flexia membrului inferior drept, acelaş lucra ii fac şi cu

37
coapsa stingă. La achiziţionarea acestei mişcări copilul poate fi ţinut şi de mîini. Educarea
mersului necesită multă răbdare şi îngăduinţă.
Acest program îi repet de 2-3 ori pe zi timp de 15-20 minute. Exerciţiile vor fi gradate,
elementele noi întroducîndu-le odată cu obţinerea unor performanţe superioare în dezvoltare.
Dacă spasmul este prea mare, ca în cazul C., oprim mişcarea, realizăm relaxarea, căutăm poziţia
reflex inhibitorie, apoi vom continua.
Obţin rezultate doar atunci cond copilul participă cu plăcere la şedinţele de kinetoterapie,
fiind învinsă spaima şi încordarea. Voi stimula şi încuraja copiii prin laude, bătăi din palme, sau
prin acordarea unor premii mici.

3.2. Prezentarea datelor experimentale şi analiza rezultatelor

După efectuarea experimentului am determinat iarăşi motricitatea generală a fiecărui

participant şi am determinat o simţitoare o mbunătăţire. De asemenea am înregistrat grafic datele
obţinute la începutul şi sfîrşitul experimentului. Analizînd diferenţa am constatat o evoluţie
pozitivă cu ameliorare în creştere. Aceste date sunt reflectate în diagrama de mai jos. (Nr. 2)

42
45 39
40
35
30
25 19
20 15 16
15
10
5
0
M. C. R. V. N.

Diagrama 2. Motricitatea generală după experiment

Datele subiective ale fiecărui copil au fost introduse în tabelul zilnicului de autocontrol.

38
 Însă, obţinerea datelor îmbucurătoare se datorează faptului că participanţii au urmat mai
multe cure de tratament.
Copilul cu PCI are aceleaei ceriţe ca alţi copii, însă are şi unele cerinţe speciale care
trebuie satisfăcute ţinînd cont de unele principii:
1. Ajutorul la o vîrstă cît mai fragedă este mult mai eficient şi în general mai puţin drastic
decît ajutorai acordat într-un stadiu avansat. Această înseamă că ajutorul şi suportui tebuie
acordate înainte ca ceriţele să se acumuleze şi să se fixeze.
2. Părinţii trebuie să participe în mod activ, deoarece implicarea emoţională este poate cel
mai important în procesul reabilitării.
3. Societatea trebuie să-şi acorde serviciile.
In componenţa grupei experimentale au fost incluşi 5 copii de vîrstă fragedă. De către
autor au fost studiată minuţios anamneză, diagnoza fiecărui copil în parte. A fost efectuat
coraportul dintre rezultatele obţinute în urma experimentului şi formele dereglărilor locomotorii,
precum şi siptomele anexate acestora.
În cadru grupei date au fost incluşi copiii cu diagnoza generală PCI, însă cu diferite forme
şi manifestări siptomatice şi diverse maladii asociate. La toţi participanţii la experiment este
prezentă limitarea funcţională a mişcărilor extremităţilor: forţa, amplitudinea, coordonarea.
In experimentul dat nu au fost propuse metodici individuale, toţi copii participnţi au
efectuat unele şi aceleaşi metodici, cu acelaş grad de dificultate.
Conform obiectivelor studiilor petrecute pe primul plan prezintă interes nivelul dezvoltării
motore a acestor copii, precum şi acţiunea kinetoterapiei îndelungate asupra acestor copii.
Scopul nostru de bază era evidenţierea nivelului formării unei sau altei acţiuni. La fel şi
oglindirea manipulaţiilor care le poate efectua copilul independent sau cu ajutor din partea
părinţilor sau experimentatorului.
Pentru o eficacitate mai bună a experimentului au fost studiate mai detaliat conţinutul
experimentului.
I. Etapa - selectarea copiilor (conform vîrstei, diagnozei, siptomelor asociate şi agnoziei).
II. Etapa - selectarea tehnicilor corespunzătoare incluse în cadrul acestora. La această etapă
am avut tendinţa de a selecta cele mai accesibile tehnici, însă în acelaşi timp am ţinut cont de
manifestările clinice a acestor copii şi de evidenţierea capacităţii acestora.
III. Etapa - selectarea încăperii pentru petrecerea experimentului. Pentru efectuarea
experimentului a fost aleasă sala de kinetoterapie a secţiei de recuperare a SNC şi dereglărilor
psihomotorii a Centrul Republican de Reabilitare pentru Copii. În sala dată au fost prezenţi doar
copii participanţi la experiment.

