Moldoveanu 2.

0 (dinspre Valea Rea) sau tura din care am crezut ca nu ma mai intorc (16 august 2015)
Moldoveanu…. acel vârf pe care orice munțoman (și nu numai) din România vrea să ajungă. S-ar fi putut chema oricum altcumva, dar atâta
vreme cât numără cei mai mulți metri din țară, lumea se va înghesui mereu pe el.
Pe Moldoveanu am ajuns prima dată în 2010, pe ceață. N-am văzut nimic de pe vârf, dar mi-aduc aminte și acum cât de fericită am fost că
reușisem. Am știut de atunci că voi mai reveni, cu speranța că a doua oară mă va lăsa să mă și bucur de priveliștea de pe acoperișul
României, dar nu mă grăbeam. Vorba aia… „muntele nu pleacă nicăieri”. Și în niciun caz nici nu mi-ar fi trecut prin cap ce avea să se
întâmple următoarea dată când voi ajunge acolo.
Tura asta a fost una planificată și răs-planificată de nu știu câte ori încă din 2013, când Adina m-a întrebat pentru prima oară „Nu-i așa că
mă duci și pe mine pe Moldoveanu???” Apăi cum să n-o duc eu pe „surioara” mea mai mică unde-i dorește inimioara?
Așa că am început să punem totul la cale. Ca să fie un traseu doar de 1 zi și să fie ceva nou și pentru mine, am ales varianta Valea Rea. Am
vorbit cu lumea, m-am interesat de traseu, de drum, de transport, s-au mai anunțat doritori, am făcut gașcă, ne-am pus data în calendar (+
o dată de back-up), toate bune și frumoase. Până când a venit ziua cu pricina și vremea se anunța proastă. După care și în ziua de back-
up la fel.
Anul următor idem. Visat, planificat, stabilit, dar cum-necum, iară nu ne-a ieșit. Ori nu ne potriveam cu datele, ori era vremea proastă, cert
e că oricum o dădeam nu era bine.
Și așa a venit anul de glorie 2015. Era al treilea an în care încercam. M-am gândit… hai că a treia oara TREBUIE să ne iasă, n-are cum! Cât
ghinion să ai? A treia oară-i cu noroc, așa-i și vorba, e scris în stele.
Am vorbit cu lumea, gașca s-a mai subțiat, dar nu-i nimic, mergem înainte. Când să mergem? Gabi propune 16 august. Zic: ah, păi super! Fix
de ziua mea! :D Nimic mai potrivit! Deci claaaaar, anul ăsta ne iese! Nu mai am niciun dubiu! :)
Ne notăm tura în calendar, Adina e pe poziții, eu sunt pe poziții, Gabi e pe poziții, a aranjat și transportul pe Valea Rea cu o Dacie papuc (tot
cu Dacia faci treabă în țara asta măi frate), totul e pus la punct. Pe prognoză n-am curaj să mă uit decât cu 2 zile înainte. Deschid cu ochii
semi-închiși site-urile de vreme (cred că simțeam eu ce simțeam) și găsesc asta:

