Sunteți pe pagina 1din 674

Cititi pe www.arenaconstruct.

ro stirile din constructii si imobiliare

PROIECT
COD DE PROIECTARE SEISMICĂ
– PARTEA A III-A –

PREVEDERI PENTRU
EVALUAREA SEISMICĂ
A CLĂDIRILOR EXISTENTE

INDICATIV P 100-3/2018

BENEFICIAR,

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI


PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE

– FEBRUARIE 2018 –
COD DE PROIECTARE SEISMICĂ -
PARTEA A III-A - PREVEDERI PENTRU
EVALUAREA SEISMICĂ A CLĂDIRILOR
EXISTENTE, INDICATIV P 100-3/2008:
REVIZUIRE COD;

REDACTAREA A II-A

CONTRACT NR. M.D.R.A.P 135/2017


NR. U.T.C.B. 120/2017
BENEFICIAR: MINISTERUL DEZVOLTĂRII
REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE ȘI FONDURILOR
EUROPENE

RECTOR: PROF. UNIV. DR. ING. RADU VĂCĂREANU

ȘEF PROIECT: CONF. DR. ING. VIOREL POPA

2018

COLECTIV DE ELABORATORI (P 100-3/2018):


ELABORATORI:
Viorel Popa
Radu Văcăreanu
Radu Pascu
Șerban Dima
Ioan Paul
Daniel Stoica
Horațiu Popa
Eugen Lozincă
Helmuth Kober
Mihai Pavel
Ionuț Damian
Florin Pavel
Dietlinde Kober
Dan Bîtcă
Mircea Bârnaure
Andrei Papurcu
Tiberiu Pascu
Vasile Oprișoreanu

ȘEF DE PROIECT:
Viorel Popa

Această ediție a codului a fost elaborată ca revizuire a ediției din anul


2008, care a fost realizată de către Universitatea Tehnică de Construcții
București, coordonator Tudor Postelnicu și elaboratori Tudor Postelnicu, Radu
Petrovici, Dan Lungu, Radu Văcăreanu, Șerban Dima, Paul Ioan, Dan
Zamfirescu și Viorel Popa.
ELABORATORI PE CAPITOLE:

Capitolul 1 Viorel Popa, Radu Văcăreanu

Capitolul 2 Viorel Popa

Capitolul 3 Viorel Popa, Radu Văcăreanu

Capitolul 4 Viorel Popa, Eugen Lozincă

Capitolul 5 Viorel Popa, Radu Pascu

Capitolul 6 Viorel Popa, Ionuț Damian

Capitolul 7 Horațiu Popa

Capitolul 8 Viorel Popa, Mihai Pavel, Radu Văcăreanu

Anexa A Radu Văcăreanu, Florin Pavel

Anexa B Radu Pascu, Eugen Lozincă, Viorel Popa,


Ionuț Damian, Andrei Papurcu

Anexa C Șerban Dima, Paul Ioan, Dan Bitca, Helmuth Kober

Anexa D Dan Stoica, Mircea Bârnaure

Anexa E Dietlinde Kober, Viorel Popa

Anexa F Eugen Lozincă

Anexa G Viorel Popa, Radu Văcăreanu, Șerban Dima, Paul Ioan, Dan Bîtcă,
Helmuth Kober, Mircea Bârnaure, Dieltinde Kober

Anexas H Ionuț Daminan, Tiberiu Pascu, Vasile Oprișoreanu,


Dan Bîtcă, Mircea Bârnaure, Dietlinde Kober

Anexa I Andrei Papurcu

Anexa J Mihai Pavel, Dan Bîtcă, Daniel Stoica, Mircea Bârnaure


Cuprins:
1. Generalități 6
1.1. Obiect și domeniu de aplicare 6
1.2. Structura codului 8
1.3. Definiții generale 9
1.4. Unități de măsură 10
1.5. Simboluri 10
1.6. Documente de referință 10

2. Evaluare seismică 11
2.1. Generalități 11
2.2. Operațiile care compun procesul de evaluare 12
2.3. Metodologii de evaluare 12
2.3.1. Metodologia de nivel 1 13
2.3.2. Metodologia de nivel 2 14
2.3.3. Metodologia de nivel 3 14

3. Cerințe de performanță 15
3.1. Cerințe fundamentale 15
3.2. Clase de risc seismic 15
3.3. Necesitatea lucrărilor de intervenție 16
3.4. Proiectarea lucrărilor de intervenție 17

4. Informații pentru evaluarea seismică 18


4.1. Informații inițiale 18
4.2. Definirea nivelurilor de inspecție și de încercare 19
4.3. Niveluri de cunoaștere 20
4.3.1. Generalități 20
4.3.2. KL1 - Cunoaștere limitată 21
4.3.3. KL2 - Cunoaștere normală 22
4.3.4. KL3 - Cunoaștere completă 22
4.4. Factori de încredere 23

5. Evaluare calitativă 24
5.1. Obiectul evaluării calitative 24
5.2. Alcătuirea clădirii 24

1
5.2.1. Condiții privind configurația structurii 24
5.2.1.1. Condiții privind traseul încărcărilor 24
5.2.1.2. Condiții privind redundanța 24
5.2.1.3. Condiții privind neregularitățile pe verticală 25
5.2.1.4. Neregularități în plan 25
5.2.2. Condiții privind interacțiunile clădirii 25
5.2.2.1. Condiții privind distanța față de construcțiile învecinate 25
5.2.2.2. Condiții referitoare la supante 25
5.2.2.3. Condiții referitoare la componentele nestructurale 25
5.2.3. Condiții privind planșeele 26
5.2.4. Condiții privind alcătuirea elementelor structurale 26
5.2.5. Condiții privind infrastructura și terenul de fundare 27
5.3. Degradarea clădirii 27

6. Evaluare cantitativă 29
6.1. Generalități 29
6.1.1. Starea Limită Ultimă 30
6.1.2. Starea Limită de Serviciu 30
6.2. Acțiunea seismică și combinațiile de încărcări 30
6.3. Modelarea structurii 31
6.4. Metode de calcul 31
6.5. Verificări ale elementelor structurale 31
6.6. Metodologia de nivel 1 – evaluare prin calcul 31
6.7. Metodologia de nivel 2 – evaluare prin calcul 33
6.8. Metodologia de nivel 3 – evaluare prin calcul 34

7. Evaluare a fundațiilor și terenului de fundare 36


7.1. Generalități 36
7.2. Investigații geotehnice 37
7.3. Calculul infrastructurii și modelul de calcul 38
7.4. Măsuri de intervenție 39

8. Concluziile evaluării 40
8.1. Stabilirea clasei de risc seismic 40
8.1.1. Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică 41
8.1.2. Gradul de afectare structurală 41

2
8.1.3. Gradul de asigurare seismică 41
8.1.3.1. Metodologia de nivel 1 42
8.1.3.2. Metodologia de nivel 2 43
8.1.3.3. Metodologia de nivel 3 44
8.2. Conținutul raportului de evaluare seismică 44

Anexa A. Hazardul seismic 49

Anexa B. Structuri din beton 51


B.1. Domeniu de aplicare 51
B.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a materialelor
din structura clădirii 51
B.2.1. Starea elementelor 51
B.2.2. Geometria 51
B.2.3. Detalii de alcătuire 51
B.2.4. Materiale 52
B.3. Evaluarea calitativă 52
B.3.1. Lista de condiții de alcătuire a structurilor de beton în zone seismice 52
B.3.1.1 Metodologia de nivel 1 52
B.3.1.2 Metodologiile de nivel 2 și 3 54
B.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale 56
B.4. Evaluarea cantitativă 57
B.4.1. Metodologia de nivel 1 57
B.4.1.1 Factori de comportare 57
B.4.1.2 Valori admisibile ale eforturilor unitare medii 57
B.4.2. Metodologia de nivel 2 57
B.4.2.1 Factori de comportare 57
B.4.2.2 Valori de proiectare ale capacităților de rezistență 59
B.4.2.3 Factorul de amplificare a deplasărilor 59
B.4.3. Metodologia de nivel 3 60

Anexa C. Structuri din oțel 62


C.1. Domeniu de aplicare 62
C.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a materialelor
din structura clădirii 62
C.2.1. Starea elementelor 62

3
C.2.2. Geometria 62
C.2.3. Detalii de alcătuire 62
C.2.4. Materiale 63
C.3. Evaluarea calitativă 63
C.3.1. Lista condițiilor de alcătuire a structurilor din oțel amplasate în zone
seismice 63
C.3.1.2 Metodologiile de nivel 2 și 3 66
C.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale 68
C.4. Evaluare cantitativa 70
C.4.1. Metodologia de nivel 1 70
C.4.1.2 Valori admisibile ale tensiunilor în cazul aplicării metodologiei de nivel 1
71
C.5. Metodologia de nivel 2 71
C.5.1.1 Factori de comportare 71
C.5.1.2 Valori de calcul utilizate în cazul aplicării metodologiei de nivel 2 72
C.5.1.3 Factorul de amplificare a deplasărilor 72
C.6. Metodologia de nivel 3 72
C.6.1.1 Capacități de deformare inelastică în elementele structurale în cazul
aplicării metodologiei de nivel 3 72

Anexa D. Structuri din zidărie 76


D.1. Domeniu de aplicare 76
D.2. Informații specifice necesare pentru evaluarea siguranței construcțiilor din
zidărie 76
D.2.1. Date generale privind construcția 76
D.2.2. Date privind starea fizică a construcției 76
D.2.3. Date privind geometria structurilor din zidărie 77
D.2.4. Detalii constructive specifice structurilor din zidărie 78
D.2.5. Proprietățile materialelor 79
D.3. Evaluarea seismică 80
D.3.1. Generalități 80
D.3.2. Metodologii de evaluare pentru clădiri din zidărie 81
D.3.3. Evaluarea calitativă 82
D.3.3.1 Evaluarea calitativă preliminară 82
D.3.3.2 Evaluare calitativă detaliată 86
D.3.4. Evaluarea cantitativă 89

4
D.3.4.1 Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii în planul peretelui 89
D.3.4.2 Siguranța față de acțiunea seismică perpendiculară pe planul pereților
97
D.3.4.3 Încadrarea clădirilor cu pereți structurali din zidărie în clase de risc seismic
99

Anexa E. Componente nestructurale 100


E.1. Generalități 100
E.1.1. Obiectivele evaluării seismice 100
E.1.2. CNS supuse evaluării seismice 100
E.1.2.1 Criterii de stabilire a CNS supuse evaluării seismice 100
E.1.2.2 CNS care sunt supuse evaluării seismice 102
E.2. Evaluarea seismică a CNS 104
E.2.1. Criterii de evaluare calitativă 104
E.2.2. Criterii de acceptare pentru evaluarea calitativă 105
E.2.3. Evaluarea cantitativă 107
E.2.3.1 Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul direct al acțiunii seismice
108
E.2.3.2 Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul indirect al acțiunii seismice
109
E.2.3.3 Alte prevederi privind verificarea prin calcul 110

Anexa F: Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente 111


Anexa G: Comentarii 378
Anexa H: Exemple de calcul a lucrărilor de intervenţie structurală la clădiri existente,
vulnerabile seismic 405
Anexa I: Îndrumător pentru întocmirea raportului de expertiza tehnică seismică la
clădiri
AnexaJ: Exemple de rapoarte de evaluare seismică

5
1. Generalități

Obiect și domeniu de aplicare


Obiectul Codului de proiectare seismică - Partea a III-a - Prevederi pentru evaluarea
seismică a clădirilor existente, indicativ P100-3/2018 (numit în continuare P100-3), este
de a stabili criterii și proceduri pentru evaluarea seismică a clădirilor existente și, după
caz, fundamentarea lucrărilor de intervenție pentru reducerea vulnerabilității seismice a
acestora.
Prevederile P100-3 se utilizează împreună cu prevederile P100-1/2013 (numit în
continuare P100-1).
Prezentul cod se referă la evaluarea seismică a clădirilor individuale. Evaluarea
riscului seismic pentru populații sau grupuri de clădiri în diferite scopuri (de exemplu,
pentru determinarea riscului în asigurarea clădirilor sau pentru stabilirea priorităților de
intervenție în vederea reducerii riscului seismic) nu constituie obiectul prezentului cod.
P100-3 se aplică la evaluarea seismică a clădirilor și construcțiilor cu structuri
similare acestora amplasate pe teritoriul României, indiferent de perioada de realizare a
acestora. În P100-3 toate aceste categorii de construcții sunt denumite clădiri.
Evaluarea seismică a construcțiilor cu funcțiuni speciale (de exemplu, centrale
nucleare, platforme maritime, poduri, baraje, diguri, coșuri de fum, rezervoare, silozuri,
turnuri de răcire și altele asemenea) nu face obiectul codului P 100-3.
Prevederile P100-3 pot fi aplicate și în cazul clădirilor monument istoric în cazul în
care acestea nu contravin conceptelor, abordărilor și procedurilor cuprinse în
documentele normative specifice.
P100-3 se referă la clădirile existente cu structura realizată din beton, oțel sau
zidărie, și la componentele nestructurale (CNS) ale acestora.
Evaluarea seismică a clădirilor existente se face cu scopul determinării
susceptibilității avarierii acestora la acțiuni seismice severe.
Se recomandă evaluarea seismică cu prioritate a tuturor clădirilor realizate înainte
de intrarea în vigoare a normativului P100/78-81 precum și a celor cu mai mult de 5
niveluri supraterane realizate pe baza acestui normativ.
Prevederile codului P 100-3 sunt armonizate cu prevederile standardului național
SR EN 1998-3.
Codul cuprinde numai acele prevederi care trebuie respectate la evaluarea seismică
a clădirilor existente împreună cu prevederile codurilor destinate proiectării la alte tipuri
de acțiuni a structurilor din beton armat, oțel sau zidărie.
Expertizarea tehnică a clădirilor la acțiuni seismice implică evaluarea seismică a
acestora conform prevederilor P100-3 de către un expert tehnic atestat.
Expertizarea tehnică a clădirilor în situații în care evaluarea seismică nu este
necesară nu face obiectul acestui cod. Cazuri particulare de expertizare tehnică a
clădirilor pentru cerința fundamentală „rezistență mecanică și stabilitate” pentru care
evaluarea seismică a clădirii nu este necesară sunt date în reglementări tehnice specifice.
Prin prevederile codului se urmărește evaluarea seismică și stabilirea strategiei de
intervenție pentru reducerea vulnerabilității seismice a clădirilor existente astfel încât,
la incidența mișcărilor seismice severe, să se asigure cu un grad acceptabil de încredere:

6
(a) protecția vieții și integrității fizice a persoanelor;
(b) menținerea, fără întrerupere, a desfășurării de activități și servicii esențiale
pentru viața socială și economică;
(c) limitarea pagubelor materiale. ( )
Din cauza caracterului imprevizibil, pronunțat aleator, al cutremurelor, eficiența
măsurilor de protecție seismică prezintă un anumit grad de incertitudine. Astfel,
calitatea expertizelor tehnice și a documentațiilor tehnice pentru lucrările de intervenție
trebuie evaluată prin măsura în care se respectă prevederile documentelor normative în
vigoare la data elaborării acestora și nu prin prisma apariției, în cazul unei clădiri, a unor
efecte defavorabile, la incidența unei mișcări seismice severe.
Evaluarea seismică clădirilor existente se realizează cu un grad de încredere mai
redus decât cel asociat proiectării construcțiilor noi, în cele mai multe situații, deoarece:
(a) sunt realizate conform nivelului de cunoaștere de la momentul construirii
acestora;
(b) pot ascunde erori de proiectare și execuție și nu sunt realizate în sistemele actuale
de management și control al calității lucrărilor de construcție;
(c) au suferit degradări specifice exploatării;
(d) pot să fi suferit acțiunea unor cutremure precedente și a unor acțiuni neseismice
cu efecte necunoscute. ( )
Pentru evaluarea seismică sunt necesare valori diferite ale factorilor de siguranță
pentru materiale și structuri, stabilite în funcție de informațiile disponibile și de gradul
de incertitudine al acestora.
Condițiile stabilite prin prezentul cod au caracter minimal și nu sunt limitative.
Acest cod este supus actualizării periodice, pe măsura evoluției progresului tehnic
în domeniul evaluării și proiectării lucrărilor de intervenție la clădiri la acțiunea seismică.
Pe măsură ce prin cercetări teoretice și experimentale se vor obține noi informații
suplimentare privind performanțele, ipotezele, modelele, metodele și valorile de calcul
utilizate, acestea vor constitui baza fundamentării unor amendamente tehnice la
prezentul cod cu respectarea, în condițiile legii, a procedurii de actualizare/revizuire a
reglementărilor tehnice.
Prevederile codului reflectă nivelul de cunoaștere la data elaborării acestuia în ceea
ce privește acțiunea seismică, principiile și regulile de calcul și alcătuire ale
construcțiilor, precum și performanțele și cerințele privind construcțiile și produsele
pentru construcții utilizate.
Compararea directă a rezultatelor sintetice ale evaluărilor seismice realizate pentru
clădiri în diferite perioade nu este semnificativă pentru a obține o ierarhizare a clădirilor
din punct de vedere al susceptibilității de avariere la acțiuni seismice severe din cauza
schimbării periodice a documentelor normative pentru evaluarea seismică a clădirilor
existente.
Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de avariere la acțiuni
seismice severe se face utilizând proceduri specifice, care nu fac obiectul P100-3.
Concluziile și recomandările unei expertize tehnice devin caduce în cazul
schimbării documentelor normative, față de cele aflate în vigoare la data elaborării
expertizei, în cazul schimbării stării de degradare a construcției, față de situația de la

7
momentul expertizării, sau atunci când s-au produs modificări ale clădirii privitoare la:
funcțiune, sistem structural sau componente nestructurale.
Prevederile codului se adresează specialiștilor cu activitate în construcții (experți
tehnici, verificatori de proiecte, ingineri proiectanți), beneficiarilor, investitorilor sau
proprietarilor construcțiilor, autorităților locale, precum și autorităților de control în
construcții.
Prevederile prezentului cod presupun că procurarea datelor și testele sunt efectuate
de personal cu experiență și că inginerul evaluator are competențele și experiența
necesară pentru tipul de clădire evaluată. (0)

Structura codului
Structura codului P 100-3 este următoarea:
1. Generalități
2. Evaluarea seismică
3. Cerințe de performanță
4. Informații pentru evaluarea seismică
5. Evaluarea calitativă
6. Evaluarea cantitativă
7. Evaluarea fundațiilor și terenului de fundare
8. Concluziile evaluării
Anexa A: Hazardul seismic
Anexa B. Structuri din beton
Anexa C: Structuri din oțel
Anexa D: Structuri din zidărie
Anexa E: Componente nestructurale
Anexa F: Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente
Anexa G: Comentarii
Anexa H: Exemple de calcul a lucrărilor de intervenţie structurală la clădiri
existente, vulnerabile seismic
Anexa I: Îndrumător pentru întocmirea raportului de expertiza tehnică
seismică la clădiri
Anexa J: Exemple de rapoarte de evaluare seismică
Capitolele 1-8 și anexele A-E au caracter normativ. Anexele F-J au caracter
informativ. (0)

Definiții generale
În P100-3 sunt valabile definițiile date în P100-1 cu următoarele completări: (0)
Avarie seismică: Defecțiune structurală sau nestructurală (gravă) a unei construcții,
cauzată de acțiunea cutremurului.

8
Beneficiar: Persoană (fizică sau juridică) sau autoritate publică care comandă expertiza
tehnică și, în temeiul unui contract, i se prestează serviciile de expertizare tehnică și i se
predă raportul de expertiză tehnică.
Clasă de risc: indicator sintetic al susceptibilității de avariere seismică a unei clădiri
existente la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită ultime.
Clădire: construcție supraterană și, după caz, subterană, având încăperi care servesc la
adăpostirea oamenilor, animalelor, materialelor etc.
Evaluarea seismică: ansamblul investigațiilor care se desfășoară pentru evaluarea
comportării seismice a unei clădiri la acțiunea mișcărilor seismice severe.
Evaluarea calitativă: evaluare pe baza unor proprietăți care sunt observate și care nu pot
fi în general măsurate, cu rezultate numerice, bazată pe judecata inginerească.
Evaluare cantitativă: evaluare prin metode de calcul inginerești care conduce la rezultate
numerice cu unități de măsură.
Examinarea vizuală: procedeu de verificare vizuală, prin măsurători efectuate prin
sondaj a unor elemente adecvat selectate, a corespondenței dintre geometria structurii
existente și planurile de ansamblu.
Expertiza tehnică: cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert tehnic atestat asupra
unei situații sau probleme cu caracter tehnic pentru lămurirea acesteia și, după caz,
pentru identificarea soluției optime de remediere.
Expertiză tehnică la acțiuni seismice: expertiză tehnică care se referă la evaluarea
seismică a unei clădiri, la necesitatea lucrărilor de intervenție și, după caz, la tipul și
anvergura acestora.
Expunere: populația, bunurile materiale, valorile culturale și activitățile economice
expuse la risc, aflate în clădire și în imediata vecinătate a acesteia.
Inspecția în teren: activitățile desfășurate în teren pentru verificarea și completarea
informațiilor privind detaliile clădirii din documentația tehnică de proiectare originală
sau din proiectarea simulată.
Lucrări de intervenție: lucrări de construcție realizate în vederea reducerii
vulnerabilității construcțiilor existente.
Planurile de ansamblu: piesele desenate, parte a documentației tehnice de proiectare,
care descriu geometria structurii și permit identificarea componentelor structurale și a
dimensiunilor acestora.
Notă: De exemplu, asemenea planuri sunt reprezentate de planurile de cofraj la construcțiile de
beton armat sau planurile de montaj la construcțiile de oțel.
Planurile de detaliu: piesele desenate, parte a documentației tehnice de proiectare, care
descriu detaliile de execuție.
Notă: De exemplu: planuri de armare ale elementelor de beton armat, planuri de execuție ale
elementelor metalice, ale nodurilor etc.
Proiectarea simulată: procedeu de reconstituire a unor informații privind detalierea
elementelor structurale și componentelor nestructurale pe baza documentelor normative
și practicii de proiectare sau de execuție din perioada realizării clădirii.
Raport de expertiză tehnică la acțiuni seismice: raport întocmit de către expertul tehnic
atestat în urma expertizării tehnice a unei clădiri la acțiuni seismice.

9
Relevarea clădirii: activitățile de identificare a componentelor structurale și a
principalelor componentelor nestructurale, de măsurare a gabaritelor clădirii,
elementelor structurale și componentelor nestructurale, și de reprezentare grafică a
planurilor de ansamblu.
Notă: Se pot obține, după caz, informații privind cantitatea și poziția armăturilor longitudinale
și transversale în elementele de beton, alcătuirea elementelor metalice etc.
Susceptibilitate de avariere seismică: capacitatea unei construcții de a suferi anumite
avarii sub influența cutremurului
Vulnerabilitate seismică: susceptibilitate la avariere a unei clădiri în urma unei acțiuni
seismice.

Unități de măsură
Se utilizează unitățile de măsură conform prevederilor P100-1. (0)

Simboluri
Se utilizează simbolurile așa cum sunt definite în P100-1. (0)

Documente de referință
Documentele normative de referință sunt cele prevăzute în P100-1 împreună cu
cele din tabelul 1.1
Tabelul 1.1 Standarde de referință specifice părții a III-a a codului P100.
1 SR EN 1997-2:2008 Eurocod 7: Proiectarea geotehnică. Partea 2:
Investigarea și încercarea terenului

2 SR EN 1998-3:2005 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru


rezistența la cutremur. Partea 3: Evaluarea și
consolidarea construcțiilor
3 SR EN 1998-3:2005/NA:2010 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru
rezistența la cutremur. Partea 3: Evaluarea și
consolidarea construcțiilor. Anexa națională

Întrucât documentele normative sunt supuse actualizării periodice, lista


documentelor de referință va fi consultată împreună cu lista documentelor normative
aflate în vigoare publicată de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice
și Fondurilor Europene. (0)

10
2. Evaluare seismică

Generalități
Evaluarea seismică a clădirilor constă dintr-un ansamblu de operații pe baza cărora
se stabilește susceptibilitatea avarierii seismice, în raport cu hazardul seismic din
amplasament, corespunzător cu stările limită pentru care se face evaluarea și clasa de
importanță-expunere la cutremur a clădirii.
Activitatea desfășurată pentru evaluarea clădirii, rezultatele examinării și studiilor
efectuate în vederea evaluării, concluziile referitoare la siguranța seismică a structurii,
necesitatea lucrărilor de intervenție și, după caz, natura și proporțiile acestor lucrări,
sunt prezentate în raportul de evaluare seismică a construcției, parte a expertizei tehnice.
Conținutul detaliat al expertizei tehnice este prezentat la 8.2.
Scopul expertizelor tehnice la acțiuni seismice se stabilește în acord cu prevederile
P100-3 și cu solicitările beneficiarului.
Expertizele tehnice la acțiuni seismice se întocmesc pentru stabilirea
susceptibilității avarierii la acțiuni seismice severe, a necesității lucrărilor de intervenție
și pentru stabilirea tipului și anvergurii acestora.
Expertizele tehnice pot să nu conțină recomandări privind tipul și anvergura
lucrărilor de intervenție, în următoarele situații:
(a) Expertize tehnice comandate de către autoritățile judiciare sau alte autorități
publice, de către proprietari sau potențiali investitori necesare în cadrul unor
spețe;
(b) Expertize tehnice comandate de potențial investitori pentru stabilirea
oportunității investițiilor;
(c) Expertize tehnice comandate de către companii de asigurare pentru stabilirea
primelor de asigurare;
(d) Expertize tehnice comandate de către proprietari pentru a stabili măsura în care
este posibilă organizarea și desfășurarea de activități permanente și/sau
temporare în spațiile publice ale unor clădiri. ( )
Evaluarea seismică se realizează pentru ansamblul clădirii, alcătuit din structură și
elemente nestructurale, sub acțiunea componentelor verticale și orizontale ale acțiunii
seismice.
Evaluarea seismică se finalizează prin încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic
și stabilirea necesității lucrărilor de intervenție și, după caz, descrierea tipului și
anvergurii acestora.
În cazul în care expertiza tehnică conține recomandări privind tipul și anvergura
lucrărilor de intervenție, nivelul minim de asigurare care trebuie îndeplinit în urma
acestor lucrări se stabilește conform prevederilor capitolului 3.3.
În cazul realizării lucrărilor de intervenție recomandate, expertiza tehnică se poate
completa, detalia sau definitiva la încheierea lucrărilor de decopertare a elementelor
structurale, situație care poate influența volumul, costurile și durata lucrărilor de
reabilitare seismică a clădirii.
Evaluarea seismică poate să se refere exclusiv la documentația tehnică de proiectare
a unei clădiri. În această situație, concluziile expertizei se vor referi strict la

11
documentația analizată și nu la o eventuală clădire realizată pe baza acestei documentații.
(0)

Operațiile care compun procesul de evaluare


Evaluarea seismică a unei clădiri implică următoarele categorii de activități:
(a) colectarea informațiilor pentru evaluarea seismică a clădirii;
(b) stabilirea cerințelor fundamentale ale evaluării, a stărilor limită asociate și a
cerințelor seismice;
(c) stabilirea metodologiei de evaluare în corelare cu informațiile disponibile și
stările limită selectate;
(d) evaluarea propriu-zisă a clădirii;
(e) stabilirea măsurilor de intervenție, după caz;
(f) întocmirea raportului de evaluare seismică. ( )
Cerințele seismice și stările limită pentru care se face evaluarea susceptibilității de
avariere a clădirii se selectează în acord cu prevederile capitolului 3.
Colectarea informațiilor pentru evaluarea seismică a clădirii se face conform
prevederilor capitolului 4.
Pentru evaluarea seismică se utilizează una sau mai multe dintre metodologiile de
evaluare date în P100-3.
Criteriile de alegere a metodologiilor de evaluare și descrierea acestora sunt
prevăzute la 2.3.
Operațiile care alcătuiesc procesul de evaluare a clădirii se pot grupa în două
categorii care constituie:
(a) evaluarea calitativă;
(b) evaluarea cantitativă, prin calcul. ( )
Evaluarea calitativă a clădirilor se face pe baza criteriilor generale de evaluare
calitativă prevăzute în capitolul 5.
Evaluarea cantitativă a clădirilor se face pe baza modelelor și metodelor generale
de calcul prevăzute în capitolul 6.
Evaluarea sistemului de fundare se face conform prevederilor capitolului 7.
La evaluarea calitativă și cantitativă se va ține seama de aspectele specifice de
alcătuire a structurilor din diferite materiale, precizate în anexa B pentru structurile de
beton armat, în anexa C pentru structurile din oțel și în anexa D pentru structurile cu
pereți din zidărie. În cazul construcțiilor din zidărie, unele modele și procedee de calcul
prezintă forme specifice, respectând principiile generale valabile pentru structuri din
orice materiale.
Evaluarea componentelor nestructurale ale clădirilor se face pe baza procedeelor
date în Anexa E.
Raportul de evaluare se întocmește conform prevederilor 8.2. (0)

Metodologii de evaluare

12
P100-3 prevede trei metodologii de evaluare a clădirilor, definite prin baza
conceptuală, nivelul de rafinare a metodelor de calcul și nivelul de detaliere a
operațiunilor de verificare:
(a) Metodologia de nivel 1;
(b) Metodologia de nivel 2;
(c) Metodologia de nivel 3. ( )
Alegerea metodologiilor de evaluare se face pe baza unor criterii, cum sunt: (0)
- cunoștințele tehnice în perioada realizării proiectului și execuției construcției;
- complexitatea clădirii, în special din punct de vedere structural, definită de
proporții (deschideri, înălțime), regularitate etc.;
- datele disponibile pentru întocmirea evaluării (nivelul de cunoaștere);
- funcțiunea, importanța și valoarea clădirii;
- condițiile privind hazardul seismic pe amplasament, valorile accelerației
seismice pentru proiectare, ag, și condițiile locale de teren;
- tipul sistemului structural;
- nivelul de performanță stabilit pentru clădire
- scopul expertizei tehnice.

2.3.1. Metodologia de nivel 1


Metodologia de nivel 1 este o metodologie simplificată care se poate aplica la
clădirile aparținând claselor de importanță și expunere la cutremur III și IV, având
următoarele caracteristici:
(a) clădiri cu structura în cadre de beton armat cu până la 3 niveluri, cu sau fără
pereți de umplutură din zidărie, cu regularitate în plan și în elevație, amplasate
în zone seismice cu accelerația terenului cu valori ag≤0,15g conform P100-1;
(b) clădiri cu structura din pereți de zidărie nearmată sau de zidărie confinată, cu
planșee din beton armat sau cu planșee fără rigiditate semnificativă în plan
orizontal, în condițiile precizate în anexa D;
(c) clădiri cu structura cu pereți deși de beton armat monolit cu până la 5 niveluri,
amplasate în zone seismice cu ag≤0,2g conform P100-1;
(d) clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu accelerația
terenului ag=0,1g conform P100-1;( )
Metodologia de nivel 1 poate fi utilizată și pentru evaluarea altor clădiri decât cele
prevăzute la (1), în scopul obținerii unor informații preliminare.
Metodologia de nivel 1 este recomandată evaluarea seismică de ansamblu a
clădirilor concepute numai pentru încărcări gravitaționale, fără un sistem structural clar
pentru preluarea forțelor orizontale seismice, la care necesitatea lucrărilor de intervenție
este evidentă expertului tehnic. În acest caz, la proiectarea lucrărilor de intervenție se
vor utiliza metode de calcul mai complexe.
Metodologia de nivel 1 implică: (0)

13
(a) evaluarea calitativă a construcției pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire
și de detaliere a construcțiilor și a nivelului de degradare. Listele de condiții sunt
date în anexele specifice structurilor din diferite materiale.
(b) evaluarea cantitativă, utilizând metode simplificate de calcul structural și
verificări globale ale structurii (ale efectelor acțiunii seismice), în elementele
esențiale. ( )

2.3.2. Metodologia de nivel 2


Metodologia de evaluare de nivel 2 se aplică la toate clădirile la care nu se poate
aplica metodologia de nivel 1.
Pentru clădirile cu structura de zidărie condițiile de aplicare a metodologiei de nivel
2 sunt date în Anexa D.
Metodologia de nivel 2 implică:
(a) evaluarea calitativă a construcției pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire
și de detaliere a construcțiilor și a nivelului de degradare. Listele de condiții sunt
date în anexele specifice structurilor din diferite materiale.
(b) evaluarea cantitativă bazată pe un calcul structural elastic și factori de
comportare. ( )
În metodologia de nivel 2 factorii de comportare caracterizează structura în
ansamblu și se aleg conform prevederilor Anexelor B, C și D, corespunzătoare
structurilor din diferite materiale. Prevederi privind calculul structural și verificările
elementelor sunt date la capitolul 6.(0)

2.3.3. Metodologia de nivel 3


Metodologia de nivel 3 se aplică la clădiri la care se dorește o evaluare cu un grad
de încredere mai ridicat a performanțelor seismice.
Metodologia de nivel 3 nu poate fi aplicată pentru clădiri la care, în urma colectării
datelor pentru evaluarea structurală, nivelul de cunoaștere este KL1. Nivelul de
cunoaștere recomandat pentru această metodologie este KL3.
Pentru clădirile cu structura de zidărie condițiile suplimentare de aplicare a
metodologiei de nivel 3 sunt date în Anexa D.
Rezultatul evaluării prin metodologia de nivel 3 prezintă un grad de încredere
superior celui obținut prin aplicarea metodologiilor de nivel 1 și 2.
Metodologia de nivel 3 implică: (0)
(a) evaluarea calitativă pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire și de detaliere
a clădirilor și a nivelului de degradare. Listele de condiții sunt date în anexele
specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă prin calcul care ia în considerare în mod explicit
comportarea neliniară a elementelor structurale sub acțiunea cutremurelor
severe. ( )

14
3. Cerințe de performanță

Cerințe fundamentale
Evaluarea seismică a clădirilor existente urmărește să stabilească, cu un grad
adecvat de încredere, în ce măsură acestea satisfac cerințele fundamentale de referință
utilizate la proiectarea construcțiilor noi.
Cerințele fundamentale pentru proiectarea clădirilor noi (cerința de siguranță a
vieții și cerința de limitare a degradărilor) și stările limită asociate (Starea Limită Ultimă,
ULS, și Starea Limită de Serviciu, SLS), sunt definite în P100-1, unde se indică și
intervalele medii de recurență (IMR) ale acțiunilor seismice luate în considerare pentru
cele două stări limită.
Evaluarea poate avea în vedere cerințe superioare celor fundamentale, prin
adoptarea unor valori superioare ale IMR ale cutremurelor pe amplasament, conform
prevederilor din Anexa A, în funcție de scopul expertizei.
Beneficiarul expertizei tehnice la acțiuni seismice va fi informat de către expert cu
privire la modul de selectare a cerințelor prin adoptarea unor valori superioare ale IMR.
Cerințele fundamentale de referință se diferențiază în funcție de clasa de importanță
și de expunere la cutremur a clădirii evaluate conform P100-1, prin intermediul valorilor
diferențiate ale factorului I,e.
Exprimarea sintetică a susceptibilității avarierii seismice a unei clădiri existente la
acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător Stării Limită Ultime, se face prin
încadrarea acesteia într-o clasă de risc seismic.
În cazul clădirilor existente este permisă asigurarea cerințelor fundamentale definite
în P100-1 pentru mișcări seismice de intensitate mai redusă decât cele considerate la
proiectarea clădirilor noi corespunzătoare unor probabilități mai mari de depășire în 50
de ani decât cutremurul de proiectare.
Notă: Încadrarea unei clădiri din clasa III de importanță și expunere la cutremur în clasa III de
risc seismic arată orientativ că răspunsul așteptat al acesteia la acțiunea cutremurului cu 40%
probabilitate de depășire în 50 de ani (IMR de 100 de ani) este similar cu răspunsul unei clădiri
noi, din aceeași clasă de importanță și expunere la cutremur, proiectate pe baza P100-1 la
acțiunea cutremurului cu 20% probabilitate de depășire în 50 de ani (IMR de 225 de ani). (0)

Clase de risc seismic


Se definesc următoarele patru clase de risc seismic:
(a) Clasa de risc seismic RsI, din care fac parte clădirile cu susceptibilitate de
prăbușire, totală sau parțială, la acțiunea cutremurului de proiectare,
corespunzător stării limită ultime;
(b) Clasa de risc seismic RsII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere
majoră la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită ultime,
care poate pune în pericol siguranța utilizatorilor, dar la care prăbușirea totală
sau parțială este puțin probabilă;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere
moderată la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită
ultime, care nu afectează semnificativ siguranța utilizatorilor;

15
(d) Clasa de risc seismic RsIV, din care fac parte clădirile la care răspunsul seismic
așteptat sub efectul cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită ultime,
este similar celui așteptat pentru construcțiile proiectate pe baza documentelor
normative de proiectare în vigoare. ( )
Criteriile pentru încadrarea clădirilor în clase de risc seismic sunt prevăzute la 8.1.
(0)

Necesitatea lucrărilor de intervenție


În funcție de deficiențele constatate în urma evaluării seismice, lucrările de
intervenție se pot efectua, după caz, asupra structurii sau componentelor nestructurale.
Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic
RsI sau RsII sunt necesare lucrări de intervenție.
Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic
RsIII sau RsIV, necesitatea lucrărilor de intervenție pentru remedierea deficiențelor
constatate se stabilește de către expert în acord cu solicitările beneficiarului.
Pentru clădirile încadrate în urma evaluării seismice în clasa de risc seismic RsI sau
RsII, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție se stabilesc astfel încât, după efectuarea
acestora, clădirea să poate fi încadrată cel puțin în clasa de risc seismic RsIII.
În cazul clădirilor aparținând integral domeniului public sau privat al statului sau al
unităților administrativ-teritoriale, la care lucrările de intervenție sunt însoțite de lucrări
de reparații capitale, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție se stabilesc astfel încât,
după efectuarea acestora, clădirea să poate fi încadrată în clasa de risc seismic RsIV.
Dacă în urma evaluării seismice a unei clădiri s-a constatat o vulnerabilitate ridicată
a acesteia la acțiunea cutremurului corespunzător stării limită de serviciu, sunt necesare
lucrări de intervenție. Vulnerabilitatea ridicată se judecă în raport cu cerințele
fundamentale de referință date la 3.1.
În cazul în care expertiza tehnică se realizează pentru fundamentarea unor lucrări
de extindere sau de schimbare a funcțiunii cu creșterea expunerii, sunt necesare lucrări
de intervenție a căror tip și anvergură se stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora,
clădirea să poată fi încadrată în clasa de risc seismic RsIV.
În cazul clădirilor vechi cu mai mult de două niveluri, realizate înainte de 1963,
care prezintă avarii seismice sau vicii evidente de conformare structurală în raport cu
cerințele pentru clădiri noi, amplasate în zone seismice cu ag≥0,2g, sunt necesare lucrări
de intervenție.
Prin excepție de la prevederile (4), în cazul în care nu este posibilă realizarea cu
celeritate a lucrărilor de intervenție pentru clădirile încadrate în clasa RsI de risc seismic,
se pot recomanda și lucrări de intervenție parțiale având ca scop prevenirea colapsului
clădirii la cutremurul de proiectare, corespunzător stării limită ultime, la decizia
expertului. Tipul și anvergura lucrărilor de intervenție parțiale se stabilesc astfel încât,
după efectuarea acestora, clădirea să poată fi încadrată în clasa de risc R SII. Aceste
recomandări vor fi cuprinse în raportul de expertiză suplimentar față de cele prevăzute
de (4). În cazurile prevăzute la (5) și (7) nu se pot recomanda lucrări de intervenție
parțiale.
Lucrările de intervenție parțiale stabilite conform (9) reduc semnificativ riscul de
prăbușire completă la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită
ultime, dar nu sunt în măsură să asigure îndeplinirea cerințelor fundamentale prevăzute

16
de P100-3 și nu pot înlătura complet posibilitatea de prăbușire la acțiunea cutremurului
de proiectare, asociat Stării Limită Ultime.
Beneficiarul trebuie să asigure completarea lucrărilor de intervenție parțiale imediat
ce resursele necesare și situația din teren permit realizarea lucrărilor de intervenție
stabilite conform (4).
Prin lucrările de intervenție efectuate nu se poate reduce, în nicio situație, nivelul
de asigurare seismică a clădirii existente.
La decizia proprietarului clădirii, la proiectarea lucrărilor de intervenție se pot avea
în vedere cerințe superioare celor definite la (4).
Prin lucrările de intervenție se poate urmări creșterea oricărui indicator dintre cei
trei definiți la 8.1(2).
Expertul tehnic poate recomanda motivat desființarea unei construcții dacă aceasta
necesită lucrări majore de intervenție pentru punerea în siguranță, care depășesc
valoarea de înlocuire a clădirii existente. (0)

Proiectarea lucrărilor de intervenție


La proiectarea lucrărilor de intervenție se utilizează P100-1 împreună cu
prevederile suplimentare privind reprezentarea acțiunii seismice date în P100-3.
La proiectarea lucrărilor de intervenție, intervalele medii de recurență a accelerației
terenului pentru proiectare, ag, asociate acțiunilor seismice corespunzătoare celor două
stări limită definite în P100-1 se aleg conform prevederilor Anexei A.
La proiectarea lucrărilor de intervenție se va utiliza reprezentarea acțiunii seismice
dată în P100-1, cu scalarea spectrului de răspuns elastic al accelerațiilor absolute ale
mișcării terenului în amplasament conform prevederilor Anexei A.
Proiectul lucrărilor de intervenție se realizează pe baza soluției de principiu dată în
expertiza tehnică.
Nu se pot proiecta și realiza lucrări de intervenție pe baza expertizelor tehnice care
nu conțin recomandări privind tipul și anvergura lucrărilor de intervenție.
Prin proiect, soluțiile de principiu ale lucrărilor de intervenție recomandate prin
expertiza tehnică se dimensionează prin calcul și se detaliază pentru execuție.
Dacă în cadrul procesului de proiectare se constată de către proiectant că, prin
aplicarea soluției de principiu dată în expertiza tehnică, nu se poate asigura îndeplinirea
cerințelor fundamentale ale proiectării seismice, stabilite conform P100-3 și P100-1, sau
se descoperă vicii ale clădirii care nu au fost evidențiate în expertiza tehnică,
proiectantul semnalează situația expertului care, după caz, poate decide motivat
păstrarea, completarea sau modificarea raportului de expertiză.
În cazul lucrărilor de intervenție parțială stabilite conform 3.3 (9) proiectul se
realizează de către proiectant pe baza soluției de principiu dată în expertiza tehnică.(0)

17
4. Informații pentru evaluarea seismică

În vederea evaluării vulnerabilității seismice a clădirilor existente, informațiile


necesare se obțin din surse cum sunt: documentația tehnică de proiectare și de execuție
a clădirii care se evaluează (inclusiv documentele referitoare la eventualele intervenții
pe durata exploatării), reglementările tehnice în vigoare la data realizării construcției;
investigații pe teren, măsurători și teste in-situ și în laborator, documentații tehnice ale
unor clădiri similare etc.
În vederea alegerii datelor cele mai potrivite se vor compara informațiile din diferite
surse disponibile. (0)

Informații inițiale
Informațiile disponibile pentru evaluarea structurală trebuie să permită:
(a) Identificarea sistemului structural, inclusiv al fundațiilor clădirii;
(b) Identificarea condițiilor de teren;
(c) Stabilirea dimensiunilor generale și a alcătuirii secțiunilor elementelor
structurale, precum și a proprietăților mecanice ale materialelor de construcție.
În cazul oțelului este necesară cu prioritate identificarea proprietăților plastice
(rezistența la curgere, ductilitatea);
(d) Identificarea defectelor de calitate a materialelor și/sau deficiențelor de alcătuire
a elementelor, inclusiv ale fundațiilor, dacă există;
(e) Stabilirea procedurii de reprezentare și evaluare a acțiunii seismice de proiectare
și a criteriilor de proiectare seismică utilizate la proiectarea inițială;
(f) Stabilirea modului de utilizare a clădirii pe durata de exploatare, a modului de
utilizare planificat al acesteia și precizarea clasei de importanță și de expunere
la cutremur, conform P 100-1;
(g) Stabilirea acțiunilor asupra construcției, ținând cont de funcțiunea ulterioară a
acesteia;
(h) Identificarea naturii și a amplorii degradărilor structurale și a eventualelor lucrări
de reparații sau consolidare, executate anterior. Se au în vedere degradările
produse de acțiunea cutremurelor și cele produse de alte acțiuni, cum sunt
încărcările gravitaționale, tasările diferențiale, atacul chimic datorat condițiilor
de mediu sau tehnologice etc. După caz, se va identifica și comportarea seismică
a clădirilor de același tip sau similare. ( )
Pentru evaluarea componentelor nestructurale informațiile trebuie să permită
identificarea și localizarea componentelor care:
(a) în caz de prăbușire totală sau parțială pot afecta siguranța vieții oamenilor din
clădire sau din afara acesteia;
(b) prin interacțiuni necontrolate cu elementele structurii pot conduce la avarierea
acestora;
(c) prin ieșirea din lucru pot cauza întreruperea utilizării clădirii conform funcțiunii
acesteia;
(d) pot da naștere la efecte secundare periculoase (incendii, explozii etc);

18
(e) pot cauza pierderi materiale importante. ( )
În funcție de cantitatea și calitatea informațiilor obținute se adoptă valori diferite
ale factorilor de încredere (CF), conform 4.4.
Informațiile culese trebuie să fie suficiente pentru evaluarea calitativă și cantitativă.
(0)

Definirea nivelurilor de inspecție și de încercare


În funcție de numărul de elemente verificate pentru detalii se definesc trei niveluri
de inspecție: inspecție limitată, inspecție extinsă și inspecție cuprinzătoare.
Pentru identificarea proprietăților mecanice ale materialelor de construcție se pot
utiliza încercări nedistructive, însoțite obligatoriu și de încercări distructive.
În funcție de numărul de probe prelevate și încercate se definesc trei niveluri de
programe de încercări: încercări limitate în teren, încercări extinse în teren și încercări
cuprinzătoare în teren.
Clasificarea nivelurilor de inspecție și de testare depinde de proporția elementelor
structurale care sunt inspectate pentru identificarea alcătuirii de detaliu și, respectiv, de
numărul încercărilor pe materiale.
Nivelul de inspecție și nivelul de încercări se selectează de către expert în funcție
de informațiile disponibile și de nivelul de cunoaștere care poate fi atins.
Nivelul de inspecție se definește în funcție de procentul de elemente verificate
pentru detalii, pentru fiecare tip de element structural, p:
(a) Inspecție limitată: p=10%;
(b) Inspecție extinsă: p=20%;
(c) Inspecție cuprinzătoare: p=40%.( )
Nivelul de încercări se definește în funcție de numărul de probe de materiale
încercate la fiecare 500 m2 de suprafață desfășurată de planșeu, pentru fiecare tip de
element structural:
(a) Încercări limitate: n=1;
(b) Încercări extinse: n=2;
(c) Încercări cuprinzătoare: n=3.( )
Limitele indicate la (6) și (7) pot fi extinse în funcție de rezultatele inspecției și
încercărilor, la decizia expertului tehnic.
Încercările se vor efectua utilizând procedeele specifice fiecărui tip de material, în
conformitate cu documentele normative specifice în vigoare.
Activitățile de măsurare a gabaritelor clădirii, a dimensiunilor elementelor
structurale și componentelor nestructurale pot fi efectuate de către ingineri constructori
fără să fie necesare autorizări sau acreditări suplimentare.
Expertul tehnic va identifica zonele elementelor cu materiale degradate din diferite
cauze și va stabili, în funcție de amploarea acestor degradări, măsura în care acestea
afectează rezistența acestora și măsura în care încercările pe material sunt semnificative
pentru caracterizarea rezistenței elementelor în ansamblul lor.

19
Notă: Cauzele degradării pot fi, de exemplu, execuție defectuoasă, coroziune, degradare
mecanică.
După caz, expertul poate decide repararea locală a zonelor degradate. (0)

Niveluri de cunoaștere

4.3.1. Generalități
Se definesc următoarele niveluri de cunoaștere:
- KL1: Cunoaștere limitată
- KL2: Cunoaștere normală
- KL3: Cunoaștere completă
Factorii considerați în stabilirea nivelului de cunoaștere sunt:
(a) Geometria structurii: dimensiunile de ansamblu ale structurii, dimensiunile
elementelor structurale, precum și ale elementelor nestructurale care afectează
răspunsul structural (de exemplu, panouri de umplutură din zidărie) sau
siguranța vieții (de exemplu, elemente majore din zidărie-calcane, frontoane);
(b) Alcătuirea elementelor structurale și nestructurale, incluzând cantitatea și
detalierea armăturii în elementele de beton armat, detalierea și îmbinările
elementelor de oțel, legăturile planșeelor cu structura de rezistență verticală,
natura elementelor utilizate și modul de umplere a rosturilor cu mortar la zidării,
tipul și materialele componentelor nestructurale, prinderile acestora etc.;
(c) Materialele utilizate în structură și în componentele nestructurale, respectiv
proprietățile mecanice ale materialelor beton, oțel, zidărie, lemn, după caz. ( )
NOTĂ Informații suplimentare specifice structurilor din diferite materiale și componentelor
nestructurale sunt date în anexele B, C, D și E ale prezentului cod.
Alegerea nivelului de cunoaștere se face conform prevederilor de la 4.3.2, 4.3.3 și
4.3.4.
Nivelul de cunoaștere corespunde nivelului minim realizat pentru alcătuirea de
detaliu și materiale.
Expertul poate completa cercetarea inițială a construcției după decopertarea
structurii, o dată cu întreruperea exploatării clădirii și începerea lucrărilor de intervenție.
Pe baza noilor informații obținute se pot revizui concluziile expertizei și soluția de
intervenție. (0)

20
Tabelul 4.1 Nivelurile de cunoaștere

cunoașterii
Nivelul
Proprietățile mecanice ale
Geometria clădirii Alcătuirea de detaliu
materialelor

KL1 (1) din proiectul de (a) din documentația (a) din documentația tehnică
ansamblu original și tehnică de proiectare de proiectare originală
verificarea vizuală originală
sau
prin sondaj în teren
sau
(b) valori stabilite pe baza
sau
(b) Pe baza proiectării standardelor valabile sau
(2) dintr-un releveu simulate în acord cu practicilor de construcție din
complet al clădirii practica la data realizării perioada realizării
construcției și pe baza construcției și din încercări
unei inspecții limitate pe limitate în teren
teren
KL2 (a) din documentația (a) din documentația tehnică
tehnică de proiectare de proiectare originală și
originală, din rapoartele rapoartele originale privind
originale privind calitatea lucrărilor de
calitatea lucrărilor de construire
construire și dintr-o
sau
inspecție limitată pe
teren (b) din specificațiile de
proiectare originale și din
sau
încercări limitate în teren
(b) dintr-o inspecție
sau
extinsă pe teren
(c) din încercări extinse în
teren
KL3 (a) din documentația (a) din documentația tehnică
tehnică de proiectare de proiectare originală, din
originală, din rapoartele rapoartele originale privind
originale privind calitatea lucrărilor de
calitatea lucrărilor de construire și din încercări
construire și dintr-o limitate în teren
inspecție limitată pe
sau
teren
(b) dintr-o încercări
sau
cuprinzătoare în teren
(b) dintr-o inspecție
cuprinzătoare pe teren

4.3.2. KL1 - Cunoaștere limitată


Geometria clădirii, configurația de ansamblu și dimensiunile elementelor
structurale se determină din proiectul de ansamblu original și verificarea vizuală, prin
sondaj în teren. Se identifică vizual eventualele modificări realizate ulterior construirii
clădirii și se verifică prin sondaj dimensiunile de ansamblu și dimensiunile elementelor.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală sau
clădirea a suferit modificări față de proiectul de ansamblu original, geometria clădirii se
determină dintr-un releveu complet al clădirii.

21
Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală sau
aceasta este incompletă, alcătuirea de detaliu a elementelor se determină prin proiectare
simulată în acord cu practica de la data realizării construcției și pe baza unei inspecții
limitate în teren. Se realizează sondaje în elemente considerate critice pentru a stabili
măsura în care ipotezele adoptate corespund realității.
Proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală,
proprietățile mecanice ale materialelor se determină pe baza standardelor valabile sau a
practicilor de construcție din perioada realizării construcției și din teste limitate în teren
asupra elementelor considerate critice.
În cazul produselor metalice pentru construcții, în situația în care se pot identifica
standardele naționale de produs de la data realizării clădirii, proprietățile mecanice ale
materialelor se pot determina pe baza acestor standarde și încercări limitate în teren, la
decizia expertului tehnic.
Evaluarea cantitativă a structurii bazată pe KL1 va fi realizată prin calcul liniar prin
metoda forțelor laterale statice echivalente sau prin metoda de calcul modal cu spectre
de răspuns. (0)

4.3.3. KL2 - Cunoaștere normală


Se aplică 4.3.2 (1).
Se aplică 4.3.2 (2).
Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală și dintr-o inspecție în teren limitată.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare, alcătuirea de
detaliu se determină dintr-o inspecție în teren extinsă.
Proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală și din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire.
În cazul în care nu se dispune de rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de
construire, proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația
tehnică de proiectare originală și din teste limitate în teren.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală,
proprietățile mecanice ale materialelor se determină din teste extinse în teren.
Evaluarea cantitativă a structurii bazată pe KL2 va fi realizată prin calcul liniar sau
neliniar, static sau dinamic. (0)

4.3.4. KL3 - Cunoaștere completă


Se aplică 4.3.2 (1).
Se aplică 4.3.2 (2).

22
Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală, din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire și
dintr-o inspecție în teren limitată
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală sau
de rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire, alcătuirea de detaliu se
determină dintr-o inspecție în teren cuprinzătoare.
Proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală, din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire și
din încercări limitate pe teren.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică originală sau de rapoartele
originale privind calitatea lucrărilor de construire, proprietățile mecanice ale
materialelor se determină dintr-o testare cuprinzătoare în teren.
În cazul produselor metalice pentru construcții, în situația în care se pot identifica
standardele naționale de produs de la data realizării clădirii, proprietățile mecanice ale
materialelor se pot determina pe baza acestor standarde și încercări limitate în teren, la
decizia expertului tehnic.
Evaluarea cantitativă a structurii bazată pe KL3 va fi realizată prin calcul liniar sau
neliniar, static sau dinamic. (0)

Factori de încredere
Valorile de proiectare ale caracteristicilor materialelor din structura existentă se
stabilesc în funcție de valorile factorilor de încredere, CF.
Valorile factorilor de încredere se aleg în funcție de nivelul de cunoaștere realizat,
astfel:
(a) Nivel de cunoaștere realizat, KL1: CF=1,35;
(b) Nivel de cunoaștere realizat, KL2: CF=1,20;
(c) Nivel de cunoaștere realizat, KL3: CF=1,00. ( )
În situații în care condițiile concrete de cercetare în teren nu permit investigațiile și
încercările prevăzute la 4.2, expertul tehnic va aprecia creșterea necesară a valorilor CF.
Factorul de încredere este unic pentru o clădire, caracterizând nivelul de cunoaștere
în ansamblu.
Prin excepție de la (4), în cazul în care prin metoda de calcul aleasă sistemul de
fundații se evaluează separat de suprastructură, se pot utiliza factori de încredere diferiți
pentru sistemul fundațiilor și suprastructură, la decizia expertului (0)
Notă: Această prevedere are în vedere că în cazuri curente nivelul de cunoaștere care poate fi
realizat la nivelul fundațiilor este mai redus decât cel potențial realizabil pentru suprastructură
din cauza dificultăților practice de dezvelire a fundațiilor.