39
 IV. Etapa - efectuarea nemijlocită a tehniculor după Bobath. În cadrul etapei date am
ajutat fiecare copil, pe rînd să îndeplinească tehnicile propuse. Pentru aceast experimentatorul
am aplicat metodele: observaţia, conversaţia, analiza.
V.Etapa - însemnătatea rezultatelor pentru fiecare copil, totalitatea efectuărilor fiecărei
probe (în %), cu efectuarea ulterioară a diagramei corespunzătoare.
VI.Etapa - analiza rezultatelor obţinute în urma cercetării date.
Pe lîngă metoda de recuperare lui Bobath noi am mai utilizat şi metoda corecţiei dinamice
propreoceptivă cu utilizarea costumului Gravistat, Această metodă este foarte eficacientă în
recuperarea bolnavilor ce suferă de PCI. În timpul experimentului noi am observat că pe parcusul
unui curs de reabilitare se formează două-trei deprinderi de mişcare sau chear poziţia corectă. Cu
ajutorul costumului Gravistat, se formează aşa deprinderi ca:
 Şederea independentă;
 Poziţionarea în patrupedie;
 Poziţionarea verticală la sprijin;
 Poziţionarea verticală independentă;
 Mersul cu sprijin;
 Mersul independent.
Rezultatele aplicării costumului Gravistat le-am demonstrat în diagrama de mai jos.
80
70
70
60
51
50 45
40
40
30 25
20
10
0

M. C. R. V. N.

Motricitatea generală după costum Gravitat.

40
 Analizînd diferenţa am constatat o evoluţie pozitivă cu ameliorare în creştere. În
comparaţie cu metoda lui Bobath, metoda corecţiei dinamice propreoceptivă cu utilizarea
costumului Gravistat este mai efectivă.
Iar dacă să analizăm datele de la metoda lui Bobath şi metoda corecţiei dinamice
propreoceptivă cu utilizarea costumului Gravistat, datele sunt pozitive. Deaceia noi am hotărît să
facem un curs de recupertare combinînd ambele metode. Prin combinarea ambelor metode am
evedenţiat rezultate mul mai bune şi mai prufunde. Dacă la metoda lui Bobath se dezvoltă mai
încet în dinamică, atunci la utilizarea costumului Gravistat se dezvoltă mai profund dinamica
bolnavului şi nu în ultimul rînd intelectul şi toate procese psihice.
Iar dacă să facem un bilanţ pentru ambele metode putem spune că combinarea metodelor
este mai eficientă şi duce la o recuperare mai rapidă, la fel dacă vom începe o recuperaremai
timpurie. Bilanţul general asupra ambelor metode vă demonstrez în diagrama nr.4.

80 75
70
60
60 56
50
50 45 47
41
40 35 36
30 30
30
19 20
20 14 16

10

0
M. C. R. V. N.

Diagrama nr. 4. Bilanțul general.

41
 CONCLUZII

În baza cercetării desfăşurate şi prezentate în lucrarea de faţă, tragem următoarele