27-28% șanse ploaie în prima parte a zilei, 43% după 14-15. Hmmm…. Ce să facem, ce să facem? Stau, mă gândesc, mă foiesc, mă-nvârtesc,
mă hotărăsc, mă răzgândesc și iar o iau de la capăt de vreo 3 ori.
Jumătate din mine vrea să meargă mai mult ca orice. Parcă prea mult am tras să facem tura asta. Parcă prea e totul aranjat ca să mai dăm
înapoi acum. Parcă n-am chef să rămân acasă de ziua mea. Nici măcar nu mi-am făcut un alt plan, de back-up. Poate totuși n-o să plouă.
Sau dacă plouă, acuma doar n-o turna. Și câțiva stropi n-au omorât pe nimeni…
Iar cealaltă jumătate știe mai bine. Cealaltă jumătate a super precaută, așa cum a fost mereu și întotdeauna m-a ferit de neplăceri.
Precauția îmi spune clar că e genul de prognoză pe care n-aș pleca în mod normal pe munte. Precauția îmi spune ca muntele nu pleacă
nicăieri și putem merge altădată.
Dar cealaltă jumătate plusează, și îmi aduce aminte că planificăm de 3 ani tura asta, și că totul e aranjat de data asta. Trebuie doar să ne
ducem. Și în final…. a câștigat.
„Hai frate să mergem! Acuma cââââât de rău poate să fie?”
Din păcate aveam să aflu. Nu mi-am dat seama la momentul respectiv, dar a fost poate cea mai proastă decizie pe care am luat-o până la
acel moment legată de munte (și sper să rămână cea mai proastă și de aici încolo). A fost un fel de… “Here. Hold my beer”. N-are cum să se
întâmple ceva bun după asta :))))
SÂMBĂTĂ, 15 august 2015
Sâmbătă dimineață nu ne-am grăbit cu plecatul. Am început cu o vizită în Auchan să luăm provizii, după care una scurtă în Decathlon să mai
luăm fiecare câte una alta ce ne lipsea, și abia apoi am luat în primire drumul.
Nu aveam nimic de făcut decât să ajungem în satul Slatina, la căsuța moștenită de Gabi de la bunica ei, deci aveam timp și de hoinăreală.
Așa că am făcut o oprire la Mânăstirea Corbii de Piatră (pe care nu o mai văzusem din 2008), după care ne-am cocoțat pe deasupra ei, apoi
Gabi ne-a dus să vedem Lacul Învârtita, după care ne-am cocoțat și deasupra lui pe niște coclauri pe care le știa Gabi, și abia spre seară am
ajuns la Gabi la căsuță.