23
5. Evaluare calitativă

Obiectul evaluării calitative


Evaluarea calitativă se referă la:
(a) modul de conformare generală a structurii și de detaliere a elementelor
structurale și nestructurale;
(b) degradările structurale și nestructurale. ( )
Tipul deficiențelor de alcătuire și anvergura acestora și nivelul de degradare al
clădiri reprezintă criterii esențiale în evaluarea seismică și în decizia de intervenție.
Principalele componente ale evaluării calitative privesc categoriile de condiții
prevăzute la 5.2 și 5.3.
O evaluare calitativă cuprinzătoare a unora dintre condițiile de alcătuire implică și
determinări prin calcul ale unor caracteristici de rezistență și de rigiditate ale
elementelor structurale. Evaluarea calitativă a răspunsului seismic va putea fi finalizată
după efectuarea calculului structural. (0)

Alcătuirea clădirii
Listele condițiilor de verificare pentru structuri din beton, structuri din oțel și
structuri din zidărie sunt detaliate în anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor din
diferite materiale. (0)

5.2.1. Condiții privind configurația structurii


Se identifică abaterile de la condițiile de compactitate, simetrie și regularitate, care
pot afecta negativ răspunsul seismic. Se identifică neregularitățile distribuțiilor
rigidității la deplasare laterală, rezistenței laterale, maselor și neregularitățile geometrice.
(0)

Condiții privind traseul încărcărilor


Se verifică existența unui sistem structural continuu și suficient de rezistent care să
asigure un traseu neîntrerupt, cât mai scurt, al forțelor seismice din orice punct al
structurii până la terenul de fundare, pentru direcțiile principale orizontale ortogonale
ale clădirii.
Se identifică eventualele discontinuități în traseul încărcărilor și se vor evalua
efectele structurale ale acestora.
În cazul componentelor nestructurale se stabilește modul de transmitere a greutății
acestora și a forțelor seismice asociate la elementele structurii și se va evalua capacitatea
elementelor structurale și legăturilor respective de a prelua aceste forțe. (0)

Condiții privind redundanța


Se stabilește în ce măsură atingerea capacității de rezistență sau deformare într-unul
din elementele structurii sau într-un număr limitat de elemente expune structura
colapsului local sau general.
Se stabilește în ce măsură este posibilă mobilizarea la acțiuni seismice severe a unui
mecanism de plastificare, care să permită exploatarea rezervelor de rezistență ale
structurii și o disipare avantajoasă a energiei seismice. (0)

24
Condiții privind neregularitățile pe verticală
Se identifică eventualele niveluri slabe din punct de vedere al rigidității. Orientativ,
un nivel se considera flexibil (slab) în cazul în care rigiditatea laterală a acestuia este
mai mică cu cel puțin 25% decât cea a nivelurilor adiacente.
Se identifică nivelurile slabe din punct de vedere al rezistenței, la care se pot
concentra deformațiile plastice în structură. Orientativ, un etaj se consideră slab dacă
rezistența sa la forțe laterale este mai mică cu 25% decât cea a etajelor adiacente. La
fiecare nivel se va verifica posibilitatea formării unui mecanism de tip etaj slab.
Se identifică discontinuitățile geometrice semnificative. Se consideră
discontinuitate geometrică semnificativă situația în care dimensiunile pe orizontală ale
sistemului structural activ în preluarea forțelor orizontale prezintă diferențe mai mari de
30% în raport cu dimensiunile acestuia la nivelurile adiacente. La ultimul nivel se admit
reduceri în plan ale sistemului structural mai mari de 30% față de nivelul inferior.
Se identifică neregularitățile în distribuția maselor. Neregularitățile distribuției
maselor afectează semnificativ răspunsul seismic al structurilor în situația în care masa
unui nivel este mai mare cu cel puțin 30% față de cele ale nivelurilor adiacente. Se
exceptează de la această regulă nivelurile cu rol tehnic, având aria mai mică de 25% din
aria nivelului curent, amplasate la partea superioară a clădirilor.
Se identifică discontinuitățile în configurația sistemului structural. Evaluarea
trebuie să evidențieze efectele structurale ale acestor discontinuități. (0)

Neregularități în plan
Evaluarea clădirilor va urmări identificarea structurilor în care dispunerea
neechilibrată a elementelor, a subsistemelor structurale sau a maselor produce efecte
nefavorabile de torsiune de ansamblu. (0)

5.2.2. Condiții privind interacțiunile clădirii

Condiții privind distanța față de construcțiile învecinate


Se verifică dacă distanțele între clădirile vecine respectă condițiile date în P 100-1.
Se stabilesc efectele posibile ale coliziunii dintre cele două clădiri vecine. (0)

Condiții referitoare la supante


Prevederile din această secțiune se referă la planșeele cu suprafață limitată, dispuse
la interior, între nivelurile curente ale construcției, de regulă adăugate ulterior
construcției inițiale.
Se stabilește dacă supanta este asigurată la forțe laterale prin prevederea unei
structuri proprii de rezistență la forțe laterale sau prin ancorarea de structura principală,
care trebuie să fie capabilă să preia forțele aduse de planșeul intermediar. (0)

Condiții referitoare la componentele nestructurale


Examinarea efectuată în cadrul evaluării calitative trebuie să stabilească relațiile
dintre structură și componentele nestructurale precum și tipul și calitatea legăturilor
între acestea.

25
În cazul structurilor în cadre de beton armat sau din oțel se verifică, în principal,
următoarele aspecte:
(a) măsura în care distribuția pereților de umplutură considerați fără rol structural,
dar care prin realizarea efectivă acționează ca elemente structurale, afectează
regularitatea pe verticala construcției (de exemplu, prin crearea unor niveluri
slabe) și pe orizontală (prin crearea unei excentricități semnificative între centrul
maselor și centrul de rigiditate);
(b) interacțiunile necontrolate ale structurii cu pereții de umplutură sau cu alte
elemente de construcție (formarea de stâlpi scurți, de exemplu). ( )
Aspectele specifice care definesc calitativ comportarea seismică a elementelor de
construcție nestructurale, echipamentelor și instalațiilor din clădiri sunt prezentate în
Anexa E. (0)

5.2.3. Condiții privind planșeele


Se stabilește măsura în care planșeele își îndeplinesc rolul structural de diafragmă
prin transferul în condiții de siguranță a încărcărilor seismice orizontale la subsistemele
structurale verticale și între acestea.
Comportarea planșeelor este optimă în condițiile în care acestea sunt realizate ca
diafragme rigide și rezistente pentru forțe aplicate în planul lor.
În cazul structurilor cu pereți, planșeul trebuie să asigure rezemarea laterală a
pereților pentru încărcări normale pe planul median al acestora.
În cazul planșeelor de oțel se verifică rolul structural de diafragmă orizontală în
acord cu alcătuirea de detaliu a acestora.
Se stabilesc efectele pe care discontinuitățile create de golurile de scară le produc
asupra comportării structurii.
Pentru clădirile care au planșee fără rigiditate semnificativă în plan evaluarea
calitativă și cantitativă la acțiunea seismică se face utilizând criterii și procedee specifice
(a se vedea anexa D în cazul clădirilor cu pereți structurali din zidărie). (0)

5.2.4. Condiții privind alcătuirea elementelor structurale


Se verifică regulile de alcătuire corectă a structurilor și a elementelor structurale
considerate individual și a legăturilor dintre acestea, astfel încât răspunsul seismic
așteptat al construcției să fie unul favorabil.
Condițiile de verificare, a căror complexitate depinde de tipul metodologiei de
evaluare utilizată, se referă la alcătuirea corectă a elementelor sau ierarhizarea corectă a
rezistențelor.
Condițiile de rezistență pot fi apreciate doar aproximativ prin mijloacele evaluării
calitative, evaluarea riguroasă a acestora fiind realizată prin calcul.
Se va stabili dacă există o ierarhizare adecvată a rezistenței elementelor structurale,
în măsură să asigure dezvoltarea unor mecanisme de disipare a energiei seismice
favorabile, și dacă zonele critice sunt înzestrate cu suficientă capacitate de deformare în
domeniul postelastic.
Se vor identifica deficiențele de alcătuire care pot favoriza ruperea prematură de tip
fragil a unor elemente sau fenomene de instabilitate. (0)

26
5.2.5. Condiții privind infrastructura și terenul de fundare
Se stabilește măsura în care, prin alcătuirea sa generală, sistemul fundațiilor posedă
suficientă rigiditate și rezistență pentru a îndeplini în condiții optime rolul structural.
Se identifică natura terenului de fundare și eventualele tasări diferențiale sau
deformații remanente, produse de acțiunea cutremurelor sau de alte cauze, precum și
efectele acestora, manifestate sau potențiale, asupra elementelor structurii, inclusiv a
fundațiilor.
La examinarea sistemului fundațiilor (infrastructurii) se vor verifica și condițiile de
alcătuire prevăzute în NP 112.
Se identifică eventualele efecte ale prezenței apei subterane deasupra cotei de
fundare asupra comportării și durabilității fundațiilor și elementelor structurale
adiacente.
Prevederi privind evaluarea sistemului de fundații sunt date în capitolul 7.(0)

Degradarea clădirii
Evaluarea trebuie să stabilească dacă integritatea materialelor din care este realizată
structura a fost afectată pe durata de exploatare a clădirii și, dacă este cazul, măsura
degradării. La inspectarea construcției trebuie să se aibă în vedere că degradările pot fi
ascunse sub finisaje.
Evaluarea va conduce la identificarea cauzelor degradării materialelor:
(a) ca efect al cutremurelor anterioare;
(b) ca efect al tasării terenului de fundare;
(c) ca efect al altor deformații impuse: acțiunea variațiilor de temperatură, contracția
și curgerea lentă a betonului;
(d) ca efect al agenților de mediu sau al agenților tehnologici, în special al apei pure
sau încărcate cu substanțe agresive de diferite naturi;
(e) ca efect al unei execuții defectuoase;
(f) ca efect al incendiilor sau exploziilor. ( )
Examinarea stării elementelor și materialelor va fi înregistrată într-un releveu de
degradări detaliat (în plan și elevații) pentru a stabili efectele asupra siguranței de
ansamblu a structurii.
În cazul elementelor de beton armat se urmăresc:
(a) calitatea slabă a betonului și/sau degradarea lui fizică sau chimică;
(b) zonele cu defecte de execuție care afectează rezistența materialelor și a
elementelor structurale;
(c) existența și gradul de coroziune a armăturilor de oțel;
(d) starea aderenței între beton și armături;
(e) deformațiile remanente semnificative și fisurile din elementele structurale cu
diverse configurații și direcții. ( )
Notă: Se urmăresc, în special, fisurile deschise peste 0,5 mm. În cazul pereților structurali se vor
examina cu prioritate fisurile înclinate, mai ales cele în “x”. În cazul stâlpilor și grinzilor vor fi

27
urmărite situațiile cu cedare potențială cu caracter neductil și efectele interacțiunii cu pereții de
compartimentare și de închidere.
În cazul elementelor de oțel se urmăresc:
(a) rugina, coroziunea sau alte degradări ale oțelului (de exemplu fisuri de oboseală);
(b) deformațiile remanente rezultate din comportarea postelastică sau din pierderea
stabilității (flambaj, voalare);
(c) starea elementelor de îmbinare: suduri, șuruburi, nituri; ( )
În cazul elementelor de lemn se urmăresc:
(a) degradarea lemnului prin putrezire sau ca efect al acțiunii unor microorganisme;
(b) despicarea lemnului ca urmare a unor suprasolicitări locale;
(c) starea de fixare a cuielor și a altor elemente de prindere. ( )
Lista condițiilor de verificare pentru structuri din beton, structuri din oțel și din
zidărie sunt detaliate în anexele la prezentul cod (B, C și D) în funcție de tipul structurii
și natura materialului structural.
În cazul construcțiilor din zidărie, informațiile specifice necesare pentru evaluarea
seismică sunt date în anexa D.
În cazul elementelor nestructurale informațiile specifice necesare pentru evaluarea
seismică sunt detaliate în anexa E. (0)

28
6. Evaluare cantitativă

Generalități
Acest capitol se referă la evaluarea cantitativă a structurilor clădirilor existente.
Evaluarea componentelor nestructurale se face conform prevederilor Anexei E.
Prin evaluarea cantitativă se verifică numeric dacă clădirile existente satisfac
cerințele fundamentale descrise la 3.1.
Pentru evaluarea cantitativă se vor utiliza metodele generale de calcul indicate în
P100-1 împreună cu prevederile suplimentare date în P100-3, specifice procesului de
evaluare.
Reprezentarea acțiunii seismice pentru evaluarea structurilor și componentelor
nestructurale se face conform prevederilor P100-1 și Anexei A la P100-3.
Valorile factorilor de comportare, q, se aleg conform P100-3, după caz, în funcție
de tipul metodologiei de evaluare utilizată. Valorile maxim admise ale factorilor de
comportare, q, sunt date în Anexele B, C și D corespunzătoare structurilor din diferite
materiale.
În cazul clădirilor care nu respectă condițiile de regularitate prevăzute la 5.2.1.3 și
5.2.1.4 se utilizează metodologii de calcul mai complexe sau, în cazul utilizării metodei
forțelor laterale statice echivalente sau a metodei de calcul modal cu spectre de răspuns,
se reduc valorile factorilor de comportare, q, față de valorile maxim admise.
Modul de verificare a elementelor structurale este diferit pentru elementele cu
comportare ductilă sau neductilă.
Verificarea elementelor ductile se face în termeni de deformații sau în termeni de
rezistență, în funcție de tipul metodei de calcul.
Verificarea elementelor neductile se face în termeni de rezistență.
Valorile medii ale proprietăților mecanice ale materialelor din lucrare se obțin din
documentația tehnică de proiectare originală, rapoartele originale privind calitatea
lucrărilor de construire, din încercări in-situ și din alte surse, conform prevederilor 4.2.
Pentru evaluarea cantitativă, în cazul elementelor cu cedare ductilă, valorile de
proiectare ale rezistențelor materialelor se obțin prin împărțirea valorilor medii ale
rezistențelor determinate conform (10) la factorii de încredere definiți la 4.4.
Pentru evaluarea cantitativă, în cazul elementelor cu cedare neductilă valorile de
proiectare ale rezistențelor materialelor se obțin prin împărțirea valorilor medii ale
rezistențelor determinate conform (10) la factorii de încredere definiți la 4.4 și la factorii
parțiali de siguranță ai materialelor.
Notă: Valorile atribuite factorilor parțiali de siguranță pentru beton, oțel, zidărie sau alte
materiale sunt stabilite prin codurile de proiectare specifice structurilor realizate din aceste
materiale.
Evaluarea cantitativă a structurilor de zidărie se realizează conform prevederilor din
anexa D.
Pentru materialele utilizate la realizarea lucrărilor de intervenție, nou adăugate, se
folosesc valorile de proiectare ale proprietăților acestora definite conform P100-1. (0)

29
6.1.1. Starea Limită Ultimă
Cerințele fundamentale ale verificării la Starea Limită Ultimă se stabilesc conform
prevederilor capitolului 3.
Acțiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită Ultimă se stabilește
în acord cu prevederile capitolului 3 și Anexei A.
Valorile așteptate ale eforturilor sau deformațiilor elementelor structurale se
determină prin calcul structural, conform P100-1, în acord cu prevederile specifice
pentru fiecare metodologie de calcul din P100-3.
Capacitatea de rezistență a elementelor structurale se determină conform
prevederilor Anexele B și C, corespunzătoare structurilor realizate din diferite materiale.
Valoarea limită a deplasărilor relative de nivel pentru verificări la Starea Limită
Ultimă se alege conform prevederilor P100-1.
Capacitatea de deformare a elementelor structurale se determină conform
prevederilor Anexele B și C, corespunzătoare structurilor realizate din diferite materiale.
(0)

6.1.2. Starea Limită de Serviciu


Cerințele fundamentale ale verificării la Starea Limită de Serviciu se stabilesc
conform prevederilor capitolului 3.
Acțiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită de Serviciu se
stabilește în acord cu prevederile capitolului 3 și Anexei A.
Valorile așteptate ale eforturilor și deformațiilor se determină prin calcul structural
distinct de cel efectuat pentru Starea Limită Ultimă, utilizând valorile de proiectare ale
acțiunii seismice stabilite conform (2).
Verificările la Starea Limită de Serviciu se fac în termeni de deplasare, prin
limitarea deplasărilor relative de nivel conform prevederilor P100-1 pentru această stare
limită.
Verificările la Starea Limită de Serviciu se pot face suplimentar și în termeni de
rezistență pentru a se observa dacă structura răspunde neliniar la acțiunea cutremurului
de serviciu.
În cazul utilizării metodelor de calcul neliniar, verificările la SLS se pot face și în
termeni de rotiri ale elementelor structurale, în acord cu cerințele fundamentale pentru
această stare limită.
La proiectarea lucrărilor de intervenție parțiale stabilite conform 3.3 (9) nu este
necesară verificarea la Starea Limită de Serviciu. (0)

Acțiunea seismică și combinațiile de încărcări


Reprezentarea acțiunii seismice pentru evaluarea prin calcul a clădirilor existente
se face conform prevederilor P100-1.
Pentru calculul structural la cele două stări limită se folosește spectrul de răspuns
elastic al accelerațiilor absolute sau, după caz, spectrul de proiectare prevăzute de P100-

30
1 scalate corespunzător în funcție de intervalele medii de recurență selectate.
Modalitatea și factorii de scalare sunt prevăzuți în Anexa A.
Acțiunea seismică de proiectare se combină cu alte acțiuni permanente și variabile,
conform CR 0. (0)

Modelarea structurii
Se aplică prevederile P 100-1 privind modelarea comportării structurale.
Modelarea pentru calcul a structurii se realizează pe baza informațiilor obținute în
conformitate cu prevederile capitolului 4.
Modelul de calcul permite determinarea efectelor acțiunilor în toate elementele
structurii pentru toate combinațiile relevante de încărcări. (0)

Metode de calcul
Se aplică prevederile P100-1 privind metodele de calcul structural.
Efectele acțiunii seismice pot fi evaluate printr-una din următoarele metode:
(a) calculul la forță laterală static echivalentă;
(b) calculul modal cu spectre de răspuns;
(c) calculul static neliniar;
(d) calculul dinamic neliniar. ( )
În cazul utilizării metodei forțelor laterale statice echivalente sau a metodei de
calcul modal cu spectre de răspuns, spectrul de proiectare se determină utilizând un
factor de comportare q ales în conformitate 6.1, (5) și (6).
Combinarea efectelor componentelor acțiunii seismice se face pe baza prevederilor
din P100-1. (0)

Verificări ale elementelor structurale


Verificările elementelor structurale constau în verificarea condiției ca cerința
seismică să fie mai mică, la limita egală, cu capacitatea elementului.
Verificarea se face în termeni de rezistență sau deformații, în funcție de tipul
metodei de calcul și modul de cedare a elementului.
Modul concret de realizare a verificărilor se indică pentru fiecare din metodologiile
prevăzute în prezentul cod la 6.6, 6.7 și 6.8. (0)

Metodologia de nivel 1 – evaluare prin calcul


Evaluarea efectelor acțiunii seismice de proiectare (eforturi și deformații) se face
considerând structura încărcată cu forța laterală echivalentă (conform P100-1), utilizând
procedee simplificate de calcul pentru determinarea perioadelor de vibrație proprii,
determinarea eforturilor, distribuția forțelor între elementele verticale ale structurii etc.
Se fac verificări numai la Starea Limită Ultimă.
Forța tăietoare de bază, corespunzătoare modului propriu fundamental de vibrație,
pentru fiecare direcție orizontală principală considerată în calculul clădirii, se determină
conform prevederilor privind metoda forțelor laterale statice echivalente din P100-1.

31
Valorile maxime ale factorilor de comportare q sunt date în Anexele B și C,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Perioada fundamentală de vibrație a clădirii în direcția considerată T1, necesară
pentru stabilirea valorii spectrale Sd, se poate calcula cu expresia:
3
T1  kT  H 4 (6.1)

în care:
H înălțimea clădirii măsurată deasupra cotei teoretice de încastrare (în metri)
kT coeficient care are valorile:
- 0,070 pentru structuri în cadre de beton armat
- 0,045 pentru structuri cu pereți de beton armat și pereți de zidărie
- 0,110 pentru structuri din oțel în cadre necontravântuite
- 0,075 pentru structuri din oțel în cadre contravântuite excentric
- 0,050 pentru structuri din oțel în cadre contravântuite centric
În cazul clădirilor cu structura din cadre de beton armat cu până la 10 niveluri
supraterane, pentru evaluarea aproximativă a perioadei fundamentale se poate utiliza,
alternativ, relația:
T1 = 0,1n (6.2)
în care n este numărul de niveluri deasupra cotei teoretice de încastrare.
Valorile medii ale eforturilor unitare normale în elementele verticale ale structurii,
produse de încărcările gravitaționale, se determină pe baza ariilor aferente de planșeu
utilizând valorile factorizate ale acțiunilor gravitaționale din combinația seismică de
proiectare, stabilite conform CR 0.
Pentru stâlpii marginali se evaluează componenta forței axiale cauzată de forța
seismică orizontală. Valoarea acesteia se determină pe baza valorilor estimate ale
forțelor tăietoare de la extremitățile grinzilor adiacente elementului vertical considerat.
Valorile medii ale eforturilor unitare tangențiale, νm în elementele verticale ale
structurii, stâlpi sau pereți, la nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare,
se determină cu relația aproximativă:
Fb
vm  (6.3)
Ac
în care Ac este suma ariilor pereților dispuși în direcția în care se face calculul sau suma
ariilor secțiunilor de stâlpi ai cadrelor orientate pe direcția în care se face calculul. În
cazul stâlpilor din oțel se consideră numai aria pereților secțiunii al căror plan median
este aliniat cu direcția pentru care se face calculul.
Valorile eforturilor normale unitare din stâlpi și ale eforturilor unitare tangențiale
din toate elementele structurale verticale ale construcției se compară cu valorile
considerate admisibile pentru structurile din diferite materiale. Valorile admisibile sunt
date în lista de condiții pe care trebuie să le respecte clădirea (a se vedea anexele B și
C).

32
Estimarea nivelului de siguranță al elementelor orizontale se face în special prin
procedeele evaluării calitative.
Notă: Dacă, în vederea obținerii unor informații mai complete, se dorește și o evaluare prin calcul
a grinzilor, se determină aproximativ capacitatea de rezistență a acestora și se compară cu
valorile eforturilor din încărcările verticale stabilite pe scheme statice simplificate. Comparația
între aceste valori și valorile eforturilor capabile evidențiază dacă aceste elemente au rezerve și
pentru preluarea unor acțiuni laterale.
În situația în care verificările de rezistență nu sunt satisfăcute se recomandă
aplicarea unei metodologii de nivel superior, dacă prin aceasta este posibil să se
încadreze construcția într-o clasă cu risc mai redus. În general, dacă sunt necesare,
măsurile de intervenție nu se bazează pe rezultatele metodologiei de nivel 1. Fac
excepție clădirile indicate la 2.3.1(3). (0)

Metodologia de nivel 2 – evaluare prin calcul


Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
La Starea Limită Ultimă se verifică capacitatea de rezistență a elementelor și
deplasările laterale de nivel.
La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările laterale de nivel.
Calculul structural se realizează utilizând una dintre următoarele metode pentru
proiectarea curentă prevăzute de P100-1:
(a) metoda forțelor seismice statice echivalente;
(b) metoda de calcul modal cu spectre de răspuns. ( )
În calculul structural se consideră spectrele de răspuns elastic al accelerațiilor
absolute, cu ordonatele reduse printr-un factor de comportare q, care caracterizează
structura în ansamblu.
Valorile maxime ale factorului de comportare q sunt prevăzute în Anexele B și C,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Factorii de comportare utilizați în calcul pot fi mai mari cu până la 30% față de
valorile maxime indicate la (6), în cazul în care se dispune de date suficiente și credibile
privind detaliile de alcătuire și redundanța clădirii și acestea permit considerarea unor
valori superioare celor maxime indicate.
Distribuția pe verticală a forțelor seismice orizontale, în cazul utilizării metodei
forțelor statice echivalente, efectele torsiunii de ansamblu, efectele fisurării asupra
elementelor cu rigiditate degradabilă prin fisurare se cuantifică conform prevederilor
P100-1.
Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Ultimă se face în acord cu
prevederile P100-1. Factorul de amplificare a deplasărilor c se stabilește în acord cu
prevederile Anexelor B și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Serviciu se face în acord cu
prevederile P100-1. Factorul de reducere care ține seama de intervalul de recurență mai
redus al acțiunii seismice, v, se stabilește conform prevederilor Anexelor B și C,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Verificarea rezistenței elementelor se realizează cu relația:

33
Ed  Rd (6.4)
unde Rd este valoarea efortului capabil
Valoarea de proiectare a efortului capabil, Rd, se determină pe baza prevederilor
Anexelor B și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valorile de proiectare a efortului capabil, Rd, pentru elemente se calculează
utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1,
(11) și (12).
Prin excepție de la (6), (7), (9), (10), (12) și (13), în cazul în cazul clădirilor realizate
până la intrarea în vigoare a acestui cod, dacă structura îndeplinește toate prevederile de
conformare generală și de alcătuire de detaliu date în P100-1 și materialele utilizate la
realizarea structurii sunt în acord cu prevederile din P100-1, în aplicarea metodologie
de nivel 2 se pot considera următoarele prevederi: (0)
(a) se consideră valorile maxime ale factorului de comportare, în funcție de
materialul structural și tipul structurii, date în P100-1;
(b) se consideră valorile rezistențelor de proiectare stabilite conform P100-1 reduse
cu factorul de încredere determinat conform 4.4;
(c) se determină valorile de proiectare ale capacităților de rezistență și valorile
admisibile ale deplasărilor relative de nivel în acord cu prevederile P100-1. ( )

Metodologia de nivel 3 – evaluare prin calcul


Calculul structural se realizează pe baza prevederilor P100-1, cu considerarea
prevederilor suplimentare date în acest capitol, utilizând următoarele metode de calcul:
(a) metoda de calcul static neliniar;
(b) metoda de calcul dinamic neliniar. ( )
Metoda de calcul static neliniar este indicată în cazul structurilor la care contribuția
modurilor superioare de vibrație la comportarea în regim dinamic este mai puțin
importantă. În cazul structurilor la care se așteaptă amplificări dinamice majore ale
deplasărilor la anumite niveluri se recomandă utilizarea metodei de calcul dinamic
neliniar.
Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
La Starea Limită Ultimă se verifică:
(a) deplasările relative de nivel ale structurii;
(b) capacitatea de rezistență a elementelor cu cedare neductilă;
(c) capacitatea de deformare a elementelor cu cedare ductilă. ( )
Pentru verificările la Starea Limită Ultimă, deplasările relative de nivel ale
structurii, eforturile și deformațiile elementelor structurale se determină la cerința de
deplasare corespunzătoare acțiunii seismice asociate acestei stări limită.
La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările relative de nivel.
La Starea Limită de Serviciu se pot verifica și deformațiile elementelor structurale,
în acord cu cerințele fundamentale pentru această stare limită, la decizia expertului.

34
Pentru verificările la Starea Limită Serviciu, deplasările relative ale structurii se
determină la cerința de deplasare corespunzătoare acțiunii seismice asociate acestei stări
limită.
Pentru determinarea cerinței de deplasare ale sistemului SDOF echivalent la Starea
Limită de Serviciu și Starea Limită Ultimă se utilizează spectre de răspuns neliniar,
exprimate în deplasări. La calculul spectrelor de răspuns neliniar se utilizează modele
histeretice de comportare adecvate materialului structural.
Notă: Întrucât structurile existente pot prezenta deficit de rezistență în raport cu cerințele
seismice pentru structuri noi, mobilizarea unui mecanism de plastificare la cutremurul asociat
Stării Limită de Serviciu are probabilitate înaltă.
În calculul static neliniar este recomandată încărcarea structurii până la obținerea
unei deplasări la vârf egale cu 150% din valoarea cerinței de deplasare corespunzătoare
Stării Limită Ultime pentru a identifica eventualele mecanisme de rupere și deficiențe
structurale.
Valorile rotirilor plastice capabile se determină conform prevederilor Anexelor B
și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valoarea de proiectare a efortului capabil, Rd, se determină pe baza prevederilor
Anexelor B și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valorile de proiectare a efortului capabil, Rd, pentru elemente se calculează
utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1,
(11) și (12). (0)

35
7. Evaluare a fundațiilor și terenului de fundare

Generalități
Acest capitol cuprinde prevederi privind evaluarea seismică a sistemului de fundații
al clădirii și a terenului de fundare.
Evaluarea calitativă și cantitativă a fundațiilor trebuie să evidențieze măsura în care
este îndeplinit rolul lor în ansamblul structural și situațiile în care fundațiile și, după caz,
substructura clădiri constituie veriga slabă în traseul încărcărilor aplicate structurii către
terenul de fundare.
Pentru evaluarea seismică a fundațiilor și terenului de fundare se vor realiza
investigații geotehnice ale terenului din amplasament, prin mijloacelele cercetării
geotehnice.
Prin excepție de la prevederile (3), la clădirile din clasele de importanță și expunere
la cutremur III și IV, prin decizia expertului tehnic, se pot utiliza date din documentația
tehnică inițială a construcției, dacă aceasta conține date relevante și suficiente referitoare
la teren sau investigații geotehnice întocmite pentru terenuri din vecinătatea
amplasamentului, cu acordul elaboratorilor acestora.
Prin investigațiile geotehnice se va stabili măsura în care terenul de fundare este
sensibil la acțiuni seismice și poate reprezenta factorul decisiv al unei degradări parțiale
sau totale a clădirii (teren lichefiabil, teren în pantă, orizonturi necoezive afânate etc.).
Pentru recomandarea unor lucrări de intervenție asupra fundațiilor sau terenului de
fundare este necesară efectuarea de investigații geotehnice în amplasament.
Pentru proiectarea lucrărilor de intervenție este necesară realizarea de investigații
geotehnice ale terenului în amplasament.
La evaluarea seismică a sistemului de fundare a unei clădiri care nu a fost proiectată
pentru acțiuni seismice vor fi verificate următoarele aspecte:
(a) insuficiența bazei de rezemare, cu risc de rotire excesivă și răsturnare;
(b) depășirea presiunilor acceptabile pe teren;
(c) incapacitatea de a prelua întinderile (tendințele de ridicare), atât la fundații
directe de suprafață, cât și la fundații de adâncime (piloți, barete). ( )
Indicatorii de îndeplinire a cerințelor seismice definiți la capitolul 8 vor ține seama
de ponderea diferitelor categorii de deficiențe și a efectului acestora asupra calității
răspunsului seismic al ansamblului. (0)

36
Investigații geotehnice
La clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur III și IV, necesitatea
și metodele de investigare geotehnică necesare pentru stabilirea caracteristicilor
terenului sunt stabilite de către expertul tehnic.
La clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II, metodele de
investigare geotehnică necesare pentru stabilirea caracteristicilor terenului sunt stabilite
de către expertul tehnic împreună cu un specialist în geotehnică.
Prin excepție de la (2), la decizia expertului tehnic, în cazul în care pentru terenul
din amplasamentul clădirii se dispune de un studiu geotehnic elaborat ulterior intrării în
vigoare a NP 074/2013, acesta poate fi utilizat la evaluarea seismică a clădirii.
Investigarea terenului de fundare se efectuează cu metode corespunzătoare cercetării
geotehnice, cu respectarea prevederilor normativului NP 074 și a standardului SR EN
1997-2. Amploarea investigării se stabilește ținând seama de categoria geotehnică a
lucrării.
Comportarea la acțiuni seismice a terenului de fundare (lichefiabilitate, stabilitate,
deformații excesive, reduceri ale rezistenței la forfecare etc.) va fi evaluată conform
cerințelor SR EN 1998-5.
La construcții fundate pe piloți se pot efectua încercări nedistructive în vederea
stabilirii integrității piloților de tipul testelor dinamice. În vederea stabilirii capacității
portante și a comportării sub solicitări se pot executa încărcări statice de probă cu
respectarea prevederilor normativului NP 045.
În afara lucrărilor de foraje sau de sondaje deschise, cu prelevare de probe în
vederea încercărilor de laborator geotehnic, se pot utiliza una sau mai multe încercări
pe teren, precum:
(a) încercarea de încărcare cu placa;
(b) încercarea de penetrare standard;
(c) încercarea de penetrare cu con sau cu piezocon;
(d) încercarea de penetrare dinamică;
(e) încercarea cu dilatometrul plat. ( )
În vederea determinării parametrilor dinamici ai terenului și a vitezei de propagare
a undelor seismice de forfecare vs se pot utiliza încercări de teren seismice de tip:
(a) downhole;
(b) crosshole;
(c) penetrare cu conul seismic;
(d) dilatometru seismic plat. ( )
Atunci când se urmărește determinarea condițiilor geotehnice la adâncime se vor
utiliza încercările de penetrare, după caz. (0)

37
Calculul infrastructurii și modelul de calcul
Calculul eforturilor și deformațiilor în elementele infrastructurii și calculul tasărilor
terenului se face utilizând un model de calcul adecvat și o modelare realistă a
proprietăților de deformare (rigiditate) ale terenului.
În vederea stabilirii modelului de calcul se respectă prevederile documentelor
normative P100-1, NP 112 sau NP 123, după caz, și ale standardului SR EN 1997-1.
Tipul modelului de calcul este stabilit de către expertul tehnic.
În calculul la acțiunea seismică trebuie considerate valori ale rigidității terenului
adecvate pentru condițiile acțiunii de scurtă durată și a vitezei mari de încărcare a
cutremurului.
Pentru clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II parametrii
caracteristici de interacțiune teren – structură sunt stabiliți de către un specialist în
geotehnică.
Se recomandă utilizarea în calcule a mai multor valori ale caracteristicilor de
deformație ale terenului dintr-un domeniu posibil și probabil de variație, dată fiind
sensibilitatea calculului de interacțiune teren-structură în raport cu caracteristicile de
rigiditate ale modelului.
În calculul seismic al structurii și infrastructurii, în funcție de tipul acestora și de
importanța clădirii, pot fi abordate următoarele modele:
(a) în cazul clădirilor fără subsol, modelul de calcul se fixează la nivelul marginii
superioare a fundațiilor. Calculul fundațiilor se face prin izolarea lor și aplicarea
forțelor de legătură cu suprastructura. În cazul fundațiilor izolate și a sistemelor
de grinzi de fundații modelarea uzuală presupune adoptarea ipotezei de corp
rigid și a unei distribuții liniare a presiunilor pe teren;
(b) în cazul radierelor, modelul recomandat al fundației este de tip placă rezemată
pe resoarte caracterizate de proprietățile idealizate de deformare ale terenului;
(c) în cazul clădirilor cu subsoluri se pot alege mai multe tipuri de modele, cu
niveluri de complexitate diferite, ținându-se cont sau nu de interacțiunea cu
terenul de sub fundație și, eventual, cu terenul din jurul infrastructurii. În cazul
adoptării unor modele simplificate rezultatele vor fi interpretate ținând seama de
limitele modelului. ( )
Verificarea infrastructurii trebuie făcută atât în termenii ce privesc cedarea terenului
de fundare cât și în termenii cedării elementelor infrastructurii, în urma dezvoltării
mecanismului de cedare al suprastructurii.
Capacitatea structurală a sistemului de fundare trebuie verificată. Se vor verifica cu
precădere următoarele aspecte: (0)
(a) rigiditatea și rezistența fundațiilor izolate de mici dimensiuni necesare pentru
preluarea forțelor seismice;
(b) stabilitatea fundațiilor de suprafață sub acțiunea forțelor laterale;
(c) capacitatea de rezistență la compresiune sau tracțiune a piloților pentru preluarea
forțelor axiale generate de acțiunea seismică;
(d) capacitatea portantă laterală a piloților pentru preluarea forțelor orizontale
generate de acțiunea seismică;

38
(e) capacitatea structurală a radierului pentru solidarizarea piloților. ( )

Măsuri de intervenție
În urma evaluării seismice a clădiri pot fi stabilite, după caz, măsuri de intervenție
asupra sistemului de fundare în ansamblu. Acestea pot fi aplicate fundațiilor propriu-
zise, terenului de fundare sau ambelor.
Intervențiile asupra sistemului de fundare pot avea ca scop: mărirea capacității
structurale a fundației prin operații de cămășuire, mărirea capacității portante din punct
de vedere geotehnic a fundației prin subzidire sau prin îmbunătățirea proprietăților
terenului.
Pentru construcțiile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II, la
stabilirea măsurilor de intervenție asupra sistemului de fundare este necesară
colaborarea cu un specialist în geotehnică. (0)

39
8. Concluziile evaluării

Stabilirea clasei de risc seismic


Evaluarea susceptibilității de avariere la cutremur și încadrarea în clasele de risc
seismic se face pe baza a trei categorii de condiții care fac obiectul investigațiilor și
analizelor efectuate în cadrul evaluării:
(a) condițiile privind alcătuirea clădirii referitoare la îndeplinirea regulilor de
conformare structurală, de alcătuire a elementelor structurale și a regulilor
constructive pentru structuri care preiau efectul acțiunii seismice;
(b) condiții privind degradările structurale produse în trecut de acțiunea seismică și
de alte cauze;
(c) condiții privind capacitatea seismică a structurii și componentelor nestructurale,
exprimată, după caz, în termeni de rezistență sau deplasări; ( )
Măsura în care cele trei categorii de condiții sunt îndeplinite este cuantificată prin
intermediul a trei indicatori:
(a) gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1;
(b) gradul de afectare structurală, R2;
(c) gradul de asigurare seismică, notat cu R3. Acest indicator se determină pentru
starea limită ultimă. ( )
Valorile celor trei indicatori se asociază cu o anumită clasă de risc conform 8.1.1,
8.1.2 și 8.1.3.
Expertul tehnic decide încadrarea clădirii într-o anumită clasă de risc seismic pe
baza valorilor celor trei indicatori, claselor de risc seismic asociate și a unei analize
complexe și cuprinzătoare a ansamblului condițiilor de diferite naturi.
Expertul tehnic analizează relevanța fiecărui indicator pentru evaluarea seismică a
clădirii.
Clasa de risc seismic a clădirii este clasa minimă asociată celor trei indicatori R1,
R2 și R3.
Prin excepție de la (6), atunci când expertul tehnic apreciază că unul dintre
indicatorii R2 sau R3 are relevanță redusă în cazul clădirii evaluate, clasa de risc seismic
a clădirii este clasa minimă asociată celorlalți doi indicatori.
Expertul tehnic identifică elementele vitale pentru siguranța structurală la seism
care prezintă deficiențe majore și capacitate insuficientă față de cerințele
corespunzătoare stărilor limită selectate și estimează ponderea acestora în ansamblul
structurii și marja de siguranță.
Expertul tehnic identifică mecanismul de cedare probabil al structurii ca bază pentru
aprecierea corectă a răspunsului seismic așteptat al clădirii și pentru alegerea potrivită a
soluției de intervenție.
Semnificația gradului de afectare structurală R2 trebuie apreciată în funcție de vârsta
clădirii, intensitatea mișcărilor seismice care au afectat-o în trecut prin comparație cu
cerințele seismice corespunzătoare stării limită ultimă și factorii naturali și antropici
care au putut cauza degradări ale clădiri în trecut.

40
Gradul de asigurare seismică R3 este mai semnificativ în cazul clădirilor proiectate
pe baza unor documente normative pentru proiectare la cutremur, al căror răspuns la
acțiuni seismice poate fi descris prin modelele curente de calcul cu un grad de încredere
mai mare.
În cazul clădirilor vechi, realizate înainte de 1963, identificarea aproximativă a
mecanismului de cedare, cu grad de încredere acceptabil, nu este întotdeauna posibilă.
În acest caz, evaluarea corectă a susceptibilității de avariere seismică a clădirii trebuie
să se bazeze pe o analiză cuprinzătoare și pe o judecată inginerească a tuturor condițiilor
de alcătuire, a corelației între efectele acestora, operații care necesită competență înaltă
și experiență deosebită. (0)

8.1.1. Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică


Valoarea gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismic, R1, se stabilește
pe baza punctajului atribuit fiecărei categorii de condiții de alcătuire, din anexa
corespunzătoare tipul de material structural, în funcție de nivelul metodologiei de
evaluare.
Valoarea de R1=100 corespunde unei construcții care îndeplinește integral toate
categoriile de condiții de alcătuire.
Clasa de risc asociată indicatorului R1 se stabilește astfel: (0)
(a) Clasa de risc seismic I, dacă R1<30;
(b) Clasa de risc seismic II, dacă 30≤R1<60;
(c) Clasa de risc seismic III, dacă 60≤R1<90;
(d) Clasa de risc seismic IV, dacă 90≤R1<100. ( )

8.1.2. Gradul de afectare structurală


Valoarea gradului de afectare structurală, R2, se stabilește pe baza punctajului
atribuit fiecărei categorii de condiții privind evaluarea stării de degradare a elementelor
structurale dat în lista specifică din anexa corespunzătoare materialului structural utilizat.
Valoarea de R2=100 corespunde unei construcții neafectată de degradări seismice
sau de altă natură.
Clasa de risc asociată indicatorului R2 se stabilește astfel: (0)
(a) Clasa de risc seismic I, dacă R2<50;
(b) Clasa de risc seismic II, dacă 50≤R2<70;
(c) Clasa de risc seismic III, dacă 70≤R2<90;
(d) Clasa de risc seismic IV, dacă 90≤R2<100. ( )

8.1.3. Gradul de asigurare seismică

41
Gradul de asigurare seismică, R3, evidențiază capacitatea de rezistență și de
ductilitate a structurii, în ansamblu, capacitatea de rezistență și stabilitatea
componentelor nestructurale, în raport cu cerințele seismice.
Gradul de asigurare seismică, R3, se stabilește în funcție de gradul de asigurare
determinat pentru structură și, după caz, de gradul minim de asigurare stabilit pentru
componentele nestructurale.
Modul de calcul pentru gradul de asigurare seismică pentru structură depinde de
metodologia de evaluare cantitativă utilizată.
Gradul de asigurare seismică pentru structură, R3, se determină distinct pentru
fiecare direcție orizontală principală ortogonală considerată în evaluarea clădirii.
Pentru clădirile cu pereți structurali din zidărie, gradul de asigurare seismică R3 se
stabilește conform prevederilor din anexa D.
Clasa de risc asociată indicatorului R3(%)se stabilește astfel: (0)(0)
(a) Clasa de risc seismic I, dacă R3<35;
(b) Clasa de risc seismic II, dacă 35≤R3<65;
(c) Clasa de risc seismic III, dacă 65≤R3<90;
(d) Clasa de risc seismic IV, dacă 90≤R3<100. ( )

Metodologia de nivel 1
Pentru elementele verticale ale structurilor de tip cadru sau cu pereți structurali,
gradul de asigurare seismică R3 pentru structură se stabilește în termeni de rezistență, la
nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare, astfel:
 adm
R3  (8.1)
m
unde
vm efortul unitar tangențial mediu calculat conform 6.6(9);
vad m valoarea de referință admisibilă a efortului unitar tangențial în elementele
verticale stabilită conform prevederilor anexelor B și C pentru elemente
de beton armat și, respectiv, oțel.
Pentru structurile din oțel contravântuite, gradul de asigurare seismică R3 pentru
structură se stabilește în termeni de rezistență, la nivelul situat imediat deasupra cotei
teoretice de încastrare, astfel: (0)

R3 
F adm
(8.2)
Fb
unde
ΣFadm suma valorilor de proiectare ale proiecțiilor pe orizontală ale forțelor
axiale capabile din diagonalele contravântuirilor verticale de la nivelul
considerat
Fb forța tăietoare de bază calculată conform 6.6(3).

42
Metodologia de nivel 2
Se determină valorile individuale ale indicatorului R3j, pentru fiecare element
structural j, astfel:
Rdj
R3 j  (8.3)
Edj
unde
Edj valoarea de proiectare a efortului secțional în elementul j, din combinația
seismică de proiectare relevantă, determinată conform prevederilor 6.7
Rdj valoarea de proiectare a efortului secțional capabil al elementului j
Se stabilește ponderea elementelor structurale cu cedare neductilă, cu precădere a
elementelor verticale aflate în această situație, raportul între valorile de proiectare ale
eforturilor capabile ale elementelor verticale și cele ale elementelor orizontale și se
estimează mecanismul structural probabil de disipare a energiei seismice.
Notă: Aceste informații constituie elemente esențiale în estimarea siguranței seismice a structurii
și pentru încadrarea construcției într-o anumită clasă de risc.
Gradul de asigurare R3 pentru structură se determină la nivelul situat deasupra cotei
teoretice de încastrare și, după caz, la celelalte niveluri dacă acestea prezintă deficit de
rigiditate sau rezistență comparativ cu nivelul de la bază.
Gradul de asigurare R3 pentru structură se determină la fiecare nivel considerat
astfel:

R3 
V Rd i
(8.4)
V Edi

unde
VRdi valoarea de proiectare a forței tăietoare asociate capacității de rezistență
a elementului vertical i de la nivelul considerat sau, după caz, proiecția
pe orizontală a valorii de proiectare a forței axiale capabile, în
diagonalele contravântuirilor verticale. Pentru elementele care se
plastifică din încovoiere, cu sau fără forță axială, valoarea VRdi se
consideră egală cu valoarea forței tăietoare din element asociată
plastificării din încovoiere pe mecanismul de cedare considerat. Pentru
elementele care cedează din forță tăietoare se consideră egală cu valoarea
de proiectare a forței tăietoare capabile. Valoarea VRdi se limitează
superior la forța tăietoare maximă care se poate mobiliza în elementul
structural i în situația cedării altor elemente structurale sau a terenului de
fundare;
VEdi valoarea de proiectare a forței tăietoare în elementul i, rezultată din
calculul structural în combinația de încărcare seismică relevantă.
Prin excepție de la prevederile (4) în cazul clădirilor la care cedarea neductilă a unui
element structural poate conduce la colapsul local al clădirii sub încărcări gravitaționale,

43
gradul de asigurare seismică va fi egal cu indicatorul R3j minim al elementelor verticale
de la nivelul considerat:
R3  min( R3 j ) (8.5)
unde R3j se calculează conform (1).
În cazul structurilor cu capacitate redusă de redistribuție a eforturilor între
elementele structurale, în calculul gradului de asigurare R3 conform (4) se ține seama de
posibilitatea redusă de redistribuire a eforturilor. În acest caz, valorile VRdj în elementele
cu surplus de rezistență vor fi limitate în funcție de posibilitățile reale ca aceste elemente
să se încarce suplimentar prin redistribuirea eforturilor de la elementele cu deficit de
rezistență și rigiditate, care pot ceda prematur. (0)

Metodologia de nivel 3
Gradul de asigurare seismică R3 se determină în termeni de deplasare, cu expresia:
(0)

du
R3  (8.6)
ds
ds deplasarea laterală impusă structurii de acțiunea seismică, la nivelul considerat
ca fiind caracteristic, de regulă la vârful construcției
du deplasarea laterală ultimă a clădirii, la același nivel, care corespunde depășirii
capacității de rezistență sau deformare a oricărui element din ansamblul teren-structură-
componente nestructurale, în acord cu cerințele Stării Limită Ultime.

Conținutul raportului de evaluare seismică


Raportul de evaluare seismică conține o sinteză a procesului de evaluare, furnizând
informații care fundamentează decizia de încadrare a construcției în clasa de risc seismic.
Se descriu scopul expertizei tehnice, cerințele seismice și stările limită selectate
pentru evaluarea seismică.
Se enumerează documentele tehnice normative utilizate la efectuarea evaluării
seismice.
Se descriu activitățile desfășurate pentru întocmirea expertizei cum sunt : vizite la
clădirea expertizată, discuții tehnice cu proprietarii sau utilizatorii clădirii, natura
investigațiilor efectuate.
Se include lista informațiilor colectate de către expert care au stat la baza evaluării
seismice (de exemplu: proiectul inițial al clădirii, releveul clădirii, rapoarte precedente
de expertiză tehnică, rapoarte de încercări pentru determinarea proprietăților mecanice
al materialelor de construcție, studii geotehnice, rapoarte privind măsurarea vibrațiilor
in-situ, mărturii ale proprietarilor sau utilizatorilor clădirii).
Se caracterizează amplasamentul prin informații generale care să descrie condițiile
seismice ale amplasamentului, alte surse potențiale de hazard natural, terenul de fundare,
adâncimea de fundare, nivelul hidrostatic al apei subterane etc.

44
Se descrie clădirea prin informații referitoare la sistemul structural și la ansamblul
elementelor nestructurale. Se vor face aprecieri globale, calitative, privind capacitatea
sistemului structural de a rezista la acțiuni seismice. Se vor include date istorice
referitoare la perioada construcției și nivelul reglementărilor de proiectare aplicate, dacă
sunt relevante pentru clădirea expertizată. Se vor descrie lucrările de intervenție
efectuate până la data expertizei, după caz.
Se prezintă nivelul de cunoaștere selectat și metodologia de evaluare.
Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire
seismică, R1.
Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de afectare structurală, R2.
Se prezintă evaluarea cantitativă a gradului de asigurare seismică R3.
Se prezintă sinteza evaluării, încadrarea clădirii în clasa de risc seismic, și
concluziile evaluării. Se prezintă relevanța fiecărui indicator (R1, R2 sau R3) în evaluarea
seismică a structurii, se motivează alegerea clasei de risc pentru clădire în raport cu
clasele de risc asociate indicatorilor R1, R2 și R3 și cu alte condiții specifice clădirii
evaluate.
Se formulează, după caz, propuneri de intervenție. Expertul tehnic descrie soluția
de principiu de intervenție și precizează, după caz, elementele structurale sau
componentele nestructurale asupra cărora trebuie intervenit. Expertul calibrează soluția
de principiu de intervenție printr-un calcul structural suficient de detaliat pentru acest
scop. În cazul lucrărilor de intervenție parțiale stabilite conform 3.3 (9) expertul
dimensionează lucrările de intervenție.
Conținutul cadru al expertizei tehnice pentru evaluarea seismică a clădirilor
existente este:

1. Date privind expertiza tehnică


1.1. Pagina de titluri și semnături
1.2. Copie după actul de atestare al expertului tehnic
1.3. Raportul sintetic
2. Raportul de evaluare
2.1. Scopul expertizei
2.2. Reglementări tehnice
2.3. Activități desfășurate pentru întocmirea expertizei
2.4. Date care au stat la baza expertizei tehnice
2.5. Caracterizarea amplasamentului
2.6. Descrierea clădirii
2.7. Nivelul de cunoaștere
2.8. Metodologia de evaluare
2.9. Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică R1
2.10. Gradul de afectare structurală R2

45
2.11. Gradul de asigurare structurală seismică R3
2.12. Verificări la starea limită de serviciu
2.13. Sinteza evaluării
2.14. Propuneri de intervenție
3. Concluzii
Anexe

Raportul de evaluare poate fi completat și cu alte informații, după caz.


Anexele includ informații care au stat la baza expertizei cum sunt: releveul clădirii,
breviarul fotografic, note de calcul, rapoarte de încercări sau măsurători, studiul
geotehnic, releveul degradărilor structurale sau nestructurale etc.
Raportul sintetic se întocmește conform modelului: (0)

46
Evaluare seismică Raport sintetic
Denumirea lucrării:
Scopul expertizei:

Data expertizei:
Expert tehnic: Legitimație:
Adresa:
Categoria de importanță (HG 766/1997):
Clasa de importanță și expunere la cutremur (P100-1):
Anul construirii:
Funcțiunea clădiri:
Înălțimea supraterană totală (m): Număr de niveluri:
Suprafața construită (mp): Suprafața desfășurată (mp):
Sistemul
structural:

Componente
nestructurale:
Acțiunea seismică (probabilitate de depășire în 50 de ani) SLS SLU
Verificarea la starea limită ultimă:
Metodologia de evaluare prin calcul folosită (P100-3): 1 2 3
Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1 :
Gradul de afectare structurală, R2 :
Gradul de asigurare structurală seismică, R3:
Clasa de risc seismic în care a fost încadrată construcția: I II III IV
Descrierea clasei de
risc seismic:
Verificarea la starea
limită de serviciu:

Concluzii:

Necesitatea lucrărilor de intervenție: Da Nu

Clasa de risc seismic după efectuarea lucrărilor de intervenție: I II III IV

47
48
Anexa A. Hazardul seismic

(1) Prevederile acestei anexe se aplică la evaluarea seismică și proiectarea lucrărilor


de intervenție a tuturor clădirilor, indiferent de tipul materialelor structurale.
(2) La proiectarea lucrărilor de intervenție având ca scop încadrarea în clasa de risc
seismic RsIII se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 100 de ani, pentru verificări la Starea Limită Ultimă,
și de 30 de ani pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(3) La proiectarea lucrărilor de intervenție având ca scop încadrarea în clasa de risc
seismic RsIV se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 225 de ani, pentru verificări la Starea Limită Ultimă,
și de 40 de ani pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(4) La proiectarea lucrărilor de intervenție parțiale, având ca scop încadrarea în clasa
de risc RsII, se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 40 de ani, pentru verificarea la Starea Limită Ultimă.
(5) În cazul proiectării lucrărilor de intervenție pentru cerințe superioare celor
fundamentale se pot utiliza valori ale accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 475 de ani, pentru verificări la Starea Limită Ultimă,
și de 100 de ani pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(6) Valorile de vârf ale accelerației seismice orizontale corespunzătoare intervalelor
medii de recurență prevăzute la (2), (3) (4) și (5) se determină pe baza valorilor ag
stabilite conform zonării prevăzută de P100-1, pentru intervalul mediu de recurență de
225 de ani, prin multiplicare cu factorii de scalare din tabelul A.1.
(7) Pentru determinarea valorilor de vârf ale accelerației seismice verticale, avg, se
utilizează valorile accelerațiilor orizontale stabilite conform (6) multiplicate cu 0,70.
(8) Valorile spectrului de răspuns elastic al accelerațiilor absolute pentru
componentele orizontale și verticale ale mișcării terenului, Se(T) și Sve(T), și, după caz,
valorile spectrului de proiectare pentru componentele orizontale ale mișcării terenului
Sd(T) se determină conform P100-1 utilizând valorile accelerației terenului pentru
proiectare stabilite conform (6) și multiplicând valorile rezultate cu factorul de
importanță și expunere la cutremur.
(9) La proiectarea lucrărilor de intervenție, pentru verificarea deplasărilor laterale la
Starea Limită de Serviciu, factorul de reducere care ține seama de intervalul de
recurență mai redus al acțiunii seismice, v, se alege conform Tabelului A.1,
corespunzător cu intervalul mediu de recurență asociat acestei stări limită.
(10) Probabilitățile de depășire a valorii de vârf a accelerației terenului în 50 de ani
corespunzătoare intervalelor medii de recurență prevăzute la (2), (3) și (5) sunt date în
Tabelul A.2. (0)

49
Tabelul A.1: Factori de scalare pentru determinarea valorilor de vârf ale accelerațiilor
seismice orizontale
Județ ag30/ag225 ag40/ag225 ag100/ag225 ag225/ag225 ag475/ag225
Argeș, Bacău, Botoșani,
Brăila, București, Buzău,
Călărași, Constanta, Covasna,
Dâmbovița, Dolj, Galați,
Giurgiu, Gorj, Harghita, 0,40 0,45 0,80 1,00 1,25
Ialomița, Iași, Mehedinți,
Neamț, Olt, Prahova, Suceava,
Teleorman, Tulcea, Vâlcea,
Vaslui, Vrancea
Alba, Arad, Bihor, Bistrița
Năsăud, Brașov, Caraș
Severin, Cluj, Hunedoara, 0,35 0,40 0,80 1,00 1,35
Maramureș, Mureș, Sălaj, Satu
Mare, Sibiu, Timiș
ag30 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR=30 de ani
ag40 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR=40de ani
ag100 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR=100 de ani
ag225 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR=225 de ani
ag475 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR=475 de ani

Tabelul A.2: Intervale medii de recurență și probabilități de depășire


Intervalul mediu de recurență Probabilitatea de depășire a
a valorii de vârf a accelerației valorii de vârf a accelerației
terenului, IMR, (ani) terenului în 50 de ani
30 80%
40 70%
100 40%
225 20%
475 10%

50
Anexa B. Structuri din beton

B.1. Domeniu de aplicare


(1) Această anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor de
beton armat în situația în care se află la data evaluării. (0)

B.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a


materialelor din structura clădirii

B.2.1. Starea elementelor


(1) Se examinează : (0)
Condiția fizică a elementelor de beton armat referitoare la prezența degradării
betonului prin carbonatare, a coroziunii betonului și oțelului produse de diferiți
agenți;
Eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de acțiunea
seismică;
Eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de alte acțiuni
cum sunt, contracția la uscare a betonului, tasarea diferențială a reazemelor,
deformațiile împiedicate datorate variației de temperatură etc.

B.2.2. Geometria
(1) Se identifică, după caz: (0)
Structura verticală și structura laterală a clădirii, în ambele direcții principale
ale clădiri;
Modul de descărcare a plăcilor către elementele de reazem;
Modul de descărcare a scărilor pe elementele verticale ale structurii;
Golurile de dimensiuni importante în planșee (inclusiv golurile de scară) și
pereți;
Dimensiunile secțiunilor transversale ale grinzilor și stâlpilor;
Lățimea active a plăcii la grinzile cu profil T;
Forma și dimensiunile pereților structurali;
Lungimea de rezemare a elementelor orizontale prefabricate;
Excentricitățile dintre axele grinzilor și stâlpilor, dezaxarea stâlpilor pe
verticală etc.

B.2.3. Detalii de alcătuire


(1) Datele colectate includ informații privind: (0)
Cantitatea de armătură longitudinală în grinzi, stâlpi și pereți;
Cantitatea de armătură transversală în grinzi, stâlpi, pereți și noduri;
Cantitatea și modul de distribuție a armăturii de confinare în zonele critice ale
grinzilor și stâlpilor și de la extremitățile secțiunii pereților, în zonele critice ale
acestora;

51
Raportul dintre secțiunile armăturilor longitudinale superioare și inferioare în
secțiunile de la extremitățile grinzilor;
Acoperirea cu beton a armăturilor longitudinale și transversale;
Lungimile de ancorare și de înnădire ale armăturilor longitudinale;
Forma cârligelor la etrieri și, eventual, la barele longitudinale.