concluzii:
1. Pentru reabilitarea copiilor cu PCI există o multitudine de mijloace şi metode, cum ar
fi: fizioterapia, tratamentul medicamentos, metodicile originale moderne etc. Însă cea mai
importantă şi rezultativă componentă a procesului de reabilitare a copiilor cu PCI este cultura
fizică curativă.
2. Pornind de la ideea că PCI constituie o problemă extrem de actuală pentru societatea
modernă, am elaborat şi am propus un complex de activităţi reabilitaţionale, adaptate la
specificul PCI, care include:
♦ Cultura fizică curativă (cu utilizarea costumului „Gravistat”);
♦ Masajul (segmentar, punctual, tonifiant etc.);
♦ Fizioterapia („băile cu perle”)
♦ Respectarea strictă a regimului alimentar şi de viaţă.
3. Setul de activităţi reabilitaţionale propus are o eficienţă mai înaltă decât unele dintre
metodele desrise în literatura de specialitate şi asta deoarece include o serie de metode şi
mijloace suplimentare de reabilitare.
4. Setul de activităţi multiaspectuale poate fi recomandat spre aplicare în instituţiile
medicale de toate tipurile.
În cadrul acestei teze ne-am străduit să redăm o expunere analitică cît mai complexă şi
obiectivă a aspectelor teoretice şi practice legate de kinetoterapie ca metodă de tratament.
Această metodă fiind aplicată copiilor de vîrstă fragedă căror li s-a stabilit diagnosticur de
Infirmitate motorie cerebrală.
Astfel, în cadrul primului capitol am încercat să redăm o imagine generală ce evedenţiază
particularităţile copiilor cu PCI. Deoarece, pentru a obţine rezultate excelente în recuperarea
copiilor este absolut necesară studierea caracteristicilor specifice ce ţin de afecţiunea dată.
În capitolul doi am arătat rolul kinetoterapiei în recuperarea copiilor cu PCI. Am analizat
kinetoterapia ca formă terapeutică individualizată. Am indicat principii tratamentului dereglărilor
motorii cerebrale la copilul mic, în vîrstă de 3-5 ani, utilizînd metoda lui Bobath.
Aceşti copii există în pofida eforturilor medicini. Societatea, care este responsabilă de ei,
trebuie să adopte o poziţie etică, care nu poate decît să le recunoască statul ca fiinţe umane, de
persoane aparte ca avînd dreptul la îngrijire,la educaţie şi la viaţă socială. Diferenta lor nu poate
fi un pretext pentru ai dezumaniza, ci mai degrabă o motivaţie suplimentară pentru ale veni în
ajutor. Acest statut de fiinţă umană depinde, fundamental, de reprezentarea pe care o are

42
societatea despre aceşti copii. Eu cred, că această reprezentare are nevoie, şi trebuie să fie
rezultatul acţiunilor făcute de fiecare persoană în parte.
În al treilea capitol am studiat metode recuperatore. Am încercat să redau toată efecacitatea
a ambelor metode. Rezultetele primei metode benefice, am utilizat metoda după etapele ei:
Mersul; Rostogolirea; În genunchi; De-a buşelea; Reflexul pregătirea pentru săritură; Echilibrul;
Şederea; Tîrîrea; Postura păpuşii; Ortostatismul.
Cu ajutorul metodei corecţiei dinamice propreoceptivă, am încercat să redau importanţa
acestui costum Gravistat, si mai ales toate plusurile şi toate minusurile. După cum este cunoscut
că această metodă a fost şi va fi una diuntre ce le mai efective nu numai în tratarea Infirmitate
motorie cerebrală, dar şi în tratarea cosmonauţilor.
În paralel, reuşita misiunii noastre depinde fundamental de mobilizarea fiecărui din noi în
specialitatea profisională şi mai ales în aptitudinea noastră de a munci împreună. Din această
motivaţie şi din această complementaritate devine viitorul acestor copii, pe care noi trebuie să-i
îngrijim.