Mânăstirea Corbii de Piatră

Doamna de la căsuța albastră ne invită să ne arate interiorul și… balaurul din piatră
Lacul Învârtita
La căsuță ne aștepta deja tatăl lui Gabi cu totul pregătit, noi am adus doar niște materie primă și cărbunii, iar dânsul ne-a pregătit o masă
super delicioasă, de nu știam cum să ne lingem mai degrabă pe degete. Cred că am mâncat și cu ochii. Mulțumim domnu’ tata lu’ Gabiiii!
:)))
Seara am petrecut-o respirând aerul curat, urcându-ne în sură, minunându-ne de „curtea” imensă din jurul casei, întrebându-ne cum o fi
oare viața asta în care ai la îndemână peste 10 pomi fructiferi (ai tăi!) și nu trebuie decât să întinzi mâna și să ai un fruct pe loc. Cât de
diferit e totul față de ceea ce trăim noi acasă între betoane…
N-am stat foarte mult pe afară. În scurt timp a început o ploaie de am zis că nu-i adevărat. Nu mai văzusem de multă vreme așa o nebunie.
Turna de rupea. M-am gândit în sinea mea: ah, taci, că e bine. Și pentru azi se anunțau ploi, dar a plouat abia seara. Înseamnă că și mâine
va fi la fel. SI-GUR!
Și m-am culcat cu gândul ăsta, nu înainte de a încerca să fac o poză pe-afară după ce s-a eliberat cerul, doar doar oi avea noroc să prind o
„stea căzătoare” (era vremea perseidelor – pe final, dar oricum). Nu mi-a ieșit. Nici steaua, nici poza.
Eh, asta e. Lasă că mâine e ziua meaaaa! :D :D
DUMINICĂ, 16 august 2015
Duminică dimineață trezirea la 5. Fetele îmi urează La mulți ani (yeeeey), pe urmă ne împiedicăm prin întuneric, care cu îmbrăcatul, care la
baie, care bagă ceva în gură să nu moară de foame și într-o oră jumate suntem aliniați gata de plecare. Cu noi vine și Ion, vărul tatălui lui
Gabi.
Drumul până la stână a fost… cel puțin interesant. Cu tot entuziasmul de pe lume, în scurt timp s-a făcut atât de frig încât ne-am tras toate
hainele pe noi și tot nu mai puteam sta așezate, ci a trebuit să ne întindem cât de cât la orizontală.
 Fiecare cum s-a descurcat mai bine.
Și nici așa nu pot să spun că era cu mult mai cald, noroc că domnul șofer se gândise la noi și ne adusese și niște pături.
Am făcut 1 oră jumătate pe drumul forestier din Slatina până la Stâna lui Burnei. Când am ajuns acolo, cerul era încă super senin și speram
să rămână așa măcar până ajungem pe vârf. Tragem o poză de start, și pornim.
 Stâna lui Burnei – Portița Viștei: 3 h 45
După drumul de o oră jumate în papuc, îmi intrase frigul așa de tare în oase încât a trebuit să încep cu un sprint ca să mă încălzesc. I-am dat
la deal cât de tare am putut eu, și când am simțit că îmi circulă iar sângele prin mine, am încetinit și am intrat cu toții în același
ritm. Urcarea a decurs absolut perfect. Ne-am bucurat de verde, de cascade, ne-am cățărat după flori de colț, am găsit buchețele cu 8-10
flori, cum nu mai văzusem niciodată până atunci, am dat ziua bună măgărușilor și încet încet am depășit fiecare prag glaciar, iar la ora 12
fără un sfert am ajuns în creastă.
Am primit și flori de ziua mea :D :D Numai că le-am lăsat acolo :)
 Portița Viștei – Vf. Viștea: 45 min
După Portița Viștei a urmat urcarea abruptă dar foaaarte frumoasă și interesantă până pe Vf. Viștea, care oferea fetelor un mic preview a
ceea ce avea să urmeze în Spintecătura Moldoveanului. Cu fiecare atingere a pietrei cu mâna simțeam că mă conectez cu muntele și îmi
creștea sufletul de bucurie. Urcam cu zâmbetul pe buze și nu mă mai săturam. Genul ăsta de urcări, când mâinile întăresc legătura cu
muntele, îmi hrănesc o poftă pe care cu greu aș putea să o explic. Sunt momentele în care simt cel mai tare că trăiesc cu adevărat pe
munte.
 Vf. Viștea – Vf. Moldoveanu: 15- 20 min
Pe Viștea a început nebunia. Dăm de o mare de oameni care fie atunci soseau, majoritatea dinspre Podragu, obosiți morți după urcarea