B.2.4. Materiale
(1) Se determină minimal: (0)
Rezistența betonului la compresiune;
Limita de curgere, rezistența la rupere și deformația ultimă a oțelului. ++

B.3. Evaluarea calitativă

B.3.1. Lista de condiții de alcătuire a structurilor de beton în zone seismice

B.3.1.1 Metodologia de nivel 1


(1) Pentru metodologia de nivel 1, se verifică lista condițiilor de alcătuire conform
tabelului B.1
(2) Estimarea condițiilor referitoare la configurația structurii se face conform
capitolului 5.
(3) Punctajul atribuit fiecărui tip de condiții din tabelul B.1 este orientativ. În funcție
de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul va putea face redistribuții ale acestor
punctaje între categoriile de condiții (i)…(iv).
(4) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiții, în
situația îndeplinirii lor în totalitate, este 100. În felul acesta, punctajul total rezultat în
urma analizei calitative reprezintă procentual măsura în care caracteristicile structurale
sunt satisfăcute. (0)++

52
Tabelul B.1 Lista condițiilor privind alcătuirea seismică – metodologia de nivel 1
Criteriul
neîndeplinit

Criteriul îndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
(i) Condiții privind configurația structurii Punctaj maxim:50
Traseul încărcărilor este continuu
Sistemul este redundant (sistemul are suficiente legături pentru a avea
stabilitate laterală și suficiente zone plastice potențiale)
Nu există niveluri slabe din punct de vedere al rezistenței
Nu există niveluri flexibile
Nu există modificări importante ale dimensiunilor în plan ale sistemului
30 – 0–
structural de la nivel la nivel 50
49 29
Nu există discontinuități pe verticală (toate elementele verticale sunt continue
până la fundație)
Nu există diferențe între masele de nivel mai mari de 30 %
Efectele de torsiune de ansamblu sunt moderate
Infrastructura (fundațiile) este în măsură să transmită la teren forțele verticale
și orizontale
(ii) Condiții privind interacțiunile structurii Punctaj maxim: 10
Distanțele până la clădirile vecine depășesc dimensiunea minimă de rost,
conform P100
Planșeele intermediare (supantele) au o structură laterală proprie sau sunt
ancorate adecvat de structura principală 10 5–9 0–4
Pereții nestructurali sunt izolați (sau legați flexibil) de structură
Nu există stâlpi captivi scurți
(iii) Condiții privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30
(a) Structuri tip cadru beton armat
Nu există stâlpi scurți
20 – 0–
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp respectă condiția νd≤0,30 30
29 19
(calculat utilizând rezistența la compresiune a betonului stabilită conform 6.1,
11)
(b) Structuri cu pereți de beton armat
Grosimea pereților este ≥ 150 mm
Pereții au la capete bulbi sau tălpi cu dimensiuni limitate (prin intersecția 20 – 0–
pereților nu se formează profile complicate cu tălpi excesive) 30
29 19
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete respectă condiția νd≤0,15
(calculat utilizând rezistența la compresiune a betonului stabilită conform 6.1,
11)
(iv) Condiții referitoare la planșee Punctaj maxim: 10
Prin grosimea plăcii și dimensiunile reduse ale golurilor planșeul poate fi 0–
10 5–9
considerat și diafragmă orizontală rigidă 4

53
B.3.1.2 Metodologiile de nivel 2 și 3
(1) Pentru metodologiile de nivel 2 și 3 se verifică lista condițiilor de alcătuire
conform tabelului B.2.
(2) Condițiile care se referă la rezistența elementelor structurale și natura ruperii
potențiale a acestora, se vor verifica după evaluarea capacității de rezistență a
elementelor structurale la diferite solicitări. (0)
Tabelul B.2 Lista condițiilor privind alcătuirea seismică – metodologiile de nivel 2 și 3
Criteriul
neîndeplinit

Criteriul îndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
(i) Condiții privind configurația structurii Punctaj maxim:50
Traseul încărcărilor este continuu
Sistemul este redundant (sistemul are suficiente legături pentru a avea
stabilitate laterală și suficiente zone plastice potențiale)
Nu există niveluri slabe din punct de vedere al rezistenței
Nu există niveluri flexibile
Nu există modificări importante ale dimensiunilor în plan ale sistemului
structural de la nivel la nivel 30 – 0–
50
49 29
Nu există discontinuități pe verticală (toate elementele verticale sunt continue
până la fundație)
Nu există diferențe între masele de nivel mai mari de 30 %
Efectele de torsiune de ansamblu sunt moderate
Infrastructura (fundațiile) este în măsură să transmită la teren forțele verticale
și orizontale
(ii) Condiții privind interacțiunile structurii Punctaj maxim: 10
Distanțele până la clădirile vecine depășesc dimensiunea minimă de rost,
conform P100
Planșeele intermediare (supantele) au o structură laterală proprie sau sunt
ancorate adecvat de structura principală 10 5–9 0–4
Pereții nestructurali sunt izolați (sau legați flexibil) de structură
Nu există stâlpi captivi scurți
(iii) Condiții privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30
(a) Structuri tip cadru de beton armat
Ierarhizarea rezistențelor elementelor structurale asigură dezvoltarea unui
mecanism favorabil de disipare a energiei seismice: la fiecare nod suma
momentelor capabile ale stâlpilor este mai mare decât suma momentelor
capabile ale grinzilor
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp respectă condiția νd≤0,30 20 – 0–
30
(calculat utilizând rezistența la compresiune a betonului stabilită conform 6.1, 29 19
11)
În structură nu există stâlpi scurți: raportul între înălțimea secțiunii și
înălțimea liberă a stâlpului este mai mic decât 3
Rezistența la forța tăietoare a nodurilor este suficientă pentru a se putea
mobiliza rezistența la încovoiere la extremitățile grinzilor și stâlpilor

54
Înnădirile armăturilor în stâlpi respectă condițiile din P100-1
Înnădirile armăturilor din grinzi se realizează în afara zonelor critice
Etrierii în stâlpi sunt dispuși astfel încât fiecare bară verticală se află în colțul
unui etrier (agrafe)
Distanțele între etrieri în zonele critice ale stâlpilor nu depășesc 10 diametre,
iar în restul stâlpului ¼ din latură
Distanțele între etrieri în zonele plastice ale grinzilor nu depășesc 12 diametre
și ½ din lățimea grinzii
Armarea transversală a nodurilor este cel puțin cea necesară în zonele critice
ale stâlpilor
Rezistența grinzilor la momente pozitive pe reazeme este cel puțin 30% din
rezistența la momente negative în aceeași secțiune
La partea superioară a grinzilor sunt prevăzute cel puțin 2 bare continue
(neîntrerupte în deschidere)
(b) Structuri cu pereți de beton armat
Distribuția momentelor capabile pe înălțimea pereților respectă variația cerută
de CR 2-1-1.1 și asigură dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a
energiei seismice
Secțiunile pereților au la capete bulbi sau tălpi de dimensiuni limitate. Prin
intersecția pereților nu se formează profile complicate cu tălpi excesive în
raport cu dimensiunile inimii
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete respectă condiția νd≤0,15
(calculat utilizând rezistența la compresiune a betonului stabilită conform 6.1,
11)
Rezistența la forță tăietoare a grinzilor de cuplare este suficientă pentru a se 20 – 0–
30
putea mobiliza rezistența la încovoiere la extremitățile lor 29 19
Rezistența la forță tăietoare a pereților structurali este mai mare decât valoarea
asociată plastificării peretelui din încovoiere, deasupra cotei teoretice de
încastrare
Înnădirea armăturilor verticale respect condițiile din P100-1.
Grosimea pereților este ≥ 150 mm
Procentul de armare orizontală a pereților este mai mare decât 0,2%
Procentul de armare verticală a inimii pereților este mai mare decât 0,15% și
armătura este adecvat ancorată
Etrierii grinzilor de cuplare sunt distanțați la cel mult 150 mm
(iv) Condiții referitoare la planșee Punctaj maxim: 10
Placa planșeelor cu o grosime ≥ 100 mm este realizată din beton armat
monolit sau din predale prefabricate cu o suprabetonare adecvată
Armăturile centurilor și armăturile distribuite în placă asigură rezistența
necesară la încovoiere și forța tăietoare pentru forțele seismice aplicate în
0–
planul planșeului 10 5–9
4
Forțele seismice din planul planșeului pot fi transmise la elementele structurii
verticale (pereți, cadre) prin eforturi de lunecare și compresiune în beton,
și/sau prin conectori și colectori din armături cu secțiune suficientă
Golurile în planșeu sunt bordate cu armături suficiente, ancorate adecvat

55
B.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale
(1) Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se face pe baza criteriilor
date în tabelul B.3.
(2) Distribuția punctajului din tabelul B.3 pe categorii de degradări este orientativă.
Expertul tehnic poate corecta această distribuție atunci când consideră că prin aceasta
se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor tipuri de degradări asupra
siguranței structurale a clădirii examinate.
(3) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea
elementelor structurale și a legăturilor dintre acestea, se va adapta modelul de calcul
încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea probabilă a structurii. (0)

Tabelul B.3 Starea de degradare a elementelor structurale


Criteriul
neîndeplinit

Criteriul îndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
(i) Degradări produse de acțiunea cutremurului Punctaj maxim: 50
Fisuri și deformații remanente în zonele critice (zonele plastice) ale
stâlpilor, pereților și grinzilor
Fracturi și fisuri remanente înclinate produse de forța tăietoare în grinzi
Fracturi și fisuri longitudinale deschise în stâlpi și/sau pereți produse de
eforturi de compresiune. 26 – 0–
Fracturi sau fisuri înclinate produse de forța tăietoare în stâlpi și/sau pereți 50
49 25
Fisuri de forfecare produse de lunecarea armăturilor în noduri
Cedarea ancorajelor și înnădirilor barelor de armătură
Fisurarea pronunțată a planșeelor
Degradări ale fundațiilor sau terenului de fundare
(ii) Degradări produse de încărcările verticale Punctaj maxim: 20
Fisuri și degradări în grinzi și plăcile planșeelor 11 – 0–
20
Fisuri și degradări în stâlpi și pereți 19 10
(iii) Degradări produse de încărcarea cu deformații (tasarea reazemelor, Punctaj maxim: 10
contracții, acțiunea temperaturii, curgerea lentă a betonului) 10 6–9 1–5
(iv) Degradări produse de o execuție defectuoasă (beton segregat, rosturi de Punctaj maxim: 10
lucru incorecte etc.) 10 6–9 1–5
(v) Degradări produse de factori de mediu: îngheț-dezgheț, agenți corozivi Punctaj maxim: 10
chimici sau biologici etc., asupra:
- betonului 10 6–9 1–5
- armăturii de oțel (inclusiv asupra proprietăților de aderență ale acesteia)

56
B.4. Evaluarea cantitativă

B.4.1. Metodologia de nivel 1

B.4.1.1 Factori de comportare


(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de
nivel 1 sunt:
structuri în cadre de beton armat: q=2,5;
structuri cu pereți de beton armat: q=2,0;
structuri cu schelet de beton armat, în concepție gravitațională, cu panouri de
umplutură de zidărie: q=2,0.
(2) Valorile factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite pentru
structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a clădirilor amplasate în
zone seismice. (0)

B.4.1.2 Valori admisibile ale eforturilor unitare medii


(1) Valorile admisibile ale eforturilor unitare tangențiale medii în secțiunile stâlpilor
și pereților de beton armat, vadm, se consideră:
 adm  1,4 f ct (B.1)
unde f ct este valoarea de proiectare a rezistenței la întindere a betonului stabilită
conform 6.1 (12).
(2) În cazul cadrelor cu pereți de umplutură din zidărie în contact cu stâlpii și grinzile
structurii de beton armat verificarea se face ca pentru pereții din zidărie confinată.
(3) Valoarea admisibilă a efortului axial mediu de compresiune normalizat în fiecare
stâlp, calculată considerând valoarea de proiectare a rezistenței betonului la
compresiune stabilită conform 6.1 (11), este:
 adm  0,30 (B.2)
(4) Valoarea admisibilă a efortului axial mediu de compresiune normalizat în fiecare
perete, calculată considerând valorarea de proiectare a rezistenței betonului la
compresiune stabilită conform 6.1 (11), este:
 adm  0,15 (B.3)
(5) Metodologia de nivel 1 nu se aplică pentru clădirile care nu îndeplinesc condițiile
date la (3) și (4).(0)

B.4.2. Metodologia de nivel 2

B.4.2.1 Factori de comportare


(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de
nivel 2, pentru principalele tipuri de structuri definite în P100-1, sunt:

57
Structuri în cadre de beton armat:
realizate înainte de 1963: q=2,0
realizate conform P13/1963 și P13/1970: q=2,5
realizate conform P100/1978-1981: q=3,5
realizate conform P100/1992: q=4,0
realizate conform P100-1/2006: q=4,5
structuri cu pereți:
realizate înainte de 1963: q=2,0
realizate conform P13/1963 și P13/1970: q=2,5
realizate conform P100/1978-1981: q=3,0
realizate conform P100/1992:
cu pereți independenți q=3,5
cu pereți cuplați q=4,0
realizate conform P100-1/2006 (clasa DCM sau DCH)
cu pereți independenți q=3,5
cu pereți cuplați q=4,5
realizate conform P100-1/2006 (clasa DCL) q=2,0
Structuri duale:
realizate conform P100/1978-1981: q=3,5
realizate conform P100/1992: q=4,0
realizate conform P100/2006 (clasa DCM sau DCH): q=4,5
realizate conform P100/2006 (clasa DCL): q=2,0
Structuri tip pendul inversat:
realizate înainte de 1992: q=1,5
realizate după 1992: q=2,0
Structură parter cu stâlpii în consolă conectați la partea superioară prin planșee
cu comportare de diafragmă
Realizate înainte de 1992 q=2,5
Realizate după 1992 q=3,0
Structuri flexibile la torsiune: q=1,5
(2) Pentru structurile cu schelet de beton armat, în concepție gravitațională, cu
panouri de umplutură de zidărie realizate înainte de 1963 valoarea maximă a factorului
de comportare este 2,0.
(3) Valorile maxime ale factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite
pentru structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor
amplasate în zone seismice din codul P100-1 aflat în vigoare. (0)

58
B.4.2.2 Valori de proiectare ale capacităților de rezistență
(1) Valorile de proiectare capacităților de rezistență și de deformație ale elementelor
se determină utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate
conform 6.1 (11) și (12).
(2) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență încovoiere ale elementelor
structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de proiectare ale
rezistențelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la forță tăietoare ale
elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se calculează pe baza
modelelor mecanice specifice tipului de element, conform prevederilor capitolul
specific construcțiilor din beton din P100-1 și SR EN 1992-1-1.
(4) Capacitățile de rezistență determinate utilizând metode de calcul specifice
elementelor structurale aparținând construcțiilor noi se vor reduce pentru a ține seama
de deficiențele de realizare a elementelor structurale existente, prin raport cu cerințele
pentru elementele construcțiilor noi, și de starea de degradare a acestora.
(5) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităților de rezistență
la forță tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă
se determină conform SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând valorile de proiectare
ale rezistențelor stabilite conform (1) și factorul de ductilitate μΔ=4. (0)

B.4.2.3 Factorul de amplificare a deplasărilor


(1) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă, factorul de
amplificare a deplasărilor, c, se determină astfel:
 4 dacă T1  Ti
 Ti  T1
cT1   4  3 dacă Ti  T1  Ts (B.4)
 Ti  Ts
 1 dacă T1  Ts
unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibrație a clădirii
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.4
(2) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită de Serviciu, factorul de
reducere care ține seama de intervalul de recurență mai redus al acțiunii seismice, v,
se determină astfel:
 2,5 dacă T1  Ti
 T T
 T   2,5  2 i 1 dacă Ti  T1  Ts (B.5)
 Ti  Ts
 0,5 dacă T1  Ts
unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibrație a clădirii
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.5

59
Tabelul B.4 Valori limită Ti și Ts pentru determinarea valorilor c
Perioada de realizare a clădirii
Înainte de 1963 1963-1981 1981-2006
Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)
1,6 0,50 1,30 0,40 1,20 0,25 1,10
1,0 0,40 1,10 0,25 1,00 0,20 0,80
0,7 0,30 0,80 0,20 0,70 0,10 0,60

Tabelul B.5 Valori limită Ti și Ts pentru determinarea valorilor ν


Perioada de realizare a clădirii
Înainte de 1963 1963-1981 1981-2006
Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)
1,6 0,2 1,2 0 1 -3,0 0,8
1,0 0,2 0,9 0 0,7 -3,0 0,6
0,7 0,1 0,6 0 0,5 -1,0 0,90

(3) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă și la Starea Limită
de Serviciu a clădirilor realizate pe baza codurilor P100-1/2006 și P100-1/2013,
conform sistemului legal de asigurare a calității în construcții, factorul de amplificare a
deplasărilor, c, și, respectiv, factorul de reducere care ține seama de intervalul de
recurență mai redus al acțiunii seismice, v, se determină conform prevederilor codului
de proiectare seismică pe baza căruia a fost proiectată clădirea. (0)

B.4.3. Metodologia de nivel 3


(1) Valorile de proiectare capacităților de rezistență și de deformație ale elementelor
se determină utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate
conform 6.1 (11) și (12).
(2) Valorile de proiectare ale rotirilor capabile ale elementelor structurale pentru
verificări la Starea Limită Ultimă se determină conform SR EN 1998-3:2005 A2.3.2
(1)-(6) la care se aplică un factor de reducere egal cu ¾, considerând valorile de
proiectare ale rezistențelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la forță tăietoare ale
elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină conform
SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând valorile de proiectare ale rezistențelor
stabilite conform (1).
(4) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență încovoiere ale elementelor
structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de proiectare ale
rezistențelor stabilite conform (1).

60
(5) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităților de rezistență
la forță tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă
se calculează pe baza modelelor mecanice specifice tipului de element, conform
prevederilor capitolul specific construcțiilor din beton din P100-1 și SR EN 1992-1-1.
(0)

61
Anexa C. Structuri din oțel

C.1. Domeniu de aplicare


(1) Această anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor din oțel
în situația în care acestea se află la data evaluării.(0)

C.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a


materialelor din structura clădirii

C.2.1. Starea elementelor


(1) Se vor examina cu atenție următoarele aspecte:(0)
Starea fizică generală a oțelului și a sistemelor de prindere (suduri, șuruburi,
nituri) care să includă prezența eventualelor deteriorări;
Condiția fizică generală a elementelor principale și secundare care preiau
acțiunea seismică cu evidențierea eventualelor degradări.
Eventualele degradări ale elementelor structurale produse de alte acțiuni cum
ar fi tasarea diferențială a reazemelor, deformațiile împiedicate datorate
variației de temperatură etc.

C.2.2. Geometria
(1) Datele culese trebuie să includă următoarele aspecte:(0)
Identificarea sistemelor de preluare a forțelor orizontale (în ambele direcții);
Identificarea diafragmelor orizontale (planșee, contravântuiri orizontale);
Forma inițială a secțiunii transversale și dimensiunile acesteia
Erori de execuție și montaj (excentricitățile dintre axele grinzilor și stâlpilor,
dezaxarea stâlpilor pe verticală, deformarea elementelor structurale în timpul
montajului etc.)

C.2.3. Detalii de alcătuire


(1) Datele colectate trebuie să includă informații privind:(0)
Dimensiunile secțiunii elementelor care să permită determinarea
caracteristicilor geometrice în secțiunile critice ale elementelor existente;
Poziția și dimensiunile elementelor constructive (gusee, rigidizări, eclise,
contrafișe etc.);
Modificări aduse secțiunilor elementelor (găuri, tăieturi, decupări, adăugiri
etc.), deteriorări cauzate de exploatarea defectuoasă (deformații din lovire,
diminuarea secțiunii prin uzură);
Modul de alcătuire și calitatea îmbinărilor (îmbinări de continuitate, îmbinări
dintre diferite elemente), așa cum sunt în realitate (lipsă rigidizări, lipsă
elemente de prindere, strângerea incompletă a piulițelor, distanțe neconforme
între axele tijelor respectiv până la marginile pieselor din îmbinare, lipsă
contact la îmbinările cu flanșe, organe de asamblare neconforme, realizarea
defectuoasă a cordoanelor de sudură etc.).

62
C.2.4. Materiale
(1) Datele colectate trebuie să cuprindă valorile limitei de curgere, rezistenței de
rupere, alungirii la rupere.
(2) Pentru prelevarea eșantioanelor de probă se vor alege zonele cu tensiuni reduse.
(3) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale elementelor structurale
conformate ca zone disipative încovoiate (zone potențial plastice) se vor utiliza
eșantioane prelevate din inima secțiunii (în cazul secțiunilor din profile laminate)
respectiv din inima și tălpile secțiunilor (în cazul secțiunilor compuse), cu refacerea
ulterioară a capacității de rezistență și deformații acolo unde este cazul.
(4) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale elementelor nedisipative
se vor utiliza eșantioane prelevate din tălpile secțiunii.
(5) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale materialelor din zona
îmbinărilor se vor preleva probe de material din eclise, flanșe și organe de asamblare.
(6) Calitatea îmbinărilor cu sudură va fi atestată prin examinare vizuală,
măsurători și încercări nedistructive (ultrasunete, pulbere magnetică, lichide penetrante
etc.).
(7) Calitatea îmbinărilor cu șuruburi se va face prin verificarea strângerii șuruburilor
și determinarea caracteristicilor fizico-mecanice a materialelor și organelor de
asamblare. (0)

C.3. Evaluarea calitativă

C.3.1. Lista condițiilor de alcătuire a structurilor din oțel amplasate în zone


seismice

C.3.1.1. Metodologia de nivel 1


(1) Pentru metodologia de nivel 1, se va verifica lista condițiilor de alcătuire conform
tabelului C.1.
(2) Estimarea condițiilor referitoare la configurația structurii se face conform
capitolului 5.
(3) În cadrul fiecărei categorii de condiții (i)…(iv), distribuția punctajului între
diferitele exigențe va fi stabilită de expertul tehnic funcție de importanța fiecărei
exigențe pentru construcția analizată.
(4) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiții, în
situația îndeplinirii lor în totalitate, este 100. În felul acesta, punctajul total rezultat în
urma analizei calitative reprezintă procentual măsura în care caracteristicile structurale
sunt satisfăcute.
(5) Punctajul atribuit fiecărui tip de condiții din tabelul C.1 este orientativ. În funcție
de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul va putea face redistribuții ale acestor
punctaje între categoriile de condiții (i)…(iv). (0)

63
Tabelul C.1 Lista condițiilor privind alcătuirea seismică pentru structuri din oțel –
metodologia de nivel 1
Criteriul

Criteriul îndeplinit
neîndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
Condiții privind configurația structurii Punctaj maxim: 50
• Traseul încărcărilor este continuu
• Sistemul este redundant (sistemul are suficiente legături pentru a avea
stabilitate laterală și suficiente zone potențial plastice)
• Nu există niveluri slabe din punct de vedere al rezistenței (diferențele de
rezistență laterală între nivelurile succesive sunt mai mici de 20%)
• Nu există niveluri flexibile (diferențele de de rigiditate laterală între
nivelurile succesive sunt mai mici de 30%)
• Nu există modificări importante ale dimensiunilor în plan ale sistemului
structural de la un nivel la altul 30 – 0–
50
• Nu există discontinuități pe verticală (toate elementele verticale sunt continue 49 29
până la fundație)
• Nu există diferențe între masele de nivel mai mari de 50 %
• Nu există tendința de torsiune în ansamblu
• Legătura dintre infrastructură și suprastructură are capacitatea portantă de a
asigura transmiterea eforturilor la terenul de fundare
• Infrastructura (sistemul de fundare) este în măsură să transmită la teren
forțele verticale și orizontale și să asigure stabilitatea la răsturnare a
construcției
Punctaj total realizat
Condiții privind interacțiunile structurii Punctaj maxim: 10
• Distanțele până la clădirile vecine depășesc dimensiunea minimă de rost,
conform P 100-1
• Planșeele intermediare (supantele) au o structură de susținere și preluare a 10 5-9 0-4
foțelor orizontale proprie sau sunt ancorate adecvat de structura principală
• Pereții nestructurali sunt izolați (sau legați flexibil) de structură
Punctaj total realizat
Condiții privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30
Structuri tip cadre necontravântuite
- Grinzi:
● zonele potențial plastice (de la capetele grinzilor) au secțiuni din clasa 1 de 20 – 0–
30
secțiune și sunt prevăzute cu legături laterale la ambele tălpi 29 19
● prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând transmite

la stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii

64
- Stâlpi:
● zonele potențial plastice de la baza stâlpului și de la capătul superior al

stâlpului aflat la ultimul etaj au secțiuni din clasa 1 de secțiune


● grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată cu

plăci de dublare) are suplețea suficient de mică (conform P 100-1) astfel încât
este evitată pierderea stabilității locale
● în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de continuitate

la nivelul tălpilor (superioară și inferioară) grinzilor adiacente și/sau a vutelor


care asigură continuitatea transmiterii tensiunilor normale de la o grindă la alta

Structuri cu cadre contravântuite centric


● Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
● Diagonalele dispuse în “X” au zveltețea 
E
1,3 e    2 ,0e; e   20 - 0-
fy 30
29 19
● Diagonalele dispuse în „V“ au zveltețea
  2,0 e
● Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere al diagonalelor în „V“ cu
legături laterale la ambele tălpi

(c) Structuri cu cadre contravântuite excentric


● Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
● Bara disipativă are secțiunea încadrată în clasa 1 de secțiuni

● Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea și nici nu este întărită cu

plăci de dublare
● La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături laterale
20 – 0–
care împiedică pierderea stabilității generale 30
29 19
● La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele fețe ale inimii rigidizări

transversale; în lungul barei disipative scurte sau intermediare sunt prevăzute


rigidizări transversale intermediare
● Diagonalele au secțiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secțiune. Zveltețea

E
lor este   1,5   1,5 e
fy
Punctaj total realizat
Condiții referitoare la planșeu Punctaj maxim: 10
Prin grosimea plăcii din beton și dimensiunile reduse ale golurilor sau prin 0–
existența contravântuirilor orizontale, planșeul poate fi considerat diafragmă 10 5–9
4
orizontală rigidă
Punctaj total realizat
Punctaj total pentru ansamblul condițiilor R1 = ........... puncte

NOTĂ: 1. Punctajul atribuit fiecărui tip de condiții din tabelul C.1 este orientativ. Funcție de
situația concretă a fiecărei clădiri, expertul va putea face redistribuții ale acestor punctaje între
diferitele categorii de exigențe, astfel încât evaluarea structurii prin intermediul acestui
indicator să fie cât mai semnificativă. De asemenea, distribuirea punctajului atribuit fiecăreia

65
din cele patru categorii de condiții, fiecăreia din exigențele care le compun, va fi făcută de
către expertul pe baza ponderii estimate a acestor exigențe pentru construcția examinată.

C.3.1.2 Metodologiile de nivel 2 și 3


(1) Condițiile referitoare la configurația sistemului structural (i) și cele ce privesc
interacțiunile structurii (ii) sunt identice cu cele prezentate în tabelul C.1 pentru
metodologia de nivel 1. Din acest motiv ele nu se mai prezintă detaliat în tabelul C.2
în care este prezentată lista de condiții pentru cazul aplicării metodologiilor de
evaluare de nivel 2 si 3.
(2) Pentru metodologiile de nivel 2 și 3 se va verifica lista condițiilor referitoare la
alcătuirea și conformarea structurilor metalice din tabelul C.2.
(3) Condițiile care se referă la rezistența elementelor structurale și natura cedării
potențiale a acestora, se vor verifica după evaluarea rezistenței elementelor structurale
la diferite solicitări. (0)
Tabelul C.2 Lista condițiilor privind alcătuirea seismică pentru structuri din oțel –
metodologiile de nivel 2 și 3
Criteriul

Criteriul îndeplinit
neîndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
Condiții privind configurația structurii Punctaj maxim: 50
Conform criteriu (i) din Tabelul C.1 30 – 0–
50
49 29
Punctaj total realizat
Condiții privind interacțiunile structurii Punctaj maxim: 10
Conform criteriu (ii) din Tabelul C.1 5– 0–
10
9 4
Punctaj total realizat
Condiții privind alcătuirea elementelor structurale. Punctaj maxim: 30
Structuri tip cadre necontravântuite
● Ierarhizarea eforturilor capabile ale elementelor structurale asigură
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice, zonele
disipative fiind situate la capetele grinzilor în vecinătatea îmbinării grindă-stâlp
- Grinzi:
● zonele potențial plastice (de la capetele grinzilor) au secțiuni din clasa 1 de 20 – 0–
secțiune. 30
29 19
● ambele tălpi sunt rezemate lateral împotriva pierderii stabilității generale în

zonele potențial plastice, valoarea forței ce trebuie preluată de respectivele


reazeme fiind conform P 100-1;
● prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând transmite

la stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii


- Stâlpi:

66
● zonele potențial plastice de la baza stâlpului și de la capătul superior al
stâlpului aflat la ultimul etaj au secțiuni din clasa 1 de secțiune;
● panourile de inimă ale stâlpilor în zona nodului de cadru (îmbinarea grindă-

stâlp) pot prelua forța tăietoare corespunzătoare momentelor plastice capabile


ale zonelor disipative ale grinzilor adiacente;
● grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată cu

plăci de dublare) are suplețea suficient de mică (conform P 100-1) astfel încât
este evitată pierderea stabilității locale;
● în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de continuitate

la nivelul tălpilor (superioară și inferioară) grinzilor adiacente care asigură


continuitatea transmiterii tensiunilor normale de la o grindă la alta;
● în zona nodului de cadru tălpile stâlpului sunt legate lateral la nivelul tălpii

superioare a grinzilor adiacente;


● zveltețea stâlpului, în planul în care grinzile pot forma articulații plastice este

E
limitată la valoarea:   0,7   0,7 e
fy

Structuri cu cadre contravântuite centric


● Ierarhizarea eforturilor capabile ale elementelor structurale asigură
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice astfel
încât plastificarea diagonalelor întinse să se producă înainte de formarea
articulațiilor plastice sau de pierderea stabilității generale / locale în grinzi și
stâlpi;
● Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid astfel încât cadrele, cu sau fără

contravântuiri, pot prelua cel puțin 25% din acțiunea seismică în ipoteza în
care contravântuirile verticale au ieșit din lucru 20 – 0–
Diagonalele dispuse în “X” au zveltețea  1,3 e    2,0 e 30
● 29 19
● Diagonalele dispuse în „V“ au zveltețea
  2,0 e
● Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere a diagonalelor în „V“ cu
legături laterale la ambele tălpi
● Zveltețea stâlpilor în planul contravântuit este

E
  1,3   1,3 e
fy

Structuri cu cadre contravântuite excentric


● Ierarhizarea eforturilor capabile ale elementelor structurale asigură
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice astfel
încât barele disipative amplasate în structură sunt capabile să disipeze energia
prin formarea de mecanisme plastice de forfecare, încovoiere sau încovoiere
însoțită de forfecare;
●Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid astfel încât cadrele, cu sau fără

contravântuiri, pot prelua cel puțin 25%, din acțiunea seismică în ipoteza în 20 - 0-
care contravântuirile au ieșit din lucru; 30
29 19
● Bara disipativă are secțiunea încadrată în clasa 1 de secțiuni;

● Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea și nici nu este întărită cu

plăci de dublare
● La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături laterale

care împiedică pierderea stabilității generale (putând prelua o forță de


compresiune egală cu 0,06∙fy∙b∙tf)
● La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele fețe ale inimii rigidizări

transversale cu grosimea mai mare de 75% din grosimea inimii dar cel puțin

67
de 10 mm și cu lățimea până la marginea tălpii. Rigidizările intermediare sunt
amplasate conform P 100-1;
● Axa diagonalelor se intersectează cu axa barei disipative în dreptul rigidizării

de capăt sau în interiorul lungimii barei disipative;


● Diagonalele au secțiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secțiuni.

E
Zveltețea lor este   1,5   1,5 e
fy
● Stâlpii au secțiuni încadrate în clasa 1 de secțiuni în zonele potențial plastice.
E
Zveltețea lor în planul contravântuit este   1,3   1,3 e
fy
Punctaj total realizat
Condiții referitoare la planșeu Punctaj maxim: 10
● Placa planșeelor este realizată din beton armat monolit, armăturile distribuite
în placă asigură rezistența necesară la încovoiere și forța tăietoare pentru
forțele seismice aplicate în planul planșeului; golurile în planșeu sunt bordate
cu armături suficiente, ancorate adecvat 6– 0–
10
● Forțele seismice din planul planșeului pot fi transmise la elementele structurii 9 5
verticale (grinzi principale și secundare) prin intermediul conectorilor în cazul
planșeelor din beton sau prin platelajul metalic și/sau contravântuirile
orizontale în cazul planșeelor metalice;
Punctaj total realizat
Punctaj total pentru ansamblul condițiilor R1 = ......... puncte

NOTĂ: 1. Dacă condițiile concrete de investigare a construcției nu permit stabilirea suficient


de detaliată a condițiilor (iii) și (iv), nivelul de îndeplinire a acestora se estimează pe baza
practicii din perioada realizării clădirii, cu reducerea adecvată a punctajului. Funcție de gradul
de încredere al datelor astfel stabilite, punctajul se reduce prin înmulțirea cu factori cu valori
între 0,50 și 1,0.

C.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale


(1) Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se face pe baza criteriilor
date în tabelul C.3.
(2) Distribuția punctajului din tabelul C.3 pe categorii de degradări este orientativă.
Expertul tehnic poate corecta această distribuție atunci când consideră că prin aceasta
se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor tipuri de degradări asupra
siguranței structurale a construcției examinate.
(3) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea
elementelor structurale și a legăturilor dintre acestea, se va adapta modelul de calcul
astfel încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea probabilă a structurii.

68
Tabelul C.3 Starea de degradare a elementelor structurale
Criteriul

Criteriul îndeplinit
neîndeplinit

Neîndeplinire

Neîndeplinire
Criteriu

moderată

majoră
Degradări produse de acțiunea cutremurului Punctaj maxim: 50
● Grinzi: deformații în domeniul plastic, voalarea pereților secțiunii, fisuri și
ruperi parțiale
● Bare disipative (link-uri): deformații plastice severe, fisuri și ruperi parțiale
● Stâlpi: deformații moderate, voalări ale tălpilor, incursiuni în domeniul plastic
(la unii stâlpi)
● Prindere grindă / bare disipative – stâlp: deformații pronunțate, ruperi ale
elementelor prinderii cu diminuarea rezistenței capabile (fără a fi afectate însă
mijloacele de prindere care transmit forța tăietoare)
● Nodul de cadru: deformații pronunțate, voalare, fisuri și ruperi parțiale ale
sudurilor
● Prinderi de continuitate ale stâlpilor și grinzilor: incursiuni în domeniul plastic 21 - 0-
40
fără ruperi ale elementelor de continuitate sau ale mijloacelor de prindere 39 20
● Contravântuiri verticale: flambaj, deformații plastice, cedarea prinderilor
● Baza stâlpilor: deformații plastice ale plăcii de bază, traverselor, deformații
plastice / ruperea șuruburilor de prindere în fundații
● Diafragme orizontale:
- metalice: deformații pronunțate, flambajul unor bare de contravântuire, ruperea
mijloacelor de prindere a barelor de contravântuire și/sau panourilor metalice de
structura de rezistență
- din beton armat: fisurarea sau ruperea planșeelor, distrugerea prinderii plăcii
din beton armat de structură metalică (smulgerea din conectori / ruperea
conectorilor)
Punctaj total realizat
Degradări produse de încărcările verticale Punctaj maxim: 20
Fisuri și degradări în plăcile planșeelor 11 – 0–
Pierderea stabilității generale a stâlpilor și grinzilor 20
19 10
Pierderea stabilității locale a elementelor componente ale stâlpilor și grinzilor
Punctaj total realizat
Degradări produse de încărcarea cu deformații (tasarea Punctaj maxim: 10
reazemelor, contracții, acțiunea temperaturii)
10 6–9 0–5
Punctaj total realizat
Degradări produse de o execuție defectuoasă (dezaxări ale Punctaj maxim: 10

69
stâlpilor, contravântuirilor, defecte în îmbinări sudate, defecte în îmbinări
cu șuruburi) sau de intervenții asupra elementelor structurale (reducerea 10 6–9 0–5
secțiunilor elementelor prin decupare, tăiere sau găurire)
Punctaj total realizat
Degradări produse de factori de mediu: agenți corozivi chimici Punctaj maxim: 10
sau factori biologici asupra:
- oțelului (coroziune, exfolieri) 11 – 0 –
20
19 10
- elementelor îmbinărilor
Punctaj total realizat
Punctaj total pentru ansamblul condițiilor R2 =........... puncte

NOTĂ 1. Punctajul atribuit fiecărui tip de condiții din tabelul C.3 este orientativ. Funcție de
situația concretă a fiecărei clădiri, expertul va putea face redistribuții ale acestor punctaje între
diferitele categorii de exigențe, astfel încât evaluarea structurii prin intermediul acestui
indicator să fie cât mai semnificativă. De asemenea, distribuirea punctajului atribuit fiecăreia
din cele cinci categorii de condiții, fiecăreia din exigențele care le compun, va fi făcută de către
expertul pe baza ponderii estimate a acestor exigențe pentru construcția examinată. De
exemplu, în cazul structurilor care nu au suferit în timpul exploatării nici un eveniment seismic
care să producă incursiuni în domeniul post-elastic în elementele structurale, valoarea
coeficientului R2 (de maxim 100 puncte) se estimează doar din criteriile (ii), (iii), (iv) și (v).

C.4. Evaluare cantitativa

C.4.1. Metodologia de nivel 1

C.4.1.1. Factori de comportare


(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare q pentru aplicarea metodologiei de
nivel 1 sunt:
cadre necontravântuite: q=2,0;
cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,0;
cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5;
cadre contravântuite excentric: q=2,0;
cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: q=2,0.
(2) Valorile factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite pentru
structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor amplasate
în zone seismice.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire
și redundanță a clădirii și acestea permit considerarea unor valori q mai realiste,
valorile factorilor de comportare precizați anterior se pot majora cu maxim 30% față
de valorile indicate.
(4) La structurile metalice de tip pendul inversat și la structurile metalice în cadre
necontravântuite cu rigle articulate nu poate fi aplicată metodologia de nivel 1.(0)

70
C.4.1.2 Valori admisibile ale tensiunilor în cazul aplicării metodologiei de nivel 1
(1) În condițiile aplicării procedeelor de calcul simplificate descrise la 8.1.3.1,
valorile admisibile ale tensiunilor medii în secțiunile stâlpilor și contravântuirilor
verticale se consideră: (0)
vadm  0,25 f y - pentru inimile stâlpilor

 adm  0,50 f y - pentru diagonalele contravântuirilor (întinse și comprimate)


unde f y este valoarea limitei nominale de curgere a mărcii oțelului în care a fost
încadrat materialul pe baza încercărilor.
NOTA: 1. Valoarea limitei nominale de curgere fy corespunzătoare mărcii oțelului în care se
încadrează materialul se obține pe baza încercărilor și a surselor de informare existentă,
diminuată prin aplicarea factorului de încredere CF.

C.5. Metodologia de nivel 2

C.5.1.1 Factori de comportare


(1) Valorile maxime ale factorului de comportare q pentru aplicarea metodologiei de
tip 2 sunt cele prevăzute în tabelul C.4:
Tabelul C.4 Valori maxime ale factorului de comportare pentru aplicarea
metodologiei de tip 2:
Tipuri de structuri Înainte de După
P100/921 P100/921
Structuri parter
cadre necontravântuite parter, cu rigle articulate: q=2,0 q=2,0
cadre necontravântuite cu o singura deschidere, cu rigle q=2,0 q=2,5
încastrate:
cadre necontravântuite cu o mai multe deschideri, cu rigle q=3,0 q=3,0
încastrate:
cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,5 q=3,0
cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5 q=2,0
cadre contravântuite excentric: q=1,5 q=3,0
cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,0
Structuri etajate
cadre necontravântuite (cu rigle încastrate): q=3,0 q=3,5
cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,5 q=3,5
cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5 q=2,0
cadre contravântuite excentric: q=2,0 q=3,5
cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,5
Structuri de tip pendul inversat: q=1,5 q=2,0

NOTĂ 1. Valorile maxime ale factorilor de comportare sunt dați în funcție de codul de
proiectare seismică aflat în vigoare la data elaborării proiectului clădirii.

71
(2) Valorile maxime ale factorului q indicate la C.4 sunt valori aproximative stabilite
pentru structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor
amplasate în zone seismice din codul P100-1 aflat în vigoare.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire
și redundanță a clădirii, expertul are posibilitatea de mărire a valorilor factorului de
comportare q conform prevederilor indicate la 6.7.(7).

C.5.1.2 Valori de calcul utilizate în cazul aplicării metodologiei de nivel 2


(4) Valorile de proiectare a capacităților de rezistență se calculează pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, conform prevederilor capitolelor specifice
structurilor metalice din P100-1 și codurilor specifice structurilor metalice .
(5) Valorile de proiectare a capacităților de rezistență pentru elemente se calculează
utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1
(10), (11) și (12). (0)

C.5.1.3 Factorul de amplificare a deplasărilor


Pentru verificările deplasărilor laterale la starea limită ultimă, factorul de
amplificare a deplasărilor c se determină conform P100-1.

C.6. Metodologia de nivel 3


În cazul construcțiilor cu structură metalică, metodologia de nivel 3 se va
aplica numai după ce acestea au fost evaluate prin metodologia de nivel 2 sau după ce
elementele structurii au fost verificate la stări limită ultime și de serviciu la solicitările
obținute dintr-un calcul static echivalent al structurii.
Valoarea deplasării laterale ultime capabile a structurii (du) este limitată la
atingerea rotirilor și deformațiilor axiale maxime în elementele structurale precizate la
subcapitolul C.4.3.1.

C.6.1.1 Capacități de deformare inelastică în elementele structurale în cazul


aplicării metodologiei de nivel 3
Capacitatea de deformare inelastică a elementelor structurale se calculează având în
vedere natura solicitării și sensibilitatea la pierderea stabilității locale a elementului
după cum urmează:
(1) Cadre necontravântuite
Rotirea inelastică maximă, θu, a grinzilor și stâlpilor supuși la încovoiere, pe care se
poate conta la verificările la ULS este exprimată în funcție de rotirea de la capătul
elementului (considerat cu axa nedeformată) în cazul în care curgerea materialului a
cuprins întreaga secțiune, θy.

72
N Ed
Pentru grinzi și stâlpi, pentru care  0,3 , rotirea inelastică este:
N p ,Rd
θu =8,0 θy pentru secțiuni clasa 1 (C.3)
θu =3,0 θy pentru secțiuni clasa 2 (C.4)
în care:
W p  f y   b
y  pentru grinzi (C.5)
6  E  Ib

W p  f y   c  
y  1  N Ed  pentru stâlpi (C.6)
6  E  I c  N p ,Rd 

Wp modulul de rezistență plastic
fy limita de curgere nominală a oțelului din element, determinată pe
baza valorii medii rezultată în urma încercărilor și a surselor de
informare existentă, corectată cu factorul de încredere CF
b, c lungimea teoretică a grinzii, respectiv a stâlpului
Ib, Ic momentul de inerție a secțiunii grinzii, respectiv a stâlpului
NEd forța axială din element
Np,Rd = A ∙ fy / γM0 forța axială capabilă plastică a elementului
γM0 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform P100-1

Rotirea inelastică maximă, θu, a prinderilor grindă - stâlp pe care se poate conta la
verificările la ULS este:
θu = 0,040 rad. (C.7)
(2) Cadre contravântuite centric
Deformația inelastică maximă a diagonalei comprimate, c,u, pe care se poate conta la
verificările la ULS este exprimată în funcție de deformația axială a acesteia sub forța
de compresiune care produce flambajul, c, ca un multiplu al acestei deformații:
c,u = 6 c pentru secțiuni clasa 1 (C.8)
c,u = 2 c pentru secțiuni clasa 2 (C.9)
în care:
Nb, Rd  
c  (C.10)
A E
Nb,Rd = χ ∙ A∙ fy / γM1 forța capabilă la flambaj a barei comprimate
fy are semnificația de la (1)
 lungimea teoretică a diagonalei.
γM1 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform P100-1

73
Deformația inelastică maximă a diagonalei întinse, t,u , pe care se poate conta la
verificările la ULS este exprimată în funcție de deformația axială a acesteia sub forța
de întindere care produce curgerea, t , ca un multiplu al acestei deformații:
t,u = 9 t pentru secțiuni clasa 1 și clasa 2 (C.11)
în care:
N t , Rd  
t  (C.12)
A E
Nt,Rd = A  fy / γM0 forța capabilă la întindere a barei

fy are semnificația de la (1)


 lungimea teoretică a barei.
γM0 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform P100-1

Deformația inelastică a grinzilor sau stâlpilor supuși la întindere, t,u , pe care se poate
conta la verificările la ULS este exprimată în funcție de deformația axială produsă de
forța de întindere, t, ca un multiplu al acestei deformații:
t,u = 5,0 t pentru secțiuni clasa 1 și clasa 2 (C.13)
în care:
N t , Rd  
t  (C.14)
A E
Nt,Rd = A ∙ fy forța capabilă la întindere a barei
fy are semnificația de la (1)
 lungimea teoretică a barei.

NOTA: 1. Prevederile prezentului paragraf nu se aplică structurilor cu cadre contravântuite


excentric.

(3) Cadre contravântuite excentric


Rotirea inelastică maximă a barelor disipative, θu , pe care se poate conta la verificările
ULS este:

θu = 0,08 rad. pentru bare disipative scurte (C.15)


θu = 0,02 rad. pentru bare disipative lungi (C.16)
0,02 rad.  θu < 0,08 rad. pentru bare disipative intermediare (se determină prin
interpolare liniară între valorile de mai sus).

74
(4) În cazul structurilor existente din oțel care respectă cerințele de conformare
(ansamblu, elemente, prinderi) și comportare (mecanism de cedare favorabil)
prevăzute în P100-1 se pot adopta valori mai mari ale deplasărilor relative de nivel cu
până la 1/R3 (R3 evaluat conform capitolului 8) în condițiile în care structura se
încadrează în clasa de risc seismic III.

75
Anexa D. Structuri din zidărie

D.1. Domeniu de aplicare


(5) Prezenta anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor cu
pereți structurali din zidărie în situația în care acestea se află la data evaluării.
(6) Prevederile se referă la clădirile cu pereți structurali din zidărie nearmată și din
zidărie confinată, cu planșee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal și cu
planșee rigide în plan orizontal.(0)

D.2. Informații specifice necesare pentru evaluarea siguranței construcțiilor


din zidărie

D.2.1. Date generale privind construcția


(1) Informațiile cu caracter general privind clădirile din zidărie se referă la:
data (perioada) execuției;
numărul de niveluri;
forma și dimensiunile în plan;
forma și dimensiunile în elevație;
tipul zidăriei (nearmată, confinată);
natura elementelor pentru zidărie și modul de zidire (cu mortar, zidărie uscată);
tipul și materialele planșeelor;
tipul și materialele acoperișului (șarpantei);
natura terenului de fundare;
tipul și materialele fundațiilor;
tipul și materialele finisajelor și decorațiilor exterioare.
(2) Informațiile menționate la (1) vor fi colectate din documentele disponibile și prin
examinare vizuală. (0)

D.2.2. Date privind starea fizică a construcției


(1) Vor fi cercetate următoarele aspecte legate de starea fizică, relevante pentru
evaluarea siguranței la cutremur a clădirilor din zidărie:
degradarea fizică a materialelor structurii:
degradarea zidăriilor prin: ascensiunea capilară a apei, efecte de îngheț -
dezgheț, degradarea mortarului;
degradarea planșeelor din lemn prin: putrezirea lemnului, crăpături în lemn,
prezența microorganismelor și a ciupercilor;
degradarea elementelor metalice prin: coroziunea tiranților, ancorelor, grinzilor
de planșeu;
incendiu.
afectarea structurii din cauze neseismice:
cedarea terenului de fundare;

76
efectul împingerilor date de arce, bolți, cupole;
deteriorarea planșeelor din încărcări verticale (ruperi locale, deformații
excesive, vibrații).
afectarea structurii din acțiuni seismice:
identificarea și descrierea stării de fisurare, prin clasificarea fisurilor pe baza
tipologiei specifice (separare, rotire, lunecare, ieșire din plan) sau prin identificarea
deformațiilor aparente: ieșire din plan vertical, umflare, deformarea bolților etc.
(2) Informațiile de la (1) se colectează prin examinare vizuală și se consemnează sub
formă de desene, fotografii, texte.(0)

D.2.3. Date privind geometria structurilor din zidărie


(1) Principalele date privind geometria structurilor din zidăriei se referă la:
poziționarea în plan a pereților structurali și dimensiunile acestora;
continuitatea pe verticală a pereților structurali;
poziționarea și dimensiunile în plan și în elevație ale golurilor (uși, ferestre) și
ale zonelor de perete cu grosime redusă (nișe);
poziționarea în plan și în elevație a elementelor structurale din zidărie care
generează împingeri (arce, bolți, cupole) cu stabilirea tipologiei și a
principalelor dimensiuni (formă, grosime), precum și a elementelor care pot
prelua împingerile (contraforți, tiranți);
poziționarea în plan și dimensiunile elementelor principale ale planșeelor din
lemn sau metalice, grosimea plăcilor de beton, existența planșeelor parțiale sau
cu goluri mari;
pozițiile și dimensiunile elementelor de confinare (stâlpișori și centuri), ale
buiandrugilor și ale tiranților;
dimensiunile și geometria fundațiilor.
(2) Pentru toate nivelurile de cunoaștere, datele specifice privind geometria
structurilor se vor obține din documentele descrise la 4.3 cu următoarele precizări:(0)
Examinare vizuală: se recomandă ca rezultatele examinării vizuale să fie
prezentate sub formă de piese desenate, pentru fiecare nivel al clădirii, în care
se reprezintă: pereții cu rezistență semnificativă la forță tăietoare (poziționarea
în plan, principalele dimensiuni geometrice), elementele de zidărie care
generează eforturi de împingere (arce, bolți, cupole), direcțiile de rezemare ale
planșeelor și alcătuirea acestora (în zone semnificative, de exemplu în
încăperile cu deschideri mari);
Relevarea construcției: se recomandă ca releveul construcției să conțină desene
cotate complet, pentru fiecare nivel, în care să fie reprezentate cel puțin: toate
elementele din zidărie (atât cele structurale, cât și cele nestructurale, inclusiv
elementele de confinare, unde acestea există), elementele de zidărie care
generează eforturi de împingere (arce, bolți, cupole), inclusiv descrierea
tipologiei acestora (formă și grosime) și a umpluturilor peste acestea, detalii ale
rezemărilor tuturor planșeelor.

77
D.2.4. Detalii constructive specifice structurilor din zidărie
(1) Informațiile privind detaliile constructive specifice structurilor din zidărie sunt:
tipul și calitatea legăturilor între pereți la colțuri, ramificații și intersecții;
tipul și calitatea legăturilor între planșee și pereți; existența sau lipsa centurilor
la nivelul planșeului; existența sau lipsa ancorelor și tiranților;
tipul buiandrugilor;
alcătuirea elementelor structurale care generează împingeri și a elementelor
care pot prelua împingerile (contraforți, pilaștri, tiranți);
existența zonelor de zidărie slăbite de nișe, coșuri de fum, șlițuri etc.
detalii privind intervențiile în timp asupra construcției:
modificarea poziției sau dimensiunilor golurilor din pereții structurali; de
exemplu, modificarea deschiderii sau a înălțimii golurilor, desființarea totală sau
parțială a buiandrugilor sau arcelor etc.;
crearea de goluri noi;
desființarea de goluri: umpluturi din zidărie sau alte materiale cu sau fără
țesere;
spargerea șlițurilor orizontale și verticale pentru instalații.
alcătuirea elementelor structurale cu vulnerabilitate ridicată:
elemente majore de zidărie situate la ultimul nivel (pod sau mansardă),
ancorate sau neancorate: frontoane, timpane, calcane;
elemente minore de zidărie situate pe fațade (parapete, elemente decorative)
sau la nivelul acoperișului (atice, coșuri de fum și de ventilație).
alcătuirea planșeelor:
materialele și identificarea esențelor (în cazul planșeelor din lemn);
geometria planșeului (orientarea elementelor principale de planșeu, distanțele
între acestea);
dimensiunile elementelor principale;
detaliile constructive ale rezemărilor și prinderilor pe pereții structurali.
alcătuirea infrastructurii și fundațiilor:
existența subsolului, suprafața ocupată, tipul subsolului (parțial sau general);
materialele pereților subsolului: piatră, zidărie, beton simplu, beton armat;
alcătuirea planșeului peste subsol: planșeu drept (cu grinzi metalice și
bolțișoare de cărămidă, cu grinzi și podină din lemn, din beton armat), bolți din zidărie;
adâncimea de fundare;
materialele din care sunt alcătuite fundațiile: piatră, zidărie, beton simplu,
beton armat, soluții mixte;
existența hidroizolațiilor.

78
condițiile de teren:
topografia amplasamentului: teren plan, în pantă, teren inundabil;
natura terenului de fundare: normal, cu sensibilități (sensibil la umezire, cu
contracții și umflări mari, lichefiabil), agresiv față de materialele de construcție;
nivelul apei freatice;
existența rețelelor edilitare (apă sau canalizare) cu pierderi de apă.
(2) Informațiile de la (1) se obțin conform 4.2, cu următoarele precizări:(0)
Inspecție în teren limitată: va fi făcută numai prin examinare vizuală, de regulă,
după desfacerea tencuielilor. Se cercetează, pentru cel puțin 15% din numărul
pereților, următoarele elemente:
caracteristicile zidăriei la suprafață și în profunzime;
legăturile între pereții care se intersectează;
alcătuirea generală a planșeelor și prinderile acestora de pereți.
Inspecții în teren extinse și cuprinzătoare: vor fi făcute, de asemenea, prin
examinare vizuală pentru fiecare nivel al clădirii, și vor consta, cel puțin, în:
desfacerea tencuielilor (pe suprafețe suficient de mari, orientativ > 1,0 m2);
sondaje în zidărie pentru examinarea:
caracteristicilor în profunzime ale zidăriei;
legăturilor între pereți la intersecții;
legăturilor între pereți și planșee;
desfacerea tavanelor sau a pardoselilor pentru cercetarea alcătuirii planșeelor;
decopertarea fundațiilor (în zonele semnificative, stabilite de expertul tehnic).
Inspecția în teren extinsă se face pentru cel puțin 30% din numărul pereților,
iar inspecția în teren cuprinzătoare se face pentru cel puțin 50% din numărul
pereților.

D.2.5. Proprietățile materialelor


(1) Calitatea zidăriei se evaluează în funcție de:
Tipologia și calitatea zidăriei:
tipul și materialul elementelor pentru zidărie;
calitatea elementelor pentru zidărie: cărămizi formate manual sau presate,
uscate sau arse (cu precizarea gradului de ardere);
gradul de afectare (din îngheț-dezgheț, ascensiunea apei capilare etc.);
tipul și calitatea mortarului: tipul liantului și agregatelor, raportul liant / agregat;
gradul de afectare (carbonatare, îngheț-dezgheț sau alte acțiuni);
lungimile de suprapunere și regularitatea suprapunerii elementelor în rânduri
succesive și a grosimii rosturilor verticale și orizontale;
legăturile (țeserea) la intersecțiile pereților;

79
umplerea rosturilor cu mortar: toate rosturile umplute, rosturile verticale
neumplute, gradul de umplere, compactitatea mortarului, zidărie fără mortar.
Precizia execuției pereților: verticalitate, planeitate.
Rezultatele încercărilor nedistructive in-situ: încercări cu prese plate, încercări
sonice, endoscopie etc.
Rezultatele analizelor chimice și ale încercărilor mecanice pe elemente pentru
zidărie și mortare extrase din lucrare.
(2) Încercările specifice pentru determinarea caracteristicilor materialelor se fac
conform prevederilor de la 4.2 cu următoarele precizări: (0)
Încercări in-situ limitate: se fac prin examinarea vizuală a țeserii zidăriei și a
elementelor din care aceasta este alcătuită. Este necesar să se efectueze cel
puțin un examen, pentru fiecare tip de zidărie din clădire și, în toate cazurile,
pentru fiecare nivel al clădirii; nu sunt cerute date experimentale.
Încercări in-situ extinse: au ca scop obținerea informațiilor cantitative, cu
caracter general, asupra rezistențelor zidăriei. Pentru aceasta, se va efectua cel
puțin o încercare din cele menționate la punctul 0 de la aliniatul (1) la fiecare
nivel, pentru fiecare tip de material existent în structură (cu aceleași elemente
și tip de mortar), în plus față de verificările vizuale de la 0. Încercările
nedistructive menționate la punctul 0 de la aliniatul (1) sunt complementare
celor de la punctul 0 și nu le pot înlocui pe acestea.
Încercări in-situ cuprinzătoare: au ca scop evaluarea mai exactă a rezistențelor
materialelor și ale zidăriei. Pentru a se obține rezultate semnificative, se fac cel
puțin trei încercări pentru fiecare tip de material existent în lucrare și pentru
fiecare nivel al clădirii.