43
 BIBLIOGRAFIE

1. Baciu Clement. Aparatul locomotor. Anatomia funcţională. Bucureşti 1989.

2. Bîldilă Aurelia. Handicap şi reabilitare. Cluj 1996.
3. Bobath B., Bobath K. Motor development in dillnnil typl I Ol l erebral palsy. London:
Heinemann, 1976, p. 32.
4. Carantină D, Copiicu tulburări din sfera fizică şi psihomotorie,//Gidul
educatorului(coord.şt.Emil Verza),Bucureşti, 1997.
5. Caratină D.,integrarea şcolară a copilului cu handicap fizic//Educaţia integrată a copilului
cu handicap, Coord. Em. Verza, Em. Păun. UNICEF, Bucureşti, 1998.
6. Dicţionar selectiv. Handicap şi reabilitare. Bucureşti 1999.
7. Freud S. Die infantile cerebrallhamung. Handbuch d.Spez.Patology and therapie
Henderson LI. cerebral palsy in childhool and adolescence. Edinburgt-London, 1961.
8. Ganea M. Reabilitarea şi expertiza capacităţii vitale la bolnavii hemiplegiei. Elaborare
metodică. Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al RM, USMF "N.Testemiţanu".
Chişinău 2006. p. 3-6.
9. Hirschfeld H. Motor control of every day motor tasks: Guidance for neurological
rehabilitation. Physiology & Behavior, 2007, vol. 92, issues 1-2, p. 161-166.
10. Horak F. Assumption undcrlyng motor control for neurologic rehabilitation. In.:
Contemporary management of motor control problems. Proceeding of the II Step
Conference. Alexandria, VA: APTA, 1991: 11-27.
11. Horak F. Clinical assessment of balance disorders. Gait & Posture. 1997, vol. 6, p. 76-84.
12. Horak F. Clinical measurement of postural control in adult. Phys Ther 1987; 67: 1881-
1885.
13. Horak F.B., Macpherson J.M. Postural orientation and equilibrium. In: Rowell, LB,
Shepherd, JT eds., Handbook of physiology, Sec 12, Exercise: regulation and integration
of multiple systems, Oxford University Press, New York, 1996, p. 255-292.
14. Ionescu A., Creşterea somato-funcţională a tinerei generaţii corelată cu dezvoltarea
calităţilor fizice, Bucureşti, Colecţia Manifestării ştiinţifice, nr. 2, 1989
15. Ispas C., Noţiuni de semiologie medical pentru kinetoterapie. Bucureşti, Ed. Art Design,
1998
16. Kiss, J. Recuperarea neuro-motorie prin mijloace fizical-kinetice. Bucureşti: Editura
Medicală, 1989, 87.
17. Marcu V., Dan M. Kinetoterapie - Physiotherapy. Oradea: Editura Universităţii din
Oradea, 2007, p. 300

44
18. Marius Mărgărit, Felicia Mărgărit. Principii kinetoterapeutice în bolile neurologice.
Ediţia Universităţii Oradea, 1997.
19. Montessorii M, Descrierea copilului.
20. Moţet D. îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de kinetoterapie. Bacău:
Editura Deşteptarea, 1997, p. 56-60.
21. Moţet D. Psihologia recuperării handicapurilor neuromotorii. Partea I. Bucureşti, 2001, p.
57-64, p. 89.
22. Ochiană G., Ludoterapia în recuperarea dizabilităţilor psiho-neuro-motrii ale copiilor.
Iaşi, Ed. Performantica, 2006.
23. Robănescu N. Recuperarea neuro-motorie. Recuperare funcţională şi reeducare. Bucureşti,
Ediţia a Ol-a, Ed. Medicinală, 2001, p.45-61.
24. Robănescu N., Reeducarea neuromotorie, Editura Medicală, Bucureşti, 1998.
25. Sbenghe T. Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei. Bucureşti: Ed. Medicinală,
1999, p. 249-283.
26. Sbenghe T. Kinesiologie. Ştiinţa mişcării. Bucureşti: Ed. Medicinală, 2002, p. 365-395.
27. Vlăduţ R.. Pîrvulescu V.N. Semiologie şi noţiuni de patologie medicală pentru
kinetoterapeuţi. Craiova, Ed. Sitech, 2001, p. 83-84.
28. Анохин П. К. Принципиальные вопросы общей теории функциональных систем. М.,
1977. Ашмарин Б.А. Теория и методика педагогических исследований в
физическом воспитании. М.: Физкультура и спорт, 1974, 223 с.
29. Бадалян Л.О.Актуалиные проблемы эволюционной неврологии и развитие мозга
ребенка II Методологические аспекты науки о мозге.Москва 1983.
30. Бадалян Л.О. Невропатология. Москва 1987.
31. Бадалян Л.О., Журба Л.Т., Тиыцнина О.В. Детски церебралиныи паралич. Киев,
Здоровье, 1988.
32. Бернштейн Н. А. Физиология движений и активность. М.: Наука, 1990, 60-88 с.
33. Бонева Л. Руковотсво по кинезитерапии. София 1978.
34. Гурфинкель B.C., Коц Я.М., Шик М.Л. Регуляция позы человека. - Москва, М.:
Наука, 1965 с. 5-13.
35. Гурфинкель B.C., Левик Ю.С. Системы отсчета и интерпретация проприоцептивных
сигналов. Физиология человека. 1998, т.24, № 1, с. 53-63.
36. Гурфинкель B.C., Левик ЮС, Лебедев М.А. Концепция схемы тела и моторный
контроль. Схема тела в управлении позными автоматизмами. Интеллектуальные
процессы и их моделирование. Сб. науч. Трудов. - М., 1991, 89-90 с.