istovitoare, fie atunci se întorceau de pe Moldoveanu. Întâmplător dau peste o amică de-a prietenei mele Roxana. Cât de mică e lumea. Fac
repede un selfie cu ea (ca să îi trimitem mai târziu Roxanei) și pornim mai departe. Trecem de Spintecătura Moldoveanului, și câțiva pași
mai încolo mă oprește un tânăr care mă roagă să fac o poză cu prietena lui. Mă știe de pe blog. Chiar m-am emoționat. Pornim mai
departe. Cerul e spectaculos, peisajul nu mai spun. Se văd toate crestele și vârfurile până la Negoiu și chiar și după. E prima dată când văd
așa de bine de jur împrejur. Data trecută când am ajuns pe aici era o ceață de nu vedeai la 10 metri.
Acum… bine te-am găsit scăldat de soare Moldoveanule!!!
Așa cadou de ziua mea mai zic și eu! :D Dar n-apuc bine să-mi termin gândul că aud în dreapta: Tu ești Alexandra? Zic: da…
Cadoul meu de ziua mea tocmai se făcuse și mai mare. Pe vârf m-am întâlnit cu colegi de-ai mei de club de la CAR Cluj, o mână de oameni
foarte frumoși pe care în marea majoritate nu îi știam decât după nume până atunci. M-am bucurat enorm! Cu toții au fost super drăguți,
m-au felicitat de ziua mea, am făcut o poză împreună, după care ei au început coborârea. Pe dl. Dinu din păcate tocmai îl ratasem, ce
surpriză ar fi fost să ne revedem fix acolo chiar de ziua mea…
Dau să mă uit la ceas. E ora 13. Mi-aduc aminte că i-am promis mamei că o sun de pe vârf, numai că pe potecă între Viștea și Moldoveanu,
unde țineam eu minte din 2010 că sigur este semnal, am uitat să o sun. M-am gândit că dacă vede că nu am sunat-o, o să se îngrijoreze, și
până ajung eu jos în vale la semnal spre seară, cred că alertează tot salvamontul. Pe vârf însă nu este semnal, așa că m-am dus să îl
caut. Asta a fost greșeala numărul 2.
M-am dus, și m-am dus, și semnalul ia-l de unde nu-i. Am mers înapoi spre Viștea cred că cel puțin 10 minute, până aproape de
Spintecătură chiar. Am zis că dincolo de spintecătură chiar nu mă duc. Dar numai bine că nici n-a trebuit, pentru că am prins semnal. Am
vorbit cu mama, am rezolvat, și dau să mă întorc înapoi. În momentul ăla am simțit că parcă m-am întors în altă lume. Cerul se schimbase
complet, și spre sud se înnegrise destul de bine. Dar chiar și așa, eu mi-am păstrat optimismul. Toată lumea vorbea pe potecă „Băi cred că
vine ploaia”. Eu „Nuuuuu frații mei! Stați calmi! Azi e ziua mea! Am pile! N-are cum să plouă, sunteți nebuni?! Păi am vorbit eu! Stați
făăăără grijă!”. Eram atât de flower power și îmi doream așa de tare să nu plouă încât chiar credeam ce spuneam!
Ba când m-am întors pe vârf am mai și stat încă vreo 5 minute ca să mănânc și eu ceva, că muream de foame. Abia apoi am plecat. Era ora
13:40.
+ Vf. Moldoveanu – Curmătura Moldoveanului – Lacurile Galbena – Stâna lui Burnei: 3h 45
Planul inițial era să nu coborâm pe unde am urcat, ci să urmăm creasta orientată N-S spre Curmătura Moldoveanului și apoi să ne lăsăm
spre lacurile Galbena. Marcajul pe acolo e cam prost, dar aveam încredere că ne vom descurca. Plus că știa și Ion destul de bine zona, așa
că nu-mi făceam griji.
Și cum planul era unul excelent, am ales să îl urmăm întocmai. Asta a fost greșeala numărul 3. Pentru că n-am apucat să coborâm decât 20
de minute și a început.
Mai întâi ușurel, câțiva stropi, pic pic pic, pic pic pic. Nu ne-am panicat. Ne-am oprit, ne-am echipat repede cu pelerinele, și am plecat mai
departe. 5 minute mai târziu… turna cu găleata. În 5 minute aveam bocancii uzi fleașcă și apă în ei cât să-ți ajungă să faci duș 2 zile.
Zic ok, hai că e doar apă până la urmă. Eu optimistă de colo mă gândesc în sinea mea: ha, bine că am lentilele de contact pe ochi și nu
ochelarii ca data trecută când m-a prins ploaia și nu mai vedeam nici pe unde merg. Acu e lux. Sunt eu udă toată la picioare, dar măcar am
claritate :)))))