D.3. Evaluarea seismică

D.3.1. Generalități
(1) Evaluarea seismică a clădirilor cu pereți structurali din zidărie se face prin
coroborarea rezultatelor obținute prin două categorii de procedee:
evaluare calitativă;
evaluare cantitativă.
(2) Procedeele de evaluare calitativă au două niveluri de complexitate:
evaluare calitativă preliminară;
evaluare calitativă detaliată.
(3) Evaluarea cantitativă a siguranței seismice a clădirilor din zidărie, în prezența
încărcărilor verticale (permanente și utile), implică două categorii de verificări:
verificarea ansamblului structurii și a pereților structurali pentru acțiunea
seismică în planul pereților;
verificarea pereților pentru acțiunea seismică perpendiculară pe plan.
(4) Procedeele de evaluare prin calcul au două niveluri de complexitate:
evaluare preliminară pe ansamblul clădirii, pentru acțiunea seismică în planul
pereților;

80
evaluare detaliată, pentru acțiunea seismică în planul pereților și normal pe
plan.
(5) Evaluarea detaliată prin calcul se poate realiza prin următoarele metode de calcul,
definite în P100-1:
metoda forțelor seismice statice echivalente;
metoda de calcul modal cu spectre de răspuns;
metode de calcul static neliniar;
metode de calcul dinamic neliniar.
Condițiile de utilizare a acestor metode de calcul sunt prevăzute la D.3.4.1.
(6) Verificările de la (3) se referă la satisfacerea cerințelor de stabilitate și de
rezistență. (0)

D.3.2. Metodologii de evaluare pentru clădiri din zidărie


(1) Metodologia de nivel 1 se aplică următoarelor categorii de clădiri cu pereți
structurali din zidărie:
clădiri din zidărie confinată, cu regularitate în plan și în elevație, cu planșee din
beton armat monolit, având regim maxim de înălțime P+2E, în zone seismice
cu ag=0,20g, și P+4E, în zone seismice cu ag=0,15g;
clădiri din zidărie nearmată, cu regularitate în plan și în elevație, cu planșee din
beton armat monolit, având regim maxim de înălțime P+2E, în zone seismice
cu ag=0,15g
clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu ag=0,10g.
(2) Metodologia de nivel 1 constă în:
evaluare calitativă preliminară;
evaluare simplificată prin calcul, pentru efectul de ansamblu al acțiunii
seismice în planul pereților;
evaluare prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul pereților,
dacă evaluarea calitativă preliminară a identificat existența pereților sau a altor
elemente majore de zidărie (calcane, timpane, frontoane) care prezintă risc de
prăbușire, parțială sau totală.
(3) Metodologia de nivel 2 se aplică:
tuturor clădirilor cu pereți structurali din zidărie nearmată și zidărie confinată
cu planșee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal, indiferent de zona
seismică și de regimul de înălțime, cu precizările de la D.3.4.1.6;
clădirilor cu pereți structurali din zidărie nearmată și din zidărie confinată cu
planșee rigide în plan orizontal care nu se încadrează în condițiile de la (1)
pentru utilizarea metodologiei de nivel 1, dar care satisfac criteriile de la
D.3.4.1 pentru utilizarea metodelor de calcul liniar elastic;
clădirilor care îndeplinesc condițiile de la (1) pentru utilizarea metodologiei de
nivel 1, în condițiile în care se urmărește determinarea mai exactă a nivelului
de siguranță disponibil (se recomandă în cazul clădirilor din clasele de
importanță și de expunere la cutremur I și II).

81
(4) Metodologia de nivel 2 constă în:
evaluarea calitativă detaliată;
evaluarea prin calcul metoda forțelor seismice statice echivalente sau metoda
de calcul modal cu spectre de răspuns, pentru efectele acțiunii seismice în
planul pereților;
evaluarea prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul
pereților.
(5) Metodologia de nivel 2 nu poate fi aplicată pentru clădiri la care, în urma
colectării datelor pentru evaluarea structurală, nivelul de cunoaștere este KL1.
(6) Metodologia de nivel 3 se aplică tuturor construcțiilor pentru care se dorește un
grad mai ridicat de precizie a evaluării.
(7) Metodologia de nivel 3 poate fi aplicată doar pentru clădiri la care, în urma
colectării datelor pentru evaluarea structurală, nivelul de cunoaștere este KL3.
(8) Metodologia de nivel 3 constă în:(0)
evaluare calitativă detaliată;
evaluare prin calcul, prin metoda de calcul static neliniar, pentru acțiunea
seismică în plan;
evaluare prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul pereților.

D.3.3. Evaluarea calitativă

D.3.3.1 Evaluarea calitativă preliminară


(1) Evaluarea calitativă preliminară se face ținând seama de:
caracteristicile generale ale clădirii;
starea generală de afectare din cauza cutremurului sau a altor acțiuni.
(2) Caracteristicile generale considerate pentru evaluarea calitativă preliminară sunt:
regimul de înălțime;
rigiditatea planșeelor în plan orizontal;
regularitatea geometrică și structurală.
(3) Pe baza caracteristicilor generale se stabilește valoarea indicatorului R1 conform
prevederilor din tabelul D.1a și D.1b.
(4) Pentru evaluarea calitativă preliminară, starea generală de avariere a clădirii se
notează în funcție de tipul și de gravitatea avariilor conform prevederilor din tabelul
D.2.

82
Tabelul D.1a Valorile indicatorului R1 pentru zidăria nearmată
Condiții de regularitate
Rigiditate Regim de
planșee înălțime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în plan
plan și în elevație plan sau în elevație și în elevație
 P+2E 100 85 70
Rigide
> P+2E 85 70 60

Fără rigiditate  P+2E 75 55 40


semnificativă > P+2E 55 40 20

Tabelul D.1b Valorile indicatorului R1 pentru zidăria confinată


Condiții de regularitate
Rigiditate Regim de
planșee înălțime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în plan
plan și în elevație plan sau în elevație și în elevație
 P+2E 100 100 85
Rigide
> P+2E 90 85 75

Fără rigiditate  P+2E 85 70 60


semnificativă > P+2E 70 55 35

Tabelul D.2 Calculul indicatorului R2 pentru evaluare calitativă preliminară


Tipul avariilor Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)

Nesemnificative 70 30
Moderate 60 20
Grave 45 15
Foarte grave 25 10
Notă: Elementele orizontale includ: planșee, bolți, cupole, șarpante.
(5) Indicatorul R2 se determină cu relația:
R2  Ah  Av (D.1)
(6) Avariile caracteristice în pereții din zidărie, care se iau în considerare pentru
evaluarea calitativă preliminară sunt următoarele:
Fisuri verticale în parapete, buiandrugi și arce;
Fisuri înclinate în parapete, buiandrugi și arce;
Fisuri înclinate în șpaleți;
Zdrobirea zidăriei provocată de concentrarea locală a eforturilor de
compresiune, eventual cu expulzarea materialului;
Fisuri orizontale la extremitățile șpaleților;
Avarii la intersecțiile pereților, cu tendință de desprindere;

83
Fisuri sau crăpături verticale la legăturile dintre pereții perpendiculari;
Expulzarea locală a zidăriei din elementele orizontale pe care reazemă
planșeele.
(7) Caracterizarea orientativă a severității avariilor elementelor structurale verticale,
definite la (6) pentru utilizare în tabelul D.2, este următoarea:
Avarii nesemnificative
pereți structurali:
fisuri orizontale foarte subțiri în rosturile de la bază;
fisuri diagonale și desprinderi minore la bază.
șpaleți între goluri:
fisuri foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități;
fisuri cu traseu discontinuu, foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile
orizontale și verticale (fără deplasări);
fisuri diagonale subțiri în cărămizi în < 5% din asize.
Avarii moderate
pereți structurali:
fisuri orizontale sau mortar desprins la bază și în apropierea acesteia cu
deplasări (< 56 mm) în planul de fisurare;
fisuri înclinate care pornesc de la bază și se extind pe câteva rânduri de
cărămidă;
fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi);
șpaleți între goluri
fisuri foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități
și, uneori, și în alte rosturi apropiate de extremități;
fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii
și deschiderea rosturilor verticale (< 56 mm); rupere în scară cu <5% din asize cu
crăpături în cărămizi;
fisuri diagonale (<56mm), cele mai multe prin cărămizi care ajung la colțuri
sau în apropierea acestora; la extremități nu se produce zdrobirea zidăriei.
Avarii grave
pereți structurali:
fisuri în rostul orizontal, la bază, < 1012 mm;
fisuri înclinate extinse pe mai multe asize;
fisuri înclinate cu deschideri < 1012 mm în partea superioară;
șpaleți între goluri:
fisuri subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități;
fisuri subțiri sau mortar sfărâmat și în alte rosturi orizontale apropiate de
extremități;

84
ieșirea din plan sau deplasări în plan;
cărămizi zdrobite la colțuri;
fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii
și deschiderea rosturilor verticale (< 1012mm); rupere în scară cu >5% din asize cu
crăpături în cărămizi;
fisuri diagonale (>6mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la
colțuri sau deplasări mici în lungul sau perpendicular pe planul de fisurare.
Structura este considerată cu avarii grave dacă este îndeplinită una din
următoarele condiții:
capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii grave
reprezintă mai mult de 2025% din capacitatea de rezistență totală a
structurii pe una dintre direcțiile principale de la un etaj;
numărul șpaleților cu avarii grave reprezintă mai mult de
2025% din numărul total al șpaleților pe una dintre direcțiile
principale de la un etaj.
Avarii foarte grave:
pereți structurali:
degradări care indică un risc de prăbușire sub încărcări verticale;
deplasări în scară importante, cu lunecarea unor cărămizi de pe cele pe care
erau zidite;
secțiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremități;
deplasări laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).
șpaleți între goluri:
degradări care indică un risc de prăbușire sub încărcări verticale;
deplasări semnificative în plan sau perpendicular pe plan;
zdrobirea extinsă a cărămizilor la colțuri;
deplasări în scară mari (cu căderea unor cărămizi de pe cele inferioare);
ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;
deplasări laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă;
deplasări și rotiri importante în lungul planurilor de fisurare.
Structura este considerată cu avarii foarte grave dacă este îndeplinită una din
următoarele condiții:
capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii foarte grave
reprezintă mai mult de 1015% din capacitatea de rezistență totală a
structurii pe una dintre direcțiile principale de la un etaj;
numărul șpaleților cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de
1015% din numărul total al șpaleților pe una dintre direcțiile principale de
la un etaj.

85
(8) La clădirile cu avarii foarte grave, care necesită intervenții imediate pentru
punerea în siguranță provizorie a clădirii și interzicerea accesului tuturor persoanelor,
evaluarea preliminară nu mai este necesară și se trece direct la evaluarea calitativă
detaliată.
(9) Caracterizarea orientativă a severității tipurilor de avarii prezentate în tabelul D.2,
pentru elementele structurale orizontale, este următoarea:(0)
Avarii la planșee cu grinzi din lemn:
Avarii nesemnificative: fisuri izolate în tavan, paralele cu grinzile;
Avarii moderate: fisuri numeroase în tavan, paralele cu grinzile, însoțite de
fisuri transversale izolate;
Avarii grave: separarea de perete la reazeme pentru un număr mic de grinzi;
Avarii foarte grave: separarea majorității grinzilor principale de pereți la
reazeme; deplasarea laterală urmată de căderea unor grinzi de pe reazeme.
Avarii la planșee cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă:
Avarii nesemnificative: fisuri izolate în bolțișoare, paralele cu grinzile;
Avarii moderate: fisuri numeroase în bolțișoare, paralele cu grinzile, însoțite de
fisuri transversale izolate;
Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm în bolțișoare, paralele cu grinzile
și însoțite de multe fisuri transversale;
Avarii foarte grave: separarea parțială a grinzilor de zidăria boltișoarelor,
zdrobirea zidăriei elementelor verticale în zonele de reazem ale grinzilor metalice,
căderea boltișoarelor.
Avarii la bolți și cupole:
Avarii nesemnificative: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolți sau
cupole cu tiranți;
Avarii moderate: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolți sau
cupole fără tiranți;
Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie și la reazemele pe
elementele verticale, la bolți sau cupole cu tiranți;
Avarii foarte grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie și la reazemele pe
elementele verticale la bolți sau cupole fără tiranți, fisuri cu deschideri mai mari ale
elementelor verticale, la bază și la reazemul bolții, eventual cu zdrobirea zonei
comprimate, deformații remanente importante (“coborârea” bolților) sau deplasarea
laterală a reazemelor.

D.3.3.2 Evaluare calitativă detaliată


(1) Evaluarea calitativă detaliată se face ținând seama de:
principiile de alcătuire constructivă favorabilă care, conform experienței
cutremurelor trecute, au influențat în mod pozitiv comportarea seismică a
clădirilor din zidărie;
amploarea fenomenului de deteriorare din cauza cutremurului și/sau a altor
acțiuni.

86
(2) Aprecierea calitativă detaliată se face prin notare în raport cu următoarele criterii:
Calitatea sistemului structural:
criterii de apreciere: eficiența conlucrării spațiale a elementelor structurii care
depinde de natura și calitatea legăturilor între pereții de pe direcțiile ortogonale și a
legăturilor între pereți și planșee; existența ariilor de zidărie suficiente și aproximativ
egale pe cele două direcții;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile CR 6 și P100-1.
Calitatea zidăriei:
criterii de apreciere: calitatea elementelor, omogenitatea țeserii, regularitatea
rosturilor, gradul de umplere cu mortar, existența unor zone slăbite de șlițuri sau nișe
etc.;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: calitatea materialelor și a execuției
conform reglementărilor în vigoare.
Tipul planșeelor:
criterii de apreciere: rigiditatea planșeelor în plan orizontal și eficiența
legăturilor cu pereții (capacitatea de a asigura compatibilitatea deformațiilor pereților
structurali și de a împiedica răsturnarea pereților pentru forțe seismice perpendiculare
pe plan);
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: planșee din beton armat monolit la
toate nivelurile, fără goluri care le slăbesc semnificativ rezistența și rigiditatea în plan
orizontal.
Configurația în plan:
criterii de apreciere: compactitatea și simetria geometrică și structurală în plan,
exprimate prin raportul între lungimile laturilor și prin dimensiunile retragerilor în
plan;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1.
Configurația în elevație:
criterii de apreciere: uniformitatea geometrică și structurală în elevație
exprimate prin absența sau existența retragerilor etajelor succesive, existența unor
proeminențe la ultimul nivel, discontinuități create de sporirea ariei golurilor din pereți
la parter sau la un nivel intermediar;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1
Distanțe între pereți:
criterii de apreciere: distanțele între pereții structurali, pe fiecare dintre
direcțiile principale ale clădirii;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: sistem structural cu pereți deși
(fagure) definit conform CR 6.
Elemente care dau împingeri laterale:
criterii de apreciere: existența arcelor, bolților, cupolelor, șarpantelor, cu sau
fără elemente care limitează efectele împingerilor;

87
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa elementelor structurale care
dau împingeri (bolți, șarpante etc.).
Tipul terenului de fundare și al fundațiilor:
criterii de apreciere: natura terenului de fundare (normal sau dificil),
capacitatea fundațiilor de a prelua și transmite la teren încărcările verticale, eforturile
provenite din tasări diferențiale și din acțiunea cutremurului;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: teren normal de fundare, fundații
continue din beton armat.
Interacțiuni posibile cu clădirile adiacente:
criterii de apreciere: riscul de ciocnire cu clădirile alăturate (clădire izolată,
clădire cu vecinătăți pe una sau mai multe laturi), înălțimile clădirilor vecine, riscul de
cădere a unor componente ale clădirilor vecine;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: clădire izolată.
Elemente nestructurale:
criterii de apreciere: existența unor elemente de zidărie majore (calcane,
frontoane, timpane), placaje sau alte elemente grele care prezintă risc de prăbușire;
criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa acestor elemente sau
asigurarea stabilității lor conform prevederilor din P 100-1.
Notarea se va face prin apreciere, cu următorul punctaj:
criteriul este îndeplinit 10 (punctaj maxim)
neîndeplinire minoră 810
neîndeplinire moderată 48
neîndeplinire majoră 04
Punctajul maxim total este 10 x 10 = 100 puncte.
Valoarea efectivă a punctajului între limitele menționate, pentru fiecare criteriu, se
stabilește de expertul tehnic în funcție de particularitățile clădirii respective.
(3) Rezultatul analizei calitative detaliate în raport cu criteriile de alcătuire se
cuantifică prin indicatorul
R1   pi (D.2)
unde pi sunt punctele acordate fiecărui criteriu.
(4) În funcție de amploarea și distribuția nivelului de avariere pe întreaga construcție,
punctajul detaliat pentru diferitele categorii de avarii se va lua din tabelul D.3

Tabelul D.3 Calculul indicatorului R2 pentru evaluare calitativă detaliată


Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)
Categoria avariilor Suprafața afectată Suprafața afectată
 1/3 1/32/3 > 2/3  1/3 1/32/3 > 2/3
Nesemnificative 70 70 70 30 30 30

88
Moderate 65 60 50 25 20 15
Grave 50 45 35 20 15 10
Foarte grave 30 25 15 15 10 5
Notă: Elementele orizontale includ: planșee, bolți, cupole, șarpante.
(5) Indicatorul R2 pentru evaluarea calitativă detaliată se calculează cu relația (D.1)(0)

D.3.4. Evaluarea cantitativă

D.3.4.1 Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii în planul peretelui

D.3.4.1.1D.3.4.1.1. Reprezentarea acțiunii seismice - metodologiile de nivel 1 și 2


(1) Pentru calculul structurii utilizând metoda forțelor seismice statice echivalente sau
metoda de calcul modal cu spectre de răspuns, valorile maxime ale factorilor de
comportare, q, sunt:
structuri din zidărie simplă (nearmată): q=1,5;
structuri din zidărie confinată: q=2,0;
(2) În aplicarea metodologiei de nivel 2, pentru clădiri cu pereți din zidărie confinată,
cu planșee rigide în plan orizontal, care îndeplinesc condițiile de regularitate în plan și
în elevație din P 100-1, valoarea factorului maxim de comportare q stabilită conform
(1) se corectează cu factorii de suprarezistență u/1 stabiliți conform P 100-1.
(3) Spectrul de răspuns elastic se corectează prin înmulțire cu coeficientul =0,88,
determinat admițând că fracțiunea din amortizarea critică este 8%, conform P 100-1.
(4) Valorile factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite pentru
structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a clădirilor amplasate în
zone seismice.
(5) Metoda forțelor seismice statice echivalente poate fi utilizată dacă sunt respectate
cumulativ următoarele condiții:
clădirea satisface condițiile de regularitate în plan și în elevație, conform P
100-1;
planșeele au aceeași cotă superioară pe întregul nivel - pot fi acceptate decalări
ale feței superioare a planșeului mai mici decât înălțimea centurilor (1520cm);
planșeele au suficientă rigiditate în plan orizontal și sunt suficient de bine
legate de pereți pentru a se putea accepta că este asigurată distribuția forțelor
de inerție prin compatibilizarea deformațiilor laterale;
Nota: plinurile orizontale din zidărie (situate sub sau peste goluri de uși sau ferestre) pot fi
introduse în modelul de calcul numai dacă sunt executate din elemente țesute cu zidăria
alăturată sau sunt prevăzute cu armături de legătură cu aceasta.
(6) Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns poate fi utilizată dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute la (5) sau în următoarele situații suplimentare:(0)
clădiri fără regularitate în elevație;
clădiri la care montanții pereților cu goluri sunt legați la nivelul planșeelor cu
elemente fără rigiditate la încovoiere.

D.3.4.1.2. Distribuția forțelor seismice orizontale

89
(1) Pentru calculul la acțiunea seismică în planul pereților, distribuția forței tăietoare
de bază pentru ansamblul clădirii (Fb), între pereții structurali, se face astfel:
În cazul planșeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal: proporțional
cu masa totală aferentă fiecărui perete structural;
În cazul planșeelor rigide în plan orizontal: proporțional cu rigiditatea la
deplasări laterale a fiecărui perete, ținând seama și de efectele de răsucire de
ansamblu produse de excentricitatea structurală sau de excentricitatea
accidentală definită în P 100-1. Rigiditatea la deplasări laterale se calculează
considerând deformațiile din încovoiere și din forfecare pentru secțiunea de
zidărie fisurată (în lipsa unor date mai exacte, se folosește ½ din rigiditatea
secțiunii nefisurate).
(2) Distribuția forței tăietoare de bază în elevație, la nivelul fiecărui planșeu, se face
conform P 100-1.
(3) Tipul de model de calcul pentru pereții cu goluri depinde de rezistența și de
rigiditatea la încovoiere a plinurilor orizontale de zidărie sau a elementelor de beton
armat de la nivelul planșeelor, astfel:(0)
Plinuri de zidărie sau elemente de beton armat (grinzi de cuplare) cu rezistență
și rigiditate semnificativă la încovoiere: model de tip cadru;
Plinuri de zidărie sau elemente de beton armat (grinzi de cuplare) cu rezistență
și rigiditate nesemnificativă la încovoiere: model de tip console legate la
nivelul fiecărui planșeu cu bare articulate la capete;
Plinuri de zidărie fără centuri din beton armat: model de tip console
independente.
Notă: Pot fi utilizate și alte metode de calcul mai exacte dar mai laborioase: calcul cu elemente
finite, calcul cu macroelemente etc. Utilizarea acestor metode implică existența unor date certe
privitoare la caracteristicile de rezistență și de deformabilitate ale zidăriei.

D.3.4.1.3 Rezistența zidăriei pentru acțiunea seismică în planul pereților


(1) Valoarea de proiectare a rezistenței la compresiune pentru pereții solicitați la
încovoiere cu forță axială (fd) se consideră egală cu rezistența medie de rupere la
compresiune a zidăriei (fm) împărțită la factorul de încredere.
fm
fd  (D.3)
CF
(2) În lipsa unor date obținute prin încercări la lucrarea respectivă, rezistența medie la
compresiune a zidăriei se poate considera fm=1,3fk, unde fk este rezistența caracteristică
la compresiune a zidăriei stabilită conform CR 6;
(3) Rezistența medie de rupere la forfecare în rost orizontal (fvm) se obține din
rezistența caracteristică la forfecare (fvk) cu relația:
fm  1.33 fk (D.4)
în care
f k  f k 0  0.4 d (D.5)
unde valorile fvk0 și σd au semnificațiile din codul CR 6

90
(4) Pentru zidăriile vechi cu cărămizi pline și cu mortar de var, fvk, se calculează cu
relația de mai sus, în care rezistența unitară caracteristică inițială la forfecare a zidăriei
se ia:
N
fk 0  0.045 (D.6)
mm2
(5) Pentru rupere în scară sub efectul eforturilor principale de întindere (ftd):
0,04 f m
f td  (D.7)
 M CF
unde fm este rezistența medie de rupere la compresiune a zidăriei stabilită ca mai sus.
(6) Valoarea de proiectare a rezistenței pentru pereții solicitați la forță tăietoare (fvd),
pentru ruperea prin lunecare în rost orizontal se determină cu relația:
f vm
f vd  (D.8)
 M CF
unde fvm este rezistența medie de rupere la forfecare în rost orizontal iar M se ia
conform (7).
(7) Pentru evaluarea seismică a clădirilor existente coeficientul parțial de siguranță
pentru zidărie se ia egal cu:
M = 3,0 pentru zidăriile vechi cu cărămizi realizate manual și mortar de var
(orientativ, anterior anului 1900);
M = 2,75 pentru zidăriile vechi cu cărămizi presate și mortar de var-ciment /
ciment-var (orientativ, între anii 19001950);
M = 2,5 pentru zidăriile recente (orientativ, după anul 1950).
(8) În cazul zidăriei confinate sau armate în rosturi, pentru calculul capacității de
rezistență se folosesc valorile medii ale rezistențelor betonului și oțelului(0)

D.3.4.1.4 Capacitatea de rezistență a pereților structurali pentru forțe în plan


(1) Valoarea de proiectare a forței tăietoare asociată cedării prin compresiune
excentrică a unui perete de zidărie nearmată solicitat de forța axială de proiectare Nd se
calculează cu relația:
Nd
Vf 1  (1  1,15d ) (D.9)
c pp
unde
Hp
p  factorul de formă al peretelui de zidărie
lw
Hp înălțimea peretelui;
lw lungimea peretelui;
cp coeficient care depinde de condițiile de fixare la extremități ale
peretelui:
cp = 2,0 pentru perete consolă (montant);

91
cp = 1,0 pentru perete dublu încastrat la extremități (șpalet);
Nd
0  efortul unitar mediu de compresiune corespunzător forței axiale de
tl w
proiectare Nd
t grosimea peretelui;
0
d 
fd
fd valoarea de proiectare a rezistenței la compresiune a zidăriei.
(2) Valoarea de proiectare a forței tăietoare de rupere prin lunecare în rostul orizontal
se calculează cu formula:
1.33  lad 
V f 21   f k 0  0.4 d  tlc (D.10)
CF  M  lc 
unde
lc lungimea zonei comprimate a secțiunii care ține seama de efectul
alternant al forței seismice, determinată cu relația:
Md
lc  1.5lw  3
Nd
Md momentul încovoietor de proiectare;
Nd forța axială de proiectare;
lad lungimea pe care aderența este activă, calculată cu relația:
lad  2lc  lw
Dacă lad ≤0 valoarea de proiectare a forței tăietoare de rupere se calculează cu
relația
Nd
V f 21  0.53 (D.11)
CF  M
(3) Valoarea de proiectare a forței tăietoare de rupere prin fisurare diagonală se
calculează cu formula:
tl w ftd 
V f 22  1 0 (D.12)
b ftd
unde
b coeficient cu valori 1,0b=p1,5;
ftd rezistența de proiectare a zidăriei la eforturi principale de întindere.
(4) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență la forța tăietoare a peretelui de
zidărie nearmată se calculează cu ecuația:
V f 2  min(V f 21,V f 22 ) (D.13)

92
(5) Rezistența unui perete din zidărie nearmată este egală cu forța tăietoare asociată
rezistenței la compresiune excentrică dacă valoarea forței tăietoare Vf1 este mai mică
decât valoarea forței tăietoare Vf2.
(6) Pereții care satisfac condiția de la (5) sunt clasificați ca pereți cu comportare
ductilă (pereți ductili)
(7) Rezistența unui perete din zidărie nearmată este egală cu rezistența la forță
tăietoare dacă valoarea forței tăietoare Vf2 este mai mică decât valoarea forței tăietoare
Vf1.
(8) Pereții care satisfac condiția de la (7) sunt clasificați ca pereți cu comportare
neductilă.
(9) În cazul pereților din zidărie confinată, pentru calculul forțelor tăietoare Vf1 și Vf2
se va ține seama de aportul elementelor de confinare. (0)

D.3.4.1.5 Verificarea preliminară prin calcul a capacității de rezistență pentru


ansamblul clădirii (metodologia de nivel 1)
(1) În cadrul metodologiei de nivel 1, evaluarea preliminară prin calcul constă în
determinarea capacității de rezistență la forță tăietoare a clădirii pe baza unor ipoteze
simplificatoare și compararea acesteia cu forța tăietoare de bază.
(2) Ipotezele pentru evaluarea simplificată a eforturilor unitare de compresiune și de
forfecare în pereții structurali sunt următoarele:
legăturile între pereții de pe cele două direcții și între pereți și planșee asigură
conlucrarea acestora pentru preluarea încărcărilor verticale și seismice;
planșeele constituie diafragme rigide în plan orizontal - ultimul planșeu poate
fi din lemn dacă sunt respectate condițiile din P100-1;
clădirea are regularitate în plan și în elevație;
distribuția pereților, inclusiv a golurilor, este identică la toate nivelurile (pereții
sunt continui până la fundații);
ruperea pereților se produce din forță tăietoare, prin fisurare diagonală din
eforturi principale de întindere (mecanismul de rupere în scară).
Nota: În cele mai multe cazuri, aceste ipoteze simplificatoare nu sunt satisfăcute de clădirile
proiectate înainte de apariția reglementărilor tehnice specifice clădirilor din zidărie.
(3) În ipotezele de la (2) efortul unitar de compresiune în pereții structurali se
calculează cu relația:
nnivqetaj Aetaj
0  (D.14)
Azx  Azy
unde
nniv numărul de niveluri al clădirii peste secțiunea de încastrare;
qetaj încărcarea totală verticală pe etaj, considerată uniform distribuită pe
suprafața planșeului;
Aetaj aria etajului, inclusiv balcoane și bovindouri;
Azx și Azy ariile totale ale pereților care au axa majoră pe cele două direcții
principale ale clădirii.

93
(4) Încărcarea echivalentă qetaj se calculează cu relația:
 zid Azx  Azy hetaj
qetaj  qzid , etaj  q planseu   q planseu (D.15)
Aetaj

unde zid (greutatea volumică a zidăriei) și qplanșeu (încărcarea pe m2 de planșeu) se


consideră în funcție de alcătuirea zidăriei și a planșeelor clădirii. Pentru zidăria cu
cărămizi pline din argilă arsă se poate considera suficient de precis valoarea zid=20
kN/m3 (inclusiv tencuiala). Valoarea qplanșeu include, în afara încărcărilor permanente,
și fracțiunea cvasi permanentă din încărcarea variabilă (de exploatare) conform CR 0.
(5) Forța tăietoare capabilă pentru ansamblul clădirii (Fb,cap) se calculează pentru
direcția în care aria de zidărie este minimă Az,min=min (Azx,Azy) cu relația:
2 0
Fb, cap  Az , min k 1  (D.16)
3 k
unde
k valoarea de referință (forfetară) a rezistenței la forfecare a zidăriei care se
poate considera, pentru zidăria cu elemente din argilă arsă, în lipsa unor date
mai precise:
k = 0,06 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de var;
k = 0,12 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de ciment.
Notă: Valoarea k se referă la pereții neavariați; în cazul pereților avariați, expertul tehnic va
aprecia nivelul de reducere care se impune. Orientativ, pentru zidăriile cu avarii moderate
valoarea k se reduce cu 2530% iar în cazul avariilor grave cu 5060%.
Pentru mortarele var-ciment sau ciment-var se recomandă interpolarea liniară între valorile de
mai sus în funcție de raportul între cei doi lianți (ciment/var).
(6) Indicatorul R3 care exprimă capacitatea de rezistență a clădirii se determină cu
relația: (0)
Fb, cap
R3  (D.17)
Fb
unde Fb este forța tăietoare de bază.

D.3.4.1.6 Verificarea capacității de rezistență pentru clădiri cu planșee fără


rigiditate semnificativă în plan orizontal (metodologia de nivel 2)
(1) Capacitatea de rezistență se calculează separat, pe ambele direcții principale,
pentru fiecare dintre pereții orientați cu axa majoră în direcția de acțiune a forței
seismice.
(2) Pentru fiecare perete (i) se determină, la fiecare nivel (j):
suprafața aferentă de planșeu;
greutatea de nivel (Gij) egală cu greutatea proprie a peretelui (câte o jumătate
din greutatea peretelui inferior și, respectiv, superior) plus greutatea planșeului
aferent.
(3) În secțiunea de la baza peretelui se determină pentru fiecare perete:

94
forța axială (G0i) prin însumarea greutăților de nivel aferente (Gij);
G0i  Gij
efortul unitar de compresiune centrică  0  
Azi Azi
unde Azi este aria secțiunii de zidărie la baza peretelui.
(4) Pentru fiecare perete se determină modul probabil de rupere Vfd (pentru rupere
ductilă) sau Vff (pentru rupere fragilă) și forța tăietoare capabilă minimă.
(5) Se determină forța tăietoare de bază pentru clădire (Fb).
(6) Forța tăietoare de bază (Fb,i) pentru fiecare perete se determină prin distribuirea
forței Fb proporțional cu greutatea G0i aferentă peretelui respectiv.
G0i
Fb,i  Fb (D.18)
G0i
unde G0i este greutatea totală a clădirii.
Pentru pereții fragili ai clădirilor din zidărie confinată la care forța Fb s-a calculat cu
factorul de comportare q, valoarea Fb,i, calculată cu relația (D.18) se multiplică cu
raportul q/1,5.
(7) Indicatorul R3i se calculează, pentru fiecare perete și pentru fiecare direcție, cu
relația:
Vcap,i
R3i  (D.19)
Fb,i
unde Vcap,i este forța tăietoare capabilă a peretelui "i" (exprimată, după caz, prin
valoarea cea mai mică dintre Vfd și Vff).
(8) Indicatorul R3 pentru ansamblul clădirii, pe fiecare direcție, se calculează cu
relația:(0)

V fd  V ff
R3  (D.20)
jd kf

 Fbi
unde

V
jd
fd suma capacităților de rezistență ale pereților cu rupere ductilă (j pereți)

V
kf
ff suma capacităților de rezistență ale pereților cu rupere fragilă (k pereți).

În ecuația (D.20):
Se introduc doar pereții semnificativi în preluarea forței tăietoare de bază pe direcția
considerată: Fbi  0.3 max( Fbi ) ;
Se limitează superior capacitatea de rezistență a unui perete pentru a ține cont de
posibilitățile reduse de redistribuire a eforturilor: Vfd,i (Vff,i)  1,5 Fb,i.

D.3.4.1.7 Verificarea capacității de rezistență pentru clădiri cu planșee rigide în


plan orizontal (metodologia de nivel 2)

95
(1) Pentru verificarea siguranței, efectele acțiunii seismice determinate prin calculul
liniar elastic cu spectrul de proiectare Sd (cu forță static echivalentă sau cu analiză
modală cu spectrul de răspuns) se iau după cum urmează:
pentru pereții ductili: cu valorile rezultate din calculul structurii;
pentru pereții fragili: cu valorile rezultate din calculul structurii multiplicate cu
raportul q/1,5.
(2) Siguranța seismică a pereților se determină în termeni de forțe. Pentru fiecare
stare limită, eforturile secționale de proiectare pentru fiecare perete, corectate, după
caz, conform (1), se compară cu capacitatea de rezistență a peretelui calculată conform
D.3.4.1.4.
(3) În cazul pereților cu goluri care au rigle de cuplare din beton armat, eforturile
secționale de proiectare în montanți și șpaleți se vor determina pentru situația formării
articulațiilor plastice în rigle la toate nivelurile. Această schemă de calcul se aplică
numai în condițiile în care zidăria poate prelua eforturile locale corespunzătoare
plastificării riglelor.
(4) Pentru ansamblul clădirii, indicatorul R3, pentru fiecare direcție, se calculează cu
ecuațiile de la D.3.4.1.6.(8).(0)

D.3.4.1.8 Verificarea prin calcul static neliniar pentru efectele acțiunii seismice în
planul pereților (metodologia de nivel 3)
(1) Modelul de calcul adecvat pentru calculul static neliniar implică următoarele
schematizări:
șpaleți (montanții) sunt caracterizați printr-o lege efort-deformație de tip "liniar
elastic-perfect plastic" pentru care rezistența și deplasarea (deformația) ultimă
sunt definite în funcție de tipul de rupere probabil;
parametrii limită ai legii constitutive, în lipsa unor date mai exacte, se vor lua
după cum urmează:
deplasarea ultimă este egală cu 0,8% din înălțimea peretelui dacă rezistența de
rupere prin forță tăietoare a peretelui (D.10) este mai mare cu cel puțin 30% decât
forța tăietoare asociată rezistenței de rupere la compresiune excentrică (D.9);
deplasarea ultimă este egală cu 0,4% din înălțimea peretelui în celelalte situații
Nota: pentru clădirile cu 13 niveluri este suficientă verificarea fiecărui etaj cu evaluarea
simplificată a rezistenței plinurilor orizontale.
(2) Verificarea siguranței se face în termeni de deplasare.
(3) Capacitatea clădirii se definește prin deformația laterală a ultimului planșeu pentru
care s-a produs scăderea forței tăietoare capabile cu mai mult de 20% datorită
degradării și ruperii progresive a unor componente ale structurii.
(4) Cerința de deplasare se stabilește conform procedeului general indicat la 6.8.
(5) Pentru clădirile cu nniv >2 se pot utiliza și alte metode de calcul neliniar: (0)
calculul elasto-plastic cu forțe crescătoare, pe model de cadru cu bare cu
extremități infinit rigide;
calculul cu modele cu tip element finit pentru care se definesc legi de
comportare elasto-plastică adecvate.

96
D.3.4.2 Siguranța față de acțiunea seismică perpendiculară pe planul pereților
(1) Avarierea unui perete sub efectul încărcărilor perpendiculare pe plan se poate
produce printr-unul dintre următoarele mecanisme:
ieșire din plan sau răsturnare, dacă peretele nu este legat cu planșeele sau cu
pereții perpendiculari sau dacă aceste legături cedează;
depășirea rezistenței la compresiune excentrică a zidăriei;
Notă: planul de rupere este, de regulă, paralel cu rosturile orizontale, la mijlocul distanței între
legăturile cu planșeele, sau, eventual, într-o secțiune slăbită de goluri sau șlițuri orizontale.
(2) Modelele de calcul pentru identificarea efectelor acțiunii seismice perpendiculare
pe planul peretelui se stabilesc, pentru fiecare mecanism de avariere al panoului de
perete, în funcție de caracteristicile constructive ale clădirii.
În funcție de legătura între perete și planșee, modelul de calcul poate fi:
Perete mărginit sus și jos de centurile planșeelor din beton armat, cu
continuitate completă sau parțială;
Perete cu prinderi articulate la nivelul planșeelor (cazul planșeelor cu grinzi
metalice sau din lemn, rezemate pe perete, cu sau fără ancore);
Perete nelegat de planșee (zidărie continuă, fără legătură cu planșeul - cazul
planșeelor cu grinzi metalice sau din lemn dispuse paralel cu peretele).
În funcție de legătura peretelui cu pereții perpendiculari modelul depinde de:
Existența sau lipsa pereților perpendiculari, la ambele extremități sau la o
singură extremitate;
Geometria peretelui: raportul între lungime (distanța între pereții
perpendiculari) și înălțime (distanța între planșee);
Eficiența legăturii cu pereții perpendiculari: zidărie țesută sau nețesută,
existența armăturilor.
(3) În cazul clădirilor cu planșee rigide, verificarea prin calcul a stabilității și
rezistenței pereților la acțiunea seismică perpendiculară pe plan se face conform
prevederilor P100-1 pentru pereți nestructurali considerând:
valoarea factorului q = 1,5 pentru toate tipurile de elemente din zidărie;
valoarea coeficientul de amplificare  = 1,0 pentru toți pereții din zidărie, cu
următoarele excepții:
β = 1,5 pentru pereți de fațadă cu legături pe toate patru laturile;
β = 2,0 pentru pereți de fațadă cu legături numai pe două laturi;
β = 2,5 pentru pereți și alte elemente din zidărie (frontoane, timpane, calcane) care
lucrează în consolă.
(4) Verificarea rezistenței legăturilor unui perete cu pereții perpendiculari se va face
ținând seama de toate eforturile care se dezvoltă în intersecție:
forțe tăietoare și momente încovoietoare produse de acțiunea seismică
perpendiculară pe perete;
forțe de lunecare verticale rezultate din încovoierea peretelui perpendicular sub
efectul forțelor seismice care acționează în planul său.

97
(5) Verificarea peretelui la răsturnare implică următoarele etape:
Identificarea mecanismelor posibile de răsturnare:
întreg peretele pe toate nivelurile;
numai pe un singur nivel;
numai o zonă a peretelui.
Pentru fiecare dintre mecanismele posibile de răsturnare, pentru zona de perete
antrenată de mecanismul respectiv, se determină:
încărcările statice verticale în combinația seismică de acțiuni (conform CR 0)
și excentricitățile de aplicare ale acestora;
eventualele forțe statice orizontale (împingeri din bolți, arce, șarpante etc.);
forța seismică orizontală calculată conform (3);
rezistențele de proiectare ale legăturilor care pot să împiedice deplasarea
peretelui în ambele sensuri pe direcția prinderii, calculate conform Anexei E;
Pentru fiecare dintre mecanismele de răsturnare, cu forțele și excentricitățile
determinate la 0 se calculează:
momentul de răsturnare (Mr);
momentul de stabilitate (Mst).
Notă: Pentru calculul momentului de stabilitate nu se iau în considerare forțele de legătură
datorate frecării, iar efectul favorabil al încărcărilor permanente va fi redus cu 10%.
Se calculează indicatorul R3,st, care definește gradul de asigurare al peretelui la
stabilitate.
M st
R3, st  (D.21)
Mr
(6) Verificarea peretelui pentru cedarea la compresiune excentrică implică
următoarele etape: (0)
Se calculează momentul efectiv maxim, Mmax,perp;
Se calculează momentul capabil al peretelui, Mcap, cu următoarele precizări:
Pentru starea limită ultimă (ULS), momentul capabil al secțiunii transversale a
peretelui la rupere din compresiune excentrică perpendiculară pe plan se poate calcula
acceptând diagrama de eforturi de compresiune dreptunghiulară, cu valoarea de
proiectare egală cu 0,85 fd (neglijând rezistența la întindere a zidăriei). Această situație
de echilibru implică acceptarea unei stări avansate de fisurare a peretelui.
Pentru evaluarea capacității unui perete la acțiunea seismică perpendiculară pe plan în
starea limită ultimă (ULS), se poate lua în considerare formarea liniilor de rupere pe
trasee compatibile cu geometria și condițiile de fixare pe contur ale peretelui.
Se calculează indicatorul R3,rez, care definește capacitatea de rezistență a
peretelui
M cap
R3,rez  (D.22)
M max, perp

98
D.3.4.3 Încadrarea clădirilor cu pereți structurali din zidărie în clase de risc
seismic
(1) Încadrarea clădirilor cu pereți structurali din zidărie în clase de risc în raport cu
acțiunea seismică în planul pereților se face în conformitate cu principiile generale
enunțate la capitolul 8, utilizând indicatorii R1  R3 calculați conform prevederilor din
prezenta anexă.
(2) Pereții structurali din zidărie pentru care, sub acțiunea seismică perpendiculară pe
plan, indicatorul R3,st, calculat cu relația (D.21), este mai mic decât 1,3 se consideră
nesiguri. Pentru acești pereți, lucrările de intervenție pentru asigurarea stabilității sunt
obligatorii indiferent de clasa de risc pentru acțiunea seismică în planul pereților
stabilită conform (3).
(3) Pentru pereții structurali care au R3,st > 1,3 încadrarea în clase de risc în raport cu
acțiunea seismică perpendiculară pe plan se face pe baza indicatorului R3,rez, calculat
cu relația (D.22). (0)

99
Anexa E. Componente nestructurale

E.1. Generalități

E.1.1. Obiectivele evaluării seismice


(1) Evaluare seismică a componentelor nestructurale (CNS) se face conform P100-1
împreună cu prevederile P100-3.
(2) Evaluarea seismică a CNS are ca scop identificarea CNS care necesită lucrări de
intervenție.
(3) Necesitatea, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție asupra CNS se stabilesc în
funcție de cerințele fundamentale definite în capitolul 3.(0)

E.1.2. CNS supuse evaluării seismice

E.1.2.1 Criterii de stabilire a CNS supuse evaluării seismice


(1) CNS se supun evaluării siguranței seismice în funcție de:
cerințele de performanță seismică stabilite pentru clădire;
accelerația de vârf a mișcării terenului pe amplasament stabilită conform
E.2.3(6)
vulnerabilitatea componentei în funcție de categoria acesteia;
categoriile de risc seismic (de pierderi așteptate) cauzate de avarierea
componentei.
(2) Evaluarea seismică a CNS se face numai pentru elementele a căror avariere
seismică poate împiedica îndeplinirea cerințelor fundamentale pentru Starea Limită
Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
(3) La Starea Limită Ultimă se vor verifica CNS a căror avariere poate pune în pericol
siguranța vieții utilizatorilor (SV).
(4) La Starea Limită de Serviciu se vor verifica CNS a căror avariere poate provoca
întreruperea funcționării normale a clădirii (IF) sau pierderi importante de valori
materiale și culturale (PV).
(5) Severitatea riscurilor respective pentru diferitele categorii de CNS, în funcție de
intensitatea acțiunii seismice, se poate aprecia, orientativ, din tabelele E.1a și E.1b.
(6) Riscul pentru siguranța vieții cauzat de căderea parțială sau totală a CNS este
diferențiat în funcție de poziția acestora în clădire:
în spații care pot adăposti aglomerări de persoane;
pe căile de evacuare (în interiorul/exteriorul clădirii);
în încăperile cu funcțiuni esențiale;
în spațiile/încăperile cu funcțiuni curente.

100
Tabelul E.1a Componente arhitecturale (elemente de construcție)
Tipul elementului ag Starea Starea Limită de
Limită Serviciu
Ultimă
SV IF PV
0,10g S (S) S (S) S (S)
Pereți despărțitori din zidărie 0,150,20g R (R) R (M) R (S)
(pe căile de acces) 0,25g R (R) R (M) R (S)
0,10g S (S) S (S) S (S)
Pereți despărțitori ușori 0,150,20g M (R) M (M) R (S)
(pe căile de acces) 0,25g M (R) R (M) R (S)
0,10g S (S) S (S) S (S)
Tavane suspendate 0,150,20g M (R) M (M) M (S)
(pe căile de acces) 0,25g R (R) R (M) R (S)
0,10g S S S
Corpuri de iluminat 0,150,20g R S S
suspendate
0,25g R M M
0,10g S S S
Iluminat de siguranță 0,150,20g M S S
0,25g R M S
0,10g S S S
Uși principale de acces 0,150,20g S S S
0,25g M M M
0,10g S S S
Scări 0,150,20g R M S
0,25g R M R
0,10g M M S
Parapete, cornișe, atice, 0,150,20g R R S
ornamente exterioare
0,25g R R S
0,10g S S S
Fațade din sticlă 0,150,20g M M S
0,25g R M M
0,10g S S S
Garduri de incintă 0,150,20g S S S
0,25g R R M

Tabelul E.1b Instalații și echipamente


Tipul elementului ag Starea Starea Limită de
Limită Serviciu
Ultimă
SV IF PV
0,10g S S M
Generator electric de rezervă 0,150,20g S M R
0,25g S R R

101
0,10g S S S
Transformator electric 0,150,20g S S S
0,25g M M M
0,10g S M M
Instalații de sprinklere 0,150,20g S M M
0,25g M R R
0,10g S S S
Rețele de apă caldă și rece 0,150,20g M M M
0,25g M M M
0,10g S S S
Componentele ascensoarelor 0,150,20g R M M
(cabluri, șine, contragreutate) 0,25g R M M
0,10g S S S
Scări rulante 0,150,20g S M S
0,25g S M S
0,10g S S S
Boilere și vase de presiune 0,150,20g M R S
în locuințe
0,25g M R S
0,10g S M S
Aparate de condiționare 0,150,20g S M S
montate pe acoperiș
0,25g M R M
0,10g S S S
Boilere și aparate de 0,150,20g R M S
condiționare în încăperi
0,25g R M S
0,10g S S S
Coșuri de fum și ventilație la 0,150,20g M M S
locuințe
0,25g R M M
S - risc scăzut
M - risc moderat
R - risc ridicat
(7) CNS a căror avariere conduce la întreruperea funcționării normale a unei clădiri
cu funcțiuni vitale vor fi stabilite de personalul de specialitate al unităților respective.
(8) CNS a căror avariere conduce la pierderi materiale importante se stabilesc de către
beneficiari sau specialiștii în evaluarea valorilor culturale, pentru bunurile ale căror
valori nu pot fi cuantificate prin prețuri. (0)

E.1.2.2 CNS care sunt supuse evaluării seismice


(1) Componentele nestructurale ale clădirilor sunt supuse evaluării seismice, conform
prezentului Cod, în mod diferențiat, în funcție de:
starea limită în raport cu care se face evaluarea;
intensitatea acțiunii seismice în amplasament.
(2) Evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu se face pentru toate CNS, cu
excepția celor care prezintă risc seismic redus conform prevederilor P100-1.
(3) Accelerația terenului pentru proiectare pentru verificări la Starea Limită de
Serviciu se stabilește în acord cu prevederile capitolului 3 și Anexei A.

102
(4) Pentru Starea Limită Ultimă, evaluarea seismică se face pentru CNS stabilite
conform tabelelor E.2a și E.2b, în funcție de valoarea accelerației terenului pentru
proiectare. (0)
Tabelul E.2a
Categoria și tipul componentelor nestructurale ag 0.15g ag0.10g
A.1. Elemente atașate anvelopei construcției:
- parapete, atice, coșuri de fum și de ventilație, Da Da
- ornamente, firme, reclame, antene de televiziune și similare, indiferent de modul Da Da
de prindere de structura principală
A.2. Elemente ale anvelopei
- elemente propriu zise Da Nu
- placaje și finisaje cu elemente și prinderi ductile Da Nu
- placaje și finisaje cu elemente și prinderi fragile Da Da
- prinderi și rigidizări ale elementelor anvelopei Da Da
A.3. Elemente de compartimentare, fixe sau amovibile, inclusiv finisaje și
tâmplării înglobate
- pereți nestructurali interiori din zidărie simplă/panouri de beton greu Da Nu
- pereți nestructurali ușori (tip gips-carton) Nu Nu
- pereți nestructurali/închideri către spații interioare din sticlă Da Da
A.4 Tavane false
- aplicate direct pe structură Nu Nu
- suspendate Da Nu
A.5 Garduri de incintă Da Nu

Tabelul E.2b
Categoria și tipul componentelor nestructurale ag0.15g ag0.10g
B. Instalații
B.1 Instalații sanitare (alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate)
- sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor Da Nu
- sisteme de conducte sub presiune Da Nu
B.2 Instalații electrice/iluminat
- sisteme de cabluri principale Da Nu
- sisteme de iluminat de siguranță Da Nu
- corpuri de iluminat incluse în tavane suspendate Da Nu
B.4 Instalații speciale cu utilaje care operează cu abur sau apă la temperaturi ridicate
- boilere, cazane Da Da
- vase de presiune rezemate pe manta sau așezate liber Da Da
C. Echipamente electromecanice

103
- ascensoare și scări rulante Da Nu
D. Mobilier
- mobilier din unități medicale, de cercetare, inclusiv sistemele de computere; Da Nu
mobilier de birou (rafturi, clasoare, dulapuri)
- mobilier din muzee de interes național Da Da
- mobilier și dotări speciale din construcții din clasa de importanță I: (panouri de Da Da
comandă ale dispeceratelor din servicii de urgență, din unități de pompieri,
poliție, centrale telefonice, echipamente din stații de radiodifuziune/televiziune)
- rafturi din oțel din magazine și din depozite accesibile publicului Da Nu

E.2. Evaluarea seismică a CNS


(1) Evaluarea siguranței seismice a CNS se face prin două procedee:
evaluare calitativă;
evaluare cantitativă.
(2) Evaluarea calitativă și evaluarea cantitativă pot fi utilizate împreună sau separat în
funcție de valoarea accelerației seismice a terenului pe amplasament, de starea limită
la care se face verificarea, de vulnerabilitatea seismică a componentei și de riscurile
care decurg din avarierea seismică a acesteia.

E.2.1. Criterii de evaluare calitativă


(1) Prin evaluarea calitativă se vor stabili:
Alcătuirea și legăturile CNS cu structura sau cu alte CNS care îi asigură
stabilitatea.
Starea de degradare a CNS și prinderilor în momentul expertizării.
Interacțiunile posibile ale CNS cu structura sau cu alte CNS.
(2) Evaluarea calitativă a CNS implică parcurgerea următoarelor etape:
inventarierea CNS din clădire (se stabilește categoria și poziția în clădire
pentru fiecare CNS care face obiectul evaluării);
evaluarea vulnerabilității fiecărei categorii de CNS, în raport cu criteriile de
acceptare;
identificarea riscurilor care rezultă din avarierea seismică pentru fiecare
categorie de CNS și pentru fiecare poziție identificată (orientativ din tabelele
E.1a și E.1b).
(3) Examinarea calitativă a CNS trebuie să fie efectuată pentru fiecare categorie de
CNS din clădire cel puțin pentru numărul de elemente prevăzut în continuare: (0)
În cazul în care este disponibilă documentația tehnică de proiectare, se va
examina cel puțin o componentă din fiecare categorie. Dacă, pentru proba
examinată, se constată conformitatea execuției cu proiectul, nu sunt necesare
investigații suplimentare și prevederile din proiect pot fi folosite pentru
evaluarea CNS. Dacă proba nu este conformă cu prevederile proiectului se vor
examina cel puțin 10% din totalul componentelor similare.

104
În cazul în care nu este disponibilă documentația tehnică de proiectare sau
aceasta nu conține informații relevante și complete, se vor examina cel puțin
trei componente din fiecare categorie. Dacă nu se constată diferențe între
acestea, caracteristicile respective pot fi considerate reprezentative pentru toate
componentele similare din clădire. Dacă există diferențe între cele trei
componente examinarea se va extinde la cel puțin 20% din totalul
componentelor din categoria respectivă.

E.2.2. Criterii de acceptare pentru evaluarea calitativă


(1) Caracteristicile CNS existente se compară cu cerințele din tabelul E.3 (informativ)
și cu prevederile P100-1 referitoare la CNS din clădirile noi.
(2) CNS și prinderile acestora care nu corespund condițiilor din tabelul E.3 vor fi
considerate nesigure, fără a mai fi necesară evaluarea prin calcul.
(3) Pentru CNS care satisfac condițiile din tabelul E.3. se va trece la examinarea
detaliată a următoarelor aspecte:
starea prinderilor (rupere, deplasare din poziție, coroziune, fisurarea
elementului în care este fixată ancora, etc.);
starea CNS (deplasare din poziție, coroziune, fisurare).
În cazul în care, din această verificare, rezultă că starea CNS sau a prinderilor acestora
în momentul expertizării este necorespunzătoare, elementele respective se declară
nesigure fără a mai fi necesară evaluarea prin calcul.
(4) Verificarea prin calcul a CNS și a prinderilor acestora nu este necesară dacă
acestea corespund prevederilor din P100-1.
(5) Evaluarea calitativă pot fi efectuată și pe baza prevederilor unor reglementări
specifice recunoscute (standarde internaționale, naționale, norme de produs) care
includ măsuri explicite privind protecția la acțiunea seismică, pentru următoarele
categorii de CNS: (0)
pereți cortină;
pereți despărțitori din sticlă;
tavane suspendate;
echipamente de încălzire și ventilații;
sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor;
sisteme de conducte pentru substanțe periculoase;
corpuri de iluminat;
pardoseli înălțate;
ascensoare și scări rulante.

105
Tabelul E.3 Listă de verificare a riscului seismic al CNS
Tipul elementului Da Nu
Pereții despărțitori din zidărie sunt armați
Pereții despărțitori ușori (cu schelet) sunt fixați peste
nivelul tavanului
Pereții despărțitori ușori care suportă mobilier
suspendat sunt rigidizați sau fixați peste nivelul
tavanului
Tavanele suspendate sunt prinse cu elemente
diagonale (sârme) și verticale (montanți rigizi)
Panourile decorative ale tavanelor suspendate sunt
agățate cu elemente de siguranță de schelet
Tavanele din ipsos aplicate direct pe structură sunt
prinse cu elemente de siguranță
Corpurile de iluminat incluse în tavanul suspendat au
elemente proprii de susținere
Corpurile de iluminat suspendate , independente de
tavan au prinderi de siguranță împotriva căderii sau
balansului excesiv
Corpurile de iluminat de siguranță sunt protejate
împotriva căderii de pe suporți
Scările metalice din clădirile etajate sunt prevăzute cu
reazeme deplasabile care pot prelua deplasările
relative de nivel
Instalațiile clădirii care traversează căile de acces
sunt prinse cu elemente sigure împotriva căderii
Mobilierul aflat pe căile de acces este ancorat sigur
de pereți
Există suficient spațiu pe căile de acces pentru a
permite trecerea dacă mobilierul neancorat se
răstoarnă
Suprafețele vitrate sunt prevăzute cu spații pentru
preluarea deplasărilor laterale
Suprafețele vitrate de mari dimensiuni, inclusiv
vitrinele sunt executate cu geamuri de siguranță
Panourile de sticlă deasupra ușilor și luminatoarele
sunt executate cu geam de siguranță
Parapetele și aticele sunt armați și fixați adecvat
Ornamentele și placajele fațadelor sunt fixate sigur de
pereții suport
Generatorul electric de rezervă este asigurat
împotriva deplasării laterale dacă este montat pe
izolatori
Acumulatorii de rezervă sunt bine fixați de rafturi
Rafturile de baterii sunt fixate de planșeu/perete

106
Transformatoarele electrice sunt fixate de planșeu sau
de perete
Cablurile electrice pot prelua deplasările relative între
punctele fixe
Detectorii de fum și incendiu sunt asigurați împotriva
căderii
Componentele sistemului de sprinklere sunt fixate
împotriva deplasărilor laterale
Pompele de apă pentru incendiu sunt bine ancorate
Boilerele și vasele de presiune sunt bine ancorate de
perete sau de planșeu
Țevile de gaz sunt fixate lateral
Cabina ascensorului este bine fixată de șine
Contragreutatea ascensorului este bine fixată de șine

E.2.3. Evaluarea cantitativă


(1) Evaluarea cantitativă a CNS se face, diferențiat, în funcție de gradul de
sensibilitate la cele două efecte pe care mișcarea seismică le are asupra acestora,
conform prevederilor P100-1:
Efectul direct al forțelor de inerție asociate masei CNS;
Efectul indirect rezultat din deformațiile impuse CNS prin deplasările laterale
relative ale punctelor de prindere sau de contact cu structura principală.
(2) În ceea ce privește efectul direct, se efectuează minimal verificări pentru
următoarele categorii de CNS.
Categoria A1: Copertine, balustrade, atice, profile ornamentale, marchize,
statui, firme/reclame rezemate în consolă, antene;
Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de perete
pline sau vitrate, montanți, rigle, buiandrugi, centuri și alte elemente care nu
fac parte din structura principală a construcției; tâmplăriile înglobate, inclusiv
geamurile/sticla;
Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile
(inclusiv finisajele și tâmplăriile înglobate): grele și ușoare;
Categoria A4: Tavane suspendate: aplicate direct pe structură și suspendate;
Categoria A5: Scări;
Categoriile B1-B4: Echipamente, utilaje, conducte și țevi;
Categoriile C1, C2: Echipamente electromecanice;
Categoriile D1-D3: Mobilier și alte dotări.
(3) În ceea ce privește efectul indirect, se efectuează minimal verificări pentru
următoarele categorii de CNS.
Categoria A1: Elemente atașate anvelopei: finisaje, elemente de protecție
termică sau decorațiuni din cărămidă, beton, piatră, materiale ceramice, sticlă

107
sau similare, care au ca suport elementele de închidere, structurale sau
nestructurale (elemente lipite de fațadă sau ancorate de fațadă) ;
Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de perete
pline sau vitrate, montanți, rigle, buiandrugi, centuri și alte elemente care nu
fac parte din structura principală a construcției; tâmplăriile înglobate, inclusiv
geamurile/sticla;
Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile
(inclusiv finisajele și tâmplăriile înglobate): grele și ușoare;
Categoriile B1, B3 și B4: Conducte și țevi.
(4) În funcție de cerințele fundamentale ale evaluării, de solicitările beneficiarului și
de decizia expertului se pot efectua verificări ale CNS suplimentar față de situațiile
prevăzute la (2) și (3).
(5) La evaluarea siguranței seismice a CNS se va ține seama de faptul că intensitatea
celor două efecte asupra CNS depinde și de tipul răspunsului structurii la acțiunea
seismică:
Pentru structurile cu răspuns cvasi-elastic, CNS sunt sensibile îndeosebi la
efectele directe ale acțiunii seismice
În cazul structurilor cu răspuns neliniar puternic la acțiuni seismice, CNS sunt
sensibile îndeosebi la efectele indirecte ale acțiuni seismice.
(6) Valoarea de vârf a accelerației seismice orizontale a terenului, ag, se alege în
conformitate cu cerințele fundamentale pentru care se face evaluarea, respectiv
intervalul mediu de recurență al acțiunii seismice, conform prevederilor capitolului 3
și Anexei A.
(7) Valoarea de vârf a accelerației seismice verticale a terenului, agv, se calculează cu
relația:
agv  0,7ag (E.1)
(8) Efectele acțiunii seismice de proiectare se cumulează cu efectele altor acțiuni
conform CR0. (0)

E.2.3.1 Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul direct al acțiunii seismice
(1) Evaluarea seismică a CNS se realizează utilizând metoda forțelor laterale statice
echivalente pentru CNS prevăzută de P100-1.
(2) Pentru evaluarea seismică a CNS se iau în considerare, după caz, componentele
orizontale și verticale ale mișcării terenului, conform prevederilor P100-1.
(3) Pentru evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu, valoarea de proiectare a
forței seismice orizontale se calculează conform prevederilor P100-1 pentru
componente nestructurale unde coeficienții de calcul CNS, CNS, qCNS și Kz se aleg
conform prevederilor din P100-1 pentru componentele nestructurale din clădirile noi.
(4) Pentru evaluarea seismică a CNS la Starea Limită Ultimă valoarea de proiectare a
forței seismice orizontale static echivalente se va calcula cu relația:
FCNS  4 CNS ag mCNS (E.2)
unde CNS se alege conform prevederilor P100-1 pentru componente nestructurale.