45
37. Иваницкая И.В. Детский церебралиныи паралич (обзор литературы) II Альманах
«Исцеление» Москва 1993. 31.
38. Пособие для врачей, «Гравистат» Москва 2002.
39. Семенова К.А. Лечение двигательных расстройств при детским церебралиным
параличе. Москва 1997.

46
 Anexa

Programul de reabilitare fizică a bolnavilor cu PCI

În prezenta lucrare propunem un program de reabilitare care include în sine un set de
CFC, proceduri de fizioterapie, masaj, precum şi respectarea strictă a unui regim sănătos de
alimentaţie şi de viaţă.
La ora actuală există o multitudine de metode şi procedee de reabilitare a bolnavilor cu
PCI. Metoda noastră diferă de acestea prin faptul că reprezintă o elaborare originală, bazată pe
comasarea diferitelor procedee şi mijloace, a căror eficienţă a fost testată empiric. La temelia
metodei propuse se află reabilitarea proprioceptivă cu aplicarea costumului „Gravistat”.

Partea Indicaţii metodice şi de

Conţinutul Dozarea
activităţii organizare
1 2 3 4
Pregătitoare – Verificarea ţinutei stând la peretele 1 minut Stând la peretele de
20 minute de gimnastică gimnastică pe linia
mediană, umerii sunt lăsaţi,
omoplaţii uniţi, spatele
drept, braţele de-a lungul
corpului, picioarele drepte.

Tempou lent, înclinare

1) PI – stând cu spatele la peretele
de gimnastică, apucarea cu mâinile a
barei, palmele în sus la nivelul
articulaţiei coxofemurale
1 – toracele înainte
2-9 – menţinerea pe bară
10 – PI
1-2 maximă înainte,
minute împreunarea omoplaţilor,
fără a îndoi partea lombară
– a se menţine în această
poziţie 10 tacturi.
A se acorda atenţie poziţiei
picioarelor care trebuie să
fie drepte în genunchi

Tempou lent. La înclinarea

înainte picioarele nu se
îndoaie, fesele sunt lipite de
2) PI – aceeaşi. peretele de gimnastică

47
1 – înclinare înainte
2-3 – menţinerea poziţiei
4 – PI
3) PI – aceeaşi
1 – fandare cu dreptul înainte,
flexare
2-3 – menţinerea poziţiei
4 – PI
5 – fandare cu stângul îninte, flexare
6-7 – menţinerea poziţiei
8 – PI
4) PI – poziţie iniţială
1-2 – inspiraţie – braţele înainte
3-4 – PI
5) PI – stând cu faţa spre peretele de
gimnastică, picioarele la depărtarea
dintre treptele peretelui, apucarea
barei la nivelul umerilor
1-2 – aşezare pe piciorul drept,
stângul – drept
3-6 – menţinerea poziţiei
7-8 – PI
Aceeaşi cu piciorul stâng
6) PI – poziţionare cu partea din
faţă a tălpii pe bara peretelui de
gimnastică, apucare cu braţele
drepte deasupra capului
1 – ridicare în vârfuri
Tempou lent. Capul se află
pe linia mediană. Ceafa,
omoplaţii, călcâile sunt
lipite de peretele de
gimnastică, la fandare
1-2 braţele sunt drepte
minute
Tempou lent. Inspiraţie
maximă, expiraţie deplină
Tempou lent. Spatele drept.
Piciorul opus – drept
1-2
minute
1 minut
Tempou lent. Braţele şi
picioarele drepte. În cazul
piciorului ecvin exerciţiul
este contraindicat
Tempou lent. Inspiraţie
maximă, expiraţie deplină
2-3
minute Costumul se îmbracă într-o
anumită ordine: elementele
de redresare, reclinatorul,
catenele sarcinii de axă
(sarcna de 0,5-1 kg),
48
 2-4 – călcâile lăsate în jos 1-2 tracţiunile rotative (corecţia
minute rotaţiei interne a coapselor
7) PI – poziţia de bază şi a deformării ecvin-valgus
1-2 – inspiraţie, braţele în sus a piciorului)
3-4 – PI
1 minut
Coordonarea braţelor şi
8) Îmbrăcarea dispozitivului reflex- picioarelor
sarcină „Gravistat” Ridicarea cât mai sus a
coapselor
Autocontrolul ţinutei
Fiecare pas următor se face
cu piciorul alăturat
Spatele drept, omoplaţii
uniţi, capul pe linia
mediană, mâinile pe şolduri
Menţinerea echilibrului,
braţele în părţi
Partea de 1 minut Executarea corectă a
bază – 30 30 mişcărilor
minute Exerciţii de mers: secunde
1. Mers în tempou lent şi rapid Inspiraţie maximă,
2. Mers cu ridicarea înaltă a 1 minut expiraţie deplină
coapselor
3. Mers cu pas alăturat spre stânga şi
spre dreapta, înainte şi înapoi
4. Mers păşind peste mingi, înainte Tempou lent. Abducţia
şi lateral maximă a piciorului în
5. Mers pe banca de gimnastică spate, fără a-l îndoi din
6. Mers diversificat: genunchi
- pe partea externă a tălpii
- pe partea internă a tălpii
- pe călcâie
- cu trecere de pe călcâie pe vârfuri