N-apuc bine să termin gândul cu „hai că e doar apă” că începe să dea cu grindină. Am zis că nu-i adevărat. Dădea așa de tare că simțeam că
una o să-mi spargă capul. Mi-am făcut mâinile căuș și în câteva secunde mi s-au umplut cu gheață. Mă gândesc: ha, ce chestie! Păcat că nu
pot să fac o poză.
Grindina s-a oprit destul de repede. Dar aș fi preferat-o de o mie de ori mai tare în loc de ce a urmat. Pentru că n-am apucat să mă bucur
prea tare, că a început. De data asta CHIAR a început. Cerul s-a rupt. În primă fază nu se vedea nimic, doar bubuia înfundat. Sunetul ăla
aproape m-a paralizat. Iar când am văzut prima dată trăsnetele, mi-a înghețat inima. ATUNCI mi-am dat seama că e grav. Chiar e grav.
Iar situația noastră era cea mai rea posibilă: eram FIX în creastă, nu mai sus, nu mai jos, și mai mult decât atât, urma și o porțiune
stâncoasă. Și fiindcă mereu e loc de și mai rău, grupul se scindase. Ion era ceva mai înaintea noastră, și deja nu îl mai vedeam.
Alături de noi mai erau vreo 2-3 grupulețe de câte 2-3-4 persoane. Când am ajuns în Curmătura Moldoveanului, fără să ne vorbim între noi,
am decis să ne oprim. De coborât aiurea spre Valea Buda așa uzi leoarcă să murim naibii de hipotermie pe acolo chiar nu-mi venea, iar de
continuat pe creastă nu se mai putea în condițiile alea. Cu noi era și un câine. Săracul era cel mai agitat. Nu că noi n-am fi fost, doar că în
cazul nostru doar mintea ne era agitată. Pur și simplu nu știam ce să fac. A fost pentru prima dată când realmente mi-a fost frică și m-am
panicat. Nu știam ce să fac cu bețele, nu știam cum să stau, cum e bine, cum nu e bine, să-mi dau rucsacul jos ca să nu îmi facă rău sau să-l
țin pe mine pentru că-mi ținea de cald. Eu de bine de rău eram cât de cât ok. Eram doar udă la picioare, în rest pelerina mă proteja destul
de bine, încă nu muream de frig. Dar alții din grup nu aveau decât pelerine scurte, și nu după mult timp m-au rugat să mergem.
Am stat un pic pe gânduri și m-am ridicat. Părea că furtuna avansase un pic și nu mai era fix deasupra noastră. Așa că am început urcarea
pe porțiunea stâncoasă. Dar n-am apucat să urcăm mai mult de 5-10 minute că s-a întors. Furtuna făcuse roată și venise din nou deasupra
noastră. M-am rugat să fie un coșmar. Numai că nu era.
Este incredibil să realizezi cam cât de puternice sunt forțele naturii și cât de mic și neînsemnat e omul când se află fix la voia ei. Cum te
poate anihila într-o secundă. Acum ești, acum nu mai ești.
Am rugat atunci pe toată lumea să rămânem pe loc. Trăsnea mult prea aproape de unde ne aflam. Nici nu mai știu exact cine era cu noi, dar
știu că mai erau cel puțin 4 persoane. Găsisem un soi de adăpost, dar era atât de mic încât nu încăpeau decât vreo 2 -3 oameni acolo.
Lumea era congelată. Nu puteam să stăm mult pe loc, dar nici să continuăm. Trebuia să decid: care sunt riscurile mai mari? Să ne
trăsnească sau să intre unul dintre noi în hipotermie? Iar în timpul ăsta, nu mai știam nimic de Ion. Am simțit că-mi plesnește capul. De
nervi, de frică, de neputință, de ciudă, dar mai ales de frică. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. Pentru că fiind un om precaut, niciodată nu
am plecat pe munte pe astfel de prognoză, tocmai ca să mă feresc de situații de acest gen. Și acum muream de ciudă că mi-am încălcat
regulile și am riscat mai mult decât era cazul. M-am gândit: ia uite frate, O DATA fac și eu o greșeală, și fix atunci mi-o iau? Ce soartă
tâmpită să am și eu… să mor fix de ziua mea…
Moment în care mi-am dat seama că NU ăla era scenariul cel mai negru. M-am uitat la Adina, m-am uitat la Gabi… cum aș putea eu să mă
cobor fără una dintre ele? Nu m-aș putea ierta niciodată… Așa de tare m-a speriat gândul ăsta încât tot ce mi-a dat prin cap că pot să fac a