108
(5) Forțele seismice static echivalente se aplică în centrul de greutate al CNS,
independent, pe direcțiile principale ale CNS sau se distribuie proporțional cu masa
proprie a CNS.
(6) Condiția de stabilitate pentru CNS este considerată îndeplinită dacă momentul de
răsturnare rezultat din combinațiile seismice de proiectare, multiplicat cu factorul 1,5,
este mai mic sau egal cu momentul de stabilitate asigurat de greutatea proprie evaluat
ținând seama de legăturile capabile să preia atât întindere cât și compresiune. Pentru
calculul momentului de stabilitate efectul favorabil al greutății proprii va fi redus cu
15% iar efectul forțelor de frecare va fi neglijat.
(7) Condiția de rezistență pentru CNS este considerată îndeplinită dacă sunt
satisfăcute următoarele condiții:
eforturile secționale care se dezvoltă în CNS și în prinderile acesteia rezultă
mai mici sau egale cu eforturile capabile
în cazul prinderilor cu ancore înglobate în beton sau zidărie, eforturile capabile
ale prinderilor sunt cu 30% mai mari decât eforturile maxime transmise
ancorelor de către CNS.
(8) Pentru elementele de legătură (prinderi) care asigură stabilitatea la răsturnare a
CNS atașate anvelopei precum și a boilerelor și vaselor de presiune, condiția de
rezistență este:
1,25 CNS Eanc  Ranc (E.3)
unde
Eanc valoarea eforturilor de proiectare determinate pe baza valorilor de
proiectare ale acțiunilor considerând efectele acțiunii seismice majorate
cu 30%
Ranc valoarea eforturilor capabile.
(9) Valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor se determină astfel:
Pentru materiale fragile rezistențele medii împărțite la coeficientul de siguranță
pentru material și la factorul de încredere determinat conform capitolului 4.
Pentru materiale ductile rezistențele medii împărțite la factorul de încredere
determinat în capitolul 4.
(10) Caracterul fragil sau ductil se stabilește în funcție de tipul materialului ancorei și
de tipul materialului de care este fixată ancora.
Notă: Prinderile cu ancore fixate în zidărie sau în beton vor fi considerate prinderi fragile.
(11) Eforturile capabile ale prinderilor se determină pe baza valorilor de proiectare ale
rezistențelor determinate conform (9)

E.2.3.2 Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul indirect al acțiunii seismice
(12) Valorile de proiectare ale deplasărilor laterale se determină conform prevederilor
P100-1 pentru componente nestructurale din clădirile noi.
(13) Verificarea CNS la efectul indirect al acțiunii seismice este îndeplinită dacă: (0)

109
Pentru CNS așezate vertical (prinse de două planșee succesive), deplasarea
relativă a punctelor de prindere, este mai mică sau egală cu deplasarea
admisibilă a CNS
Notă: Astfel de CNS sunt pereții despărțitori, fațadele cortină etc.
Notă: Deplasarea admisibilă a CNS se stabilește prin calcul sau se extrage din fișa tehnică a
produsului.
Pentru sistemele de instalații ale căror componente nu sunt fixate rigid de
structură deplasarea relativă dintre acestea trebuie sa fie mai mică decât
deplasarea care poate fi preluată de elementele de legătură dintre componentele
sistemului.
Notă: Astfel de sisteme sunt, de exemplu, sistemele rezemate pe izolatori de vibrații.

E.2.3.3 Alte prevederi privind verificarea prin calcul


(1) În cazuri justificate pot fi folosite și alte metode, științific recunoscute, pentru
determinarea accelerației seismice a clădirii la nivelul punctelor de prindere ale CNS
(metoda spectrelor de etaj, de exemplu) și a deplasărilor relative între punctele de
prindere. (0)

110
ANEXA F (informativă) Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente
F.1. Introducere

F.1.1. Conținut și domeniu de aplicare


Îndrumătorul de reabilitare seismică a clădirilor existente cuprinde prevederi
de proiectare a intervențiilor la construcții afectate de acțiuni seismice sau la
construcții cu vulnerabilitate seismică.
Întocmirea proiectului de intervenție se va baza pe concluziile raportului de
evaluare seismică a construcției, care identifică deficiențele structurale și nestructurale,
și stabilește clasa de risc seismic în care se încadrează aceasta.
Prevederile prezentului îndrumător sunt aplicabile structurilor de clădiri din
beton armat, oțel, lemn sau zidărie, precum și componentelor nestructurale din aceste
construcții.
Îndrumătorul se referă la elementele de concepție generală a intervenției și
conține recomandări pentru alegerea soluțiilor și tehnicilor de consolidare. Având în
vedere varietatea practic nelimitată a condițiilor seismice, a tipurilor de construcții și a
tipurilor de deficiențe, îndrumătorul stabilește în special principiile măsurilor de
intervenție, descriind un număr limitat de soluții, cu o aplicabilitate mai largă pe
considerente de eficiență, condiții de execuție și economicitate.
Soluțiile prezentate în îndrumător trebuie considerate ca un set de măsuri
minimale, fiind posibilă aplicarea și a altor soluții care să respecte principiile de bază
ale proiectării seismice.
Îndrumătorul nu tratează proiectarea de detaliu a lucrărilor de consolidare.

F.1.2. Obiective de performanță. Stări limită


Îndrumătorul urmărește, în acord cu concepția de proiectare seismică stabilită
în P 100-1, două cerințe seismice fundamentale: siguranța vieții și, respectiv, limitarea
degradărilor.
Obiectivul de bază Siguranța vieții are în vedere, în principal:
- limitarea substanțială a deformației structurale față de deformația la care
intervine prăbușirea, pentru ca viețile oamenilor să fie protejate;
- limitarea degradărilor până la un nivel la care construcția rămâne reparabilă în
condiții economice;
- asigurarea căilor de ieșire din clădire;
- prevenirea accidentării sau pierderii vieții oamenilor din cauza desprinderii și
prăbușirii unor componente nestructurale (pereți despărțitori, cornișe, atice,
geamuri sau panouri opace ale fațadelor cortină etc.).
Din punct de vedere practic, acest obiectiv de performanță se consideră atins
dacă sunt satisfăcute verificările impuse de P 100-1 pentru starea limită ultimă (ULS)
pentru nivelul minim al acțiunii seismice precizat în P 100-3.
Obiectivul de bază Limitarea degradărilor are în vedere, în principal, limitarea
degradărilor elementelor nestructurale, astfel încât repararea acestora să nu afecteze
semnificativ utilizarea clădirilor. Din punct de vedere practic, acest obiectiv de
performanță se consideră atins dacă sunt satisfăcute verificările impuse de P 100-1

111
pentru starea limită de serviciu (SLS) pentru un nivel al acțiunii seismice redus în
raport cu cel definit la (1.2.2).
Diferențierea măsurilor de consolidare pentru a obține grade de asigurare
sporite, pentru construcții din clasele I și II de importanță – expunere la cutremur, se
realizează prin amplificarea valorii de proiectare a accelerației terenului, ag, cu
valoarea I,e > 1 a factorului de importanță și expunere la cutremur.
În cazul construcțiilor cu importanță deosebită și ori de câte ori proprietarii
clădirilor intenționează să realizeze un nivel sporit de asigurare se pot avea în vedere și
alte obiective de performanță decât cele de bază.
Prevederile îndrumătorului au în vedere considerarea unei construcții
individuale a cărei vulnerabilitate la acțiuni seismice a fost stabilită prin evaluarea
acesteia pe baza P 100-3.
În măsura în care construcția aparține unei anumite tipologii bine definite, de
exemplu, a fost realizată pe baza unui proiect tip, aplicat de numeroase ori, soluțiile de
intervenție stabilite pentru un exemplar din seria de construcții similare pot fi luate în
considerare și la stabilirea soluțiilor pentru celelalte, dacă condițiile locale pe
amplasament sunt similare (natura terenului de fundare, condițiile seimice, tipul de
fundație etc.).
Soluțiile de intervenție la nivel de principiu sunt prezentate în raportul de
evaluare (expertiză) seismică, întocmit pe baza prevederilor P 100-3. Fezabilitatea și
eficiența soluțiilor propuse trebuie fundamentate de un calcul structural suficient de
detaliat pentru acest scop.
Necesitatea și nivelul măsurilor de intervenție se stabilesc pe baza prevederilor
din P 100-3, în funcție de clasa de importanță și expunere la cutremur, de clasa de
risc seismic și de durata viitoare de exploatare a clădirilor.

F.1.3. Terminologie
În cadrul prezentului îndrumător, diferiții termeni sunt utilizați cu următoarele
semnificații:
Consolidare: refacerea sau înnoirea oricărei părți a unei construcții (a unor
elemente sau ansamblu de elemente) în scopul obținerii unei capacități structurale
sporite, de exemplu, capacitate de rezistență superioară, rigiditate mai mare, ductilitate
mai ridicată;
Reparație: refacerea sau înnoirea oricărei părți degradate sau avariate a unei
construcții cu scopul de a obține același nivel de rezistență, rigiditate și/sau ductilitate,
cu cel anterior degradării;
Remodelare: refacerea sau înnoirea oricărei părți a unei construcții având ca
efect schimbarea funcțiunii sau a gradului de ocupare;
Intervenție (structurală sau/și nestructurală): concept care include termeni de
consolidare, reparație si remodelare;
Reabilitare: refacerea sau înnoirea unei construcții degradate pentru a asigura
același nivel al funcțiunii pe care îl avea clădirea înainte de degradare;

112
Reabilitare seismică : totalitatea măsurilor prin care se obține ridicarea până la
limite considerate ca suficiente a performanțelor seismice potențiale ale unei clădiri
vulnerabile din punct de vedere seismic.
F.2. Bazele alegerii soluțiilor de intervenție

F.2.1. Criterii pentru alegerea soluțiilor de intervenție


Decizia de a interveni și alegerea strategiei și a tehnicilor de intervenție trebuie
să se bazeze pe mai multe criterii, care au în vedere:
(a) Caracterizarea cuprinzătoare a acțiunii seismice pe amplasament. Aceasta
include:
- identificarea surselor de hazard seismic;
- identificarea principalelor componente de hazard seismic pentru clădirile
investigate, ținând seama și de vulnerabilitatea acestora (amplitudinea și
componența de frecvențe a mișcării terenului);
- sursele induse de hazard (de exemplu, susceptibilitatea la lichefiere a terenului,
destabilizarea terenurilor în pantă, etc.).
(b) Caracterizarea funcțională a clădirii:
- precizarea tipului de clădire, a funcțiunii, a vârstei acesteia;
- perioada de exploatare ulterioară;
- cerințele arhitecturale de diferite tipuri;
- gradul de ocupare.
(c) Caracterizarea siguranței clădirii față de acțiunile de exploatare, în special a
celor seismice
- vulnerabilitatea structurală;
- vulnerabilitatea elementelor nestructurale, a instalațiilor și echipamentelor.
Stabilirea vulnerabilității construcției sub diferite aspecte reprezintă obiectivul
operației de evaluare seismică.
(d) Stabilirea nivelurilor de performanță necesară (siguranța vieții, limitarea
degradărilor și, eventual, ocupanța imediată, prevenirea prăbușirii) funcție de
clasa de importanță și expunere la cutremur și importanța construcției.
(e) Posibilitățile economice, tehnologice, de resurse de diferite tipuri.
(f) Gradul de afectare a funcțiunii construcției pe durata executării lucrărilor (de
exemplu, prin necesitatea de a evacua clădirea).
(g) Posibilitățile concrete de execuție pe amplasament referitoare la amenajarea
șantierului, a acceselor pe rețeaua stradală publică, a spațiilor necesare montării
macaralelor etc. ( )
În cadrul expertizei sau al studiului de fezabilitate, după caz, se vor analiza
două sau mai multe scheme alternative de intervenție. Pentru fiecare din acestea, se
evaluează reducerea vulnerabilității față de sursele de hazard seismic pe amplasament
și se selectează cea mai eficientă soluție pe baza celor mai importante criterii pentru
cazul considerat.

113
Calculele structurale și de dimensionare ale elementelor de consolidare se vor
face cu respectarea modelelor și metodelor din P 100-1 și a regulilor suplimentare date
în P 100-3.

F.2.2. Opțiuni pentru strategia de intervenție


Alegerea unei strategii de intervenție corecte este condiționată de înțelegerea
cât mai completă a deficiențelor individuale ale elementelor structurale și nestructurale,
a efectului combinat al acestora asupra mecanismului comportării seismice a clădirii,
precum și a deficiențelor de ansamblu privind rezistența, deformabilitatea, redundanța
și regularitatea structurală.
Măsurile de intervenție trebuie să fie corelate cu gradul de afectare (degradare)
a materialelor, ca efect al unor cutremure pe care le-a suportat construcția, al altor
acțiuni de exploatare specifice, al unor tasări diferențiale ale terenului sau al unor
factori de mediu.
Identificarea deficiențelor de rezistență și deformabilitate, a deficiențelor de
alcătuire individuală și de ansamblu, a stării de degradare este realizată în cadrul
evaluării seismice prin verificarea listelor de condiții specifice construcției și stabilirea
valorilor indicatorilor R1, R2 și R3 din P 100-3.
Măsurile de intervenție urmăresc să elimine sau să reducă semnificativ
deficiențele de diferite naturi ale structurii și ale componentelor nestructurale și, prin
aceasta, să se obțină condiția de siguranță: cerința seismică  capacitatea construcției.
Strategia de intervenție se poate baza pe:
- reducerea cerințelor seismice;
- îmbunătățirea caracteristicilor mecanice cu care este înzestrată construcția;
- măsuri combinate.
Reducerea cerințelor seismice se realizează prin:
(a) Reducerea cerințelor de rezistență, respectiv, reducerea forțelor seismice de
proiectare:
- prin sporirea proprietăților de rigiditate ale structurii și/sau reducerea masei
construcției, pentru a depărta cât mai mult perioada T1 a oscilațiilor proprii în
modul fundamental de perioada corespunzătoare amplificării maxime din
spectrul de răspuns în accelerații. O asemenea strategie este indicată în cazul
amplasamentelor caracterizate de perioada Tc = 1,6 sec din spectrul de
accelerație. Practic sporirea rigidității structurii se obține prin mărirea
dimensiunilor elementelor structurale și/sau adăugarea altor elemente
structurale.
Notă: Deși reducerea perioadelor proprii de oscilație pentru domeniul T  Tc al spectrului nu
duce la reducerea forțelor de proiectare, datorită adoptării în mod acoperitor a unei valori
constante (de palier) pentru accelerația spectrală în acest domeniu, îndepărtarea de condițiile de
cvasirezonanță din zona T1 = Tc reprezintă întotdeauna un obiectiv de urmărit.
- prin reducerea rigidității laterale a construcției în situațiile în care se poate
obține o perioadă a oscilațiilor proprii superioară perioadei Tc, situând
construcția într-un domeniu în care valorile spectrale ale accelerației scad cu
creșterea perioadei de oscilație. Practic aceasta se poate realiza prin izolarea
seismică a bazei sau, mai rar, prin tăierea unor legături structurale. De exemplu

114
prin separarea parapetelor de beton armat de stâlpi. Această strategie este
recomandabilă în special pe amplasamente cu valori Tc mici.
- prin introducerea unor amortizori în sistemul structural, care, prin absorbția și
disiparea unei părți semnificative din energia seismică indusă în structură,
limitează eforturile ce revin elementelor structurale.
(b) Reducerea cerințelor de deplasare: ( )
- prin reducerea perioadei oscilațiilor proprii ale structurii, respectiv prin
sporirea rigidității și/sau reducerea maselor.
- prin introducerea de izolatori seismici la bază, care, prin absorbția celei mai
mari părți a deplasării laterale produse de cutremur, limitează deplasările
relative ale elementelor structurale.
Îmbunătățirea caracteristicilor mecanice ale structurii urmărește:
(a) Sporirea rezistenței elementelor structurale, recomandabilă în special la
structurile cu deficit de deformabilitate în domeniul postelastic (ductilitate), în
condițiile în care îmbunătățirea proprietăților de ductilitate este dificil de
realizat practic.
(b) Sporirea rigidității la forțe laterale. Sporirea rigidității reduce nu numai
cerințele, ci și deplasările efective sub valori date ale forțelor laterale.
(c) Sporirea capacității de deformare în domeniul postelastic. Măsurile de
îmbunătățire a acestei proprietăți asigură, de regulă, și o comportare histeretică
mai stabilă, caracteristică deosebit de importantă pentru un răspuns seismic
favorabil. ( )
Notă: În multe cazuri intervenția asupra unei caracteristici structurale modifică și cerințele
seismice. Configurația și ordonatele spectrelor răspunsului seismic elastic și inelastic, în
accelerații și în deplasări, depind de parametrii structurali de rezistență, rigiditate și ductilitate.
De asemenea, în multe situații, intervențiile efectuate cu scopul îmbunătățirii unei anumite
proprietăți au efect și asupra altor caracteristici structurale. De exemplu, cămășuirea cu beton
armat aplicată in scopul sporirii ductilității locale a unui stâlp, funcție de modul concret de
realizare a armării, poate asigura și sporirea rezistenței la forță tăietoare și la moment
încovoietor.

F.2.3. Alte strategii posibile


În condițiile în care lucrările de consolidare impuse de starea construcției și
gradul insuficient de asigurare față de acțiunile seismice ar necesita mijloace materiale,
umane, financiare excesive și/sau ar implica întreruperea funcțiunii construcției timp
foarte îndelungat, făcând intervenția nerațională, pot fi avute în vedere și alte opțiuni.
Stabilirea strategiei celei mai indicate trebuie să fie rezultatul unei analize cost-
beneficiu a mai multor soluții posibile, care să ia in considerare aspectele precizate la
F.2.2.
Analiza ansamblului acestor exigențe și condițiilor materiale disponibile poate
conduce și la alte opțiuni pe lângă consolidarea construcției în ansamblul ei.
Asemenea soluții pot fi:
- reducerea gradului de ocupare a clădirii;
- scurtarea duratei ulterioare de exploatare a clădirii;

115
- modificarea funcțiunii clădirii, astfel încât să fie posibilă încadrarea acesteia
într-o clasă inferioară de importanță și expunere la cutremur;
- reducerea maselor și a solicitărilor seismice ale construcției prin: înlocuirea
unor pereți grei cu pereți ușori; mutarea unor utilaje și echipamente grele de la
nivelurile superioare ale clădirii, la subsol sau la parter etc.;
- reducerea numărului de niveluri prin demolarea unui număr de etaje de la
partea superioară a clădirii - soluția poate fi convenabilă mai ales în condițiile
în care clădirea prezintă retrageri substanțiale la aceste niveluri, cu efecte
nefavorabile de excentricizare a maselor, a caracteristicilor de rezistență și
rigiditate de ansamblu;
- desfacerea unor porțiuni de construcție, de exemplu, elemente de fațadă, cu
comportare defavorabilă la acțiuni seismice sau care prezintă un risc înalt de
dislocare și prăbușire;
- părăsirea clădirii și împiedicarea accesului în zona aferentă a clădirii până la
eventuala demarare a lucrărilor de consolidare necesare;
- demolarea completă a clădirii și construirea unei clădiri noi, moderne - soluția
poate fi indicată pentru clădiri existente amplasate pe terenuri cu valoare
ridicată în situația în care cheltuielile reabilitării seismice ar fi nejustificat de
mari, fără a fi posibile remodelări semnificative ale spațiului pentru
îmbunătățirea funcțiunilor.

F.2.4. Soluții pentru corectarea deficiențelor de alcătuire a structurii

F.2.4.1. Identificarea deficiențelor structurale


În afara capacităților insuficiente de rezistență, rigiditate și/sau ductilitate,
deficiențele pe care le poate prezenta un sistem structural în ansamblu se referă la
neregularități și discontinuități pe verticală și în plan. Acestea reduc gradul de
încredere asupra stării de eforturi și deformații furnizate de metodele de calcul curente
și creează importante incertitudini în ceea ce privește atingerea obiectivelor de
performanță propuse.
Dacă anumite exigențe privind caracterul regulat necesar al unei construcții nu
pot fi evitate, proiectantul intervenției trebuie să efectueze calculul structural pe
modele cât mai fidele comportării structurii și să ia măsuri constructive prin care să
compenseze controlul mai puțin sigur al răspunsului seismic în asemenea situații.
Diferitele tipuri de neregularități și discontinuități și efectele lor potențiale
trebuie să fie evidențiate în procesul de evaluare al construcției, conform P 100-3.
Acestea sunt reprezentate de:
(a) Neregularități pe verticala construcției:
- distribuții neregulate ale rigidității la deplasare laterală;
- distribuții neregulate ale capacității de rezistență;
- modificări semnificative ale gabaritelor clădirii pe verticală, incluzând
distribuții diferite ale maselor;
- discontinuități (devieri) în traseul, pe verticală, al încărcărilor către teren.

116
(b) Neregularități în planul construcției:( )
- neregularitățile distribuției în plan ale rigidității, masei, capacității de rezistență,
care toate produc efecte de torsiune de ansamblu;
- forme neregulate în plan, în special colțurile intrânde în planul construcției,
care pot crea concentrări excesive de eforturi;
- discontinuități ale planșeelor, în special prin prevederea de goluri sau
întreruperea legăturii pe anumite zone cu elementele sistemului vertical de
rezistență la forțe laterale;
- prevederea unor componente structurale (cadre, pereți) înclinate față de axele
ortogonale majore ale sistemului structural.
Alte deficiențe majore pe care le poate prezenta o structură, deficiențe
evidențiate în urma evaluării construcției, pot fi constituite de lipsa de redundanță a
clădirii, instabilitatea potențială a comportării unor elemente și îmbinări la încărcări
alternante, ca urmare a alcătuirii defectuoase a elementelor structurale, degradarea
materialelor.

F.2.4.2. Tipuri de soluții pentru remedierea neregularităților pe verticală


Soluțiile pot avea în vedere modificarea componentelor structurale existente
sau adăugarea altora noi pentru a elimina sau a reduce, cât mai semnificativ, aceste
neregularități.
O soluție comună pentru a întări nivelurile slabe, de exemplu, la nivelurile
unde se întrerup unii pereți structurali, este consolidarea stâlpilor de la aceste niveluri.
Alternativ, discontinuitatea de acest gen poate fi eliminată prin prevederea unor
elemente verticale chiar în dreptul peretelui superior, sub acesta, dacă o asemenea
intervenție este acceptabilă funcțional.
Intervenția nu trebuie să creeze efecte negative noi în elementele existente.
Notă: De exemplu, dacă se introduce un sistem de contravântuire sau se introduc pereți pentru
sporirea rezistenței unui etaj slab, este necesar să se stabilească efectul acestei modificări
asupra rigidității de ansamblu, de pildă, dacă nu creează condiții de creare a unui etaj flexibil la
etajul vecin sau dacă nu creează o excentricitate de torsiune semnificativă. De asemenea, este
necesar să se stabilească dacă planșeele situate imediat deasupra și imediat dedesubtul
nivelului la care se face intervenția sunt capabile să asigure modificarea distribuției și
transferul forțelor tăietoare de nivel. Este indicat să se continue acești pereți până la teren.
Dacă nu, trebuie examinat dacă suporții verticali ai peretelui pot prelua momentele de
răsturnare aferente peretelui.
În cazul în care nu este posibil să se elimine sau să se reducă substanțial
neregularitățile de distribuție a maselor (datorate greutății unor instalații și utilaje) sau
neregularitățile geometrice în elevația clădirii (create, de exemplu, de retrageri) se
recomandă aplicarea unor metode avansate de calcul care să estimeze cât mai realist
răspunsul seismic și să identifice zonele care trebuie întărite.
Modificarea structurii verticale la un anumit nivel antrenează, de regulă, și
intervenții asupra planșeelor (diafragmelor) implicate. Asemenea intervenții pot consta
în prevederea unor conectori care să transfere forțele seismice de la planșee la pereții
nou introduși, colectori-centuri care să culeagă aceste forțe din masa planșeului și să le
transfere la elementele verticale etc.

117
F.2.4.3. Tipuri de soluții pentru remedierea neregularităților în plan
Îmbunătățirea comportării seismice a structurilor cu efecte de torsiune de
ansamblu mari, datorate distribuției componentelor structurale și/sau masei în clădire
se realizează prin reducerea excentricității între centrul maselor și centrele de rigiditate
și de rezistență.
Introducerea unor componente rigide și rezistente, care să reducă
excentricitatea duce la reducerea forțelor și deplasărilor din torsiune în același timp și
la creșterea generală a capacității de rezistență la forțe laterale (Figura F.2.1).

CR CR

CM CM

CR  Centrul de rezistenţă (rigiditate) Pereţi existenţi


CM  Centrul maselor Pereţi nou introduşi

Figura F.2.1. Introducerea unor componente rigide și rezistente, care să reducă excentricitatea

În cazul structurilor cu concentrări de eforturi la colțurile intrânde ale


planșeelor se pot introduce elemente de armare în diafragma planșeului, bine ancorate,
în măsură să distribuie forțele concentrate pe suprafețe mai largi. Altă cale de a întări
diafragma este de a prevedea o suprabetonare armată locală, reducând local, acolo
unde este posibil, grosimea pardoselii. Eforturile în diafragmă pot scădea și prin
introducerea unor elemente verticale suplimentare intermediare.

Element nou introdus


Rost seismic

a) Clădirea existentă b) Intervenție prin realizarea unui rost seismic


Figura F.2.2. Intervenție prin realizarea unui rost seismic

În cazul în care planșeul prezintă discontinuități ca urmare a unor decalaje între


nivelurile unor zone vecine, elementele de la legătura acestora trebuie astfel alcătuite
și armate astfel ca transferul de eforturi între cele două zone să fie posibil.
Efectul defavorabil al unor forme neregulate în plan, cum este cea a structurii
reprezentate în Figura F.2.2 la care cele două “aripi” ale profilului planșeului pot avea

118
tendința să vibreze defazat, poate fi diminuat sau chiar eliminat prin “tăierea”
construcției prin rosturi seismice. Prevederea rosturilor implică o detaliere foarte
atentă structurală și arhitecturală și, de regulă, este mai costisitoare decât consolidarea
structurii existente. Din aceste motive o asemenea soluție devine acceptabilă dacă se
urmăresc modificări substanțiale din alte rațiuni. De exemplu, dacă o clădire
industrială s-ar transforma (și-ar schimba destinația) într-una de locuit.

F.2.4.4. Soluții pentru corectarea traseului încărcărilor


Evaluarea seismică a clădirii evidențiază traseul încărcărilor verticale și
orizontale, de la aplicarea lor la nivelul planșeelor până la terenul de fundare și trebuie
să identifice eventualele întreruperi ale acestui traseu. Acestea pot fi reprezentate, de
exemplu, de absența colectorilor din planșee care să transfere încărcările la elementele
verticale ale structurii, de absența conectorilor dintre aceste elemente și planșee, de
înnădiri și ancoraje insuficiente ale armăturilor la structurile de beton armat, înnădiri
prin sudură sau buloane subdimensionate la structurile de oțel, fundații mai slabe decât
suprastructura etc.
Corectarea acestor deficiențe se obține, de regulă, prin intervenții locale asupra
tuturor zonelor slabe.
O altă soluție posibilă este introducerea unor subsisteme sau elemente
structurale noi, suficient de puternice pentru a reduce solicitarea elementelor existente
până la un nivel la care aceste deficiențe să fie acceptabile.
Intervențiile operate trebuie să fie suficient de puternice, astfel, încât să poată
asigura o comportare în domeniul elastic a îmbinărilor și planșeelor.
Acest obiectiv se poate obține prin respectarea condițiilor de dimensionare date
în P 100-1.

F.2.4.5. Tipuri de soluții pentru corectarea deficitului de rezistență, rigiditate


și/sau ductilitate
Deficitul structurilor din punctul de vedere al proprietăților de rezistență,
rigiditate și/sau ductilitate se poate elimina sau reduce până la limite acceptabile prin
două categorii de măsuri:
- întărirea individuală a structurilor cu astfel de deficiențe (cămășuirea
secțiunilor elementelor de beton armat, adăugarea de piese în realizarea
secțiunilor compuse ale elementelor din oțel etc.);
- introducerea unor elemente sau subsisteme structurale noi, în măsură să
protejeze elementele structurii existente cu alcătuirea neadecvată.
Aceste tipuri de soluții de intervenție sunt prezentate în cadrul îndrumătorului
separat pentru construcțiile din beton armat, oțel, zidărie și lemn, în capitolele F.3, F.4,
F.5 și, respectiv, F.6.
Soluțiile aplicate pentru reducerea riscului seismic al componentelor
nestructurale ale construcțiilor sunt prezentate în capitolul Error! Reference source
not found..
Aplicarea sistemelor pasive de disipare a energiei în vederea sporirii siguranței
construcțiilor la cutremure este prezentată în capitolul 0, iar intervențiile bazate pe
izolarea seismică a bazei construcțiilor în capitolul F.9.

119
F.3. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura de beton armat

F.3.1. Tipuri de intervenții


În funcție de amploarea măsurilor, intervențiile la clădirile din beton armat,
afectate de seism sau vulnerabile din punct de vedere seismic, se împart în trei
categorii:
(a) Reparațiile superficiale care urmăresc să îmbunătățească aspectul vizual al
componentelor afectate. Aceste reparații pot să refacă, astfel, caracteristicile
nestructurale ale elementelor afectate, cum este, de exemplu, rolul de închidere
al unor elemente. Aportul lor asupra comportării structurale este neglijabil.
(b) Reparațiile structurale au drept scop de a reda proprietățile structurale inițiale
ale acestora.
Notă: un exemplu de reparație structurală îl constituie injectarea fisurilor din beton sau
înlocuirea barelor de armatură rupte.
(c) Lucrările de consolidare sunt intervențiile care implică adăugarea de elemente
structurale noi și/sau desfacerea și înlocuirea, sau întărirea, părților existente
avariate. Această intervenție are ca scop creșterea performanțelor structurale
(rezistență, ductilitate, rigiditate) peste nivelul inițial. ( )

F.3.2. Reparații la structurile de beton armat


Reparațiile cadrelor și a pereților structurali de beton armat se realizează prin
tehnici asemănătoare.
Reparațiile nestructurale au la bază în principal tehnici constând în acoperirea
suprafețelor vizibile pe care se marchează degradările elementelor structurale.
Reparațiile structurale ale elementelor de beton armat constau în injectări ale
fisurilor în beton, înlocuirea armăturilor avariate (rupte, puternic corodate sau cu
deformații plastice importante), plombarea unor goluri, acoperirea armăturilor
dezvelite cu mortare speciale etc.
Pentru injectare se pot utiliza diferite materiale cum sunt: rășinile epoxidice de
vâscozitate scăzută si mortarele pe bază de ciment. Metodele de aplicare diferă funcție
de performantele dorite.
Tehnologia de execuție a lucrărilor de reparație va respecta prevederile și
instrucțiunile tehnice specifice și nu se detaliază aici.

F.3.3. Tipuri de consolidare pentru structuri de beton armat


Soluțiile de consolidare a structurilor de beton armat sunt extrem de diverse.
Ele se pot clasifica funcție de scopul urmărit, rezultând categorii de măsuri de
intervenție prezentate în continuare. Lista de tipuri de soluții nu este exhaustivă,
putându-se imagina și altele.

F.3.3.1. Soluții care urmăresc sporirea rezistenței


La rândul lor, acestea se grupează în intervenții asupra elementelor individuale,
care nu schimbă sistemul structural, și intervenții care implică modificarea sistemului
structural.

120
(a) Intervenții care nu modifică sistemul structural. Acestea se realizează prin:
(i) cămășuirea elementelor structurale cu:
- beton armat, cu bare longitudinale și etrieri sudați sau suprapuși;
- elemente de oțel: platbande, țevi rectangulare/cilindrice, corniere cu
plăcuțe etc.;
- fâșii din polimeri armați cu fibre de diferite naturi (FRP), cu înfășurare
continuă sau la distanță.
(ii) umplerea golurilor (de cadru, de ferestre, de uși);
(iii) dezvoltarea secțiunilor elementelor cu prelungiri (sub formă de tălpi,
aripi) de beton armat conectate la elementul de bază;
(iv) măsuri care elimină comportarea fragilă a unor elemente de beton armat;
Notă: spre exemplu, transformarea unor elemente de tip scurt, în elemente cu proporții
și comportare de elemente lungi. Această modificare de comportare se poate obține prin
tăierea de legături (de exemplu, practicarea unor fante între stâlpi și parapetul unei
grinzi înalte de fațadă). ( )
(b) Intervenții care modifică sistemul structural. Acestea se realizează prin: ( )
(i) introducerea unor pereți de beton armat noi, cu înglobarea unor stâlpi ai
structurii; prin modul de dispunere al pereților se pot crea nuclee de
beton armat;
(ii) introducerea de contravântuiri metalice, cu sau fără ramă de contur, în
ochiurile unui cadru de beton armat;
(iii) atașarea unor contravântuiri la exteriorul clădirii conectate de structura
existentă;
(iv) umplerea ochiurilor de cadru cu panouri metalice;
(v) introducerea unor contravântuiri cu diagonale cu flambaj împiedicat;
(vi) introducerea unor contraforturi de beton armat;
(vii) atașarea adecvată a unei construcții noi cu rezistență substanțială. ( )

F.3.3.2. Intervenții care urmăresc sporirea ductilității elementelor de beton armat


Măsurile de sporire a rezistenței elementelor la forță tăietoare prin cămășuire în
diferite sisteme, indicate la (a)(i) duc și la creșterea deformabilității în domeniul
postelastic al acestor elemente.

F.3.3.3. Intervenții care urmăresc evitarea concentrării deformațiilor și


eforturilor în elementele structurale
Cele mai utilizate sunt:
(i) măsuri care reduc excentricitatea între centrul maselor și centrele de
rigiditate și de rezistență. Acestea au în vedere introducerea unor
elemente noi de rigiditate și rezistență substanțială sau/și introducerea
unor rosturi seismice verticale prin structură;

121
(ii) măsuri care sporesc local sau pe mai multe niveluri rigiditatea și/sau
rezistența unor elemente structurale verticale și orizontale în vederea
eliminării unor niveluri flexibile și/sau slabe. ( )

F.3.3.4. Intervenții care reduc forțele seismice


Acestea implică:
(i) măsuri care reduc masa construcției. De exemplu:
- prin înlocuirea unor pereți de compartimentare din materiale grele cu
pereți executați din materiale ușoare;
- prin înlocuirea straturilor grele ale terasei cu straturi din materiale ușoare
cu eficiență superioară;
- prin reducerea încărcării de exploatare la nivelurile superioare ale
clădirilor (prin mutarea spațiilor de depozitare la nivelurile inferioare,
prin scoaterea din clădire a unor rezervoare de apă etc.);
- prin desfacerea (demolarea) etajelor superioare.
(ii) măsuri de control al răspunsului seismic prin montarea de dispozitive
cum sunt:
- amortizori activi ai maselor;
- amortizori de acordare a maselor;
- amortizori metalici (histeretici);
- amortizori cu ulei (hidraulici).
(iii) izolarea seismică a bazei. ( )

F.3.4. Consolidarea structurilor în cadre de beton armat

F.3.4.1. Caracterizarea tipului structural


Aceste structuri constau dintr-un sistem regulat și complet de stâlpi și grinzi,
legate prin noduri rigide. Comportarea ca nod rigid a zonei de intersecție dintre grinzi
și stâlpi este esențială pentru capacitatea structurii de a prelua încărcările verticale, și
mai ales, pe cele laterale.
La construcții mai vechi, proiectate exclusiv pentru rolul de a prelua încărcările
verticale, rezolvarea planșeelor cu grinzi principale și secundare duce la orientarea
cadrelor pe o singură direcție, pe cealaltă direcție cadrul fiind alcătuit din stâlpii
structurii și grinzile secundare care descarcă direct pe stâlpi.
Tipul structural tratat în această secțiune implică absența pereților despărțitori
și de închidere sau separarea lor de elementele structurii de beton, astfel încât pereții
din diferite materiale sunt numai elemente purtate și nu au alt rol structural în afara
preluării încărcărilor orizontale perpendiculare pe planul lor.
Notă: abaterea de la acest tip de alcătuire, în sensul unui contact nemijlocit între structură și
pereții de umplutură, este considerată o deficiență a sistemului care trebuie corectată, fie prin
separarea pereților de structură, fie prin angajarea premeditată a pereților în structură, ceea ce
schimbă încadrarea structurii într-un alt tip structural (vezi F.3.5). În acest din urmă caz, pereții
de umplutură trebuie concepuți și alcătuiți ca elemente structurale. Puține construcții din țara
noastră au fost consecvent concepute în cadre pure, cu excepția halelor industriale, depozitelor
și garajelor deschise. Clădirile civile curente, de locuit și de birouri, au structura împănată de

122
pereți de compartimentare. Multe dintre construcțiile vechi au ajuns să funcționeze ca structură
în cadre pure numai în fazele avansate ale atacului unor cutremure puternice, după degradarea,
practic integrală, a zidăriilor slabe de umplutură.
Codul actual de proiectare seismică, P 100-1, face, în această problemă, un compromis. La
construcțiile cu cadre împănate cu pereți de zidărie nestructurali, aceste elemente trebuie
protejate printr-o rigiditate suficientă a structurii de beton armat în cazul cutremurelor asociate
SLS, dar la cutremurul maxim prevăzut de cod (asociat ULS) zidăria se consideră complet
degradată și structura de beton armat este singura rezistentă la forțele laterale. În consecință,
cadrul de beton armat trebuie să fie alcătuit ca structurile pure. În codul de consolidare
seismică se adoptă această concepție.
Planșeele structurilor în cadre sunt realizate din plăci rezemate pe grinzi sau
direct pe stâlpi și pereți, lucrând pe una sau două direcții, funcție de configurația
panourilor și a reazemelor. Ele pot fi realizate din beton armat turnat în cofraje, din
dale prefabricate subțiri suprabetonate, sau pot fi complet prefabricate. În ultimul caz,
funcție de realizarea concretă, planșeele pot funcționa, integral, sau parțial, ca
diafragme orizontale.

F.3.4.2. Răspunsul seismic al structurilor tip cadru de beton armat


Referitor la comportarea seismică, se disting două categorii de structuri tip
cadru de beton armat. Prima categorie o constituie structurile din clădirile vechi,
neproiectate la acțiuni laterale, iar a doua, structurile construcțiilor mai recente, care
au fost proiectate pe baza unor coduri de proiectare seismică. În țara noastră, în a doua
categorie intră construcțiile realizate după 1963, data intrării în vigoare a primului
normativ de proiectare seimică.
Construcțiile vechi prezintă o structură extrem de flexibilă și, de multe ori, și
foarte slabă. Stâlpii, cu secțiuni de multe ori insuficiente, nu sunt, de regulă, mai tari
decât grinzile, cadrele fiind de tip stâlpi slabi - grinzi tari. Secțiunea mică și armarea
insuficientă expun stâlpii la ruperi la forțe tăietoare înainte de dezvoltarea articulațiilor
plastice. Pe de altă parte, valoarea mare a forței de compresiune normalizată și
înnădirile insuficiente ale armăturilor verticale nu pot asigura deformații plastice mai
consistente.
Aceste construcții, dacă au multe niveluri, sunt printre cele mai vulnerabile și
riscul de prăbușire la acțiuni seismice puternice este înalt.
În zonele seismice caracterizate prin valori mici ale accelerațiilor de proiectare
ale terenului, acest tip de construcții prezintă un risc mai mic de prăbușire, mai ales în
terenuri cu perioade de vibrație caracteristice mici.
Și structurile realizate după 1963, dar înainte de 1980, prezintă o serie de
deficiențe, în absența unei concepții consecvente de impunere a anui mecanism
structural de plastificare favorabil. Astfel, și aceste structuri pot evidenția degradări
semnificative în urma acțiunii cutremurelor de proiectare.

F.3.4.3. Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de consolidare.


Aspecte generale
În această secțiune sunt descrise principalele tipuri de deficiențe seismice care
intervin la structurile tip cadru și se indică tipurile de intervenție.
Deficiențele seismice ale construcției sunt identificate în evaluarea seismică a
clădirii și sunt consemnate în raportul de expertiză. Deficiențele se referă la condițiile
de alcătuire de ansamblu și de detaliu precizate în codul de evaluare seismică.

123
Soluția de consolidare trebuie să urmărească impunerea unui mecanism
structural de disipare de energie favorabil. În cazul structurilor tip cadru de beton
armat, acest mecanism implică dezvoltarea zonelor plastice la extremitățile grinzilor și
la baza stâlpilor. De asemenea, soluția de consolidare trebuie să sporească, dacă este
cazul, rezistența laterală, rigiditatea și capacitatea de deformare plastică ale
elementelor structurale (grinzi, stâlpi, noduri) și ale ansamblului structurii.
Creșterea performanțelor individuale ale elementelor structurale ale cadrelor de
beton armat se realizează, de regulă, prin cămășuirea grinzilor, stâlpilor și nodurilor.
Tehnica de cămășuire a stâlpilor și a grinzilor existente, în soluția beton armat, poate fi
aplicată în scopul creșterii rigidității, a ductilității și a rezistenței la forță tăietoare, cu
sau fără sporirea rezistențelor la încovoiere. Creșterea rezistenței la forță tăietoare și a
capacității de deformare postelastică se poate realiza și prin cămășuirea cu alte
materiale: oțel, polimeri armați cu fibră de carbon sau fibră de sticlă etc.
În vederea sporirii performanțelor structurii în ansamblu se pot aplica tehnicile
indicate la F.3.3.1(b), și detaliate la F.3.4.5 care modifică sistemul structural.
Deficiențele pot reprezenta deficiențe de sistem sau deficiențe de alcătuire ale
elementelor considerate individual, după cum urmează:

F.3.4.3.1. Deficiențe de sistem


(a) Rezistența de ansamblu.
Alături de lipsa de ductilitate, rezistența slabă este o caracteristică definitorie a
structurilor în cadre de beton armat din clădirile vechi, responsabilă pentru proasta
performanță a sistemului. Multe structuri din fondul existent nu au fost proiectate la
forțe laterale seismice sau au fost proiectate la forțe prea mici.
Este dificil, de multe ori, inclusiv din considerente practice, să se sporească
suficient de consistent rezistența structurii numai prin sporirea rezistențelor
individuale ale elementelor structurale.
De cele mai multe ori se impune atașarea unor contravântuiri metalice, a unor
pereți de beton armat etc.
Pe lângă măsurile de întărire structurală sau, eventual, în locul acestora, se pot
lua măsuri de reducere a cerințelor seismice prin introducerea unor amortizori, sau
prin reducerea masei construcției și a eforturilor din forțele verticale și laterale,
reducându-se prin demolare unul sau mai multe niveluri de la partea superioară.
(b) Rigiditatea laterală.
Condițiile mai severe de protejare a elementelor nestructurale impuse de
normele de proiectare moderne fac, astfel, ca majoritatea structurilor în cadre din
fondul existent să prezinte un deficit de rigiditate care, în cazul construcțiilor vechi,
este foarte important.
Măsurile de remediere ale deficitului de rigiditate sunt similare cu cele utilizate
pentru sporirea rezistenței laterale a structurii.
(c) Configurația structurii.
Sunt vizate condițiile de alcătuire generală indicate la F.2.4.
În general, structurile tip cadru au o alcătuire ordonată, simetrică, fără
excentricități.

124
La construcțiile mai vechi intervin uneori retrageri la partea superioară. În
unele cazuri la nivelurile unde apar retrageri există rezemări indirecte. La construcțiile
antebelice, aceste rezemări indirecte pot apărea și la nivelurile inferioare.
Soluțiile de remediere a unor asemenea deficiențe constau în întărirea grinzilor
de reazem, eventual în introducerea (continuarea) stâlpilor la nivelurile la care aceștia
sunt întrerupți.
La unele niveluri, în special la parter, pot interveni înălțimi mari care fac, astfel,
ca respectivul nivel să fie flexibil sau slab ca rezistență. Dacă nu se introduc pereți
suplimentari sau contravântuiri, intervenția poate consta în întărirea locală substanțială
a stâlpilor.
În condițiile în care masele sunt distribuite neuniform, sau cadrele nu sunt
omogene, și pot apărea efecte de torsiune generală, soluțiile de consolidare implică
adăugarea de elemente rigide, pereți sau contravântuiri, pentru echilibrarea sistemului.
În cazul în care în planșee apar goluri mari sau colțuri intrânde, se va completa
planșeul cu centuri (corzi) de bordare din beton armat sau oțel.
O altă deficiență este distribuția neordonată a pereților de umplutură între
elementele cadrului, care poate provoca efecte de torsiune de ansamblu, sau niveluri
slabe și/sau flexibile.
Sunt posibile mai multe soluții de remediere: separarea pereților de elementele
cadrului, armarea pereților și angajarea lor ca elemente structurale (cu grija de a nu
creea neregularități de alcătuire) sau întărirea structurii de beton, astfel încât pereții de
umplutură, chiar în contact cu cadrul de beton armat, să fie protejați la cutremurele
mai frecvente considerate în SLS.
(d) Traseul încărcărilor.( )
La structurile în cadre nu apar probleme deosebite în transmiterea încărcărilor
verticale și orizontale spre terenul de fundare.
Puncte slabe ale acestui traseu pot fi constituite de ancorajele și înnădirile
insuficiente ale armăturilor de oțel sau de absența unor armături de suspendare a
încărcărilor orizontale în planșeu.

F.3.4.3.2. Deficiențe de alcătuire a elementelor structurale


La construcțiile vechi, deficiența majoră a sistemului structural tip cadru
spațial de beton armat este constituită de alcătuirea neadecvată a elementelor
structurale ce o compun. Cerințele pentru acest tip de construcție, rezultate din
codurile de proiectare seismică, implică procedee de ierarhizare a capacității de
rezistență care să asigure plastificarea din încovoiere, în grinzi și la baza stâlpilor,
evitând incursiunile postelastice în diafragmele orizontale și în fundații.
Procedeele de consolidare care urmăresc ductilizarea comportării structurii
sunt dificile și scumpe și afectează sever și timp îndelungat exploatarea clădirii. Din
acest motiv, ele sunt folosite relativ rar, fiind preferate măsurile mai radicale de
modificare a sistemului structural constând în introducerea de pereți sau contravântuiri
rigide și rezistente. Dacă introducerea unor asemenea elemente nu protejează suficient
elementele structurii existente, cel puțin o parte dintre acestea trebuie, la rândul lor, să
fie consolidate, pentru a face față unor incursiuni limitate în domeniul postelastic.
Cele mai frecvente deficiențe din această categorie sunt:

125
(a) Alcătuirea tip stâlpi slabi – grinzi puternice.
Remediul constă în cămășuirea stâlpilor cu beton armat.
(b) Rezistența insuficientă a stâlpilor la forță tăietoare.
În această situație se impune cămășuirea stâlpilor cu beton armat, piese de oțel,
sau FRP.
(c) Alcătuirea incorectă a nodurilor.
Deficiența se remediază prin cămășuire cu beton armat, și, uneori, cu piese
metalice, cu o preocupare specială pentru confinarea miezului de beton al nodului.
(d) Lipsa de ductilitate și/sau înnădiri prin suprapuneri insuficiente.
Aceste deficiențe se remediază prin aceleași măsuri ca în cazul celor de la (b).
(e) Deficiențele de alcătuire a diafragmelor orizontale (planșeelor).
Deficiențele, din punctul de vedere al răspunsului seismic, întâlnite la
structurile tip cadru ale clădirilor existente, sunt:
- Rezistența insuficientă pentru forțe în planul planșeului, în cazul unor structuri
cu distanțe mari între stâlpi și/sau cu plăci subțiri. Remediul îl constituie
suprabetonarea cu un strat de beton armat, sau aplicarea unor benzi, plăci de
oțel, uneori FRP, pentru a prelua eforturile de întindere.
- Lipsa monolitismului la unele structuri cu planșee prefabricate, cu îmbinări
slabe. Solidarizarea elementelor prefabricate se poate realiza prin turnarea unor
suprabetonări suficient de groase (> 60 mm), armate adecvat.
- Lipsa colectorilor și suspensorilor, care se poate întâlni la unele configurații ale
cadrelor, mai ales în vecinătatea unor goluri mari în placa planșeului. În aceste
situații se completează planșeul cu astfel de elemente realizate din beton armat
sau piese de oțel.
- Lipsa armăturilor pentru preluarea eforturilor din jurul golurilor sau al
marginilor neregulate, manifestate prin deschiderea de fisuri. Deficiența se
repară prin prevederea unor centuri adecvate, ancorate în masa betonului.
(f) Deficiențe ale fundațiilor. ( )
Acestea fac obiectul capitolului F.3.8.

F.3.4.4. Intervenții care nu implică modificarea sistemului structural

F.3.4.4.1. Aspecte generale


Creșterea performanțelor structurale ale cadrelor de beton armat se poate
obține și prin intervenții care nu schimbă esențial caracteristicile structurii inițiale.
Aceste intervenții se bazează, în principal, pe tehnici de cămășuire a elementelor
cadrelor, cu beton armat, cu piese de oțel sau cu polimeri armați cu fibre de diferite
naturi.
Ierarhizarea prin proiectare a rezistențelor elementelor structurale ale cadrului
consolidat trebuie să asigure impunerea unui mecanism de plastificare de tip stâlpi
puternici – grinzi slabe.
La aplicarea acestei tehnici de intervenție trebuie să se țină seama de
următoarele considerente:

126
(a) Cămășuirea elementelor cadrelor poate avea efecte diverse. Controlând aceste
efecte, în acord cu obiectivele urmărite, se pot limita și costurile intervenției.
(b) Intervențiile pot avea ca obiective creșterea rezistenței elementelor la forță
tăietoare, la moment încovoietor și/sau forță axială, creșterea rigidității sau
mărirea capacității de deformare postelastică.
(c) Deficiențe sistematice de alcătuire a elementelor de beton armat, cu efecte
negative asupra performanței cadrelor (armare transversală insuficientă,
înnădiri incorecte ale armăturilor, noduri slabe etc.) impun, de regulă,
intervenții generalizate bazate pe tehnici de cămășuire a elementelor existente.
În aceste cazuri, soluțiile localizate, bazate pe contravântuirea cadrelor sau
introducerea de pereți structurali, nu sunt în măsură să asigure în unele cazuri
protecția adecvată a elementelor structurii existente.
(d) Soluția de cămășuire a elementelor cadrelor nu modifică caracteristicile de
comportare inițiale ale acestor structuri caracterizată prin solicitarea relativ
uniformă și moderată a cadrelor și diafragmelor orizontale.
(e) Ca urmare, soluția de intervenție prin cămășuirea elementelor cadrelor duce și
la cerințe de rezistență și rigiditate ale infrastructurii și fundațiilor sensibil mai
mici, comparativ cu tehnicile de intervenție localizată (prin adaos de pereți
structurali, cu cadre cu pereți de umplutură sau contravântuite etc.).
(f) Execuția cămășuirii elementelor cadrelor cu beton armat poate afecta în măsură
importantă și elementele nestructurale ale construcției, astfel încât costul și
durata lucrărilor poate fi mai mare comparativ cu alte soluții. ( )
Indicații pentru dimensionarea elementelor de consolidare a elementelor
cadrelor de beton armat prin beton armat, piese de oțel sau FRP se dau în capitolul
F.3.9.

F.3.4.4.2. Sporirea rezistenței la forță tăitoare

F.3.4.4.2.1. Aspecte generale


Deficitul de rezistență la forță tăietoare se corectează prin adaos de material
structural pe suprafața laterală a elementelor, operație denumită curent cămășuire.
Cămășuielile se pot realiza din beton armat, oțel sau polimeri armați cu fibre
(FRP).
Cămășuielile pot avea simultan mai multe efecte. De exemplu, pe lângă
sporirea rezistenței la forță tăietoare, poate crește și rezistența la încovoiere și
deformabilitatea (ductilitatea). Pentru a mobiliza sau a evita aceste efecte trebuie luate
măsuri specifice.
Tehnicile de cămășuire se aplică cu detalii specifice pentru stâlpi, grinzi,
noduri.

F.3.4.4.2.2. Consolidarea prin cămășuirea cu beton armat


(a) Stâlpi
Pentru a fi la fel de eficientă în cele două direcții, cămășuirea stâlpilor se face
pe toate fețele. Atunci când interesează numai sporirea rezistenței la forță tăietoare, se
pot prevedea numai etrieri perimetrali (Figura F.3.1(a)).

127
Atunci când cămășuirea nu poate fi executată pe toate cele patru laturi ale
stâlpului și se acceptă un grad diferit de consolidare pe cele două direcții, se vor lua
măsuri pentru prevenirea desprinderii cămășii de stâlpul existent. În acest scop se pot
utiliza ancore post-instalate, fixate cu mortar sau rășină epoxidică, în găuri forate în
stâlpul existent (Figura F.3.1(b)). O altă soluție constă în montarea ramurii de
completare a etrierului în grosimea acoperirii cu beton a laturii care nu se cămășuiește
(Figura F.3.1(c)). Încercările de laborator evidenţiază totuşi o eficacitate limitată a
soluţiilor din Figura F.3.1(b) şi Figura F.3.1(c).

Ancore post- Se îndepǎrteazǎ stratul de


instalate acoperie cu beton

Stâlpul existent Stâlpul existent


Stâlpul existent

a) b) c)
Figura F.3.1. Cămășuirea stâlpilor

Dacă se dorește să se evite sporirea rezistenței la încovoiere prin cămășuire,


cămașa se oprește la cca. 30 mm de intradosul grinzii, respectiv fața planșeului.
Dacă stâlpul este “captiv”, fiind cuprins între un parapet înalt și grindă, stâlpul
este expus unei ruperi periculoase specifică elementelor scurte, dacă rezistența la forță
tăietoare este insuficientă. Cămășuirea se va face potrivit uneia dintre variantele
prezentate mai jos.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime mare se
recomandă să se execute cămășuirea numai pe înălțimea liberă a stâlpului.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime redusă se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente și efectuarea
cămășuirii pe întreaga înălțime a stâlpului (Figura F.3.2).
Alternativ, stâlpul poate fi cămășuit pe toate laturile, pe întreaga înălțime, fără
executarea rosturilor verticale, prin suprapunerea etrierilor cu bare introduse în găuri
forate în elementele adiacente (Figura F.3.3).