49
 2 minute Tempou lent. Spatele drept.
30 Menţinerea echilibrului.
secunde Braţele şi picioarele
dezdoite din articulaţii
9) PI – şezând pe scaun, braţele
lăsate 2 minute
1-2 – inspiraţie, braţele în sus
3-4 – PI
Tempou lent. Ţinuta
corectă. Aşezare profundă
10) PI – stând cu faţa spre peretele
de gimnastică, apucare cu mâinile de
bară la nivelul umerilor 1 minut
1 – abducţia dreptului în spate Relaxare maximă a
2-3 – menţinerea piciorului în 1 minut muşchilor , respiraţie liberă
poziţie dreaptă 30
4 – PI secunde Autocontrolul ţinutei
Acelaşi exerciţiu cu piciorul stâng Avansarea coapsei
2 minute
11) PI – cu partea dreaptă spre
peretele de gimnastică, apucarea
barei cu dreapta la nivelul taliei, Scoaterea costumului:
stânga pe şold tracţiunile rotative, catenele
1 – braţul şi piciorul stângi înainte 2 minute sarcinii de axă, elementele
2 – braţul şi piciorul stângi lateral 30 de redresare
3 – piciorul stâng înapoi, mâna secunde
stângă în sus
4 – PI Tempou lent. Inspiraţie
A se repeta cu cealaltă parte maximă, expiraţie deplină
2 minute
12) PI – cu spatele la peretele de
gimnastică, apucarea cu mâinile de
bară la nivelul bazinului
1-2 – aşezare 2 minute
3-4 – PI 30 Relaxare maximă

50
 secunde
13) PI – culcat pe spate, braţele de-a
lungul corpului, ochii închişi
1 minut
30
14) Mers pe pista de alergări cu faţa secunde
şi cu spatele înainte în tempouri
diferite

2 minute

1) Scoatele dispozitivului
„Gravistat”

10 minute
Partea finală 2) Respiraţie diafragmală: 5 minute
20 minute PI – culcat pe spate, mâna dreaptă pe 2 minute
abdomen, stânga – de-a lungul
corpului
Inspiraţie – peretele anterior al
abdomenului se ridică
Expiraţie – peretele anterior al
abdomenului se lasă

În poziţie culcat pe spate

Metoda de corecţie proprioceptivă dinamică (CPD) este destinată tratamentului de

reabilitare a copiilor, adolescenţilor şi tinerilor cu PCI. La baza acesteia se află utilizarea
dispozitivului „Gravistat”, care este recomandat în tratarea bolnavilor cu consecinţe ale afecţiunii
sistemului nervos central şi cu lezarea aparatului locomotor. Tratamentul se bazează pe un
principiu aplicat în tehnologiile cosmice, care presupune corectarea unei serii de tulburări ale
sistemului funcţional antigravitaţional (SFA), care apar la cosmonauţi în condiţii de