fost să mă rog. Oricum nu puteam face nimic altceva. Eram legată de mâini și de picioare. Dar atât de frică îmi era încât am încercat să spun
Tatăl nostru și primele 2 dăți m-am încurcat. M-am încurcat spunând Tatăl nostru!!! Așa ceva n-am mai pățit în viața mea. Cum să te încurci
la Tatăl nostru?? Abia de la a 3-a oară încolo mi-a ieșit.
Am zis Tatăl nostru de vreo 10 ori, după care l-am rugat pe Dumnezeu ca măcar dacă e musai să ia pe cineva, să mă ia pe mine. După care
mi-am dat seama că sunt egoistă, ca încerc să mă scap pe mine de suferință. Dacă mor eu, au de suferit familia și prietenii mei. Dacă moare
altcineva dintre noi, implicit am de suferit și eu, și de trăit toată viața cu vina. Că EU îi adusesem aici, EU luasem decizia să mergem chiar
dacă prognoza nu era foarte roz. EU am pierdut timp prețios ducându-mă să caut semnal. EU am fost cea flower power și n-am căscat ochii
să văd că cerul prevestea furtuna și n-am luat decizia de a merge să ne adăpostim în Refugiul Viștea în loc să mergem înainte cu planul
inițial.
Gândurile astea m-au epuizat așa de tare încât am simțit că dacă pun capul jos adorm instantaneu. Am încercat să mă adun, dar nu mi-a
ieșit prea bine. Grupul a insistat să plecăm mai departe, și am plecat. Am urcat în continuare sub amenințarea trăsnetelor. Sunetul ăla… ca
un pocnet de coșmar…. nu cred c-am să uit niciodată cum se aude când e așa aproape de tine. Au fost momente în viața mea în care chiar și
stând la adăpost în casă mi s-a părut înfricoșător. Dar acum… când eram în câmp deschis la voia sorții…. mi s-a părut cel mai
înspăimântător sunet din lume.
Nici nu mi-am dat seama când am trecut de vârful Galbena, dar era super aproape. Imediat mi-am dat seama că trebuie să ne lăsăm pe
stânga spre căldările Galbenei, și nu după mult timp, ca prin minune, am zărit o cruce albastră. Se vedea greu de tot, pentru că nu avea și
fundalul alb al marcajului, dar se vedea. Abia atunci am realizat că bubuiturile se depărtaseră. Încă mai ploua, dar măcar scăpasem de
pericolul major. Nu m-am putut relaxa încă, pentru că tot nu știam nimic de Ion, habar n-aveam pe unde e, și nici cu traseul nu știam cum
va fi, pentru că marcajul era foarte rar și mi-era teama că ne va fi greu să-l nimerim în condițiile alea departe de ideale.
O vreme lucrurile au mers brici. Chiar dacă încă ploua, și abia vedeam pe unde mergeam, marcajele se înlănțuiau perfect, și nici măcar nu
eram nevoiți să încetinim. Dar când am ajuns la primul semn de apă, fricile mi s-au adeverit. Marcajul nu se mai vedea pe nicăieri, nu exista
nicio cărare evidentă, nimic, și habar nu aveam ce să fac. Dar am încercat să-mi păstrez calmul și să gândesc limpede, mai ales că acum nu
mai tuna, nu mai trăsnea, ci doar ploua (da, ajunsesem că consider că e o binecuvântare că doar plouă).
Am reperat la un moment dat o potecuță și am încercat să văd dacă duce spre un marcaj. Marcajul însă nu mai apărea. Dar căutând cu
privirea de jur împrejur o soluție, pe partea cealaltă a apei văd un om. Încerca să ne spună ceva. Zic: ah, ia-uite, ciobanul, cred că încearcă
să ne zică pe unde să o luăm. Dar eu nu auzeam nimic. Am țipat la el… nimic. Așteptam să ne facă un semn cu mâna în direcția bună, dar nu
părea că gesticulează nimic. Doar că încearcă să se apropie. Și atunci am pornit și eu spre el.
Când ne-am întâlnit, surpriză: era Ion. Învelit cu un celofan pe care zice că i-l dăduse ciobanul, mă întreabă ușor supărat: apăi ce căutai
tocmai pe acolo? Da’ eu: păi ce să caut?? Marcajul!!! Duuuuh!
Moment în care dau să-l întreb de ce a luat-o singur înainte, dar mă blochez. Mă uit mai bine la el, și nu îl recunosc. E drept, îl cunoșteam
pe Ion de o zi, dar totuși… urcasem cu el atâtea ore, știam cum arată, ce naiba. Sau…..?