128
~ 30mm ~ 30mm

~ 30mm ~ 30mm
~ 30mm

~ 30mm

Parapet din beton armat Parapet din beton armat


de grosime mare de grosime redusă

Figura F.3.2. Cămășuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat – varianta 1

Cămaşă de
beton armat

Cămaşă de
beton armat Mortar

Secţiune transversală

Parapet din
beton armat

Figura F.3.3. Cămășuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat – varianta 2

Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă desfacerea


locală a unui rost vertical între cele două elemente, care să permită cămășuirea
stâlpului pe întreaga înălțime.
Grosimea cămășii trebuie să fie  100 mm în cazul executării din beton turnat
în cofraj și  60 mm în cazul betonului torcretat. Clasa de beton va fi  C20/25 și cel
puțin clasa betonului din stâlpul existent.
Armăturile orizontale reprezintă armăturile principale în preluarea forței
tăietoare. Armăturile verticale reprezintă armături de montaj și se vor dispune la
interiorul etrierilor. Dacă grosimea cămășii este  120 mm armarea se va realiza din
câte două planuri de armături.
În cazul utilizării barelor independente, diametrul minim al etrierilor este de 10
mm, iar distanța maximă intre etrieri este de 100 mm. Etrierii vor fi detaliați astfel
încât să se asigure și o bună confinare a stâlpului existent. Etrierii se vor închide prin
sudare, cu cârlige de tip seismic (de 10d, îndoite la 135) sau prin suprapunere. Atunci
când se prevăd cârlige, se va alege o grosime a cămășii care să permită realizarea lor.

129
În cazul utilizării plaselor sudate, trebuie asigurată o lungime suficientă de
suprapunere pentru închiderea plasei pe una dintre fețele stâlpului.
Pentru realizarea aderenței dintre cele două straturi de beton, fața stâlpului
existent va fi curățată complet de tencuială și asperizată. De regulă, nu este necesară
conectarea prin armături a cojii de beton nou de betonul stâlpului existent.
(b) Grinzi
Cămășuirea se aplică cel puțin pe cele două fețe laterale și va avea grosimea de
min. 100 mm.
Armăturile verticale (etrierii) trebuie ancorate eficient la capete pentru a putea
fi active pe toată înălțimea grinzii. Ancorarea se poate realiza prin unul din procedeele
din Figura F.3.4. Ancorarea armăturilor verticale poate face necesară completarea
cămășii și pe a treia sau și pe a patra latură a grinzii.
Diametrul minim al armăturilor transversale din cămașă este de 12 mm.
Distanța dintre aceste armături trebuie să fie mai mică de 150 mm.
Armătura din cămașă trebuie acoperită în întregime de beton sau mortar.
Grosimea stratului de acoperire se dimensionează în funcție de clasa de expunere a
elementului respectiv. Stratul de acoperire trebuie să aibă o grosime minimă de 25 mm.

Prinderea etrierului
Piuliţă Placă sau cornier de
prin sudură
ancoraj(t  8mm)

Bară de oţel în Betonul cămăşii


Betonul
formă de U cu cămăşii
filet la capete
(min 12/150mm)

Figura F.3.4. Cămășuirea grinzilor

În cazul în care nu se urmărește și sporirea rezistenței la încovoiere armăturile


orizontale sunt simple armături de montaj.
Dacă cămășuirile se realizează prin turnare, iar grinda face parte dintr-un
planșeu sunt necesare perforări ale plăcii adiacente grinzii pentru trecerea armăturilor
și turnarea betonului. Dacă golurile de turnare secționează placa pe mai mult din
jumătatea deschiderii se va analiza dacă este necesară sprijinirea provizorie a plăcii.
(c) Noduri
Cămașa de beton armat aplicată nodurilor are o eficacitate limitată asupra
rezistenței acestuia la forță tăietoare, din cauza poziției marginale a armăturilor
nodurilor față de zona de transfer a forței tăietoare. Armătura orizontală are si un efect
indirect asupra rezistenței la forță tăietoare a nodului prin sporul de rezistență al

130
diagonalei comprimate mobilizate în interiorul nodului, ca rezultat al creșterii
armăturii de confinare.
Pe înălțimea nodului trebuie asigurată continuitatea transmiterii eforturilor din
armăturile orizontale. Această condiție se poate realiza în două moduri:
- direct prin traversarea grinzilor prin găuri perforate;
- indirect prin ancore chimice (aderente) postinstalate în inimile grinzilor.
Cele două sisteme sunt prezentate în Figura F.3.5(a), în elevație și în Figura
F.3.5(b), în secțiune orizontală.

gol de turnare
gol de turnare

etrieri în nod
trecuţi prin
golurile forate
în grindă

completare etrier

armături verticale
în cămaşă ancoră aderentă

(a)

(b)
Figura F.3.5. Realizarea continuității armăturii orizontale în nod

Etrierii pe înălțimea nodului se realizează din mai multe tronsoane cu forme


diferite, funcție de dimensiunile nodului și de diametrul etrierilor, înnădite prin sudură
sau prin petrecere.

131
F.3.4.4.2.3. Consolidarea prin cămășuire cu piese de oțel
(a) Stâlpi
De principiu, cămașa trebuie să îmbrace toate laturile stâlpului (Figura F.3.6(a),
(b)). Dacă nu există acces pe una dintre laturile stâlpului și se acceptă un efect redus al
consolidării pe una din direcții se vor lua măsuri de împiedicare a desprinderii cămășii
metalice parțiale, bazate pe principiile detaliilor din Figura F.3.1(b).
Cămașa se poate realiza dintr-un tub continuu realizat din două jumătăți
îmbinate prin sudură după două generatoare (Figura F.3.6(a) și (b)) sau din plăcuțe
distanțate sudate pe 4 corniere montate în colțurile stâlpilor (Figura F.3.6(c)). Forma
rotundă a tubului (Figura F.3.6(b)) oferă și avantajele unei confinări eficiente a
betonului comprimat și ale sporirii performanțelor înnădirilor barelor longitudinale.
Spațiul dintre cămașa de oțel și fața stâlpului existent trebuie umplut bine cu
mortar de ciment sau epoxidic, cel mai bine prin presiune. Mortarul trebuie să fie
caracterizat de contracții reduse. Dimensiunea spațiului trebuie stabilită astfel încât
acesta să poate fi umplut cu mortar în bune condiții, de regulă fiind mai mare de 20
mm. Mortarul trebuie să aibă o rezistență la compresiune mai bună decât rezistența
betonului din stâlpul existent, dar cel puțin rezistența unui beton de clasa C25/30.

mortar fluid mortar cu profil cornier din oţel


(“grout”) vâscozitate redusă

tablă de tablă de platbandă de oţel


oţel oţel
mortar vâscos
sudură pe sudură pe sudură pe
şantier şantier şantier

platbandă de oţel
tablă de tablă de
oţel oţel profil cornier de oţel
sudură pe sudură pe sudură pe
şantier şantier şantier

(a) (b) (c)

Figura F.3.6. Cămășuirea stâlpilor cu piese de oțel

În cazul cămășuirii continue, tabla de oțel trebuie să aibă o grosime de cel


puțin 5 mm. Dacă se alege o cămașă cu secțiune dreptunghiulară, este necesar ca
aceasta să fie rotunjită la cele patru colțuri cu o rază egală cu triplul grosimii tablei. Se

132
recomandă ca părțile componente ale cămășii să fie fabricate în ateliere specializate,
iar la șantier să se realizeze doar asamblarea.
În cazul utilizării cămăși metalice discontinue cu platbande de oțel, acestea
trebuie să aibă o lățime de min. 100 mm. Platbandele, situate la un interval de max.
350 mm (măsurat interax), se sudează de profilele cornier de la colțurile secțiunii.
Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă a crea un rost
vertical suficient de larg între cele două elemente, care să permită efecturarea în bune
condiții a lucrărilor de consolidare (Figura F.3.7).
În cazul în care stâlpul este legat de parapeți de beton armat și trebuie
îmbunătățite condițiile de solicitare ale acestuia la forță tăietoare se poate proceda ca
în cazul cămășuirii cu beton armat (Figura F.3.8).

Sudură de şantier
Perete
Tablă de oţel
adiacent
Perete adiacent

Rost vertical

Tablă de oţel Rost vertical

Figura F.3.7. Cămășuirea stâlpilor adiacenți unui parapet cu piese de oțel

Tablă de oţel
Tablă de oţel

a≥h1/
Rost etanşat pentru a se 50
preveni curgerea mortarului Rost vertical

Parapet de grosime mare Parapet de grosime redusă

Figura F.3.8. Îmbunătățirea condițiilor de solicitare la forțe tăietoare pentru un stâlp legat de
parapeți din beton armat

133
(b) Grinzi
Pentru cămășuirea cu tablă de oțel a grinzilor se pot utiliza diferite soluții: cu
tablă continuă (Figura F.3.9), cu benzi din platbande sau etrieri aparenți din oțel beton
(Figura F.3.10).

Placă sau cornier de


ancoraj (t ≥ 8mm)

Bulon Tablă de oţel lipită cu


Mortar filetat
Tablă răşină epoxidică
de oţel
Piuliţă

Figura F.3.9. Cămășuirea grinzilor cu tablă continuă de oțel

Grosimea minimă a tablei va fi 5 mm. În cazul utilizării unei cămăși


discontinue, distanța maximă între platbande, măsurată interax, va fi 250 mm.
La cămășile continue spațiul dintre tabla de oțel și elementul de beton armat se
va umple cu mortar injectat sub presiune. În cazul în care este posibil (suprafețe netede
ale grinzilor) elementele de tablă pot fi lipite direct cu rășină epoxidică.

Piuliţe pentru Platbandă de Platbandă de


prinderea etrierilor oţel oţel

Etrier filetat

Etrirer de oţel în formă Bară cu profil Bară cu profil


de U filetate la capete cornier de oţel cornier de oţel

Figura F.3.10. Cămășuirea grinzilor cu benzi din platbande sau etrieri de oțel beton aparent

(c) Noduri
Cămășuirea nodurilor în vederea sporirii rezistenței la forță tăietoare nu poate
fi realizată integral cu piese din tablă deoarece prezența grinzilor nu permite realizarea
continuității în plan orizontal.
În cazul în care cămășuirea stâlpilor este executată cu piese metalice,
cornierele dispuse pe colțurile stâlpului se continuă pe verticală perforând placa
planșeului, secțiunea continuă de oțel în plan orizontal fiind realizată din bare de oțel
beton care traversează grinzile și care se sudează de corniere (Figura F.3.11).

134
În cazul în care diferența dintre lățimile stâlpilor și grinzilor nu este mare, și
atunci când se urmărește în principal sporirea rezistenței la compresiune a betonului
din nod și sporirea aportului acestuia la preluarea forței tăietoare, consolidarea nodului
se realizează prin montarea unor corniere de secțiune mare la colțurile stâlpilor legate
cu gulere metalice puternice (Figura F.3.12), situate imediat deasupra plăcii și imediat
sub grinzi. Cornierele cu rigiditate importantă la încovoiere exercită în acest caz un
efect de confinare la colțurile nodului, între acestea confinarea fiind asigurată de
grinzile care intră în nod.

„A”

(a) (b)

Detaliul „A”
gaură perforată
în grindă
bară de oţel

cornier

pat de
mortar

(c)

Figura F.3.11. Cămășuirea stâlpilor în zona nodurilor

135
A-A B-B

platbandă
groasădin oţel
cornier A A

cornier
din oţel

grinzi existente
suduri de
B B şantier
stâlp existent
platbandă de beton armat
groasă

Figura F.3.12. Detaliu cămășuire nod

F.3.4.4.2.4. Cămășuirea cu polimeri armați cu fibre (FRP)


(a) Stâlpi
Cămășuirea cu FRP trebuie aplicată pe întreg perimetrul stâlpilor.
Suprafața laterală a stâlpilor trebuie atent pregătită înainte de aplicarea foilor
din FRP. Orice neregularite care poate duce la degradarea fibrelor trebuie îndepărată.
Colțurile stâlpului trebuie racordate uniform pe înălțime cu o rază de cel puțin 20 mm.
Stâlpul trebuie înfășurat strâns cu foile din FRP. Fibrele trebuie dispuse
perpendicular pe axul longitudinal al stâlpului.
Fibrele se vor suprapune pe o lungime suficientă astfel încât să se evite cedarea
cămășii în zonele de îmbinare. Valorile minime ale lungimii de suprapunere sunt date
în Tabelul F.3.1 (Figura F.3.13(a)), și nu vor fi mai mici decât valorile minime
indicate de producător.
Zonele de îmbinare prin suprapunere se vor dispune alternativ pe cele patru
fețe ale stâlpului (Figura F.3.13(b)).
Substanțele adezive ce se vor utiliza pentru lipirea foilor de FRP pe suprafața
de beton trebuie să aibă o rezistență suficientă astfel încât să nu se piardă aderența
dintre fibre și stâlp.

Tabelul F.3.1: Lungimea de suprapunere minimă

Tipul foii Lungimea de suprapunere (mm)

200 g/cm2 200

300 g/cm2 250

136
Foi de FRP

Lungimea de Suprapunerea se va face


suprapunere alternant pe cele patru
feţe ale stâlpului

Foile se înfăşoară
strâns pe stâlp

a) b)
Figura F.3.13. Aplicarea foilor de FRP

După întărirea adezivului, cămașa de FRP va fi protejată prin tencuire, placare


sau vopsire (împotriva focului sau a acțiunilor mecanice ce o pot deteriora).
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet sau unui perete nestructural, se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente care să permită
cămășuirea stâlpului pe întreaga înălțime (Figura F.3.14).

Foaie de FRP
Foi de Parapet / Perete
FRP

Rost vertical

Parapet Rost
(a) vertical (b)

Figura F.3.14. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp adiacent unui parapet

Dacă secțiunea stâlpului prezintă o concavitate, este indicat ca aceasta să se


completeze realizând o secțiune fără intrânduri, după care se poate executa cămășuirea
prin înfășurarea foilor din FRP (Figura F.3.15).

137
Spaţiu umplut
cu beton

Perete adiacent

Figura F.3.15. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp care prezintă o concavitate

(b) Grinzi( )
Cămășuirea continuă cu polimeri armați cu fibre poate fi utilizată pentru
sporirea capacității de rezistență la forță tăietoare a grinzilor din beton armat de formă
dreptunghiulară (independente). Aplicarea FRP se va face astfel încât direcția fibrelor
să fie orientată pe direcția forței tăietoare (normale la axa elementului).
În cazul aplicării cămășuielii cu benzi FRP situate la distanțe finite, soluția se
poate aplica și la grinzi de planșeu, trecând benzile prin goluri practicate în placă.
Benzile se vor fixa în betonul plăcii prin ancore specifice FRP sau se vor petrece pe
lungimi de suprapunere suficiente (a se vedea procedura de la stâlpi).

F.3.4.4.3. Sporirea rezistenței la moment încovoietor

F.3.4.4.3.1. Aspecte generale


Deficitul de rezistență la încovoiere se corectează prin sporirea secțiunii
(stâlpilor și grinzilor) prin adaos de beton armat sau elemente de oțel, care fac corp
comun cu elementele structurale existente.
Armăturile sau piesele de oțel trebuie să fie ancorate suficient dincolo de
secțiunile de la extremitățile elementelor pentru a putea fi mobilizate integral în aceste
secțiuni.
Tehnicile de cămășuire capătă detaliere specifică pentru stâlpi și grinzi.

F.3.4.4.3.2. Consolidarea prin cămășuire cu beton armat


Detaliile de cămășuire pentru sporirea rezistenței la forță tăietoare sunt în
general valabile și pentru sporirea rezistenței la încovoiere, cu completările date la
paragrafele următoare.
În general, creșterea rezistenței la încovoiere atrage și necesitatea creșterii
rezistenței la forță tăietoare întrucât valorile de dimensionare ale forțelor tăietoare sunt
cele asociate mecanismului structural de plastificare.
Armăturile verticale din stâlpi reprezintă armături de rezistență. În situația în
care armăturile lucrează la compresiune, ele trebuie asigurate împotriva flambajului. În
consecință barele longitudinale din cămășuiri trebuie să respecte regulile privind
prinderile în colțurile etrierilor (agrafelor) specifice stâlpilor din structurile în cadre
din zone seismice (Figura F.3.16). Pentru a putea monta etrierii de prindere a barelor
longitudinale intermediare se admite îndepărtarea locală a acoperirii cu beton a
elementelor existente (Figura F.3.16(b)). Dacă numărul barelor intermediare este mare,
o parte din ele pot fi fixate prin agrafe ancorate chimic (prin aderență) în elementul de
beton existent (Figura F.3.16(c)).

138
(b)

(c)
(a)
Figura F.3.16. Dispunerea armăturilor transversale

Armăturile longitudinale ale stâlpilor trebuie să îndeplinească condițiile date la


F.3.4.3.1 și vor trece prin placa planșeului.
În situația în care cămășuirea se oprește la un anumit nivel, ancorarea
armăturilor la extremitate se realizează printr-unul din procedeele următoare:
- prin ancorarea în betonul turnat în nodul terminal
- prin dispozitive cu plăci și piulițe filetate
- prin înnădirea cu cupoane de armătură ancorate chimic în grinda existentă;
soluția este acceptabilă în cazul unor armături de diametru mai mic.
În cazul grinzilor, continuizarea armăturilor în zona de reazem este stânjenită
de prezența stâlpilor care, de regulă sunt substanțial mai lați decât grinzile. Se pot
adopta soluții în care armăturile ocolesc stâlpul prin îndoirea sub unghiuri suficient de
mici pentru a limita tendința de îndreptare a armăturii în zona de deviere a acesteia,
sau soluții în care armăturile se sudează de gulere rigide și rezistente din piese
metalice (corniere cu rigidizări) montate imediat deasupra și dedesuptul grinzii. În
cazul armăturilor de diametru relativ mic (14 mm) se pot folosi cupoane de armătură
ancorate chimic în stâlp, înnădite prin petrecere cu armăturile cămășii din zonele de la
extremitățile grinzii.

F.3.4.4.3.3. Consolidarea cu piese de oțel


Sporirea rezistenței la încovoiere cu ajutorul unor piese de oțel se bazează pe
principiile enunțate la F.3.4.4.3.1.
În cazul stâlpilor, sporul de rezistență în zona nodurilor se poate realiza numai
prin piese de tablă sau din cornier care pot să treacă pe lângă grinzi, traversând placa

139
planșeului. Măsurile de armare transversală a nodului, indicate la F.3.4.4.2.3(c) sunt
eficiente și pentru a împiedica flambajul pieselor de oțel.
În cazul grinzilor, continuizarea pieselor de oțel pe reazeme se face cu
procedee similare cu cele indicate la F.3.4.4.3.2 pentru armăturile de oțel beton
utilizate în cămășile de beton armat.

F.3.4.4.4. Îmbunătățirea deformabilității (ductilității) elementelor structurale


Deficitul de ductilitate al elementelor cadrului, al stâlpilor în special, se
corectează prin sporirea secțiunilor și prin măsuri de fretare a betonului care să
limiteze deformația transversală a zonelor comprimate. Acest lucru se realizează prin
cămășuirea secțiunilor cu beton armat, piese metalice sau FRP.
Detaliile de cămășuire prezentate în vederea îmbunătățirii rezistenței la forță
tăietoare sunt adecvate și pentru sporirea ductilității secționale.

F.3.4.5. Intervenții cu transformarea sistemului structural

F.3.4.5.1. Aspecte generale


Soluțiile de intervenție care au în vedere transformarea sistemului structural în
cadre de beton armat pot utiliza una din următoarele tehnici principale:
(a) Contravântuirea cadrelor cu elemente din otel;
(b) Introducerea unor pereți structurali sau nuclee de beton armat;
(c) Umplerea ochiurilor de cadru cu zidărie armată sau cu panouri metalice;
(d) Atașarea de contraforturi la exteriorul construcției;
(e) Atașarea cadrelor existente la construcții noi, puternice, în care necesitatea de
extindere a clădirii permite aceasta. ( )
Transformarea structurii în cadre de beton armat este avantajoasă dacă
aplicarea soluției conduce la intervenții localizate. În general, introducerea unor
elemente mult mai rigide și rezistente față de cadrele existente poate determina o
reducere sensibilă a cerințelor de rezistență și ductilitate în elementele neconsolidate
ale cadrului. Astfel este posibil să se evite o intervenție generalizată asupra majorității
elementelor structurale.
Dacă elementele structurale nou introduse nu relaxează suficient cerințele de
rezistență și/sau ductilitate în elementele neconsolidate, poate apărea necesar să se
consolideze, prin cămășuire, și o parte din elementele existente.
Introducerea unor elemente noi, rigide și rezistente, modifică repartizarea
încărcărilor laterale între componentele structurii laterale astfel realizate. Pereții de
beton armat și panourile de cadru contravântuite urmează să preia o parte importantă
din aceste încercări, pe care trebuie să le transmită la terenul de fundare. Ca urmare, în
asemenea situații trebuie luate măsuri de întărire și dezvoltare a sistemului de fundație
existent, pentru a face posibilă satisfacerea cerințelor la baza structurii.
De asemenea, planșeele trebuie verificate dacă sunt capabile să preia eforturile
care le revin după consolidarea structurii verticale și dacă nu sunt, trebuie, la rândul lor,
să fie consolidate.

140
F.3.4.5.2. Introducerea de contravântuiri de oțel

F.3.4.5.2.1. Aspecte generale


Transformarea sistemului structural în cadre prin introducerea de
contravântuiri metalice oferă următoarele avantaje:
(a) Creșterea substanțială a rezistenței și a rigidității structurii;
(b) Realizarea mai simplă a golurilor necesare pentru iluminatul natural, circulație,
în panourile în care se intervine etc.;
(c) Creșterea masei introduse prin atașarea elementelor metalice de consolidare
este mult mai mică, în raport cu alte soluții de intervenție;
(d) Soluția de consolidare poate fi prefabricată și astfel durata de execuție se poate
reduce semnificativ. ( )
Dimensionarea elementelor de contravântuire va urmări limitarea deplasărilor
laterale până la valori acceptabile pentru elementele structurii de rezistență existente.
Se vor folosi modele de calcul complete în care să se ia în considerare aportul
structurii existente și a celei adăugate.
Stâlpii legați cu contravântuirile și grinzile existente vecine, situate în
continuarea panourilor contravântuite, își modifică semnificativ eforturile și, ca
urmare, aceste elemente trebuie analizate în mod special.
Sistemele de contravântuiri metalice pot fi introduse atât la exteriorul, cât și la
interiorul construcției. Amplasarea acestora la exterior permite în general o execuție
mai facilă și cu costuri mai mici, însă soluția de consolidare este vizibilă și poate avea
un impact negativ asupra aspectului estetic al fațadelor. În plus elementele metalice
sunt direct expuse agenților corozivi din mediul înconjurător și, în consecință, vor
necesita lucrări de întreținere mai frecvente.
În cazul contravântuirilor metalice introduse la interiorul construcției, acestea
urmează să fie dispuse în lungul cadrelor existente din beton armat, astfel încât să se
asigure o interacțiune optimă între cadrele existente și contravântuiri, iar grinzile
existente să poată fi utilizate drept elemente de colectare a încărcărilor inerțiale.
În unele situații poate fi avantajos ca elementele de contravântuire să fie
plasate alături (adosate) de stâlpii și grinzile cadrului existent, soluție care permite
simplificarea legăturii dintre elementele noi și cele existente și, în general, o execuție
mai simplă.

F.3.4.5.2.2. Tipuri de soluții


Soluția de contravântuire este caracterizată în principal prin:
- dispoziția contravântuirilor, care poate fi cu bare cu axele intersectate în noduri,
rezultând contravântuiri concentrice sau cu excentricitate la noduri, rezultând
contravântuiri excentrice;
- modul de conectare al contravântuirilor la structura existentă, care poate fi
directă sau prin intermediul unei rame metalice.
(a) Sisteme de contravântuiri concentrice
(i) Dispoziția barelor

141
În cazul contravântuirilor concentrice se poate alege una din schemele de
dispunere a contravântuirilor din Figura F.3.17:
- contravântuiri diagonale individuale (Figura F.3.17 (a));
- contravântuiri în X, pe fiecare nivel (Figura F.3.17 (b));
- contravântuiri în V sau Λ, cu sau fără bare de întârziere a flambajului (Figura
F.3.17 (c), (d));
- contravântuiri diagonale în X, pe două sau mai multe niveluri (Figura F.3.17
(e), (f)).

Figura F.3.17. Scheme de dispunere a contravântuirilor

(ii) Comportarea la acțiuni seismice


Proiectarea contravântuirilor de oțel în vederea consolidării structurilor
existente tip cadru de beton armat, se poate baza pe două concepții privind impunerea
mecanismului structural de disipare de energie. Cele două tipuri de comportare la
acțiuni seismice implică:
- disiparea cu prioritate a energiei în diagonalele întinse ale sistemului de
contravântuiri;
- disiparea energiei în elementele verticale ale structurii existente, întărite sau nu,
după caz, cu elemente de oțel suplimentare.
Primul tip de mecanism se caracterizează prin incursiuni postelastice
semnificative ale diagonalelor întinse și flambajul local al barelor comprimate.
Cedarea structurii intervine atunci când deplasările laterale devin excesive și duc la
ruperea la forță tăietoare sau la încovoiere a stâlpilor existenți de beton armat.

142
Comportarea structurilor astfel concepute este controlată mai puțin sigur prin
calculul structural. Capacitatea de disipare a energiei sub acțiunea ciclică a
cutremurelor puternice este limitată de degradarea rapidă a rezistenței și rigidității.
Principalele aspecte ale comportării care duc la o asemenea situație sunt:
- flambajul repetat al barelor produce un transfer brusc al eforturilor la diagonala
întinsă, amplificând, uneori foarte mult, solicitarea acesteia;
- flambajul repetat al barelor produce o reducere progresivă a buclelor histeretice;
- deformarea elementului comprimat supune prinderile, prin rotirile de la
extremități, la eforturi mari și, de asemenea, când este cazul, poate deteriora
pereții de umplutură;
- diagonalele întinse acumulează deformații tot mai mari, de la ciclu la ciclu,
sporind și deplasările laterale deoarece deformațiile de întindere nu sunt
recuperate la încărcarea în sens invers, ca urmare a flambajului prin
compresiune;
- diagonalele întinse nu sunt capabile să revină la forma rectilinie inițială pe care
au pierdut-o prin solicitarea la compresiune, în special dacă barele au flambat
„plastic”. Din acest motiv, prin proiectarea adecvată a zvelteței barelor trebuie
să se impune flambajul elastic al acestora.
- flambajul necontrolat al unor diagonale poate crea la nivel de structură efecte
generale de răsucire, greu de identificat la proiectare.
Ca urmare, utilizarea acestui tip de soluție este recomandată în zone cu
seismicitate redusă, pentru cerințe de deplasare limitate, și numai pe baza unei analize
cuprinzătoare a tuturor aspectelor de proiectare.
La dimensionarea elementelor consolidării, se recomandă adoptarea unor
valori q ale factorilor de comportare egali cu 2,0, în cazul contravântuirilor în V și Λ,
la care sunt active atât diagonalele întinse, cât și cele comprimate, și cu 3,5, în cazul
contravântuirilor din diagonale încrucișate, în situația în care doar diagonalele întinse
sunt considerate elemente disipative.
Se vor respecta prevederile P 100-1, referitoare la zveltețea diagonalelor.
Al doilea tip de mecanism implică limitarea deformațiilor diagonalelor întinse
în domeniul elastic, care să permită o cuplare foarte eficientă a stâlpilor panoului
contravântuit, asigurând un braț de pârghie egal cu distanța interax între stâlpi.
Disiparea de energie se realizează prin deformația plastică a armăturilor din
stâlpul întins, întărit, dacă este cazul, cu elemente de oțel longitudinale, și a grinzilor
de cadru. Această concepție decurge din metoda ierarhizării capacității lor de
rezistență și soluția poate fi controlată prin calcul.
Tipul de contravântuire recomandabil este cu diagonale individuale sau
încrucișate.
Această soluție poate fi aplicată ori de câte ori condițiile constructive o permit
și consumul de oțel este acceptabil.
Se recomandă ca la proiectarea soluției de intervenție dimensionarea
elementelor de consolidare să se facă pe baza unui factor de comportare q = 4,0.

143
(iii) Soluții constructive( )
Soluțiile constructive de consolidare prin contravântuiri de oțel se grupează,
din punctul de vedere al modului de realizare al conectării elementelor de oțel la
structura existentă de beton și al modului în care se transmit eforturile între sistemul
existent și cel adăugat, în următoarele categorii:
 Soluții în care diagonalele metalice sunt prinse direct de elementele structurii
existente de beton armat.
Legăturile diagonalelor cu grinzile și stâlpii cadrelor existente se fac prin gusee
solidarizate de gulere metalice aplicate pe capetele de grinzi și de stâlpi, la nodurile de
cadru (Figura F.3.18).

Grindă de
beton armat

Contravântuire Stâlp de
Guseu beton armat
Guseu metalic
metalic

Guler
metalic

Guler
metalic

Figura F.3.18. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu gulere metalice

În eventualitatea că rezistența efectivă a grinzilor și stâlpilor nu este suficientă,


aceste elemente se vor întări prin elemente de oțel longitudinale continue, adosate și
conectate adecvat de betonul existent. Se poate aplica, la limită, cămășuirea în
întregime a elementelor de beton armat cu câte un tub metalic.
O variantă a acestei soluții este plasarea diagonalelor de contravântuire în
fațada clădirii, atunci când exigențele arhitecturale o permit. În acest caz, piesele de
oțel ale contravântuirii se prind de stâlpii și grinzile cadrelor marginale, cu buloane
pretensionate (Figura F.3.19).
Această soluție întâmpină o serie de dificultăți constructive. De exemplu,
numărul mic de conectori cu care trebuie realizată legătura concentrată între structura
existentă și cea adăugată.

144
Şuruburi
pretensionate

Stâlp Scaun
Contravântuire
Contravântuire
Figura F.3.19. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu buloane
pretensionate

 Soluții în care cadrului existent i se adosează un cadru complet contravântuit


din oțel.
Plasarea cadrului metalic în planul cadrului existent întâmpină dificultăți de
ordin practic, astfel:
- legarea tălpii metalice de intradosul grinzii de beton prin conectori este uneori
foarte dificilă datorită distanțelor mici între barele longitudinale de la partea
inferioară a grinzilor;
- continuizarea montantului de oțel pe verticală, adăugat atunci când este necesar,
este împiedicată, în zona nodurilor, de grinzile existente;
- dimensiunile elementelor existente diferă de multe ori de cele din proiect și
variază de la nivel la nivel; în consecință, dimensiunile elementelor metalice
trebuie verificate prin măsurători în teren, dacă soluțiile de îmbinare nu admit
toleranțe suficient de mari.
Din acest motiv, poate fi preferabil să se monteze cadrul metalic alături de cel
existent. Cele două cadre trebuie conectate pentru a încărca noul cadru de oțel cu forță
verticală. Dacă stâlpul de beton este prevăzut să facă parte din talpa verticală întinsă,
trebuie verificate înnădirile armăturilor verticale și, dacă acestea nu sunt suficiente,
vor fi luate măsuri de îmbunătățire a aderenței prin cămășuirea adecvată a zonei de
îmbinare.
Câteva detalii de prindere sunt figurate în Figura F.3.20 și Figura F.3.21.
În Figura F.3.20 (a) și (b) se prezintă soluții de prindere a profilului dublu T,
care conține talpa orizontală a cadrului de oțel contravântuit, de grinda cadrului de
beton armat existent. Se pot folosi și alte forme de secțiune, de exemplu secțiuni
tubulare care permit îmbinări avantajoase cu diagonalele.

145
profil cornier
gaură forată
sudură
(a) uzinată
conector cu
aderenţă chimică
grindă
bară orizontală a cadrului metalic
interioară
contravântuit

conectori cu aderenţă
chimică

bară orizontală a cadrului


găuri forate metalic contravântuit
(b)

grindă
marginală

Figura F.3.20. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oțel de grinzile
structurii existente din beton armat

În Figura F.3.21 se prezintă câteva tipuri de soluții de prindere a montanților


verticali ai cadrului contravântuit metalic, de stâlpii existenți, trecând pe lângă grinzile
existente.
În Figura F.3.22 se prezintă detaliul care poate fi utilizat în cazul în care
dimensiunile în plan ale stâlpului sunt substanțial mai mari decât lățimea grinzilor. Un
astfel de caz se poate întâlni la unele clădiri la care stâlpii fațadelor sunt ieșiți în afară
pe considerente de aspect.
 Soluția în care contravântuirile de oțel sunt înrămate într-o ramă metalică, care
este conectată indirect prin intermediul unui strat de mortar armat introdus în spațiul
dintre cadrul de beton armat și rama metalică (Figura F.3.23).
Panoul metalic este dispus în axul cadrului de beton. Soluția este aplicabilă în
cazul în care forțele laterale nu sunt excesive. Conectarea se realizează prin două
rânduri de conectori, respectiv gujoanele sudate de rama metalică și conectorii aderenți
postinstalați la intradosul grinzii.
Pentru a evita armăturile din partea inferioară din grinzi, se folosesc conectori
de capacități mai mici și mai numeroși, care permit o transmitere mai uniformă a
eforturilor între rama metalică și elementele de beton armat.
Aplicarea acestei soluției presupune că barele structurii existente, prin
alcătuirea lor, sunt în măsură să preia eforturile ce le revin.
Soluția permite prefabricarea integrală sau parțială a panoului de
contravântuire din oțel întrucât spațiul intermediar de mortar permite toleranțe mai

146
mari, astfel încât se poate utiliza același panou la mai multe niveluri la care apar
dimensiuni ușor diferite ale grinzilor și stâlpilor.
Pentru calculul și alcătuirea de detaliu a elementelor contravântuirilor și a
prinderilor de oțel, se vor respecta prevederile specifice din codul de proiectare
seismică P 100-1, cap.6, și documentele normative conexe.

conector cu profil cornier


aderenţă chimică

sudură uzinată
sau de şantier

gaură forată
(a)

stâlp interior

montant vertical
profil dublu T

conectori cu găuri forate


aderenţă chimică

(b)

stâlp marginal
montant vertical
profil dublu T

Figura F.3.21. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oțel de stâlpii structurii
existente din beton armat

147
Figura F.3.22. Prinderea profilelor metalice când dimensiunile în plan ale stâlpului sunt
substanțial mai mari decât lățimea grinzilor

Cadru de beton armat


Conectori post-instalaţi
Conectori post-instalaţi
Fretă transversală

Ramă metalică
Gujon cu cap Suprafaţă
Fretă transversală buciardată
Mortar necontractil
injectat cu presiune
Suprafaţă Contravântuire
buciardată Ramă Contravântuire metalică
metalică

Figura F.3.23. Prinderea unei rame de oțel în ochiul cadrului existent din beton armat

(b) Sisteme de contravântuiri excentrice


(i) Dispoziția barelor
Prinderea excentrică a barelor la noduri duce la formarea unor bare cu lungimi
mici, în măsură să disipe în mod avantajos energia prin deformații plastice de forfecare
(în realitate, deformații plastice pe direcția eforturilor unitare principale), și/sau de
încovoiere. Aceste bare se numesc bare disipative (sau linkuri active).
Atunci când sunt utilizate pentru consolidarea structurilor tip cadru de beton
armat, contravântuirile excentrice se pot dispune numai în formă de Y, sau de Y întors

148
(Figura F.3.24). Este esențial să nu se monteze barele disipative în lungul grinzilor,
sau stâlpilor, astfel ca deformațiile linkurilor să se poată dezvolta neîngrădit.
Prinderea contravântuirilor excentrice se poate face direct pe elementele
structurii de beton existente (Figura F.3.25 (a)) sau prin intermediul unei rame care, la
rândul ei, poate fi prinsă direct sau prin intermediul unui strat de mortar armat (Figura
F.3.25 (b)).

Figura F.3.24. Contravântuiri excentrice în formă de Y, sau de Y întors

Guler metalic
pe grindă

Link

(a) (b)

Figura F.3.25. Prinderea contravântuirilor excentrice

(ii) Comportarea la acțiuni seismice


În funcție de proporții, alcătuirea secțiunii și implicit, funcție de raportul între
momentul plastic de încovoiere și forța tăietoare de plastificare, barele disipative se
clasifică în trei categorii:
- bare disipative (linkuri) scurte;
- bare disipative (linkuri) lungi;
- bare disipative (linkuri) cu lungime medie.
Concepția de proiectare seismică a structurilor cu contravântuiri excentrice are
în vedere ca disiparea energiei induse de cutremur să se realizeze, în cea mai mare
parte, prin deformarea ciclică a linkurilor în domeniul plastic.

149
Linkurile scurte evidențiază deformații de forfecare, linkurile lungi se plastifică
prin deformații de încovoiere, iar linkurile cu lungime medie prezintă o comportare
intermediară, cu deformații plastice combinate din forfecare și încovoiere.
Comportarea cea mai avantajoasă o oferă linkurile scurte.
Elementele structurii existente și ale celei adăugate trebuie să fie astfel
conformate încât formarea mecanismului structural de disipare de energie să se
realizeze după plastificarea linkurilor și a bazei stâlpilor.
În consecință, la proiectare capacitățile de rezistență ale elementelor structurale
vor fi verificate dacă satisfac această condiție, iar dacă nu, se vor lua măsuri de întărire
a elementelor și/sau se vor redimensiona linkurile.
(iii) Condiții constructive( )
Barele disipative se alcătuiesc astfel încât să fie încadrate în clasa 1 de secțiuni.
Pentru împiedicarea voalării și obținerea unor rotiri plastice consistente, barele
disipative scurte vor fi prevăzute cu rigidizări transversale pe toată lungimea lor.
Pentru evitarea voalării plastice a tălpii comprimate, linkurile lungi vor fi
prevăzute cu rigidizări la extremități (la reazeme), în zona de formare a articulațiilor
plastice.
La barele disipative cu lungime medie, se prevăd rigidizări, atât la reazeme, cât
și în câmpul acestora.
Pentru împiedicarea voalării tălpii comprimate și a inimii, rigidizările vor fi
sudate pe toată înălțimea inimii și pe talpă.
Modul de dimensionare a linkurilor, a rigidizărilor și a distanțelor dintre
acestea, se realizează respectând prevederile P 100-1, cap. 6.
(c) Sisteme cu contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB-Buckling Restrained
Braces). ( )
Contravântuirile cu flambaj împiedicat reprezintă dispozitive disipative ale
energiei induse de cutremur. Dispozitivul este constituit dintr-un miez realizat dintr-o
piesă de oțel moale (platbande individuale, platbande legate în cruce, profil dublu T
etc. – Figura F.3.27) îmbrăcat într-un tub de oțel umplut în general cu beton fin
(mortar special), care se opune flambajului miezului de oțel (Figura F.3.26).
Miezul de oțel este învelit într-un material care împiedică aderența mortarului
la suprafața acestuia. Materialul de separație are rolul de a împiedica transmiterea unei
părți din forța axială din miezul de oțel la cămașa înconjurătoare.
Diagonalele contravântuirilor BRB prezintă o comportare identică la
solicitările de întindere și de compresiune și o comportare histeretică foarte stabilă.
Condiția practică pentru ca tubul exterior să împiedice flambajul miezului de
oțel, este ca rezistența la flambaj a tubului (forța critică Euler) să fie mai mare decât
capacitatea rezistenței la curgere a miezului, sporită cu 50%. Acest spor reprezintă un
factor de siguranță.

150
Miez
Material de oţel Mortar
neaderent necontractil

Tub
de oţel

Figura F.3.26. Contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB)

M N T M N T M N T N T N T

N – nucleu central de oţel


M – mortar de ciment necontractil
T – tub metalic exterior
Figura F.3.27. Secţiuni uzuale la contravântuirile cu flambaj împiedicat (BRB)

Cadrele de beton armat contravântuite cu BRB pot fi protejate printr-o


dimensionare adecvată a diagonalelor cu flambaj împiedicat, astfel încât majoritatea
elementelor structurale existente să fie solicitate numai în domeniul elastic de
comportare.
Prinderile contravântuirilor de structură trebuie să fie astfel dimensionate încât
să poată prelua forța de curgere a barei disipative, sporită cu 50%. Diagonalele se
prind de plăci sau de gulere metalice ancorate la nodurile cadrului.
Aplicarea la consolidarea structurilor în cadre a contravântuirilor cu flambaj
împiedicat aduce o serie de avantaje în raport cu soluțiile de tip tradițional, cum sunt:
- modelarea structurii consolidate este simplă și calculul structural permite un
control sigur al comportării la acțiuni seismice;
- comportarea ciclică la acțiuni seismice este stabilă;
- montarea dispozitivului este simplă.

F.3.4.5.2.3. Măsuri constructive de conectare a contravântuirilor metalice


Se recomandă ca pentru conectarea dintre rama metalică și cadrul existent de
beton armat să se utilizeze conectori cu aderență chimică, mai rar conectori cu
expansiune. Nu este recomandată folosirea simultană a mai multe tipuri de ancore;

151
În cazul conectării directe dintre elementele metalice și structura existentă de
beton armat, pașii tehnologici de execuție sunt următorii:
- punerea în poziție a contravântuirilor metalice pentru a marca poziția găurilor
sau eventual pentru realizarea parțială a găurilor;
- îndepărtarea elementelor metalice și realizarea găurilor conform diametrului și
adâncimii din proiect sau din specificațiile tehnice;
- curățarea găurii conform instrucțiunilor date în fișa tehnică de producătorul
sistemului de ancorare;
- introducerea substanței adezive (răsină epoxidică, mortar bicomponent, mortar
special pe bază de ciment etc.) și ulterior a buloanelor/ancorelor;
- se așteaptă trecerea intervalului de timp necesar întăririi adezivului;
- montarea și fixarea contravântuirilor metalice.
Notă: În multe situații, realizarea găurilor în pozițiile dorite este împiedicată de prezența
armăturilor din elementele existente. În asemenea cazuri, găurile parțial forate trebuie umplute cu
un mortar necontractil, buloanele de ancorare trebuie repoziționate și implicit trebuie realizate noi
găuri în flanșele/scaunele elementelor metalice.
În cazul conectării indirecte dintre rama metalică și elementele cadrului de
beton armat, pașii tehnologici de execuție constau în:
- îndepărtarea stratului de tencuială și/sau a pereților de compartimentare de la
interiorul ochiului de cadru;
- buciardarea elementelor de beton armat adiacente pentru a crea o suprafață de
contact rugoasă;
- realizarea găurilor conform diametrului și adâncimii din proiect sau din
specificațiile tehnice;
- curățarea găurii conform instrucțiunilor date în fișa tehnică a sistemului de
ancorare;
- introducerea substanței adezive (răsină epoxidică, mortar bicomponent, mortar
special pe bază de ciment etc.) și ulterior a ancorelor;
- sudarea gujoanelor cu cap la exteriorul ramei metalice;
- introducerea ramei metalice;
- introducerea unor armături transversale pentru confinarea stratului de mortar;
- realizarea cofrajului pentru interspațiul dintre rama metalică și cadrul existent;
- injectarea cu presiune a unui mortar necontractil.
Această tehnologie de execuție este prezentată schematic în Figura F.3.28.
Diametrul minim al conectorilor post-instalați și al gujoanelor cu cap sudate de
rama metalică este de 16 mm. Pasul maxim dintre conectori/gujoane este de 250 mm.
Adâncimea minimă de înglobare în beton a conectorilor post-instalați cu
aderență chimică este de 8da, iar cea corespunzătoare conectorilor cu expansiune este
de 5da (da - diametrul ancorei).

152
Cadru existent de beton
armat

Perete de compartimentare

Componenta de oţel a
sistemului de cadre
contravântuite
Gujon cu cap

Componenta de beton armat a


sistemului de cadre
contravântuite

Contravântuire metalică
Conectori post-instalaţi

Componenta metalică se introduce la interiorul Bare suplimentare pentru


componentei de beton armat, iar în interspaţiul prevenirea flambajului
perimetral se injectează cu presiune mortar
necontractil Gujoanele cu cap se sudează
pe întreg perimetrul ramei
metalice

Figura F.3.28. Tehnologia de execuţie pentru montarea cadrelor contravîntuite de oțel

F.3.4.5.3. Introducerea de pereți structurali de beton armat

F.3.4.5.3.1. Aspecte generale


Introducerea de pereți de beton armat în structurile tip cadru de beton armat le
înzestrează pe acestea cu proprietăți de rezistență și de rigiditate substanțiale,
corectând deficitul construcțiilor cu caracteristici insuficiente din aceste puncte de
vedere.
Conlucrarea cadrelor existente cu pereții structurali de beton armat poate
conferi ansamblului o comportare specifică structurilor duale sau structurilor rigide cu
pereți. Prin aceasta, deplasările relative de nivel scad considerabil și în consecință se

153
diminuează riscul de degradare, atât al elementelor structurale ale cadrelor din beton
armat, cât și al elementelor nestructurale.
Printr-o alcătuire judicioasă, pereții nou introduși pot înzestra structura și cu
proprietăți de disipare de energie.
Soluția introducerii de pereți structurali poate fi aplicată și la construcțiile cu
parter flexibil și/sau slab din punctul de vedere al rezistenței.
Pereții structurali de beton armat pot fi plasați la exteriorul (Figura F.3.29(a))
sau la interiorul construcției (Figura F.3.29(b)). Funcție de poziția aleasă pentru noii
pereți, aceștia pot fi perforați de goluri de uși și ferestre.

a-a

(a) Pereți structurali de beton armat exteriori

curte de
lumină

(b) Pereți structurali de beton armat interiori (c) Elevație


Figura F.3.29. Introducerea de pereţi din beton armat la structurile în cadre de beton armat

Realizarea de pereți structurali la interior prezintă unele dezavantaje legate de


întreruperea funcționalității, modificarea compartimentării interioare și implicit
afectarea funcțiunilor existente. Aceste modificări implică, de regulă, înlocuirea
parțială a instalațiilor existente, ceea ce sporește costurile de execuție.
Plasarea pereților noi la exteriorul clădirii permite un acces mai simplu pentru
execuție și un cost mai mic. De asemenea, afectarea funcțiunii clădirii pe durata
execuției este minimă.
Pe de altă parte, intervenția este vizibilă, afectează finisajele și este expusă
mediului. De asemenea, modifică înfățișarea fațadei și poate implica închiderea sau
reducerea unor goluri de ferestre.
Un alt avantaj al soluției este că pereții adosați fațadei se pot conecta ușor la
elementele cadrului marginal (Figura F.3.29(a)).

154
Pereții nou introduși pot fi asamblați în nuclee. Se pot obține avantajele
pereților dispuși la exterior dacă nucleele se plasează în curți de lumină (Figura
F.3.29(b)) constituind contraforturi pentru clădirea existentă. Structura nou adăugată
poate fi utilizată pentru adăpostirea unor circulații pe verticală, sau pentru extinderea
suprafeței utile de planșeu (Figura F.3.30). Uneori, o nouă construcție lipită de
construcția existentă poate să ofere acesteia din urmă suplimentul de rezistență laterală
necesară.
Se va asigura o dispunere cât mai uniformă în plan și monotonă în elevație a
pereților structurali, pentru a evita apariția unor efecte semnificative de răsucire
generală, pentru a limita eforturile în diafragmele orizontale (planșee) și pentru a evita
variații bruște ale rigidității și rezistenței laterale a structurii pe înălțime.
Prin introducerea pereților structurali de beton armat, cadrele existente sunt
descărcate parțial de eforturile generate de acțiunile seismice și, ca atare, cerințele de
rezistență ale acestora pot fi reduse până la nivelul capacităților lor efective.
Mecanismul de comportare al pereților trebuie să fie de tip încovoiere de
ansamblu, cu deformațiile plastice localizate la baza pereților, în armăturile verticale
ale stâlpilor existenți și în armăturile din elementele nou introduse.
Ierarhizarea capacităților de rezistență prin proiectare trebuie să asigure
mobilizarea capacităților de deformare plastică, cu evitarea ruperilor premature la forțe
tăietoare și lunecarea în zona de conectare.
Dacă în pereți se prevăd goluri de uși și ferestre, zona de deasupra golului
poate fi concepută ca grindă de cuplare, element disipator de energie.
Dacă armătura verticală a stâlpilor este insuficientă sau dacă înnădirile barelor
din stâlpi sunt insuficiente, stâlpilor li se aplică o cămășuire legată de peretele nou, cu
armătura verticală continuizată prin planșee.
Conectarea inimii nou introduse de stâlpul existent, se realizează cu conectori
post-instalați sau prin petrecerea armăturilor orizontale, în cazul în care stâlpilor li se
aplică o cămășuire racordată la inima de beton armat. O altă soluție este dispunerea
inimii peretelui la marginea grinzii, situație în care ancorarea barelor orizontale se face
prin prelungirea acestora în cămășuiala stâlpului existent (a se vedea F.3.4.5.2.2,
Figura F.3.31 și Figura F.3.32).
Se va ține seamă dacă, după consolidare, forțele de inerție din planul planșeelor
se transmit cu prioritate la pereții nou introduși. Se va asigura transmiterea acestor
încărcări la pereți prin conectori și colectori suplimentari.
De asemenea, se va verifica dacă armarea centurilor existente este suficientă
pentru asigurarea diafragmei pe noua schemă de lucru sau va trebui întărită.
În cazul pereților asamblați în nuclee, concentrarea de forțe este maximă și
măsurile de conectare și colectare a forțelor prin conectori și tiranți trebuie sporite
adecvat (de exemplu, în cazul nucleelor adosate clădirii, Figura F.3.30).
Datorită concentrării acțiunii seismice, în urma consolidării, în câteva zone
structurale, apar sporuri locale importante la nivelul fundațiilor. Se va verifica dacă
fundațiile (infrastructura) sunt suficient de puternice pentru a prelua acest spor de
eforturi, sau dacă trebuie consolidate.
De asemenea, se vor verifica presiunile pe teren și, dacă este cazul, se va
dezvolta baza de rezemare. În unele situații, în special în cazul pereților și nucleelor de

155
pe conturul clădirii, forțele orizontale produc momente de răsturnare mari, care, în
absența unor lestări suficiente, duc la desprinderea fundațiilor de pe teren, sau la
depășirea presiunilor de proiectare pe teren. În aceste situații se vor prevedea fundații
de adâncime, piloți, barete, ancore pretensionate.
În cazul în care piloții trebuie plasați la interiorul clădirii, se vor prevedea
minipiloți a căror execuție este realizată de utilaje cu gabarite care permit introducerea
lor în clădiri cu afectarea minimă a structurii existente. Sporirea semnificativă a
eforturilor din sistemul de fundare datorat introducerii pereților de consolidare, obligă
de multe ori ca soluția de consolidare să fie dictată de posibilitatea realizării unor
fundații adecvate în condiții acceptabile sub aspectul costurilor și al posibilităților
concrete de execuție.

Nuclee de beton armat Tiranţi din oţel sau


adosate clădirii beton armat

Colectori

Figura F.3.30. Nuclee din beton armat adosate clădirii existente

F.3.4.5.3.2. Soluții constructive


Realizarea pereților structurali nou introduși se poate face utilizând
următoarele soluții constructive:
(a) Realizarea unei inimi de beton armat prin umplerea totală sau parțială la
interior a ochiului de cadru (Figura F.3.31(a)), ancorate adecvat de elementele
cadrului;
(b) Realizarea unei inimi de beton armat adosate grinzii existente și conectarea la
cămășuielile stâlpilor structurii (Figura F.3.31(b));
(c) Introducerea unor pereți, prevăzuți sau nu cu bulbi, în afara și la distanță de
planurile cadrelor. ( )
Soluțiile (a) și (b) beneficiază de avantajul că grinzile cadrelor existente pot
asigura funcțiunea de colectare a încărcărilor seismice la pereții nou introduși.
În cazul aplicării soluțiilor (a) și (b), stâlpii și grinzile existente, din panoul în
care se execută noua inimă din beton armat, fac parte din peretele astfel constituit,

156
dacă se realizează conectarea adecvată prin ancore post-instalate între elementele
existente și cele nou introduse.
Soluția (a) implică post-instalarea unor ancore de conectare la intradosul
grinzii, într-un spațiu strâmt, ca urmare a distanței mici între armăturile longitudinale,
operație care reclamă o acuratețe deosebită (fig. F.3.4.33a).
Soluțiile (b) și (c) permit o execuție mai simplă, cu un consum ceva mai mare
de materiale decât soluția (a). Turnarea betonului se face prin goluri practicate în placa
planșeului, prin care se trec și armăturile de continuitate și de traversare a rostului de
lucru. Golurile umplute cu beton constituie și pene de forfecare pentru preluarea
efortului de lunecare dintre perete și diafragma orizontală.
O variantă alternativă ce poate reduce simțitor durata de execuție a lucrărilor
de consolidare o reprezintă realizarea noilor pereți structurali din panouri prefabricate,
conectate adecvat de elementele existente. Panourile prefabricate se vor realiza astfel
încât dimensiunile acestora să permită introducerea și manipularea lor în spațiile
interioare ale clădirii.

(a)

Perete de b.a.
nou-introdus

(b)

Grindă
Cămaşă existentă
de b.a.

Figura F.3.31. Soluţie constructivă pentru realizarea pereţilor nou introduşi

157
A-A
marginea grinzii
ancoră
existente A chimică

ancoră
chimică A
(a)
stâlp
existent
B-B
B cămaşă beton armat gol de
turnare

B grindă existentă
stâlp
existent (b)

Figura F.3.32. Soluţie constructivă pentru realizarea pereţilor nou introduşi

F.3.4.5.3.3. Măsuri constructive pentru realizarea pereților noi de beton armat


La proiectarea pereților nou introduși se vor respecta toate prevederile
specifice din codurile P 100-1 şi CR 2-1-1.1.
Grosimea inimii peretelui structural introdus va fi cel puțin egală cu 1/4 din
latura perpendiculară a stâlpului, dar nu mai mică de 150 mm.
Pentru pereții având grosimea inimii mai mare sau egală cu 180 mm este
obligatorie armarea ambelor fețe cu plase de bare legate sau sudate.
Procentul de armare transversală a inimii va fi cel puțin egal cu 0,25%, dar nu
mai mare de 0,80%.
Clasa betonului utilizat pentru turnarea pereților introduși va fi cel puțin egală
cu clasa betonului din care este realizată structura existentă, dar nu va fi inferioară
clasei C20/25.
Eventualele goluri din pereții structurali introduși vor fi bordate cu bare de
armătură pentru care suma capacităților de rezistență este cel puțin egală cu cea a
armăturilor întrerupte de gol.
Tehnologia de turnare a betonului trebuie să asigure obținerea unui beton de
bună calitate și mai ales să evite apariția unui rost la partea superioară a peretelui nou
introdus.
Pentru pereții de beton armat realizați prin umplerea ochiului de cadru se
recomandă utilizarea uneia din următoarele tehnologii:
- Injectarea cu presiune a betonului pe la partea inferioară a cofrajului. Această
metodă necesită prevederea unui număr suficient de goluri, uniform distribuite

158
la partea superioară a cofrajului, care să permită eliminarea aerului și să
certifice umplerea completă cu beton a cofrajului.
- Turnarea betonului până la cca. 200 mm sub grinda existentă, urmată de
injectarea cu presiune a unui mortar necontractil în zona de la partea superioară
rămasă nebetonată (Figura F.3.33(a)).
- Turnarea betonului prin goluri perforate în placă într-un cofraj prelungit pe
lângă grinda existentă de intradosul acesteia (Figura F.3.33(b)).
Pentru pereții de beton armat realizați prin amplasarea inimii la exteriorul
ochiului de cadru, betonul se va turna de la nivelul superior prin găuri de dimensiuni
suficient de mari realizate în placa existentă (Figura F.3.34). În golurile de turnare se
pot concentra armăturile de continuitate, cu secțiune echivalentă barelor verticale
curente din inima peretelui. Golurile prin placă se vor realiza cu dispozitive roto-
percutoare. Pentru a evita tăierea armăturilor din placa existentă de beton armat se
interzice utilizarea unor dispozitive de tăiere a betonului
Eventualele goluri întâmplătoare între peretele nou și intradosul plăcii existente
se umplu, după caz, prin matare cu mortar vâscos sau prin injecție cu mortar.
Dacă este cazul se vor prevedea popi metalici pentru sprijinirea provizorie
plăcii existente.