51
imponderabilitate: hipotrofia musculară localizată în membrele inferioare, apraxiile mersului,
osteoporoza.
O condiţie obligatorie pentru aplicarea metodei CPD este masajul diferenţiat sau
folosirea posturilor reflex-restrictive înainte de începerea activităţilor cu utilizarea dispozitivului
„Gravistat”. Aceste măsuri sunt îndreptate spre reducerea tonusului muscular în acele sinergii
musculare patologice, care condiţionează stereotipul de mişcare al copilului concret.
În condiţiile normalizării stării SFA şi ale utilizării procedeelor de CFC, o astfel de
corecţie se desfăşoară cu succes şi mult mai rapid decât în cazul utilizării altor metodici.
Aplicarea costumului curativ „Gravistat” are un efect pozitiv sigur în 60-70 la sută din cazurile
de tratare a PCI.
Masajul
În cazurile de PCI cele mai eficiente sunt: masajul curativ clasic; masajul zonei
„gulerului” pentru ameliorarea respiraţiei; masajul rotativ trofic, punctual; masajul sedativ şi
tonifiant.
Scopul masajului constă în fortificarea muşchilor paretici, ameliorarea circulaţiei
sangvine şi a metabolismului în aceşti muşchi, restabilirea funcţiilor motrice dereglate. Masajul
membrelor superioare şi inferioare se va face copiilor de vârste fragede cu mare precauţie,
deoarece micuţii nu înţeleg în ce constă sarcina respectivă şi, prin urmare, nu-şi pot relaxa de
sine stătător tonusul muşchilor flexori. Copiilor de vârste mici le este indicat, în general, masajul
punctual al membrelor, deoarece acesta nu necesită participarea directă a pacientului. Din
multitudinea procedeelor de masaj se folosesc următoarele: netezirea, fricţionarea, frământarea.
Masajul muşchilor abdominali se va efectua cu mare precauţie, cu monitorizarea permanentă a
stării bolnavului, nu mai devreme decât la 1,5-2 ore după mese. Durata masajului muscular în
zona abdomenului va fi de 3-5 minute.
Masarea muşchilor fesieri se face intensiv, dar la fel cu precauţie, deoarece acest grup de
muşchi la bolnavii cu PCI este slăbit. Masajul în această zonă necesită o abordare graduală,
deoarece masajul poate avea un impact reflex nedorit asupra muşchilor aductori ai coapselor, al
căror tonus este sporit. Prin procedee de masaj lejer se va obţine o relaxare a muşchilor fesieri.
Dacă nu survine contracţia muşchilor aductori, atunci se aplică alte procedee de masaj. În timpul
masajului bolnavul trebuie să stea culcat pe abdomen, sub tălpi i se va pune un burelet pentru a
evita deformarea de tip ecvin.
Pocedeele de CFC vor fi combinate cu masajul punctual cu efect curativ. Impactul CFC
şi al masajului punctual este practic identic, motiv pentru care aceste procedee trebuie să
constituie un tot întreg. CFC la copiii de vârste mai mari presupune implicarea acestora în