Simțeam că mintea îmi joacă feste. Mă uitam la el și nu știam dacă e Ion sau nu. N-am mai zis nimic. Ca să îmi dau seama, m-am uitat în jos
să văd cu ce e încălțat. Recunosc bocancii, și parcă și pantalonii. Da, el e. Dar când mă uit din nou la el, are fața desfigurată. E roșu tot și
tremură ca varga. Atunci mi-am dat seama că coșmarul nu se terminase. Om fi scăpat noi de netrăsniți, dar Ion e în pericol mare să intre
în hipotermie.
Mi-a zis că o luase în față pentru că erau doi băieței care urcaseră singuri din sat și li se făcuse frică tare de tot când a început furtuna și se
puseseră pe plâns. Așa că a trebuit să stea cu ei și să le arate pe unde să coboare.
I-am zis ok, dar acum trebuie să coborâm și noi. Rapid. Mi-am dat seama că nu prea își dă seama în ce situație e, și că scopul nr. 1 era să îl
fac să se miște cât mai repede ca să își pună sângele în mișcare.
Norocul nostru a fost că ploaia se rărise. Unul dintre băieții din grup care avea pelerină scurtă era fleașcă tot, așa că i-am dat pelerina mea
lungă ca el să-și poată da jos pantalonii care stăteau lipiți pe el, iar eu am luat-o pe a lui, iar în partea de jos mi-am pus pe post de fustă o
gecuță subțire pe care o aveam uscată în rucsac :))) Fix ca în 2011, singura dată când mă mai prinsese o ploaie zdravănă.
N-am stat mult așa, pentru că din fericire, tura a avut până la urmă un happy end. Sincer au fost câteva momente în care chiar nu credeam
că voi mai apuca să văd ziua de mâine, darmite să sper că voi mai vedea soare pe ziua aia, dar iată că s-a întâmplat. În timp ce ne înscriam
pe coborârea finală spre pădure, soarele și-a făcut apariția, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Doar hainele de pe noi și bocancii care făceau fleoș-fleoș la fiecare pas erau mărturie că trecusem printr-o furtună.
Sesiune de stors șosetele
Am ajuns jos la ora.17:30. M-am uitat la ceas și mi-am dat seama că deși ne-am oprit și am stat un pic pe loc, n-am făcut cu mult mai mult
decât ar fi trebuit, pentru că în rest am mers destul de repede (ce-nseamnă să-ți țâțâie fundul….).
Eram atât de praf încât nimeni nu mai avea chef nici măcar să se bucure că am ajuns întregi la mașină. Nu voiam decât să ajungem acasă ca
să ne schimbăm. Partea nasoală era că orice am fi făcut, drumul tot 1 oră jumate ar fi durat, și n-aveam decât să răbdăm, așa uzi la picioare
(și nu numai) cum eram. Din fericire însă, ne-am împărțit în 2: jumătate din noi au avut loc în mașina unui tânăr cu care am devenit ad hoc
colegi de tură în momentul în care ne rugam la Doamne Doamne să nu ne trăsnească în creastă, iar eu și Gabi ne-am înghesuit în papuc în
față, în dreapta șoferului, nu de alta dar dacă am fi mers în spate 1 oră jumate așa uzi în bătaia vântului… cu siguranță n-am mai fi ajuns
întregi la destinație.
De pe drum nu-mi mai aduc aminte nimic. Decât că din când în când trebuia să nu uit să-mi mișc un pic degetele în bocanc, pentru că, deși
stăteam la căldură, aveam picioarele bocnă. Și acum îmi aduc aminte senzația pe care am avut-o când mi-am tras în sfârșit pe picioare
șosete uscate. Raiul, nu alta. Niciodată nu m-am bucurat mai tare la văzul unor șosete :))))
În încheiere… ce aș putea spune… Am avut o zi de naștere cum nu m-aș fi gândit vreodată. Am trecut prin toate stările posibile, de la
extaz la agonie, de la teamă la groază, de la ușurare iar la teamă și tot așa, de am zis că nu e posibil să trăiești atâtea într-o singură zi. Dar
iată că se poate. Ce să zic… Mi-am dorit o zi de naștere specială, și iată că am primit :)))
Poza de „after” nu există. Adică… există. Dar eram așa de plouate ca niște curci că ne-am strica definitiv imaginea publică dacă aș publica-o
:)))) Închei doar cu o poză cu bocancii mei așa cum n-au crezut ei în viața lor că o să fie. But hey, look on the bright side, at least we didn’t
die! :)))))