Gol perforat în placă


pentru turnarea betonului

Conector post-instalat
Mortar necontractil injectat
≥ 200 mm

Fretă pentru prevenirea


despicării betonului

Surplusul de beton
se îndepărtează

(a) (b)
Figura F.3.33. Tehnologia de execuţie pentru pereţii din beton armat realizaţi în ochiul de cadru

159
ls = lungimea de suprapunere

ls
Gol de
Placã
turnare
existentã
45 o

a
Gaurã de dimensiuni mari a/
realizatã cu dispozitive 2
rotopercutoare fãrã a se
tãia armãturile din placã

Sunt figurate numai


barele verticale

Figura F.3.34. Tehnologia de execuţie pentru pereţii din beton armat realizaţi la exteriorul
ochiului de cadru

Pentru realizarea legăturii între elementele cadrului existent și pereții nou


introduși se utilizează conectori. La realizarea conectării se vor avea în vedere
următoarele:
(a) Se utilizează două tipuri de ancore post-instalate: conectori cu expansiune
mecanică și conectori cu aderență chimică. De regulă, la realizarea pereților se
utilizează numai unul din cele două tipuri de conectori;
(b) Pentru a realiza o conectare sigură și eficientă trebuie respectate următoarele
prevederi:
- Suprafețele de beton ale elementelor structurale existente și eventual suprafața
peretelui de compartimentare folosit drept cofraj, când inima de beton se
atașează acestuia, vor fi buciardate pentru a crea asperități care să permită o
conlucrare cât mai bună între betonul nou și materialele existente.
- Conectorii trebuie instalați în găuri forate în miezul de beton al elementului.
Este interzisă amplasarea conectorilor în zona stratului de beton de acoperire.
- Pentru a împiedica cedarea prin despicare a betonului din zona de conectare
trebuie prevăzută o armare transversală sub forma fie a unei armături spiralate
de tip fretă (Figura F.3.35), fie a unor ”scărițe” din plase sudate (Figura F.3.36).
- Pasul dintre conectorii post-instalați și distanțele dintre aceștia și marginile
elementelor de beton armat vor fi cel puțin egale cu valorile prezentate în
Figura F.3.37.
- Adâncimea minimă de înglobare în betonul existent este de 5da pentru
conectorii cu expansiune și de 8da pentru conectorii cu aderență chimică.
(c) Pentru a obține o sporire a conlucrării între betonul nou introdus și cel existent
se pot executa pene de forfecare la interfața celor două straturi prin: ( )

160
- Tăierea unor bucăți din stratul de beton de acoperire al elementelor cadrului
existent (Figura F.3.38).
- Utilizarea unor piese prefabricate ce se lipesc de elementele structurale
existente utilizând substanțe adezive eficiente (Figura F.3.39).

Figura F.3.35. Armături transversale spiralate (frete) dispuse pentru a împiedica cedarea prin
despicare a betonului

Grinda
existentă Grinda
existentă

min. 12 la interfaţă


~100 mm

„scăriţe” din
plase sudate
min. 12
Peretele Peretele
introdus introdus

Figura F.3.36. Armături transversale sub formă de „scăriţe” din plase sudate dispuse pentru a
împiedica cedarea prin despicare a betonului

e2≥5da ≥7,5da e2≥5da ≥7,5da

da – diametrul ancorei post-instalate

a) Dispunere ortogonală a) Dispunere în zig-zag

Figura F.3.37. Pasul dintre conectorii post-instalați și distanțele dintre aceștia și marginile
elementelor de beton armat (nu sunt trecute distante pe verticala)

161
Grinda Pană de Grinda
existentă forfecare existentă

Peretele Peretele
introdus Armături în formă de „U” introdus
min 10
Figura F.3.38. Pene de forfecare obţinute prin tăierea unor bucăţi din stratul de acoperire cu
beton a armăturilor din elementul existent

Grinda Pană
Adeziv
existentă prefabricată Grinda
existentă

Conector
Peretele Armătură în formă de „U” Peretele
introdus min. 10 Conector introdus

Figura F.3.39. Pene de forfecare obţinute prin utilizarea unor piese prefabricate

F.3.5. Lucrări de consolidare a structurilor în cadre de beton armat cu panouri


de umplutură din zidărie

F.3.5.1. Particularități de alcătuire


Structurile din această categorie constau dintr-un cadru spațial de beton armat
la care pereții exteriori și unii (uneori majoritatea) pereți interiori sunt realizați din
blocuri ceramice sau din beton cu diferite compoziții, care umplu spațiul dintre stâlpi
și grinzi, având contact practic continuu pe tot perimetrul. Astfel, pereții
interacționează cu elementele cadrului formând un element cu rezistență la forțe
laterale.
Structura în cadre a fost proiectată, fie numai la încărcări verticale (cazul
clădirilor construite înainte de 1965), fie a fost proiectată și la forțe laterale cu valori
prea mici astfel încât capacitatea de rezistență la forțe laterale este insuficientă față de
exigențele impuse de codurile moderne de proiectare seismică.

162
F.3.5.2. Comportarea la cutremur
Eficacitatea structurală a sistemului cadru – perete de umplutură depinde de
dimensiunile și numărul golurilor, precum și de calitatea zidăriei (cu rosturi orizontale
și verticale umplute în totalitate sau numai parțial) și de contactul perete-structură pe
perimetru, complet sau parțial.
În cazul panourilor pline sau cu goluri mici deformația ochiului de cadru este
împiedicată și astfel în planul peretelui se formează o diagonală comprimată a cărei
rigiditate și rezistență depinde de calitatea zidăriei.
În cazul unor goluri mari, mecanismul de grindă cu zăbrele nu se poate
constitui și structura tinde să lucreze ca un cadru, cu noduri rigidizate suplimentar prin
prezența zidăriei.
Umplerea parțială necontrolată a unora din ochiurile de cadru poate duce la
efecte structurale negative:
- crearea condițiilor de nivel slab, de exemplu la parterul unor construcții unde
sunt amenajate magazine;
- crearea unor efecte de torsiune de ansamblu.
La acțiuni puternice zidăria pereților fisurează și tinde să se zdrobească,
pierzând rigiditatea și prezentând risc de prăbușire, în special în afara planului acesteia.
Cadrul de beton armat creează a doua linie de rezistență, dar se degradează
rapid ca urmare a alcătuirii deficitare.
La acțiuni seismice de intensitate mică și medie pereții de cărămidă pot asigura
rigiditatea și rezistența laterală pentru a satisface cerințele de performanță necesare.
F.3.5.3 Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de intervenție
Sunt prezentate principalele deficiențe ale sistemului împreună cu metodele
curente de intervenție care să îmbunătățească răspunsul seismic așteptat al structurii.
Analiza are în vedere deficiențele referitoare la satisfacerea cerințelor de
performanță evidențiate de evaluarea calitativă și evaluarea prin calcul.
Metodele de intervenție pot fi bazate pe una din opțiunile:
(a) Conservarea sistemului structural în care elementele cadrului împreună cu
zidăria de umplutură se comportă ca pereți neomogeni, cu inima realizată dintr-
un material mai puțin rigid și mai puțin rezistent decât elementele ramei
cadrului, care constituie bulbii și centurile pereților. Sunt necesare măsuri care
să asigure interacțiunea structurală cadru de beton armat – zidărie avută în
vedere prin concepție, incluzând dacă sunt necesari conectori de oțel post-
instalați. Sporirea rezistenței inimii impune de cele mai multe ori la
construcțiile multietajate placarea cu mortar armat, pe o parte sau pe ambele
părți ale peretelui.
(b) Schimbarea sistemului structural prin: ( )
- Introducerea unor pereți structurali sau elemente de contravântuire. In această
situație, rigiditatea laterală trebuie să fie suficiente pentru a proteja pereții de
închidere și de compartimentare, conform prevederilor codului de proiectare
seismică.

163
- Eliminarea pereților de zidărie și înlocuirea lor cu pereți ușori legați flexibil de
structură sau detașarea pereților de structură, detaliind adecvat în acest scop
legăturile pereți – structură. Trebuie luate măsuri pentru a evita răsturnarea
pereților în afara planului lor. Soluția trebuie însoțită, atunci când este cazul, de
consolidarea structurii de beton armat.
Principalele deficiențe structurale specifice tipului structural analizat în această
secțiune, împreună cu tehnicile de intervenție posibile se grupează după cum urmează:
(a) Deficit de rezistență laterală.
(i) În cazul unor dimensiuni insuficiente ale pereților și/sau a unor rezistențe
slabe ale zidăriei sunt indicate cămășuiri ale pereților cu beton armat sau
FRP. Introducerea de pereți de beton armat sau contravântuiri metalice
reprezintă soluții de consolidare care modifică sistemul structural inițial.
(ii) Măsurile indicate la (i) se pot utiliza și în cazul unor pereți slabi cu goluri
mari. În plus atunci când este posibil se recomandă umplerea golului.
(iii) În cazul pereților cu degradări ale zidăriei, soluția de reparație –
consolidare locală este injectarea fisurilor cu mortar de ciment și apoi
placarea cu FRP sau cu mortar armat. ( )
(b) Deficit de rigiditate.
Acesta se poate remedia prin măsurile indicate la (a).
(c) Deficiențe de configurație structurală.
(i) Rigiditatea și rezistența nivelurilor flexibile și/sau slabe se pot îmbunătăți
prin:
- introducerea la aceste niveluri a unor pereți de beton armat, de zidărie
armată sau a unor contravântuiri de oțel,
- prin cămășuirea elementelor verticale de la aceste niveluri cu beton armat
în vederea sporirii rezistenței acestora la forță axială și forță tăietoare.
(ii) Efectele de torsiune generală rezultate din dispunerea neechilibrată a
pereților de umplutură, parte a structurii laterale, se diminuează reducând
excentricitățile dintre centrul maselor și centrele de rigiditate sau de
rezistență prin introducerea în poziții adecvate a unor pereți de cărămidă
sau chiar a unor pereți de beton armat. Atunci când funcțiunea nu permite
introducerea pereților plini se pot introduce contravântuiri de oțel. ( )
(d) Deficiențe referitoare la traseul încărcărilor.
Întreruperile sau zonele slabe care apar mai frecvent în traseul încărcărilor
către terenul de fundare sunt reprezentate de lipsa legăturilor care să evite riscul de
prăbușire al pereților în afara planului lor și de absența colectorilor din planșeul care să
asigure transferul încărcărilor orizontale la elementele structurii laterale.
Pentru corectarea acestor deficiențe se vor introduce ancore post-instalate la
interfața pereți – elementele cadrului și se vor monta colectori de beton armat sau din
piese de oțel în planșeu.
(e) Deficiențe de alcătuire a elementelor cadrului de beton armat.
(i) Înnădirile insuficiente ale armăturilor longitudinale din stâlpi.

164
Înnădirile prin petrecerea armăturilor își îmbunătățesc performanța dacă se
aplică cămășuiri locale cu beton armat, piese de oțel sau FRP, ca urmare a sporirii
efectului de confinare exercitat de cămășuiri.
(ii) Rezistența insuficientă a stâlpilor, grinzilor și nodurilor. ( )
Aceste deficiențe se corectează prin cămășuire realizată după caz din beton
armat, piese metalice sau FRP, conform detaliilor prezentate la F.3.4.4.
(f) Rosturi slăbite neumplute între peretele de ceramică și rama de beton armat.
Acest defect se remediază prin curățarea rostului și/sau desfacerea asizelor
periferice și refacerea acestora și injectarea sau matarea spațiilor goale cu mortar.
(g) Deficiențe ale diafragmelor orizontale.
Acestea constau în armări insuficiente ale diafragmelor pentru preluarea
eforturilor de încovoiere și forță tăietoare și a eforturilor din zona golurilor cu
dimensiuni mari, precum și în absența conectorilor.
Remedierile specifice sunt descrise în cap. F.3.7.
(h) Fundații cu suprafețe de rezemare insuficientă și/sau cu deficit de rezistență.
Consolidarea fundațiilor se realizează prin măsurile descrise la cap F.3.8.

F.3.6. Consolidarea structurilor cu pereți de beton armat

F.3.6.1. Caracterizarea tipului structural


Elemente structurale cu rezistență și rigiditate consistente, pereții de beton
armat sunt introduși în structurile de clădiri în special atunci când configurația și
regimul de înălțime ale clădirii fac necesară realizarea unei structuri laterale puternice.
Funcție de modul în care se realizează preluarea încărcărilor verticale și
orizontale la structurile cu pereți, se disting două categorii de construcții cu pereți de
beton armat:
- Construcții cu pereți structurali deși, în care sistemul pereților este cel care
preia majoritatea încărcărilor gravitaționale și practic în întregime pe cele
orizontale. Structura este completată, eventual, numai local, cu stâlpi și grinzi.
- Construcții cu pereți rari, în care sistemul pereților, eventual asamblați în
nuclee, este asociat cu cadre din stâlpi și grinzi din beton armat, legate prin
noduri rigide. Deoarece cele două sisteme conlucrează în preluarea forțelor
laterale și ambele preiau încărcările verticale aferente, acest tip de structură
este denumit dual.
Prima categorie este utilizată cu prioritate la clădiri rezidențiale, la care
fixitatea poziției pereților nu constituie un inconvenient (blocuri de locuințe, hoteluri,
cămine) și la care pereții din beton armat sunt plasați la limita camerelor și a
coridoarelor. Uneori, și pereții exteriori, prevăzuți cu golurile de ferestre sau uși (spre
balcoane), sunt realizați tot ca elemente structurale. Limita acestui sistem o constituie
structurile tubulare, cu rigiditatea și rezistența laterală concentrată pe perimetrul
clădirii, utilizate la construcții foarte înalte.

165
Structura poate fi realizată din beton armat monolit, dar se pretează și la o
prefabricare avansată sub formă de „panouri mari”.
A doua categorie este aplicată la clădirile caracterizate de flexibilitate
funcțională, la care pereții sunt plasați în pozițiile în care nu deranjează funcțiunea
clădirii (la limita dintre celulele funcționale, în jurul caselor de scară și a lifturilor etc.).
Eficacitatea sistemelor structurale cu pereți depinde esențial de realizarea
funcțiunii planșeelor ca diafragme rigide și rezistente. Acest rol este îndeplinit, de
regulă, la construcțiile mai recente din beton armat monolit, dar nu este îndeplinit
întotdeauna la structurile cu planșee prefabricate, inclusiv cele din panouri mari,
datorită, în special, legăturilor inadecvate dintre panouri.
Tipurile de fundații ale construcțiilor cu pereți variază destul de mult, de la
fundațiile independente pentru pereți, de suprafață sau de adâncime, până la sistemele
de infrastructură de tip cutie rigidă și rezistentă, alcătuite din radier, pereții de contur și
de la interior ai subsolurilor, împreună cu planșeele acestora.
Până nu de mult, în practica proiectării seismice din țara noastră sistemul
fundațiilor și cel al infrastructurii nu erau alcătuite și calculate în concordanță cu
principiul, astăzi general acceptat, al ierarhizării capacității de rezistență asociat
mecanismului structural de disipare de energie dorit. Într-o situație nefavorabilă din
acest punct de vedere se află fundațiile construcțiilor de tip dual, cu concentrări mari
de eforturi la baza pereților structurali, relativ depărtați unul de altul.

F.3.6.2. Răspunsul seismic al structurilor cu pereți de beton armat


În deformarea sub încărcări crescătoare, primele elemente care fisurează și sunt
solicitate dincolo de pragul de curgere sunt grinzile și plăcile care cuplează pereții.
Plastificarea grinzilor produce o reducere semnificativă de rigiditate a structurii. Dacă
rezistența transversală este necorelată adecvat cu rezistența la încovoiere, intervine
plastificarea prin forfecare și degradarea pronunțată a rezistenței, mai ales dacă
detalierea armăturii transversale este incorectă. În final se pierde efectul de cuplare și
pereții ajung să lucreze pe schema de consolă verticală.
În funcție de modul de realizare al infrastructurii și fundațiilor și de relația între
rezistența infrastructurii și a pereților, „veriga slabă” a ansamblului structural poate fi
sistemul pereților sau elementele bazei acestuia.
Dacă consumul de energie se realizează cu prioritate în pereți, sunt posibile
două tipuri de comportare. Primul constă în dezvoltarea unei zone de plastificare prin
încovoiere la baza pereților. Dacă zonele de deformare plastică sunt alcătuite corect,
deformațiile de încovoiere nu produc degradări de rezistență, decât la deplasări mari.
Al doilea tip de comportare implică fisurarea și curgerea produsă de forfecare.
Acest mod de comportare este indezirabil pentru că este asociat cu o degradare rapidă
a rigidității și rezistenței pereților.
Dacă cerințele de deplasare sunt mici, ceea ce se întâmplă în anumite zone
seismice, sistemele care prezintă plastificarea armăturilor transversale pot oferi o
comportare seismică acceptabilă.
În condițiile unei rezemări pe teren limitate, poate apărea rotirea pe teren. În
general benefică, pentru că reduce răspunsul infrastructurii, rotirea pe teren mărește
însă deplasările laterale. Funcție de dezvoltarea fundațiilor, rotirea pe teren a pereților

166
poate fi un fenomen izolat, unul secvențial, sau unul de proporții mai mari. În aceste
condiții intervin transferuri de forțe între pereți.
În cazul construcțiilor cu subsoluri și infrastructuri mai puternice, cuplul
format de forțele de reținere apărute la nivelul radierului și planșeelor subsolurilor
poate fi mai puternic decât momentul dezvoltat pe teren și rotirea bazei este mai puțin
însemnată.
Este de subliniat că în practica proiectării dinainte de 1980, problema
proiectării infrastructurilor la forțe laterale era ignorată. Din acest motiv, există multe
situații în care, la construcții realizate anterior, intervin rotiri pe teren importante sau
elementele infrastructurii prezintă riscul unor ruperi premature.

F.3.6.3. Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de reabilitare


În această secțiune sunt identificate tipurile de deficiențe seismice care intervin
la structurile cu pereți și se indică tipurile de intervenție.
Deficiențele se referă la condițiile de alcătuire de ansamblu și de detaliu
precizate în P 100-3 și se stabilesc prin evaluare calitativă și evaluare prin calcul.
Deficiențele seismice ale unei construcției sunt identificate în urma expertizei
și sunt consemnate în raportul de expertiză.
Lucrările de consolidare urmăresc impunerea unui mecanism structural de
disipare de energie favorabil.
În cazul structurilor cu pereți de beton armat, acest mecanism implică
dezvoltarea zonelor plastice în grinzile de cuplare și la baza pereților. Funcție de
dezvoltarea fundațiilor și de posibilitățile concrete de intervenție asupra acestora, se
poate avea în vedere și un răspuns seismic care să implice și rotirea pe teren.
Deficiențele structurilor cu pereți pot reprezenta deficiențe de sistem (la nivel
de ansamblu) sau deficiențe de alcătuire ale elementelor structurale considerate separat.
Aceste deficiențe sunt grupate astfel:
- deficiențe de sistem;
- deficiențe de alcătuire a elementelor structurale.

F.3.6.3.1. Deficiențe de sistem


Cele mai semnificative aspecte de deficiențe de sistem sunt:
(i) Rezistență insuficientă la forțe laterale.
Acest tip de deficiență poate apărea la multe construcții de tip dual.
Sporirea rezistenței laterale a structurii în ansamblu se poate realiza prin
măsuri cum sunt:
- introducerea unor pereți suplimentari, cu sporirea corespunzătoare a capacității
fundațiilor;
- consolidarea pereților existenți și a grinzilor de cuplare;
- izolarea seismică a bazei construcției.
(j) Rigiditatea laterală insuficientă.

167
O asemenea deficiență poate apărea, de asemenea, la structuri cu pereți dispuși
la distanțe mari.
Remedierea acestei deficiențe se realizează, ca și în cazul deficiențelor de
rezistență, prin:
- introducerea de pereți suplimentari;
- mărirea secțiunilor pereților existenți și a altor elemente structurale ale
construcției.
Sporul de rigiditate trebuie să fie suficient pentru ca cerințele seismice să nu
depășească capacitatea de deformație (ductilitatea) a elementelor care nu se
consolidează. În caz contrar, trebuie aplicate măsuri specifice pentru creșterea
proprietăților de deformare ale acestora.
(k) Configurația structurală neregulată.
Din acest punct de vedere, intervin următoarele tipuri de deficiențe:
(i) Pereți discontinui pe verticală;
De exemplu, pereții întrerupți la un anumit nivel, unde aceștia reazemă pe
stâlpi, sau decalarea planurilor pereților pe verticală.
Măsuri posibile:
- introducerea de pereți suplimentari, eventual completarea peretelui la nivelul
unde intervine discontinuitatea;
- întărirea stâlpilor de sub pereții întrerupți.
De multe ori, aceste măsuri trebuie însoțite de măsuri de îmbunătățire a
legăturii elementelor verticale ale structurii cu diafragma orizontală (planșeul).
(ii) Niveluri slabe sau flexibile;
Măsurile de intervenție au în vedere, în acest caz, mărirea rezistenței sau/și a
rigidității laterale a nivelului slab.
(iii) Colțuri intrânde sau goluri mari în planșeu;
Se poate completa total, sau parțial, suprafața planșeului, dacă este posibil, sau
se prevăd armături de centură, adecvat ancorate, pentru bordarea golurilor sau a
zonelor intrânde.
(iv) Dispoziții de pereți la care centrul de rigiditate sau centrul de rezistență,
sunt puternic excentrice față de centrul maselor. ( )
În această situație, intervenția structurală va urmări corectarea acestei
deficiențe prin introducerea unor pereți de echilibrare.
(l) Traseu întrerupt al încărcărilor către terenul de fundare. ( )
În construcțiile existente, cu precădere în cele vechi, pot apărea numeroase
tipuri de situații în care este afectată continuitatea fluxului de încărcări către baza
construcției. De exemplu, absența elementelor care asigură colectarea încărcărilor din
planșee, a elementelor de conectare între planșee și pereți.
În asemenea situații, se introduc, în planșeu și la interfața pereților cu planșeele,
centuri și elemente noi de conectare, realizate cu diferite tehnici.

168
În aceeași categorie de deficiențe intră ancorajele și înnădirile de armături
insuficiente, care se corectează prin cămășuiri cu beton armat, piese de oțel sau FRP.

F.3.6.3.2. Deficiențe de alcătuire a elementelor structurale


Cele mai semnificative aspecte de alcătuire deficitară sunt:
(a) Insuficientă rezistență la încovoiere a pereților.
Deficitul individual de rezistență la încovoiere al pereților se remediază, în
general, prin cămășuiri din beton armat (mai rar cu piese de oțel sau polimeri armați),
cu armături verticale continue.
(b) Insuficientă rezistență la forță tăietoare a pereților.
Remediul obișnuit este cămășuirea cu beton armat monolit, plăci de oțel, sau
polimeri armați cu fibre, a inimii pereților.
În anumite situații se poate reduce cerința de solicitare la forță tăietoare a
pereților cu suprarezistență excesivă la încovoiere, fragmentând pereții prin șlițuri
verticale adecvat poziționate.
(c) Rezistență insuficientă a grinzilor de cuplare la moment încovoietor și/sau la
forță tăietoare.
Tehnica curentă de sporire a rezistenței este cămășuirea cu diverse materiale,
după caz, beton armat, polimeri armați cu fibre, sau piese metalice. În cazul unor
grinzi de cuplare grav degradate în urma cutremurului, o soluție rațională este
demolarea și returnarea lor cu armări îmbunătățite.
(d) Insuficientă capacitate de deformare a pereților.
Căile de remediere sunt dezvoltarea secțiunilor, în special la capetele pereților,
prin cămășuirea bulbilor și, în general, a zonelor de la extremitățile secțiunilor.
(e) Deficiențele de alcătuire a planșeelor – diafragmă.
La proiectarea marii majorități a construcțiilor existente, proiectarea planșeelor
a avut în vedere exclusiv preluarea încărcărilor verticale, nu și rolul de diafragme
orizontale. Ca urmare, planșeele pot evidenția deficiențe din acest punct de vedere,
cum sunt:
(i) Absența unor centuri, suficient dezvoltate, de bordare a marginilor
planșeelor sau a golurilor de dimensiuni mari; în asemenea cazuri se
completează planșeele existente cu elemente realizate din beton armat,
piese de oțel, sau fâșii din FRP, capabile să preia eforturile de întindere
aferente.
(ii) Legături slabe la interfața planșeu-perete, incapabile să transfere
lunecările care apar la limita dintre aceste elemente; sporul de capacitate
necesar acestor legături se realizează cu ancore de diverse tipuri, piese din
cornier etc.
(iii) Lipsa unor legături eficiente ale planșeelor din elemente prefabricate, care
să asigure comportarea acestor planșee ca diafragme; în această situație,
soluția optimă de consolidare o constituie turnarea peste elementele
prefabricate a unui strat de beton suficient de gros (funcție de deschiderea
planșeului), armat adecvat. ( )

169
Soluțiile de consolidare ale planșeelor sunt prezentate la F.3.7.
(f) Capacitatea de rezistență insuficientă a fundațiilor sau a terenului de fundare. ( )
Și în cazul fundațiilor, proiectarea, în practica de dinainte de 1980, nu avea în
vedere alcătuirea acestei părți a construcțiilor în acord cu acțiunea asociată
mecanismului de plastificare a structurii. Ca urmare, multe fundații de clădiri vechi,
indiferent de modul de realizare, prezintă importante deficiențe sub aspectul rezistenței
și rigidității.
Problema reabilitării fundațiilor este tratată în capitolul F.3.8.

F.3.6.4. Soluții de consolidare a pereților, ca elemente structurale individuale

F.3.6.4.1. Aspecte generale


Consolidarea pereților de beton armat se face pentru sporirea:
- rezistenței la încovoiere;
- rezistenței la forță tăietoare;
- deformabilității (ductilității);
- rigidității;
- performanțelor zonelor de înnădire ale armăturilor.
Un tip de intervenție poate avea efecte multiple. De exemplu, măsurile de
sporire a rezistenței la forță tăietoare pot crește și capacitatea de deformație.
Consolidarea pereților din beton armat individuali se obține în mod obișnuit
prin cămășuirea pereților cu beton armat, piese de oțel sau polimeri armați cu fibre.
Uneori când este posibil din punct de vedere funcțional, sporirea rezistenței se poate
obține prin umplerea unor goluri de uși și ferestre.
La alegerea soluției de cămășuire se vor avea în vedere avantajele și
inconvenientele fiecăreia din cele trei tipuri de materiale folosite. Sintetic acestea sunt
următoarele:
(a) Tehnologia cămășuirii cu beton armat prezintă avantajele unui cost redus și a
unei aderențe bune la elementul existent, fără măsuri speciale de conectare.
Inconvenientele sunt majorarea uneori substanțială a dimensiunilor, cu
reducerea spațiului liber, și masa adăugată relativ mare. De asemenea, această
tehnologie întâmpină dificultăți serioase pentru consolidarea pereților de rost.
(b) Tehnologia cămășuirii cu piese de oțel nu modifică semnificativ dimensiunile
elementelor structurale, adaugă o masă sensibil mai mică decât cămășuirea cu
beton armat și se realizează într-un timp mai redus decât aceasta.
Inconvenientele soluției sunt necesitatea protecției la foc, costurile superioare
ale materialelor și de manoperei și necesitatea unor măsuri pentru realizarea
aderenței la betonul existent.
(c) Tehnologia cămășuirii cu FRP nu duce practic la modificarea secțiunilor și a
masei inițiale ale elementelor și se realizează în timp foarte scurt, cu afectarea
minimă a funcțiunii. Printre cele mai importante inconveniente sunt necesitatea
protecției la foc, costul mai ridicat decât în cazul celorlalte două tehnologii și
tehnicitatea necesară punerii în operă. ( )

170
F.3.6.4.2. Creșterea rezistenței la încovoiere a pereților
Creșterea capacității de rezistență la încovoiere a pereților se realizează prin
introducerea unor elemente noi de beton armat sau de oțel, în special la extremitățile
acestora.
În această situatie este necesară realizarea continuității pe verticală a
elementelor nou introduse pe înălțimea necesară (Figura F.3.40 (a) și (b)), ceea ce
presupune spargerea locală a elementelor orizontale (plăci și/sau grinzi) întâlnite pe
înălțimea peretelui. Se pot aplica și soluții în care grinzile, dacă există, să fie ocolite,
spargerea acestora fiind evitată.
Detaliile de consolidare recomandate sunt cele din Figura F.3.41, Figura F.3.42
și Figura F.3.43. Consolidarea se poate realiza prin:
(a) prin adăugarea sau mărirea unor bulbi din beton armat (Figura F.3.41);
(b) prin adăugarea unor elemente din oțel: ( )
- Corniere la colțuri rigidizate orizontal cu benzi din oțel (Figura F.3.42);
- Plăci metalice (Figura F.3.43).
Pentru realizarea conlucrării dintre piesele metalice și betonul pereților
existenți trebuie luate măsuri de asperizare a suprafețelor de beton în contact cu plăcile
de oțel și trebuie aplicate soluții de injectare care să asigure umplerea spațiilor dintre
elemente. Când aceste măsuri nu sunt suficient de sigure se vor prevedea conectori.
În situațiile în care sporirea rezistenței la încovoiere duce la creșterea forței
tăietoare de proiectare peste capacitatea elementelor, vor fi necesare și măsuri de
sporire rezistenței lor la forța tăietoare (Figura F.3.43).

171
(a)

cămăşi de b.a.
continue pe perete existent
înălţime cu bulbi

(b)

corniere de oţel
continue pe perete existent
înălţime cu bulbi

Figura F.3.40. Creșterea capacității de rezistență la încovoiere a pereților prin introducerea unor
elemente noi din beton armat sau oțel

172
element nou din b.a
element nou din b.a
perete existent
perete existent
fără bulbi

Figura F.3.41. Detalii de consolidare - cămăși din beton armat

plăci de oţel
perete existent
cu bulbi
spaţiu umplut cu
mortar matat sau
răşini epoxidice

corniere corniere

Figura F.3.42. Detalii de consolidare – corniere și benzi din oțel

benzi de oţel pentru sporirea


capacităţii la forţă tăietoare

placă de oţel placă de oţel


continuă pe continuă pe
înălţime înălţime

conectori aderenţă realizată cu


răşini epoxidice

Figura F.3.43. Detalii de consolidare – plăci metalice

173
F.3.6.4.3. Creșterea deformabilității (creșterea ductilității)
Creșterea capacității de deformare (creșterea ductilității) se face prin
confinarea zonelor de capăt ale pereților, introducând cămăși de beton armat, oțel sau
polimeri armați cu fibre (FRP).
Dacă se intenționează ca aceste intervenții să nu producă și sporirea rezistenței
la încovoiere și, implicit, a forței tăietoare de proiectare (asociate) se va întrerupe
continuitatea pe verticală a cămășii în dreptul planșeelor. În acest sens se vor
prevederea rosturi de cca. 50 mm între extremitățile cămășii și planșeele învecinate.
Exemple de rezolvare a detaliilor se dau în Figura F.3.44(a), în cazul cămășuirii cu
beton armat și în Figura F.3.44(b), pentru cămășuirea cu piese de oțel.
În cazul pereților fără bulbi la extremități, detaliile de consolidare a zonelor de
capăt pot fi rezolvate ca în Figura F.3.45.
În cazul utilizării cămășilor de FRP, detaliile de principiu sunt similare celor
care utilizează piese de oțel.

spaţiu liber spaţiu liber


50 mm 50 mm

cămăşi de corniere şi
beton armat perete existent perete existent
cu bulbi plăci din oţel
cu bulbi
(a) (b)

Figura F.3.44. Creșterea ductilității fără a se spori rezistența la încovoiere

benzi de oţel benzi de oţel


perete existent
fără bulbi

conectori

Figura F.3.45. Consolidarea zonelor de capăt la pereții fără bulbi

174
F.3.6.4.4. Creșterea rezistenței la forță tăietoare
Creșterea capacității la forță tăietoare se face prin consolidarea inimii pereților.
Se pot utiliza cămăși din beton armat, oțel sau FRP.
Pentru a se evita sporirea capacității la încovoiere și a forței tăietoare de
proiectare este necesar ca elementele nou introduse să nu aibă continuitate pe înălțime.
Acestea se vor întrerupe la nivelul planșeelor. Se recomandă prevederea unui rost de
50 mm la partea superioară și inferioară.
Cămășile din beton armat, oțel sau FRP se pot aplica funcție de necesarul de
rezistență sau de constrângerile tehnologice și arhitecturale, pe una sau pe ambele fețe
ale peretelui existent.
Indiferent de soluția aleasă pentru cămășuire, elementele nou introduse trebuie
ancorate adecvat în zonele de capăt ale pereților.
Detaliile de cămășuire a inimii pereților cu beton armat pot fi rezolvate ca în
Error! Reference source not found.(a) și (b). Cămașa se poate arma cu o singură
plasă de armătură amplasată în planul median.

conectori
perete cămăşuit cu beton armat pe
ambele feţe

(a)

conectori
perete cămăşuit cu beton armat pe o
singură faţă

(b)

Figura F.3.46. Consolidarea inimii peretelui cu cămăși din beton armat

Cămășuirea cu elemente de oțel se poate face prin dispunerea pe una sau


ambele fețe ale peretelui a unor benzi de oțel în direcție orizontală (Figura F.3.47) sau
a unor panouri continue de tablă din oțel.
În cazul utilizării polimerilor armați cu fibre detaliile pot fi rezolvate ca în
Figura F.3.48(a),(b),(c) și Figura F.3.49 pentru pereți și grinzi de cuplare. Înainte de
aplicarea FRP este esențială respectarea condițiilor tehnologice privind curățirea,
netezirea suprafețelor și rotunjirea colțurilor.
Orientarea fibrelor va fi unidirecțională (paralelă cu direcția de acțiune a forței
tăietoare) (Figura F.3.49). Este esențială, de asemenea, asigurarea unei ancorări
adecvate a FRP, prin petrecerea după capătul peretelui sau grinzii, după caz, și prin

175
prevederea conectorilor specifici FRP realizați tot cu fibre, răsfirați în evantai (Figura
F.3.50).
Dimensionarea fâșiilor sau plăcilor va asigura o rezistență în exces față de
valoarea forței tăietoare asociate mecanismului de plastificare, pentru a asigura
dezvoltarea deformațiilor plastice de încovoiere.
Întrucât rezistența FRP este limitată de capacitatea de aderență, este inutilă
sporirea numărului de straturi peste cel asociat capacității de aderență.

benzi din tablă de oţel pe benzi din tablă de oţel pe o


ambele feţe pentru sporirea singură faţă pentru sporirea
rezistenţei la forţă tăietoare rezistenţei la forţă tăietoare

(a) (b)

Figura F.3.47. Consolidarea inimii peretelui cu benzi din tablă de oțel

FRP

colţ rotunjit R30 mm


(a)
 150 mm
FRP

colţ rotunjit R30 mm


 150 mm (b)
 150 mm

ancore mecanice FRP


(c)

Figura F.3.48. Consolidare folosind polimeri armați cu fibre

176
Placă existentă
A de beton armat

Benzi de FRP Benzi de FRP


cu fibrele cu fibrele
orientate orientate
vertical A B B orizontal
Gol de uşă
Perete existent
Bulb existent perpendicular
de beton armat

ELEVAŢIE Detaliu de ancorare a benzilor de FRP

Secţiune A-A Secţiune B-B


placă ancoră din
fibre colţ rotunjit

ancoraj straturi
FRP

ancoră din fibre


perete
cămaşă FRP

grindă existentă rotunjire realizată


cu răşină
colţ rotunjit

Figura F.3.49. Consolidarea pereților și a riglelor de cuplare folosind polimeri armați cu fibre

rozeta de ancorare

primul strat FRP

ultimul strat FRP

extinderea ancorajului
perete

ancoraj din fibre


colţ rotunjit

Figura F.3.50. Ancorarea polimerilor armați cu fibre

177
F.3.6.4.5. Sporirea capacității de cuplare a pereților structurali
Cuplarea pereților poate fi îmbunătățită prin consolidarea grinzilor de cuplare
existente sau prin introducerea unor grinzi de cuplare noi.
Consolidarea grinzilor de cuplare poate fi făcută pentru sporirea capacității de
rezistență la încovoiere, a capacității de rezistență la forță tăietoare și/sau pentru
sporirea deformabilității. Detaliile de consolidare a grinzilor de cuplare existente pot fi
rezolvate ca în Figura F.3.51 sau Figura F.3.52.
Soluția uzuală este atașarea unei grinzi de cuplare la cea existentă și conectarea
prin ancore cu aderență a celor două elemente. Această soluție face necesară
îngroșarea locală a pereților pentru a asigura o ancorare adecvată a armăturilor din
grindă. Dezvoltarea pereților implică, de asemenea, necesitatea unor măsuri de
conectare a elementelor noi de cele existente.
Betonarea elementelor noi se poate face prin goluri practicate în placa
planșeului.
Detaliile de consolidare prin aplicarea FRP sunt date la F.3.6.4.4.
Introducerea de grinzi de cuplare noi este recomandată în cazul structurilor cu
pereți cu planșee dală. În Figura F.3.53 este dat un exemplu de consolidare prin
introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii.

perete existent
A-A
A gol de turnare

gaură
carcase forată
înclinate

A grindă nouă ancoră din


oţel beton
1,5 la
zonă de ancoraj ataşată
peretelui

Notă: În elevaţie este reprezentată doar


armătura principală a grinzii noi.

Figura F.3.51. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente – varianta 1

178
perete existent
A-A
A gol de turnare

gaură
forată

grindă de
1,5 la A ≥ 200
cuplare nouă ancoră din
oţel beton
Zonă de ancoraj
ataşată peretelui

Notă: Dacă se iau măsuri de sprijinire provizorie a plăcii, grinda nouă se poate executa
cu înălţimea grinzii existente prin realizarea unui gol continuu în placă.

Figura F.3.52. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente – varianta 2

A-A goluri de turnare


perete existent

găuri
A B forate

≥ 100mm

B-B goluri de turnare

A B
grindă de
cuplare nouă
zonă de ancoraj
ataşată peretelui

Figura F.3.53. Introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii

F.3.6.5. Soluții de consolidare cu modificarea structurii în ansamblu


Din această categorie fac parte soluții care constau din adăugarea de pereți
structurali, contravântuiri metalice sau atașarea unor pereți-contrafort sau cadre la
exteriorul construcției.
Soluțiile sunt similare celor prezentate la cap. F.3.4.3 și nu se mai detaliază aici.

179
F.3.7. Intervenții asupra planșeelor

F.3.7.1. Probleme generale


Intervențiile asupra planșeelor construcțiilor existente prezentate în această
secțiune au în vedere numai rolul lor de diafragme orizontale, rigide și rezistente,
pentru încărcări aplicate în planul lor.
Intervențiile determinate de rezistența insuficientă a planșeelor față de
încărcările verticale aplicate normal pe planșee impun măsuri specifice, care nu fac
obiectul prezentului ghid.
Eforturile secționale în diafragmele orizontale ale clădirilor se determină pe
modele de calcul specifice proporțiilor acestor elemente, respectiv pe modele de grinzi
pereți, sau grinzi cu zăbrele rezemate pe componentele structurii verticale a clădirii.
Eforturile secționale se stabilesc potrivit celor mai defavorabile (acoperitoare)
scheme de încărcare, în care acțiunile seismice de proiectare corespund mecanismului
de plastificare (de disipare de energie) al structurii.
În funcție de deficiențele de alcătuire ale planșeelor intervențiile care au în
vedere funcția de diafragme orizontale, pot avea unul sau mai multe din următoarele
obiective:
- creșterea rezistenței la forță tăietoare;
- creșterea rezistenței la încovoiere;
- creșterea rezistenței la lunecare a zonelor de conectare între elementele
structurii verticale și planșee, prin care se asigură transferul forțelor masice de
la planșeu la structura care preia forțele laterale;
- realizarea unor elemente capabile să colecteze încărcările masice aplicate în
grosimea planșeului și transportul lor către elementele structurii verticale sau
pentru suspendarea lor în zona comprimată a diafragmei, atunci când aceste
încărcări produc întinderi perpendiculare pe axul grinzii perete orizontale;
- creșterea rezistenței diafragmei în zonele cu slăbiri locale (în special în
vecinătatea golurilor de dimensiuni medii și mari).
Măsurile de consolidare ale planșeelor pot deveni necesare mai ales dacă prin
soluțiile de consolidare ale structurii verticale, de exemplu, prin introducerea unor
pereți structurali puternici, la distanțe relativ mari, deschiderile planșeelor ca grinzi
orizontale cresc în raport cu situația anterioară intervenției.
Îmbunătățirea condițiilor de solicitare ale planșeelor se poate obține și prin
reducerea deschiderii lor pe schema de grindă orizontală prin introducerea unor
elemente structurale verticale suplimentare sau prin întărirea celor existente.

F.3.7.2. Soluții de sporire a rezistenței la forță tăietoare


În cazul în care rezistența la forță tăietoare în planul planșeului este
insuficientă se poate aplica una din următoarele soluții:
- suplimentarea grosimii diafragmei orizontale printr-un strat de beton armat
monolit turnat deasupra planșeului existent (suprabetonare);

180
- reducerea valorii eforturilor de forfecare prin introducerea unor elemente
verticale suplimentare (pereți de beton armat, contravântuiri) care reduc
deschiderea diafragmei pentru forțele inerțiale aplicate în planul planșeului.
Soluția suprabetonării reprezintă soluția obișnuită. Aplicarea acestei tehnici
obligă la realizarea unor legături adecvate cu elementele structurii verticale, de regulă
prin conectori post-instalați (Figura F.3.54) și a conlucrării dintre stratul nou turnat și
stratul de bază de beton.

armături armături
centură suprabetonare

placă
ancore
existentă
post-instalate
Figura F.3.54. Realizarea unei legături adecvate între elementele verticale și suprabetonare

Câteva soluții de realizare a aderenței dintre cele două straturi de beton armat
sunt prezentate în Figura F.3.55.
În cazul din Figura F.3.55 (a), conlucrarea este realizată prin intermediul unui
strat de pietriș lipit cu adeziv epoxidic de placa planșeului existent. În Figura F.3.55
(b), conectarea celor două straturi se realizează prin ancore post-instalate, cu capăt
expandabil sau cu aderență chimică. În Figura F.3.55 (c), se prezintă o soluție care se
poate aplica în cazul unor planșee prefabricate alcătuite din fâșii cu goluri. Prin
spargerea bolții de deasupra unor goluri și umplerea acestora odată cu turnarea
suprabetonării se realizează pene care preiau tendința de lunecare între cele două
straturi de beton. O altă soluție este prezentată în Figura F.3.55 (d) în care conlucrarea
între suprabetonare și placa existentă se realizează prin corniere fixate cu bolțuri de
placa planșeului existent.

(a) (b)

(c) (d)
Figura F.3.55. Realizarea aderenței între placa existentă și suprabetonare

181
Suplimentarea grosimii planșeelor prin suprabetonare duce la mărirea greutății
permanente a construcției și implicit a forței seismice. În consecință la verificarea
elementelor structurale, inclusiv a fundațiilor se va ține seama de acest spor de
încărcare.
Prin reducerea deschiderii diafragmelor ca urmare a introducerii unor elemente
structurale suplimentare (pereți, contravântuiri) se pot evita sau reduce măsurile de
consolidare a planșeelor.
Asemenea situații apar de regulă de la sine, când structura verticală trebuie
întărită ca urmare a unei rezistențe sau a unei rigidități laterale insuficiente.

F.3.7.3. Soluții de sporire a rezistenței la încovoiere


Deficitul de rezistență la încovoiere în plan orizontal (în planul diafragmei) se
poate elimina prin creșterea rezistenței centurilor de pe conturul planșeului.
Soluțiile care pot fi aplicate în acest scop sunt următoarele:
- demolarea marginii plăcii planșeului și returnarea zonei desfăcute după ce în
prealabil s-au montat armăturile centurii (Figura F.3.56);
- montarea unor armături de centură continue în lungul marginii diafragmei, în
grosimea suprabetonării, atunci când planșeul se suprabetonează (Figura
F.3.54);
- introducerea unor elemente de oțel (platbande, corniere) în lungul marginilor
planșeelor conectate adecvat de placă (Figura F.3.57);
- prin reducerea eforturilor de încovoiere în planul planșeului prin diminuarea
deschiderilor acestuia ca urmare a introducerii unor elemente verticale
suplimentare.
În cazul realizării centurii într-o fâșie de planșeu desfăcută și returnată (Figura
F.3.56), trebuie luate măsuri pentru susținerea provizorie a planșeului pe durata
lucrărilor și pentru a asigura continuitatea neîntreruptă a armăturilor de centură în
dreptul eventualelor obstacole (traversarea unor grinzi, pereți etc.).
De asemenea, atunci când legătura cu reazemul plăcii este subdimensionată, cu
ocazia executării centurii trebuie îmbunătățită și conectarea dintre planșeu și
elementele verticale.

Figura F.3.56. Instalarea armăturilor din centuri prin demolarea marginii plăcii

182
Centurile de pe perimetrul planșeului se pot realiza și cu profile și platbande de
oțel, dispuse, după caz, la partea superioară sau la partea inferioară a plăcii (Figura
F.3.57). În al doilea caz trebuie luate măsuri pentru traversarea grinzilor orientate
perpendicular pe centură, de exemplu, prin traversarea acestor elemente cu bare de oțel
beton de secțiune echivalentă, solidarizate de elementele centurii.
Centurile metalice se prind de diafragma de beton armat prin conectori post-
instalați cu aderență chimică sau cu expansiune mecanică.
Soluțiile indicate pentru realizarea centurilor cu armături în suprabetonare sau
elemente de oțel, se pot aplica și pentru realizarea colectorilor și suspensorilor
diafragmelor.

Figura F.3.57. Introducerea unor elemente din oțel în lungul marginilor planșeului

F.3.7.4. Sporirea capacității de transmitere a forțelor de lunecare între placă și


elementele structurii verticale
Soluțiile pentru sporirea legăturii între planșeu și elementele structurii verticale,
pereți structurali și/sau grinzi de cadru au în vedere preluarea forțelor de lunecare prin
forfecarea unor elemente metalice sau prin frecare echivalentă.

gol realizat cu
burghiul
conector de
suprabetonare
oţel-beton
armată

(a) (b)

Figura F.3.58. Soluții pentru sporirea legăturii între planșeu și elementele verticale ale structurii

183
Elementele care contribuie la preluarea forțelor transmise de la placă la pereți
sau grinzi pot fi armături de oțel-beton montate în suprabetonare, care traversează
elementul de reazem prin goluri perforate, umplute ulterior cu mortar epoxidic (Figura
F.3.58(a)) sau conectori care transmit aceste forțe de la placă la piesele de oțel de
legătură și de la acestea la grinzi sau pereți (Figura F.3.58(b)).

F.3.7.5. Soluții de sporire a rezistenței în jurul golurilor


În situațiile în care diafragmele orizontale prezintă un deficit de rezistență în
jurul golurilor sau al unor discontinuități în plan (de exemplu, la colțuri intrânde) se
poate spori rezistența planșeelor prin următoarele categorii de măsuri:
- realizarea unor bordaje metalice ale golurilor prin care se distribuie eforturile
în corpul planșeului;
- realizarea unor bordaje cu bare de oțel beton plasate la marginea golurilor în
suprabetonarea plăcii existente;
- reducerea sau chiar eliminarea concentrărilor de eforturi din jurul golurilor prin
umplerea parțială sau totală a golului, atunci când funcțiunea clădirii o permite.
Bordajele din profile sau platbande de oțel vor fi fixate cu conectori post-
instalați de placa planșeului existent și prelungite dincolo de marginea golului, cu
lungimi de ancorare suficiente pentru a transmite în corpul planșeului eforturile
aferente armăturilor întrerupte prin dispunerea golului (Figura F.3.59).
Bordajele realizate cu bare din oțel-beton dispuse în suprabetonare se
alcătuiesc similar cu centurile, tiranții și colectorii dispuși în suprabetonare, așa cum s-
a arătat la paragraful F.3.7.3. Armăturile de bordare vor fi ancorate adecvat dincolo de
marginea golurilor (Figura F.3.60).

Figura F.3.59. Fixarea elementelor de oțel nou introduse de placa planșeului existent

184
la
armături de bordare
suprabetonare
45°

Figura F.3.60. Ancorarea adecvată a armăturilor de bordare

F.3.7.6. Introducerea colectorilor noi


Introducerea colectorilor noi este necesară de multe ori atunci când structura a
fost întărită prin introducerea unor pereți sau contravântuiri și forțele orizontale
dezvoltate în planșeu trebuie adunate și transmise la aceste elemente suplimentare care
urmează să preia majoritatea solicitărilor generate de forțele seismice.
Pentru a îndeplini acest rol, funcție de configurația structurii și a poziției
elementelor rigide și rezistente în plan, colectorii trebuie dezvoltați într-una sau mai
multe deschideri, astfel încât să realizeze transferul forțelor de întindere din corpul
planșeului.
Colectorii pot fi realizați din piese de oțel sau din beton armat.
Colectorii din beton armat, în eventualitatea că nu se aplică o suprabetonare, se
dispun de regulă la intradosul planșeului. Colectorii din oțel pot fi plasați la partea
superioară.
Atunci când se utilizează colectori din piese de oțel, pentru îmbunătățirea
aderenței la interfața beton-oțel, se recomandă sablarea suprafeței piesei de oțel și
aplicarea unui strat de rășină epoxidică.
Pentru prinderea piesei de oțel de placa de beton se folosesc ancore dispuse în
găuri forate, umplute cu adeziv sau rășină epoxidică.
În cazul colectorilor de oțel poate interveni o incompatibilitate între
deformațiile colectorilor și cele ale plăcii de beton, mai ales la conectorii lungi.
Pe măsură ce în colector se acumulează eforturi până la legătura cu noul perete,
în aceeași măsură sporește și alungirea acestuia. În aceste condiții tija conectorului
poate fi solicitată până la rupere de placa pe care sprijină conectorul. Cedarea unui
conector produce suprasolicitarea conectorului adiacent. Pentru a evita asemenea
efecte pot fi luate următoarele măsuri:
- secțiunile plăcilor colectori să fie proporționale cu eforturile, astfel încât
deformațiile specifice să fie relativ uniforme;

185
- secțiunile plăcilor să fie suficiente pentru a limita alungirile la cca. 20-30 mm;
- găurile din placa de oțel prin care se introduc ancorele să fie suficient de largi
pentru a evita rezemarea tijelor de marginea găurii (Figura F.3.61);
- transferul de încărcare între colector și placa planșeului să se realizeze prin
frecare prin intermediul unor șaibe elastice care să asigure dezvoltarea unor
eforturi de compresiune între colector și placa planșeului.
În cazul în care colectorii sunt realizați ca elemente de beton armat, trebuie
luate măsuri pentru asigurarea conlucrării între betoanele de vârste diferite și pentru
realizarea unei bune betonări (Figura F.3.62).
Lungimea colectorului depinde în principal de rezistența plăcii planșeului; cu
cât acesta este mai slab armată, lungimea necesară a colectorului va fi mai mare.
Dacă colectorul intersectează grinzile planșeului, acestea trebuie perforate,
apoi în găurile realizate se montează bare orizontale de oțel care se vor înnădi
corespunzător cu armăturile colectorului. Golurile practicate în grinzi și plăci, vor
evita pe cât posibil, tăierea armăturilor existente.
Colectorii pot fi plasați și adosați la grinzile planșeului existent (Figura F.3.63).

gol dimensionat pentru


a permite alungirea ancoră montată cu adeziv
colectorului
şaibă elastică pentru piuliţă
pretensionare

placa existentă
de beton armat
Figura F.3.61. Montarea conectorilor chimici utilizați pentru ancorarea colectorului din oțel

goluri de betonare
suprafaţă asperizată

etrieri
colector nou de
beton armat
agrafe

armăturile colectorului

Figura F.3.62. Asigurarea conlucrării între betoanele de vârste diferite

186
gol de turnare

agrafă etrier
dornuri

armăturile
colectorului
suprafaţă rugoasă

Figura F.3.63. Colectori adosați la grinzile planșeului existent

F.3.8. Tehnici de consolidare a fundațiilor

F.3.8.1. Aspecte generale


Consolidarea fundațiilor reprezintă o parte integrantă a strategiei de intervenție
asupra structurii în ansamblu. Deficiențele sistemului fundațiilor sunt identificate în
procesul de evaluare.
Asemenea deficiențe sunt:
- rezistența insuficientă a elementelor sistemului de fundare la încovoiere și forță
tăietoare;
- rigiditate insuficientă;
- baza de rezemare insuficientă și ca urmare, presiuni excesive pe talpa de
fundare și pericol potențial de rotiri remanente mari sau chiar risc de răsturnare.
Măsurile de consolidare ale sistemului de fundare trebuie să fie în concordanță
cu impunerea mecanismului de disipare de energie structurii consolidate.
În cazurile obișnuite sistemul fundațiilor se alcătuiește astfel încât să nu
constituie sediul unor deformații plastice semnificative.
În anumite situații, unele structuri rigide pot fi proiectate astfel încât absorbția
energiei seismice să se realizeze în bună parte prin rotirile ciclice alternante pe teren.
Problematica specifică materializării acestui concept prin proiectare nu
constituie obiectul prezentului ghid.
Măsurile de consolidare a fundațiilor și/sau infrastructurii trebuie astfel
concepute încât să minimizeze redistribuția eforturilor din încărcările gravitaționale în
sistemul existent.
De asemenea, este necesar ca fundațiile atașate să nu slăbească semnificativ
fundațiile existente, nici în timpul construcției, nici pe termen lung.
În calculul fundațiilor consolidate se va ține seama de rigiditatea diferită a
terenului de sub fundațiile noi și vechi, având în vedere consolidarea în timp a
terenului de sub construcția existentă.

187
F.3.8.2. Aspecte specifice ale lucrărilor de consolidare
Lucrările de consolidare ale fundațiilor întâmpină dificultăți specifice de
execuție, de regulă mai mari decât în cazul consolidării altor elemente structurale.
Reducerea acestor dificultăți poate conduce în unele situații chiar la modificarea
soluției de consolidare de ansamblu a suprastructurii.
Accesul pentru executarea lucrărilor de consolidare a fundațiilor este dificil.
Astfel, măsurile aplicate fundațiilor de suprafață necesită lucrări de decopertare,
executate de regulă cu metode manuale sau utilaje de mici dimensiuni.
Execuția unor lucrări de fundații de adâncime, atunci când cele existente nu
sunt satisfăcătoare, este restricționată de faptul că acestea trebuie realizate din
interiorul clădirii. Înălțimea de nivel și dimensiunile golurilor de acces limitează
gabaritul instalației de săpat și eficacitatea acestuia. De regulă se pot utiliza minipiloți
care pot fi executați de instalații cu înălțimi relativ mici de 2,6 – 3,5 m.
Considerente de limitare a zgomotului și a vibrațiilor într-o clădire existentă
impun, la rândul lor, soluții de fundare la adâncime cu minipiloți întrucât forarea
piloților de dimensiuni mari produce, în general, vibrații și zgomote inacceptabile.
La efectuarea lucrărilor de intervenție la fundații trebuie avut în vedere că sub
clădire este posibil să existe rețele de instalații de diferite categorii. În consecință,
pentru a nu deteriora aceste instalații, săparea sub fundațiile existente trebuie realizată
cu atenție, adesea prin mijloace manuale.
Execuția lucrărilor de consolidare a fundațiilor poate face necesară desfacerea
unor instalații în subsolurile utilizate ca spații tehnice.

F.3.8.3. Tipuri de intervenție asupra fundațiilor unei construcții existente

F.3.8.3.1. Aspecte generale


Elementele de fundații adăugate la sistemul existent de fundații al clădirilor
sunt clasificate de regulă în fundații de suprafață (directe), care pot fi fundații izolate
sub elementele verticale portante, grinzi de fundare și radiere, respectiv fundații de
adâncime, în general minipiloți, și dacă condițiile permit, piloți forați.
La executarea săpăturilor se vor adopta soluțiile potrivite, funcție de natura
terenului, coeziv sau necoeziv, și adâncimea și tipul excavației: cu taluz sau verticală
cu sau fără structură de sprijinire. De asemenea, funcție de condiții, turnarea betonului
se poate realiza cu sau fără cofraj, recuperabil sau nu.
Se identifică mai multe tipuri de intervenții asupra sistemului de fundații:
(a) Suplimentarea fundațiilor existente, în situația în care elementele verticale sunt
cămășuite. Acest caz intervine în general în soluțiile de intervenții care implică
consolidarea pereților. Suplimentarea fundațiilor se poate face prin fundații de
suprafață adăugate, sau în cazuri mai rare, prin fundații de adâncime.
(b) Dezvoltarea fundațiilor de suprafață existente, atunci când acestea sunt
deficitare din punctul de vedere al transmiterii eforturilor de compresiune la
teren. Deficiențele se pot referi la suprafața de rezemare insuficientă sau la
rezistența insuficientă a fundațiilor.
(c) Suplimentarea fundațiilor de adâncime existente, în condițiile indicate la (a).

188
(d) Dezvoltarea fundațiilor de adâncime. ( )
În secțiunile F.3.8.3.2, F.3.8.3.3 și F.3.8.3.4 se dau indicații cu caracter
orientativ pentru realizarea acestor lucrări.

F.3.8.3.2. Suplimentarea fundațiilor de suprafață


Sub cămășuielile pereților, de regulă, trebuie suplimentate și fundațiile (Figura
F.3.64). Pentru angajarea solidară a celor două fundații se montează ancore în găuri
forate în fundația existentă.
La dimensionarea suprafeței fundației suplimentare trebuie evaluată distribuția
forței axiale totale la cele două suprafețe de rezemare. Este recomandabil, în acest
scop, să se țină seama de diferența de rigiditate între terenul de sub fundația existentă,
consolidat în timp, și cel situat sub fundația nouă.