52
activitatea motrice – metodistul sonorizează sarcinile de îndeplinit, iar bolnavii le realizează. În
cazul copiilor de vârste mici se aplică procedeele de gimnastică pasivă.
Eficienţa masajului sporeşte considerabil dacă acesta se aplică concomitent cu
procedurile balneofizioterapeutice. De exemplu, băile cu ape minerale încălzite până la 36-370C,
cu durata de 7-10-12 minute. Se aplică procedurile de masaj manual segmentar-reflex şi local în
zona membrelor. Copiilor cu PCI mai mari de 7 ani li se recomandă masajul subacvatic turbulent
şi masajul prin duş subacvatic.
În cazurile contracturilor spastice, deformărilor oaselor şi tălpilor se aplică masajul
punctual reflex care finalizează cu mişcări pasive şi posturi impuse (tratamentul prin
poziţionare). Este indicat masajul mecanic segmentar-reflex punctual. În cazurile de ataxie se va
aplica masajul segmentar-reflex în zona „gulerului”, cu acţionarea asupra zonelor reflexogene
D2-C4.
Seria de masaj va include 20-25 şedinţe şi va fi repetată de 3-4 ori pe an, cu intervale de 1
lună.
Fizioterapia
Unul dintre avantajele fizioterapiei constă în efectul care durează mult după finalizarea
procedurilor. Aceasta se întâmplă deoarece schimbarea în organism şi efectul terapeutic nu
numai că se păstrează o perioadă îndelungată, dar mai şi sporesc în intensitate după finalizarea
procedurilor. Se poate spune că rezultatele care apar la depărtare de timp sunt mai impresionante
decât cele ce apar imediat, în procesul fizioterapiei. Un aspect pozitiv al fizioterapiei este şi
compatibilitatea absolută a acesteia cu alte mijloace curative. În tratamentul copiilor se va ţine
cont de particularităţile de reacţie ale acestora la factorii fizioterapeutici. S-a constatat că efectul
acestora survine mai rapid decât la pacienţii adulţi. De asemenea, în cazul copiilor dozarea se va
face cu mare grijă, luând în cont particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemelor nervos şi
endocrin, ale tegumentelor şi metabolismului. Tratamentul va începe cu intensitatea mică a
factorului fizic, evitându-se astfel schimbările bruşte. Intensitatea tratamentului fizioterapeutic se
va mări gradual, cu atenţie şi cu monitorizarea permanentă a stării pacientului.
În programul elaborat de noi am utilizat metoda de hidroelectrotratament numită „băile
cu perle”.
Este vorba despre nişte băi artificiale care se pregătesc prin saturarea apei dulci cu aer
atmosferic sub presiunea de 0,5-1,5 atmosfere. Cu ajutorul compresorului aerul este pompat în
cadă prin orificiile din sistemul ţevilor metalice, montate pe un cadru de lemn, amplasat pe
fundul căzii. Astfel, în timpul procedurii pacientul (copilul cu PCI) se află în cada plină cu apă şi
cu bule de aer de diferite dimensiuni în continuă mişcare. „Băile cu perle” normalizează excitaţia
sistemului nervos, tonusul muscular, antrenând mecanismele de reglare hemodinamică.

53
 Durata acestor băi este de 10-15 minute. Se efectuează zilnic sau peste o zi. Temperatura
apei este de 34-360C. O serie de tratament include 10-15 proceduri.
Recomandări generale
1. Din prima zi de reabilitare intensivă tuturor copiilor le este prescris eleuterococul în
doze conforme vârstei – 1 dată pe zi, dimineaţa, până la ora 8.00.
2. Copiilor li se recomadă suc de aloe în doze conforme vârstei, în trei reprize zilnice.
Notă. Este mai bine să se administreze o săptămână suc de aloe, apoi o săptămână
eleuterococ. Prin alternarea celor două preparate, tratamentul se va administra pe durata unei
luni.
3. Se administrează vitamina C în doze dublate faţă de cele conforme vârstei, deoarece
consumul acesteia de către organismul tânăr, care creşte activ, sporeşte considerabil.
4. Din categoria polivitaminelor şi microelementelor se prescriu, de regulă, preparate de
tipul „Vitrum”.
5. Nu pot fi neglijate preparatele care ameliorează metabolismul fosforului şi calciului,
analogice produsului farmaceutic „Calcinova”.
6. Pacienţilor li se va administra o cantitate sporită de lichide, deoarece organismul în
proces de dezvoltare necesită o cantitate sporită de lichide, organismul uman, în special cel
infantil, constând în proporţie de 70-80 la sută din apă. Vor fi de preferat sucurile naturale, apele
minerale necarbogazoase şi cele potabile simple.
7. În faza iniţială a procesului de reabilitare activă raţionul copilului va fi bogat în
produse din carne, lactate, peşte, fructe şi legume. Grăsimile de origine animală (slănina) trebuie
să fie incluse în mod obligatoriu în raţionul copilului, deoarece lipidele sunt componenta de bază
a membranei mielinice a nervilor.
8. Regimul zilei trebuie să fie identic cu cel al copiilor sănătoşi de vârsta respectivă.
9. Sunt recomandate plimbările de lungă durată şi procedurile de călire.
10. Pentru dezvoltarea corectă a copilului cu PCI este important ca acesta să comunice
permanent cu copiii sănătoşi de diferite vârste.
11. Pe lângă reabilitarea fizică, copilului i se vor asigura sarcini intelectuale, care vor
avea tendinţă de creştere graduală.

54