Concluzia cred și sper că e clară pentru toată lumea. Am făcut 3 greșeli mari, cea mai mare fiind prima. Am încălcat una din regulile cele
mai importante, aceea de a nu pleca pe munte dacă se anunță vreme rea, pe care de altfel o am și eu trecută la finalul fiecărui jurnal. E
drept, nu se anunța nici groaznică, dar nu era vorba de orice traseu, ci unul de creastă în FĂGĂRAȘ, unde chiar nu e de joacă (nu că în alți
munți ar fi de joacă, dar în Făgăraș cu atât mai puțin). Din fericire noi am avut noroc, însă la fel de bine am fi putut să nu avem.
Așadar mare atenție! Nu faceți aceleași greșeli, fiți precauți și țineți-vă departe de situații în care vă puteți pune viața în pericol.
Stay safe!
 Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Stâna lui Burnei – Portița Viștei – Vf. Moldoveanu – Curmătura Moldoveanului – Lacurile Galbena
Traseu – Stâna lui Burnei

Marcaj + + + +

Durată 9h 30

Munții Făgărașului

Punct plecare Stâna lui Burnei (~ 1350 m)

Altitudine max. Vf. Moldoveanu (2544 m)

Diferență nivel + 1200 m / – 1200 m

Tip traseu drumeție + scrambling

Surse apă Stâna lui Burnei

ultima sursă de apă este la aprox. 1 h 15 de urcat de la Stâna lui Burnei

Stare marcaj + + + ok

– foarte rar și fără fundal alb – pericol de rătăcire

Hartă folosită MN 07 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Făgăraș

Atenționări Spintecătura Moldoveanu este o porțiune expusă echipată cu lanțuri. A nu se parcurge pe timp
umed.

Sezonalitate traseu periculos pe timp de iarnă

Data 16 august 2015

Dragă cititorule,
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citindu-mi jurnalul. Pentru că îmi doresc să împărtășesc
cu toată lumea pasiunea pe care o am și să ajut cât mai mult, blogul meu este gratuit și va fi întotdeauna gratuit, chiar dacă fiecare jurnal
presupune multe ore de muncă. Dacă ți-a plăcut povestea sau te-au ajutat informațiile găsite aici, singura răsplată pe care ți-o cer este să
respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:
 nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
 nu face gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
 nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
 informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
 consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
 nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
 nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)
Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, dă-mi te rog un mesaj aici și te voi ajuta cu mare drag! :)
UTILE

DESFĂȘURĂTOR

08:00 Stâna lui Burnei 13:00 Vf. Moldoveanu

09:15 Ultima sursă de apă Pauză

11:45 Portița Viștei 13:40 Plecare de pe Moldoveanu

DESFĂȘURĂTOR

12:30 Vf. Viștea 17:30 Stâna lui Burnei

Echipamente pe care le-am avut la mine (și alte obiecte de trebuință)

Bocanci Bețe de trekking

Rucsac 17 l Pelerină de ploaie

Fontală + baterii rezervă Husă de ploaie pentru rucsac

Folie supraviețuire Hartă

Tricou Trusă medicală + Prim ajutor

Bluză polar Mănuși subțiri

Jachetă Buff

Pantaloni tip colanți Ochelari soare

Pufoaică subțire Cremă de soare SPF 50

Geacă subțire Aparat foto

Pungi de gunoi Apă + mâncare + dulciuri

ACCES
Venind dinspre București, după Pitești se urmează drumul european E574, apoi drumul județean 731 spre Domnești, după care tot înainte
până la Slatina. Din Slatina începe drumul forestier pe Valea Rea până la Stâna lui Burnei. Este vorba de aprox. 40 de km care se parcurg în
medie în 1h 30. În august 2015 strarea drumului Slatina (comuna Nucșoara) – Stâna lui Burnei era bună și se putea parcurge cu orice
mașină cu un pic de grijă. În capătul drumul forestier am văzut mașini mici de toate tipurile, inclusiv cu gardă normală. Se recomandă totuși
o gardă mai înaltă, pentru că sunt și gropi pe parcurs. De asemenea, starea drumului diferă de la an la an, și chiar și în cadrul aceluiași
an, pentru că după perioade lungi de ploi abundente, se poate strica în unele locuri.
TURE PE MUNTE IN ROMANIA