Figura F.3.64. Suplimentarea fundației în urma cămășuirii peretelui

Nivelul inferior al fundației noi trebuie corelat cu cel al fundației existente


astfel încât aceasta din urmă să nu fie supraîncărcată sau subminată, similar condițiilor
întâlnite la fundațiile de rost.
La nivel de principiu, se întâlnesc următoarele situații posibile:
(a) Nivelul fundației noi trebuie coborât sub talpa fundației existente.
Se prevăd elemente de subfundare, continue sau la distanțe discrete, suficient
de apropiate însă. În absența acestora, în timpul execuției, fundația existentă va fi
expusă unei rotiri periculoase, mai ales în cazul terenurilor necoezive (Figura F.3.65).
Execuția se realizează în ploturi alternative, conform tehnologiei de subzidire.
Situații similare apar și atunci când fundațiile sunt la același nivel, dar este
necesară spargerea marginii fundației existente pentru a lega armătura din fundațiile
existente cu armătura fundației adăugate. În aceste cazuri, temporar capacitatea
fundației este redusă și apar excentricități de aplicare a încărcării. Se impune realizarea
verificărilor necesare și, eventual, dispunerea unor măsuri de sprijinire.

189
fundaţie
existentă

fundaţie
nouă

Figura F.3.65. Nivelul fundației noi trebuie coborât sub talpa fundației existente

(b) Talpa fundației noi nu trebuie să fie la aceeași adâncime cu fundația existentă.
În această situație, fundația nouă supraîncarcă excentric fundația existentă.
Soluția comună este coborârea fundației noi la nivelul fundației existente (Figura
F.3.66).

fundaţia
existentă
nivel posibil de fundare

nivel necesar de fundare

Figura F.3.66. Nivelul fundației noi nu trebuie să fie la aceeași adâncime cu fundația existente

(c) Suplimentarea fundațiilor de suprafață prin atașarea unei fundații de adâncime.


Această situație se poate întâlni, de exemplu, atunci când pereții unei încăperi
(sau a unei curți de lumină) sunt cămășuiți cu beton armat în intenția realizării unui
nucleu care să concentreze o bună parte a rezistenței laterale a clădirii. Forțele mari de
compresiune și de întindere care trebuie transmise la teren la baza nucleului impun
introducerea de minipiloți sau, dacă este posibil, de piloți forați (Figura F.3.67).
La proiectarea acestui sistem de fundare compozit se vor adopta scheme de
calcul acoperitoare (implicând, de exemplu, mai multe ipoteze posibile referitoare la
valorile relative ale rigidității celor două sisteme de fundare și la repartizarea
încărcărilor verticale și laterale la teren).

190
perete
perete adăugat
existent

grindă pe capul
piloţilor

fundaţie
existentă mustăţi

piloți

Figura F.3.67. Suplimentarea fundațiilor de suprafață prin atașarea unei fundații de adâncime

F.3.8.3.3. Dezvoltarea (consolidarea) fundațiilor de suprafață existente


Dezvoltarea fundațiilor de suprafață (fundații izolate, grinzi de fundație) cu
baza de rezemare insuficientă urmărește sporirea capacitații de preluare a compresiunii
și/sau întinderii la interfața cu terenul și creșterea rezistenței elementelor fundațiilor.
Procedeele folosite pentru sporirea capacitații de a prelua compresiune sunt:
- dezvoltarea bazei de rezemare;
- înlocuirea fundațiilor (atunci când sunt prea mici și executate din materiale
prea slabe) cu fundații lărgite din beton armat;
- introducerea de minipiloți sau piloți forați, atașați fundațiilor existente;
- legarea fundațiilor izolate printr-un sistem de grinzi de fundare.
În situațiile în care trebuie evitată desprinderea fundației de pe teren și
preluarea unor forțe de întindere pe suprafața de rezemare pe teren a acesteia se prevăd
piloți sau tiranți ancorați adecvat în teren.
Cele mai comune tehnici de consolidare a fundațiilor, cu caracter orientativ, la
nivel de principiu, sunt:
(a) Dezvoltarea bazei de rezemare.
Dezvoltarea bazei de rezemare se poate obține prin atașarea unor volume de
beton la marginea fundației existente conectate adecvat de aceasta (Figura F.3.68).
Prin introducerea unor armături suplimentare se poate spori, până la nivelul
necesar, momentul capabil al fundației. Pentru sporirea rezistenței la forță tăietoare
este necesară și sporirea secțiunii fundației, fie prin suprabetonare, atunci când este
posibil, sau prin subbetonare.

191
găuri forate
beton
nou

(a) armături
suplimentare

fundaţie existentă

armături în
suplimentul
de fundaţie

(b)

Figura F.3.68. Dezvoltarea bazei de rezemare

(b) Sporirea capacității de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin


atașarea unor minipiloți.
Capacitatea de a transmite compresiuni sau întinderi la teren a unei rețele de
grinzi de fundații se poate spori, prin atașarea unor minipiloți conectați de grinzi
(Figura F.3.69).
Transmiterea compresiunilor se realizează corespunzător raportului dintre
rigiditățile terenului de sub și din jurul minipiloților, respectiv al terenului de sub
grinzile de fundare.
Tendința de ridicare a fundației este împiedicată de piloți.
Alcătuirea capului piloților și armăturilor de încovoiere suplimentare trebuie
astfel realizate încât să se poată asigura echilibrul eforturilor din elementele fundațiilor.

192
grinda de fundaţie
existentă

armături suplimentare suprafaţa asperizată

placa de ancoraj

mustăţi

armătura minipiloţilor

ţeavă

gol forat şi betonat

Figura F.3.69. Sporirea capacității de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin atașarea
unui sistem de minipiloți

(c) Introducerea unor pereți suplimentari la subsol. ( )


În cazul construcțiilor cu pereți structurali cu subsol, capacitatea de rezistență a
fundațiilor și suprafața de rezemare pe teren se pot spori substanțial prin introducerea
unor pereți suplimentari la subsol, conectați adecvat de pereții existenți, planșee și
radier. La limită se pot obține condițiile de comportare ale unei infrastructuri de tip
cutie rigidă și rezistentă (Figura F.3.70).

pereţi adăugaţi

perete marginal

radier
existent

Figura F.3.70. Introducerea unor pereți suplimentari la subsol

193
F.3.8.3.4. Dezvoltarea sistemului de fundare la adâncime
Consolidarea fundațiilor de adâncime urmărește sporirea capacității de a
transmite compresiuni și/sau întinderi la teren, sporirea rezistenței laterale a acestora
sau/și îmbunătățirea, în general, a alcătuirii deficitare a elementelor și legăturilor în
interiorul sistemului de fundare.
Procedeele de consolidare curente constau în:
- suplimentarea fundațiilor de adâncime (minipiloți, eventual piloți forați, pentru
sporirea capacității de a transmite compresiuni și întinderi la baza structurii);
- dezvoltarea (dacă este necesar, cu spargerea parțială prealabilă) a grinzilor și
dalelor groase de la capătul piloților, pentru îmbunătățirea alcătuirii acestor
elemente.
Se adaugă la nevoie armături/piese metalice care să asigure ancorarea adecvată
a armăturilor întinse din piloți, precum și armături de încovoiere la partea superioară a
zonei de la capul piloților, poziționate de regulă într-un strat substanțial de
suprabetonare conectat adecvat cu elementul existent.
Câteva tehnici de intervenție de tip curent, indicate orientativ, la nivel de
principiu, sunt prezentate în continuare:
(a) Suplimentarea numărului de piloți.
Suplimentarea numărului de piloți, poate rezolva deficitul de capacitate la
compresiune sau/și cel de întindere, la contactul cu terenul, dar și deficitul de
rezistență al piloților existenți la forțe laterale.
Soluția este expusă în Figura F.3.71 pentru fundația unui perete structural.
Funcție de gabaritele disponibile și mărimea forțelor, se pot adăuga piloți forați
sau minipiloți.
Dacă este necesară mărirea secțiunii dalei groase (radierului) din capul piloților
se poate aplica un strat de suprabetonare conectat de fundația existentă.
Capetele piloților existenți și noi se conectează între ele. Dacă este necesar să
se obțină o simplificare a execuției, fundația existentă se poate demola parțial, zonele
desfăcute urmând să fie betonate odată cu turnarea capetelor piloților noi.
Dimensionarea piloților și a zonei de beton armat de la capătul piloților se va
face pe modele în măsură să stabilească distribuția forțelor la cele două serii de piloți.
(b) Suplimentarea capacității unui pilot izolat.
Figura F.3.72 exemplifică suplimentarea capacității insuficiente a unui pilot
izolat, pe care descarcă un stâlp puternic solicitat (ex.: un stâlp sub un perete întrerupt).
Soluția implică introducerea unui guler de beton armat puternic în jurul
pilotului existent în care se ancorează armătura minipiloților noi, dar și mustățile
cămășuielii stâlpului.
Se impune ca distabțele dintre piloți să fie suficient de mari pentru a limita
efectul de grup.

194
perete fundaţie
structural
piloţi noi existentă
ancoraj

piloţi zona
existenţi adăugată

perete
piloţi noi
structural

Figura F.3.71. Suplimentarea numărului de piloți

minipiloţi noi

stâlp

pilot existent

stâlp existent

mustăţi în cămăşuiala stâlpului


guler pe capul
minipiloţilor

pilot existent

Figura F.3.72. Suplimentarea capacității unui pilot izolat

(c) Îmbunătățirea alcătuirii dalei groase din capul piloților (Figura F.3.73). ( )
Aceasta are drept scop crearea condițiilor pentru a transmite eforturile de
întindere generate de momentul de răsturnare de la baza elementelor verticale la teren.
Forțele de ridicare au fost ignorate de multe ori în proiectarea inițială, fie datorită

195
forțelor laterale de proiectare insuficiente, fie pentru că reacțiunile de la bază nu erau
asociate dezvoltării mecanismului de plastificare la încovoiere.
Deficiențele întâlnite sunt ancorarea și înnădirea prea scurtă a mustăților din
piloți și stâlpi și lipsa armăturii de la partea superioară a dalei din capul piloților.
Soluția de remediere implică un strat de suprabetonare suficient de gros cu
armătura ancorată adecvat în goluri forate în dala groasă existentă. Prin mărirea
secțiunii de beton din capul piloților se mărește implicit și lungimea de ancorare a
mustăților din stâlpi.
Datorită proporțiilor elementului de beton armat din capul piloților,
dimensionarea acestuia se poate face pe modele de tip grindă cu zăbrele.

suprabetonare

armături fundaţie
de ancorare existentă

goluri forate
umplute cu
mortar epoxidic

Figura F.3.73. Îmbunătățirea alcătuirii dalei groase din capul piloților

F.3.8.3.5. Măsuri de consolidare a terenului de fundare

F.3.8.3.5.1. Aspecte generale


Obiectivul consolidării terenului îl constituie mărirea capacității de rezistență
la nivelul tălpii fundației prin îmbunătățirea caracteristicilor încărcare-deformație ale
terenului de fundare.
În anumite situații consolidarea terenului de fundare reprezintă o soluție mai
rațională și mai economică decât consolidarea individuală a unui număr mare de
fundații.
Tehnologiile de consolidare a terenului implică injectarea de substanțe care pot
avea două tipuri de efecte: compactarea (îndesarea) terenului sau impermeabilizarea
acestuia.

196
F.3.8.3.5.2. Injectarea terenului pentru compactarea acestuia
Injectarea unui mortar special la o presiune foarte înaltă comprimă particulele
într-un pachet dens și sporește astfel capacitatea portantă a terenului.
Această tehnică este eficientă pentru o gamă mai largă de soluri, decât alte
metode. Este indicată la argile, unele tipuri de nisipuri, având o eficacitate mai mică la
nisipuri și pietrișuri rugoase curate, precum și la terenuri cu plasticitate limitată.
Mortarul este realizat din nisip, ciment și apă. Pentru a stabili raportul între
volumul de mortar și sporul de densitate se fac teste prealabile într-o zonă adiacentă.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară, cu stațiile situate între 1,5
și 4,0 m. Cel mai obișnuit procedeu este cel cu injectarea inițială a stratului celui mai
profund, continuând operațiile prin retragere spre suprafața.
În cazul fundațiilor de suprafață, zona injectată se întinde de la talpa fundației
până la un strat dens și rigid aflat mai la adâncime.
În cazul fundațiilor de adâncime, injectarea are scopul măririi frecării dintre
piloți și terenul înconjurător.

F.3.8.3.5.3. Injectarea terenului în vederea impermeabilizării


Această tehnologie constă în injectarea unei substanțe chimice (mortare de
ciment, mortare speciale etc.) în spațiile dintre particulele de teren, fără a le deplasa
din poziție. Rezultatul este creșterea rezistenței la forfecare și a capacității portante.
Metoda se pretează solurilor nisipoase cu cantități reduse de particule fine.
Structura și mărimea golurilor din teren condiționează tipul de mortar folosit.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară. Nivelul de solidificare
realizat se verifică exhumând bucăți de sol, preparând carote și încercând epruvetele la
compresiune.
În cazul fundațiilor de suprafață se urmărește realizarea unei mase solidificate
de sol nisipos, sub amprenta fundației, între talpa acesteia până la stratul dens.
În cazul fundațiilor de adâncime se urmărește crearea unei zone de nisip
solidificat în jurul piloților. Zona injectată se întinde de la fundul grinzii din capul
piloților până la stratul dens.

F.3.8.3.5.4. Reducerea riscului de alunecare a terenului


Construcțiile pot fi expuse riscului de pierdere a stabilității, nu doar din cauza
cedării terenului de sub fundație, dar și din cauza unor efecte globale ale acțiunii
seismice asupra terenului, cum sunt lichefierea terenului, ruperea faliilor sau
alunecărilor de teren. Aceste accidente afectează stabilitatea generală a ansamblului
structural și pot duce la prăbușirea construcției.
Dintre aceste surse colaterale de hazard seismic, se prezintă în continuare, la
nivel conceptual, doar măsurile uzuale care urmăresc reducerea (evitarea) efectelor
alunecărilor de teren provocate de acțiunea seismică.
În funcție de poziția clădirii față de planul potențial de lunecare se pot
manifesta mai multe tipuri de efecte:

197
- În Figura F.3.74(a), alunecarea are ca efect deplasarea pământului de sub
clădire producând prăbușirea acesteia. Remediul poate fi realizarea unui pinten
masiv de pământ la piciorul pantei.
- În Figura F.3.74(b), alunecarea afectează un volum mare de pământ, deplasarea
în lungul acesteia fiind mult mai mare decât cea de la baza clădirii. Fisurile
deschise sub clădiri afectează puternic integritatea clădirii. Remediul poate fi
realizarea unei structuri puternice de sprijinire ancorată adecvat în masivul de
teren stabil. Sistemele speciale de ancorare în pământ pot fi eficiente și în cazul
scenariului din Figura F.3.74(a).
- În Figura F.3.74(c), alunecarea masivului de pământ din amonte, conduce
la ”curgerea” terenului peste clădire și la avarierea semnificativă a acesteia.
Soluțiile uzuale constau în stabilizarea pantei fie adoptând soluția prezentată în
Figura F.3.74(b), fie realizând un zid de sprijin care să protejeze clădirea.

(a) suprafaţa potenţială de rupere


contrafort
de pământ

umplutură compactată
suprafaţa potenţială de rupere

pământ excavat
(b) ancore
structură de sprijinire
(pereți mulați/palplanşe)

zid de
sprijin
plan de
rupere

(c)

Figura F.3.74. Reducerea efectelor alunecărilor de teren

198
F.3.9. Recomandări de proiectare pentru lucrările de consolidare a elementelor
structurale de beton armat

F.3.9.1. Aspecte generale


Prezenta anexă conține recomandări de proiectare pentru elemente structurale
de beton armat consolidate prin cămășuire cu beton armat (F.3.9.2), polimeri armați cu
fibre – FRP (F.3.9.3) sau piese de oțel (F.3.9.4).
La evaluarea capacității de rezistență și de deformație a elementelor de beton
armat consolidate, caracteristicile mecanice ale secțiunilor elementelor existente se
determină conform P 100-3, anexa B.
Caracteristicile mecanice ale zonelor adăugate de beton armat se stabilesc pe
baza documentelor normative pentru proiectare în vigoare.

F.3.9.2. Recomandări de proiectare a elementelor consolidate prin cămășuire cu


beton armat

F.3.9.2.1. Aspecte generale


Cămășuirea cu beton armat se aplică elementelor structurale de beton armat
(stâlpi, grinzi, pereți) pentru:
- creșterea rezistenței la încovoiere și/sau forță tăietoare;
- creșterea capacității de a prelua forța axială de compresiune (în special la
stâlpi);
- sporirea capacității de deformație;
- îmbunătățirea rezistenței înnădirilor armăturilor de oțel.
Grosimea cămășii de beton trebuie să permită dispunerea adecvată a
armăturilor longitudinale și transversale.
Dacă se urmărește sporirea rezistenței la încovoiere, armăturile longitudinale
trebuie prelungite dincolo de secțiunile de la extremitățile deschiderii libere (lumina)
cu lungimile de ancorare necesare.
Dacă se dorește doar creșterea rezistenței la forță tăietoare și a capacității de
deformație, atunci cămașa de beton armat (atât betonul, cât și armătura) se oprește la o
distanță de cel puțin 20 mm de marginea nodului.

F.3.9.2.2. Recomandări de calcul


La evaluarea capacității de rezistență și a capacității de deformație, elementul
consolidat poate fi considerat ca monolit. Dacă suprafața elementului existent este
asperizată se poate conta pe conlucrarea completă a betonului nou cu cel vechi, fără a
fi necesare măsuri de conectare suplimentare.
Forța axială se poate considera aplicată uniform elementului compozit astfel
realizat.
Calculul rezistenței la încovoiere se face considerând aportul armăturilor
longitudinale din elementul existent și din cămașa de beton adăugată.
Se vor utiliza (a) valorile medii ale betonului și armăturii existente, obținute
din încercări in-situ sau din alte surse, împărțite la factorii de încredere corespunzători

199
nivelului de cunoaștere atins și la factorii parțiali de siguranță, și (b) valorile de
proiectare ale rezistențelor betonului și oțelului din cămașă.
Calculul rezistenței la forță tăietoare se face considerând în mod acoperitor
numai armăturile transversale ale cămășii. Rezistența betonului din elementul existent
se obține împărțind rezistențele medii la factorul de încredere și la factorul parțial de
siguranță al betonului.
Valorile rezistenței oțelului și betonului din cămașă sunt valorile de proiectare.
Valoarea rezistenței la forță tăietoare a elementului consolidat utilizată în
verificările de rezistență, V*R, este 0,9 din valoarea VR calculată pe baza rezistențelor
materialelor, determinate ca mai sus.
VR*  0,9 VR
Rotirile ultime de încovoiere utilizate în verificări se pot lua egale cu valorile
rotirilor ultime calculate pentru elementul considerat monolit. Se va considera
deformabilitatea oțelului cu ductilitatea minimă din secțiune.
Etrierii nodului grindă-stâlp dispuși în cămașă vor fi dimensionați la forța
tăietoare asociată capacității grinzilor consolidate. Ancorajul armăturilor din stâlpi și
grinzi în interiorul nodului vor satisface regulile pentru noduri din construcțiile de
beton armat noi.
Capacitatea de rezistență a elementelor de beton armat consolidate va
corespunde mecanismului structural de disipare de energie proiectat.

F.3.9.3. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate


prin cămășuire cu FRP

F.3.9.3.1. Aspecte generale


Cămășuirea elementelor de beton armat cu polimeri armați cu fibre (de carbon,
sticlă, aramidă) se face pentru:
- sporirea rezistenței la forță tăietoare a stâlpilor, grinzilor și pereților, prin
aplicarea FRP cu fibrele orientate perpendicular pe axul elementului (paralel cu
armăturile de forță tăietoare);
- sporirea capacității de deformație în domeniul plastic (ductilitate) în zonele
plastice potențiale (critice) ale elementelor structurale, cu fibrele orientate în
lungul perimetrului secțiunii transversale;
- îmbunătățirea performanțelor înnădirilor armăturilor prin creșterea confinării
aplicate zonei de înnădire, de asemenea prin FRP cu fibrele orientate în lungul
perimetrului secțiunii transversale.
Asocierea fibrelor orientate unidirecțional cu matricea polimerică produce un
material cu proprietăți liniar elastice.
Caracteristicile materialului rezultat, rezistența la întindere ff și modulul de
elasticitate Ef, sunt date de relațiile:
f f  k f f fib și

E f  k f E fib

200
unde:
ffib, Efib rezistența și modulul de elasticitate al fibrelor;
kf proporția volumului de fibre în volumul FRP (între 40 - 65%).
Cămășile cu FRP trebuie astfel proiectate încât să nu se atingă rezistența
materialului înainte de dezvoltarea deformațiilor plastice de încovoiere ale elementului
de beton armat.

F.3.9.3.2. Calculul la forță tăietoare


În vederea sporirii rezistenței la forță tăietoare se poate aplica o cămășuire pe
toate laturile sau parțială, pe trei sau două laturi (de exemplu, la grinzi, laturile paralele
cu direcția forței tăietoare).
Consolidarea poate fi făcută cu o cămășă continuă pe zona care trebuie întărită
sau cu benzi și fâșii dispuse la anumite distanțe interax.
Rezistența la forță tăietoare a elementului consolidat este dată de suma
contribuției elementului de beton armat existent, calculată considerând rezistența
betonului conform F.3.9.2.2, și a contribuției FRP, determinate pe baza prevederilor
date în continuare pentru secțiuni dreptunghiulare și circulare.
În cazul secțiunilor dreptunghiulare, forța tăietoare preluată de FRP se
determină cu expresia:

VRd , f  0,9  E f  fd   f bwd (F.3.1)


în care:
 fd valoarea de proiectare a deformației specifice efective a FRP;
bw dimensiunea secțiunii perpendicular pe direcția forței tăietoare;
d înălțimea efectivă a secțiunii;
f coeficientul de armare cu FRP.

Valoarea de proiectare a deformației specifice efective a FRP se determină cu


relația:

 fk 0,8 f
 fd    0, 62 f (F.3.2)
f 1,3
în care:
εfk valoarea caracteristică a deformației specifice efective a FRP;
εf valoarea medie a deformației specifice efective a FRP;
f factorul parțial de siguranță.

Valoarea medie a deformației specifice efective a FRP se determină cu relațiile:


- în cazul elementelor înfășurate complet, la care cedarea cămășii se atinge prin
ruperea în secțiune înclinată:

201
0,30
 f 2/3 
 f  0,17  cm   fu (F.3.3)
 Ef  f 
 
în care:
fcm rezistența medie la compresiune a betonului (MPa);
Ef modulul de elasticitate al FRP în lungul fibrelor (GPa);
εfu deformația ultimă de rupere a FRP.
- în cazul elementelor cămășuite pe 2 sau 3 laturi (cu o cămașă în formă de U,
aplicată de multe ori la grinzi, la care nu se străpunge și placa):

  f cm 2/3 
0,56
 f cm 2/3 
0,30


εf = min 0, 65  
3
10 ; 0,17    fu  (F.3.4)
  Ef  f  Ef  f 
     
Notă: În relația (F.3.4) primul termen corespunde unei cedări prin pierderea aderenței
(dezlipirea) cămășii FRP de beton, iar cel de-al doilea, care coincide cu expresia (F.3.3),
unei cedări prin ruperea în secțiune înclinată.

Coeficientul de armare cu FRP se determină cu relațiile:


- pentru cămașa completă, respectiv înfășurată continuu și aderentă pe toată
suprafața laterală a elementului:

2t f
f  (F.3.5)
bw
în care tf este grosimea FRP;
- pentru armarea cu benzi de fibre cu lățimea bf , dispuse la distanța sf interax
(Figura F.3.75):

2t f b f
f  (F.3.6)
bw s f

Figura F.3.75. Notații pentru armarea cu benzi de fibre

Când înfășurarea completă a secțiunii nu este posibilă, se recomandă ancorarea


capetelor fâșiilor FRP în beton prin ancore mecanice sau prin ancoraje specifice în
evantai din FRP, fixate de piesa de beton.
În cazul secțiunilor circulare (de diametru D) înfășurate cu FRP forța tăietoare
preluată de acestea se stabilește cu relația:

202
VRd , f  0,5 Ac  f  fd E f  (F.3.7)
în care:
Ac aria secțiunii de beton;
ρf coeficientul de armare cu FRP, ρf = 4tf /D.

F.3.9.3.3. Efectul de confinare al FRP


Sporirea capacității de deformare se obține prin confinarea betonului prin
cămășuirea elementului cu FRP în zonele potențial plastice (critice).
Caracteristicile de deformare inelastică ale zonelor cămășuite cu FRP se vor
determina pe baza valorilor caracteristicilor de deformare ale betonului confinat așa
cum se arată în continuare.

fcc
fcu

Ecc
Esec,u

cc cu
Figura F.3.76. Caracteristicile de deformare ale betonului confinat prin cămășuire cu FRP

Valoarea maximă a efortului unitar de compresiune în betonul confinat, fcc, se


determină cu relația:

 f f 
f cc  f c  2, 25 1  8 l  2 l  1, 25  (F.3.8)
 fc fc 
 
în care:
fc rezistența specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului
neconfinat, conform SR EN 1992-1-1;
fl presiunea maximă acceptată în cămașa FRP.

Valoarea maximă a deformației specifice a betonului confinat, cc, se determină


cu relația:

  f cc 
 cc   c 2 1  5  1 (F.3.9)
  fc 
în care:

203
c2 deformația specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului
neconfinat, conform SR EN 1992-1-1.

Modulul de deformație secant în stadiul ultim, Esec,u, se calculează cu:

Ecm
Esec,u  (F.3.10)
1  2 fd
în care:
Ecm modulul de elasticitate al betonului neconfinat;
 fd deformație specifică acceptată în cămașa FRP, calculată cu relația:
 fd  min 0,004; 0,50 fu ,k 
în care  fu ,k este valoarea caracteristică a deformației specifice ultime a
foii FRP;
 factor calculat cu relația:
5700
  500
f c MPa

Valoarea deformației specifice în stadiul ultim,  cu, se determină cu relația:


1 Ecc Ecm
 2 fd Ecc 
 cu   cc   (F.3.11)
 Ecm  Ecc 
în care Ecc  fcc  cc
Valoarea rezistenței în stadiul ultim, fcu, se determină cu relația:

Ecm  cu
f cu  (F.3.12)
1 2 fd

Valoarea presiunii transversale de confinare, fe, se calculează cu relația:

1
fe  ke  j E f  fd (F.3.13)
2
în care:
ke coeficient de eficiență a confinării;
j coeficient volumetric de armare cu FRP;
Ef modululul de elasticitate al FRP;

Coeficientul de eficiență a confinării, ke, se determină astfel:


- pentru secțiuni circulare:

204
ke = 1 (F.3.14)

- pentru secțiuni dreptunghiulare:

 b  2r    hw  2r 
2 2

ke  1 w (F.3.15)
3bw hw
unde r este raza de racordare la colțurile secțiunii, r ≥ 25 mm.

Coeficientul volumetric de armare cu FRP,  j, se determină astfel:


- pentru secțiuni circulare (cu diametrul D):

4t j
j  (F.3.16)
D

unde tj este grosimea totală a straturilor FRP;


- pentru secțiuni dreptunghiulare (Figura F.3.77):

2t j  bw  hw 
j  (F.3.17)
bw hw

bw

hw

Figura F.3.77. Secțiune dreptunghiulară confinată prin cămășuire cu FRP

În cazul în care confinarea se realizează prin benzi (fâșii) de FRP dispuse la o


distanță interax, sf, presiunea transversală de confinare calculată cu relația (F.3.13) se
reduce suplimentar cu factorul:
2
 sf 
ks  1    în cazul secțiunilor circulare
 2D 
și
2
 sf 
ks  1    în cazul secțiunilor dreptunghiulare.
 hw 

205
F.3.9.3.4. Strângerea zonelor de înnădire
Lunecarea relativă a barelor înnădite insuficient prin suprapunere se poate
preveni prin aplicarea unei presiuni laterale,  l, exercitate de FRP.
Pentru secțiuni circulare cu diametrul D, grosimea necesară a FRP se
determină cu:

D  l   sw 
tf 
2  E f  0, 001
(F.3.18)

în care:
sw efortul unitar de strângere exercitat de etrieri la o deformație specifică
de 0,001,

 sw  0,001Es ; (F.3.19)
1 efortul unitar de strângere ce trebuie aplicat zonei de înnădire de
lungime Ls,

As f yL
l 
 p  (F.3.20)
 2n  2  dbL  c   Ls

în care:
As aria unei bare longitudinale înnădite;
fyL rezistența de curgere a armăturii longitudinale de oțel egală cu
valoarea medie obținută din teste in-situ și alte surse
suplimentare de informare;
p perimetrul secțiunii transversale a stâlpului, măsurat la axul
armăturilor longitudinale;
n numărul de bare înnădite în lungul perimetrului p;
dbL diametrul barei celei mai groase din înnădire;
c acoperirea cu beton a armăturii longitudinale.
Pentru secțiuni rectangulare, grosimea necesară a FRP se determină cu relația
(F.3.18) în care diametrul D se înlocuiește cu lățimea secțiunii, bw, și efortul unitar de
strângere,  1, se calculează cu relația:

As f yL As
l  
 p  (F.3.21)
 2n  2  dbL  c   Ls
As ,c

în care:
As,c armătura longitudinală situată în zona confinată a secțiunii
(hașurată în Figura F.3.77).
În cazul secțiunilor dreptunghiulare alungite (hw1,5bw) sau/și cu dimensiunea
minimă > 600 mm se vor prevedea ancorări intermediare ale cămășii din FRP de

206
miezul de beton. În acest caz aria ancorelor se adaugă la aria cămășii calculată cu
grosimea determinată din relația (F.3.18) în care distanța D se înlocuiește cu distanța
dintre punctele de prindere ale cămășii.
Aceleași măsuri sunt recomandate și atunci când se urmărește sporirea
confinării secțiunii.

F.3.9.4. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate cu


piese de oțel

F.3.9.4.1. Aspecte generale


Cămășuirea elementelor de beton armat cu piese din oțel urmărește:
- sporirea rezistenței la forță tăietoare a elementelor structurilor tip cadru sau a
celor cu pereți de beton armat;
- sporirea capacității de deformație în zonele plastice ale elementelor structurale
prin efectul de confinare al betonului comprimat;
- îmbunătățirea comportării îmbinărilor armăturilor cu lungimi de suprapunere
insuficiente, obținută, de asemenea, prin efectul de strângere (confinare) a
zonei de înnădire.
Rolul cămășilor de oțel este similar cu cel obținut prin cămășuire cu FRP. Spre
deosebire de acestea, oțelul este un material izotrop, astfel încât conferă pe lângă
efectele indicate mai sus și rigiditate și rezistență în direcție longitudinală.
Creșterea rezistenței la încovoiere se poate obține mai simplu la structurile cu
pereți, la care continuitatea pe verticală a elementelor de oțel atașate pereților nu este
împiedicată de prezenta grinzilor.
În cazul cadrelor, continuitatea pe verticală a elementelor de oțel atașate
stâlpului poate fi asigurată doar în zonele colțurilor stâlpului. Întrucât comportarea
histeretică a pieselor de oțel longitudinale pe zona nodului este nesatisfăcătoare (prin
manifestarea flambajului pieselor de oțel comprimate) creșterea rezistenței la
încovoiere prin cămăși metalice nu este totdeauna recomandabilă. Din acest motiv, de
regulă, elementele longitudinale ale cămășilor de oțel se opresc la o distanță de 15-20
mm de marginea grinzii. În acest fel, cămășile de oțel pot spori doar rezistența la forță
tăietoare și confinarea, nu și rezistența la încovoiere.
Prin această măsură se evită și creșterea nedorită a forței tăietoare de
dimensionare (asociată rezistenței la încovoiere), atunci când cămășuirea se aplică
pentru obiectivele enumerate mai sus.
Cămășile discontinue din oțel aplicate stâlpilor, realizate în varianta cu
corniere dispuse la colțurile secțiunii solidarizate cu plăcuțe transversale pot asigura
un efect inițial de confinare al betonului prin preîncălzirea plăcuțelor înainte de
sudarea lor de corniere.

F.3.9.4.2. Calculul la forță tăietoare


La seism, comportarea la forță tăietoare a unui element de beton armat
consolidat cu cămașă de oțel este una favorabilă, atâta timp cât degradarea betonului
este limitată. Această condiție este realizată dacă cămașa metalică nu este solicitată
dincolo de pragul elastic.

207
În această situație rezistența elementului consolidat la forță tăietoare este dată
de rezistența elementului de beton armat la care se adăugă contribuția cămășii de oțel.
Se recomandă ca la dimensionarea cămășii de oțel să se conteze doar pe 50%
din valoarea de proiectare a rezistenței de curgere a oțelului cămășii (rezistența
caracteristică împărțită la factorul parțial de siguranță).
Adoptând ipoteza indicată mai sus, relația pentru evaluarea rezistenței
suplimentare, Vjs, furnizate de cămașa metalică este:

t j bd
V js  f yj ,d (F.3.22)
s
în care:
tj grosimea benzii (plăcuței) de oțel;
b lățimea benzii de oțel;
s distanta interax a benzilor de oțel în lungul elementului;
d înălțimea utilă a secțiunii transversale a elementului din beton armat;
fyj,d valoarea de proiectare a rezistenței de curgere a oțelului benzilor de oțel.
În cazul prevederii unei plăci continue în lungul elementului, raportul b/s = 1.

F.3.9.4.3. Efectul de confinare al cămășii metalice


Efectul de confinare exercitat de cămășile metalice asupra betonului se poate
echivala cu efectul de confinare datorat etrierilor în elementele de beton armat.
Se poate folosi modelul dat în P 100-3 sau SR EN 1992-1, în care:
- cămașa exterioară continuă în cazul cămășii complete sau realizată din plăcuțe
dispuse la distanțe discrete se echivalează cu etrierii perimetrali;
- ancorele intermediare se echivalează cu etrierii intermediari.
Notă: În absența ancorelor, cămașa metalică, continuă sau nu, exercită un efect de confinare numai la
colțuri, pentru că, din cauza grosimii mici, cămașa nu are rigiditate la încovoiere și se deformează.
Pentru a realiza o confinare eficientă în cazul stâlpilor cu secțiune
dreptunghiulară cu dimensiuni relativ mari ( 450 mm), cămașa trebuie prinsă
intermediar cu ancore (Figura F.3.78).

Figura F.3.78. Confinarea secțiunii cu cămașă metalică ancorată corespunzător

208
Relațiile de dimensionare ale elementelor cămășii metalice pe criterii de
confinare sunt cele date în codurile de proiectare pentru construcții noi și nu se
detaliază aici.

F.3.9.4.4. Proiectarea zonelor de înnădire ale armăturilor longitudinale


Când se dispun cămăși de oțel cu intenția de a se îmbunătăți comportarea
zonelor de înnădire prin suprapunere ale armăturilor longitudinale, eficiența acestora
este asigurată fără verificarea prin calcul, dacă sunt îndeplinite condițiile:
- lungimea cămășii va fi cu cel puțin 50% mai mare decât lungimea de
suprapunere;
- cămașa va avea grosimea de cel puțin 5 mm;
- cămașa va fi strânsă de miezul de beton al elementului prin cel puțin două
rânduri de ancore montate pe fiecare latură, perpendicular pe direcția de
aplicare a încărcării;
- în cazul zonei de înnădire a armăturilor de la baza stâlpilor, cele două rânduri
de bolțuri se montează, unul la extremitatea zonei de înnădire, al doilea, la o
treime a acestei zone de baza stâlpului (Figura F.3.79).

cămaşă de oţel

mortar

ancoră ls
ls
3

Figura F.3.79. Cămășuirea bazei stâlpului

F.4. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structuri de oțel

F.4.1. Principii de bază


Îmbunătățirea performanțelor structurilor din oțel existente poate fi realizată
aplicând unul sau mai multe din principiile următoare:
(a) Îndepărtarea sau diminuarea neregularităților în plan și elevație a structurilor.
Structurile existente pot conține una sau mai multe tipuri de neregularități

209
structurale (de exemplu: rigidități deferite al nivelurilor, rigidități la torsiune
care pot varia de la un nivel la altul) care conduc la performanțe structurale
slabe.
(b) Mărirea rigidității de ansamblu a structurii cu scopul de a diminua deplasările
laterale care pot genera incursiuni în domeniul inelastic, cu depășirea rotirilor
plastice admisibile ale zonelor și barelor potențiale plastice. Mărirea rigidității
poate duce, însă, la mărirea efectului acțiunii seismice asupra elementelor
structurii.
(c) Mărirea ductilității elementelor și a ansamblului structural în vederea
micșorării efectelor acțiunii seismice prin disiparea acesteia, prin incursiuni în
domeniul inelastic a zonelor și barelor potențial plastice.
(d) Reducerea masei structurii are ca efect micșorarea acțiunii seismice, a
deplasărilor laterale și implicit a deteriorărilor provocate de acestea. Exemple
de reducere a masei construcției pot fi: înlocuirea închiderilor și a pereților
despărțitori cu greutate mare, cu sisteme ușoare (sticlă, gips carton, panouri
tristrat), demolarea unuia sau mai multor etaje.
(e) Introducerea de izolatori și amortizori seismici care au rolul de a diminua
acțiunea seismică ce se aplică structurii. ( )

F.4.2. Tipuri de intervenție


Intervențiile asupra construcțiilor cu structura din oțel sunt necesare când
acestea nu mai îndeplinesc exigențele de rezistență și stabilitate, când prezintă zone cu
incursiuni în domeniul elasto-plastic, când apar zone cu pierderi de stabilitate locală
sau generală.
Intervențiile se grupează conform capitolului F.1 punctul F.1.3 în consolidări,
reparații, remodelare și reabilitare.

F.4.3. Reparații

F.4.3.1. Aspecte generale


Reparațiile sunt intervenții care se aplică elementelor care și-au pierdut o parte
din performanțe prin apariția unor defecte, cu scopul obținerii nivelului anterior de
performanțe ale respectivelor elemente.
Reparațiile sunt funcție de natura solicitării din bare sau îmbinări cât și de
natura defectului depistat.
La alegerea soluției de intervenție se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parțială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenția
(îndepărtarea încărcărilor variabile și cvasipermanente, introducerea de
reazeme intermediare active);
- menținerea neschimbata a poziției centrului de greutate și a axialității barei;
- stabilirea proprietăților fizico-mecanice și sudabilității oțelului.

210
F.4.3.2. Mijloace generale de reparare
Repararea elementelor din oțel și a prinderilor acestora se poate efectua prin
sudare sau cu șuruburi.

F.4.3.2.1. Reparații prin utilizarea sudurii


Condiția necesară pentru utilizarea acestei metode este sudabilitatea oțelului.
Este necesar să se cunoască următoarele aspecte referitoare la:
(a) Proprietățile materialului.
Acestea pot fi determinate prin verificarea următoarelor caracteristici ale
metalului de bază și sudurii: compoziția chimică, caracteristicile mecanice, tendința de
fisurare la cald și la rece. Pentru interpretarea datelor obținute despre compoziția
chimică este necesar să se determine valoarea carbonului echivalent, care se compară
cu valorile limită până la care sudarea se poate executa fără precauții speciale.
În ceea ce privește numărul de teste necesare pentru determinarea proprietăților
materialului, dacă marca oțelului este cunoscută din documentația de execuție, nu sunt
necesare teste; dacă documentația nu este disponibilă, este necesară încercarea a cel
puțin unei probe din fiecare element structural și a cel puțin unei îmbinări sudate.
(b) Condițiile tehnologice ale sudării manual.
Pentru a asigura calitatea reparațiilor se vor respecte câteva condiții
obligatorii:
(i) lucrarea de reparare se execută de către personal calificat atestat;
(ii) temperatura mediului ambiant nu trebuie să coboare sub +50oC;
(iii) caracteristicile materialului de adaos trebuie să fie în concordanță cu
caracteristicile metalului de bază;
(iv) tehnologia de sudare se elaborează de către ingineri sudori pentru fiecare
caz în parte;
(v) în scopul reducerii fenomenului de fragilizare a oțelului se recomandă ca:
()

- numărul straturilor de sudură depuse să fie în concordanță cu grosimea


tablelor sudate și cu condițiile de exploatare ale elementului; astfel, cu
cât condițiile de exploatare sunt mai severe, se crește numărul
straturilor depuse, pentru a beneficia de efectul de tratament termic al
straturilor de sudură asupra celor depuse anterior;
- cordoanele lungi de sudură pot fi fracționate în cordoane scurte depuse
alternativ, ceea ce permite reducerea valorilor deformațiilor, respectiv a
tensiunilor remanente. În cazul sudurilor multistrat cu lungime mare se
aplică procedee de sudare “în cascadă”, “ în cocoașă”, sau “ în blocuri”
(Figura F.4.1).

211
“în cascadă” “în cocoașă” “ în blocuri”
Figura F.4.1. Tehnologii de execuție a cusăturilor de sudură multistrat lungi

(c) Soluțiile constructive adoptate.


Acestea trebuie concepute ținând seama de posibilitățile de acces, având în
vedere că elementele care necesită reparații sunt deja montate:
- se interzic detalii de sudare ale unor piese în poziții imposibil de realizat sau
sub unghiuri în care sudura nu se poate executa de calitate: sudurile în relief
pot fi realizate cu unghiuri cuprinse între 60° și 120°; pentru unghiuri mai mici
de 60° sudurile în relief se pot înlocui cu suduri în adâncime cu pătrundere
parțială (Figura F.4.2);
- se va ține seama că elementele cu grosime mare se deformează mai puțin, însă
valorile tensiunilor reziduale vor fi mai mari;
- se vor evita detaliile de execuție complicate sau în cazul în care acest lucru nu
este posibil acestea vor fi însoțite de indicații suficiente cu privire la ordinea în
care se vor efectua operațiunile necesare executării lor și tehnologia care
trebuie folosită;
- dacă elementele structurale sunt chesonate sau dacă este vorba de un recipient
se va indica și verifica etanșeitatea sudurilor.

Figura F.4.2. Soluții de execuție a cusăturilor

(d) Concepția îmbinărilor sudate. ( )


Aceasta trebuie să nu favorizeze apariția fenomenelor de fragilizare, ruperi prin
oboseală și destrămare lamelară:
- se recomandă înlocuirea sudurilor în relief cu suduri în adâncime, mai ales
atunci când piesele care se îmbină au grosimi mari, prin aceasta evitându-se și
fenomenul de desprindere lamelară (Figura F.4.3);
- la elaborarea detaliilor de reparare prin sudare se va evita întâlnirea mai multor
cordoane de sudură, care conduc la apariția de noduri termice și induc în
element concentrări de tensiuni.

212
Figura F.4.3. Recomandări privind forma cordoanelor de sudură la prinderi de colț

F.4.3.2.2. Repararea îmbinărilor cu șuruburi


Îmbinările cu șuruburi reprezintă o alternativă la sudură, beneficiind de
avantajul unei tehnologii relativ simple de execuție și de posibilitatea execuției
îmbinărilor pe timp friguros. Deteriorările acestor tipuri de prinderi constau în ruperea
sau slăbirea tijelor sau în cedarea materialului la presiune pe pereții găurii. Atât în
cazul niturilor cât și în cazul șuruburilor obișnuite, soluția de reabilitare constă de
obicei în înlocuirea elementelor defecte cu șuruburi noi și în înlocuirea porțiunii de
material deteriorată prin presiune pe pereții găurii.
Șuruburile de înaltă rezistență pretensionate parțial se folosesc la îmbinările
elementelor cadrelor parter sau etajate cu sau fără contravântuiri verticale.
Deteriorările întâlnite în cazul acestui tip de îmbinare sunt slăbirea strângerii
șuruburilor sau desfacerea totală a acestora. Soluția de reparare, în aceste cazuri,
constă de obicei în înlocuirea șuruburilor de înaltă rezistență slăbite sau lipsă cu
șuruburi având aceleași caracteristici tehnice cu cele inițiale.

F.4.3.3. Procedee generale de reparare a elementelor

F.4.3.3.1. Repararea fisurilor prin sudare


Reparațiile realizate prin sudură refac fie îmbinările dintre elemente, fie
continuitatea materialului fisurat.
Defectul cel mai des întâlnit al îmbinărilor sudate este fisurarea cordonului de
sudură în lungul său, fisura dezvoltandu-se în limitele cordonului de sudură sau cel
mult până în Z.I.T (zona influențată termic).
Procedeul indicat de remediere al acestui defect constă în îndepărtarea prin
crăițuire a cordonului de sudură fisurat și refacerea sudurii prin aplicarea unui
procedeu de sudare corespunzător. Excavarea obținută prin crăițuire nu trebuie să
depășească 10 mm pe fiecare parte a sudurii.
Consolidarea îmbinărilor cu sudură se realizează în funcție de posibilități prin
mărirea grosimii sau lungimii cordoanelor. Aplicarea straturilor suplimentare de
sudură se va face numai după curățarea la luciu metalic a sudurii existente. Când
această soluție nu poate fi utilizată, se poate accepta efectuarea de suduri frontale și
contând pe conlucrarea acestora cu sudurile laterale.
Pentru repararea fisurilor din material prin sudare electrică manuală se
utilizează următorul procedeu:

213
- se practică cu burghiul, la extremitățile fisurii, câte o gaură în vederea stopării
extinderii acesteia;
- se prelucrează marginile fisurii prin crăițuire;
- se sudează fisura în adâncime, pe plăcuța suport sau cu resudarea rădăcinii;
- se polizează cordonul de sudură.
În Figura F.4.4 sunt arătate dimensiunile minime recomandate pentru execuția
acestui tip de reparații.
Se recomandă ca în cazul fisurilor pătrunse reparate prin sudură manuală să se
aplice eclise sau rigidizări pe direcția efortului principal transmis de componenta
fisurată.

Figura F.4.4. Dimensiuni recomandate pentru reparația prin sudură

F.4.3.3.2. Înlocuirea materialului degradat


Metoda este utilizată în cazul în care unele bare, elemente de dimensiuni
reduse, sau porțiuni din elemente structurale au fost avariate car urmare a pierderii
stabilității locale sau generale.
Reparația constă în înlocuirea porțiunii degradate a elementului cu material
nou având aceleași proprietăți fizico-mecanice ca și cel inițial. Din punct de vedere
tehnic, înlocuirea propriu-zisă a barei sau refacerea secțiunilor scoase din lucru este
simplă, prinderea noului element sau părți de element realizându-se prin sudură sau cu
șuruburi.
Piesele necesare înlocuirii porțiunilor avariate trebuie să fie executate după
relevee de mare precizie.
Se va ține seama că elementele care trebuie înlocuite integral sau parțial se află
de obicei sub efort. Dacă tăierea porțiunii avariate se face fără o descărcare temporară
și fără asigurarea stabilității structurii pe tot timpul reparațiilor, eforturile existente în
aceasta se vor redistribui brusc în alte elemente, cu consecințe imprevizibile.
Din acest motiv este de preferat ca, oricând este posibil, să se apeleze la alte
metode de intervenție în care să se păstreze pe poziție zona degradată.

F.4.3.3.3. Eclisarea
Prin această metodă de reparare se urmărește refacerea continuității între două
părți ale aceluiași element, a căror legătură a fost întreruptă total sau parțial, ca urmare

214
a apariției unei fisuri sau rupturi. Eclisarea constă în aplicarea, peste zona degradată
(ruptă), a unor platbande având secțiunea mai mare cu  25% față de cea a elementului
întrerupt. Prinderea ecliselor se poate realiza cu sudură sau cu șuruburi.
Eclisarea se poate utiliza în două moduri: ca metodă în sine de reparare a
fisurilor și rupturilor și ca măsură de siguranță a reparațiilor executate fie prin sudură
electrică manuală, fie prin înlocuire de material.
Eclisarea ca metodă de reparare este indicată numai atunci când utilizarea
sudurii electrice manuale nu este posibilă (de exemplu la secțiuni compuse din
platbande nituite sau oțeluri nesudabile) întrucât prezintă dezavantajul devierii
eforturilor pe lungimea eclisei.
Pentru eliminarea excentricităților locale, eclisele se dispun astfel încât axa lor
să coincidă cu axa elementului. În cazul în care această condiție nu poate fi respectată,
la dimensionare trebuie luate în considerare eforturile suplimentare rezultate.
În cazul eclisarii barelor comprimate, pentru eclise se vor avea în vedere
următoarele reguli:
- dacă barele nu sunt prelucrate pentru transmiterea efortului prin contact direct,
eclisele trebuie să fie capabile să transmită efortul din dreptul îmbinării,
inclusiv momentele provenite din excentricitățile existente, date de
imperfecțiunile inițiale și de deformațiile de ordinul doi;
- în cazul în care elementele sunt pregătite pentru transmiterea efortului de
compresiune prin contact direct, eclisele trebuie să fie proiectate astfel încât să
asigure continuitatea rigidității elementului față de ambele axe ale secțiunii și
concomitent să asigure transmiterea eforturilor de întindere provenite din
momente.
Un tip de eclisare întâlnit mai rar utilizat este eclisarea elementelor rupte
complet. Aplicarea ecliselor în acest caz se face numai după readucerea elementelor la
lungimea inițială, prin intermediul unor dispozitive de strâns, ca cele prezentate în
Figura F.4.5, care se desfac după executarea reparației. Această măsură este
obligatorie pentru a asigura intrarea în lucru a elementului după aplicarea ecliselor.

Figura F.4.5. Dispozitive de strâns

Eclisarea ca măsură de siguranță respectă aceleași reguli de dimensionare și


dispunere a ecliselor, aplicarea acestora realizându-se în funcție de axul de simetrie a
reparației efectuate prin sudură (Figura F.4.6).

215
Figura F.4.6. Eclisarea de siguranță

F.4.3.3.4. Îndreptarea elementelor deformate


Metoda se aplică elementelor care au suferit deformații permanente (în
domeniul plastic) din cauze diverse, precum procedee de sudare greșite, transport sau
depozitare necorespunzătoare, montaj defectuos, loviri accidentale, acțiuni voite de
utilizare a elementelor structurale drept reazeme pentru ridicarea sau tragerea unor
greutăți, etc.
Modalitățile prin care se poate interveni în aceste situații sunt îndreptarea la
rece și la cald, prin spănuire sau presare, ambele procedee având dezavantajul că
introduc în element tensiuni remanente. Din acest motiv este mult mai convenabil ca
elementul să fie lăsat deformat de câte ori acest lucru este posibil, sau în caz contrar să
se repare prin metoda înlocuirii de material.
O situație în care se poate renunța la îndreptarea elementului este reprezentată
de barele solicitate la întindere. Dacă elementul deformat este comprimat, efectele de
ordinul II pot deveni periculoase, astfel încât este recomandată remedierea deformației.
Barele comprimate care-și pot pierde stabilitatea nu trebuie îndreptate, ci înlocuite.
Presarea este un procedeu mecanic de îndreptare la rece sau la cald a
deformațiilor prin utilizarea unor dispozitive (Figura F.4.7), capabile să forțeze
elementul să revină la forma inițială. Îndreptarea la rece este admisă numai în cazul
pieselor cu deformații sau grosimi mici. În celelalte cazuri se recomandâ încălzirea
uniformă a întregului element, urmată de îndreptarea prin presare.

a) potcoave pentru îndreptări locale b) juguri pentru îndreptări de amploare


Figura F.4.7. Dispozitive pentru îndreptarea deformațiilor la rece

Încălzirea cu flacăra de oxigaz se utilizează pentru remedierea deformațiilor


specifice mai mici de 20 mm/m. La răcire, partea încălzită se va contracta mai mult și
ca urmare se vor produce deformații de sens contrar, așa cum este arătat în Figura
F.4.8.

216
Figura F.4.8. Îndreptarea prin încălzire cu flacăra

F.4.3.4. Repararea elementelor structurale din oțel

F.4.3.4.1. Repararea stâlpilor

F.4.3.4.1.1. Repararea plăcilor de bază deformate


Deformarea plastică a plăcii de bază apare de obicei la baze de stâlpi fara
rigidizări (Figura F.4.9). Etapele reparării sunt:
- se fixează calaje sub placa de baza;
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat aflat sub aceasta;
- se curăță suprafețele prin suflare cu aer cald și apă sub presiune;
- sub placa de bază se injectează beton de subturnare preparat cu ciment
expansiv;
- se consolidează placa de bază deformată prin sudarea unor rigidizări verticale;
- se strâng șuruburile de ancoraj.

Figura F.4.9. Soluție de reparare a plăcii de bază deformate

217
F.4.3.4.1.2. Repararea șuruburilor de ancoraj rupte/deformate plastic
În cazul în care cedarea s-a produs în buloanele de ancoraj este obligatorie
înlocuirea acestora.
Pentru remedierea defectului sunt recomandate două soluții, care se aplică în
funcție de condițiile existente.
Prima soluție este aceea de înlocuire a șuruburilor de ancoraj cu unele noi
fixate cu rășini sintetice în betonul existent, iar cea de-a doua constă în înlocuirea
părții deteriorate din șuruburi.
(a) Șuruburi de ancoraj noi, fixate cu rășini sintetice.
Aplicarea acestei soluții este posibilă doar în cazul în care fundația are
dimensiuni în plan suficiente, pentru amplasarea corectă a noilor șuruburi de ancoraj,
se vor asigura distanțele necesare între axele șuruburilor și marginea fundației, astfel
încât să nu interfereze cu betonul din jurul șuruburilor existente, care ar putea fi fisurat
ca urmare a preluării forțelor de ancoraj.
Etapele de executare ale reparației (Figura F.4.10) sunt:
- se fixează șuruburile de ancoraj noi prin intermediul rășinilor sintetice
introduse în găuri forate în betonul fundației;
- se sudează în adâncime, cu sudură în ½V câte o placă de bază nouă, găurită, pe
ambele părți ale plăcii de bază existente;
- noua placă de bază se întărește cu rigidizări verticale dispuse în funcție de
geometria rezemării;
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat de sub placa de bază existentă;
- se injectează beton de subturnare preparat cu ciment expansiv sub placa de
bază consolidată.

Figura F.4.10. Soluție de reparare a buloanelor rupte prin înlocuire (ancore fixate cu rășini
sintetice)

218
(b) Reconstituirea șuruburilor de ancoraj existente. ( )
Soluția constă în îndepărtarea părții plastificate sau rupte ale șurubului de
ancoraj existent și înlocuirea acesteia cu o zonă nouă, identică din punctul de vedere al
caracteristicilor secțiunii și materialului cu cea existentă.
Etapele de excuției (Figura F.4.11) sunt:
- După realizarea sprijinirilor necesare, betonul fundației se cioplește cu dalta în
jurul șuruburilor de ancoraj până se ajunge la  40 mm sub zona deteriorată a
fiecărui șurub, pe o suprafață în plan suficientă pentru execuția corectă a
sudurilor;
- Se taie șuruburile existente cu cel puțin 20 mm sub zona afectata(rupte sau
deformație plastică);
- Se execută în atelier zonele noi de șuruburi cu lungimea necesară;
- Acestea vor fi fixate în capul șuruburilor existente prin sudură în adâncime,
polizată;
- Se verifică îmbinarea sudată cu ultrasunete și lichide penetrante;
- Se toarnă sub placa de bază beton de subturnare preparat cu ciment expansiv;
- Pentru siguranță se poate îngloba toată baza stâlpului în beton armat. Legătura
dintre suprabetonare bazei stâlpului și fundația existentă se face prin
intermediul ancorelor chimice.

a) Tăiere buloane defecte b) Sudare buloane noi


Figura F.4.11. Soluție de reparare prin refacerea ancorelor rupte

219
F.4.3.4.1.3. Repararea stâlpilor
Ruperea unui stâlp poate să apară sub acțiunea forțelor orizontale provenite
din seism, ca urmare a unei loviri accidentale sau ca urmare a coroziunii.
(a) Reparare prin sudare.
Aplicarea acestei soluții este condiționată de rămânerea porțiunii rupte pe
poziția inițială. Avantajele soluției constau în viteza de execuție a reparației și în faptul
că sprijinirile nu sunt necesare.
Soluția de reparare a unui stâlp rupt prin sudare și rigidizare (Figura F.4.12 și
Figura F.4.13) constă în:
- Sudarea pe tălpile secțiunii a minimum două rigidizări verticale. Dimensiunile
și poziționarea acestora trebuie să respecte regulile descrise la pct. F.4.3.3.3
pentru eclisele secțiunilor. Rigidizarea secțiunii rupte înainte de sudare permite
susținerea stâlpului până la realizarea sudurii.
- Prelucrarea prin crăițuire a marginilor rupte ale stâlpului și execuția unei suduri
în adâncime pătrunsă, pe plăcuță suport sau resudată. Sudura se polizează după
execuție. Rigidizările sunt lăsate pe poziție, pentru a lucra ca eclise ajutătoare.

Figura F.4.12. Repararea prin sudare și eclisare a stâlpilor cu inimă plină

t1 b
b  t2  D t2  L2  2  b
2 12
Figura F.4.13. Repararea prin sudare și eclisare a stâlpilor chesonaţi

220
(b) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate. ( )
Această soluție de remediere prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje, față de
soluția prezentată anterior.
Dezavantajul principal constă în aceea că soluția este mai greu de aplicat și mai
costisitoare. Pentru aplicarea acestei soluții este necesar să se execute o sprijinire
provizorie, cu stâlpi capabili să preia eforturile celor existenți. Din această cauză, atât
materialele, cât și manopera necesară conduc la ridicarea costului intervenției.
Avantajul principal constă în aceea că soluția de reparare prin înlocuirea zonei
afectate prezintă o siguranță mai mare, fiind recomandată în special în cazul stâlpilor
solicitați puternic.
Pentru stâlpii cu inimă plină, soluţia de reparare (Figura F.4.14) constă în:
- Se confecționează și se amplasează stâlpii de sprijinire provizorie (eventual cu
fundații proprii), capabili să preia și să transmită forțele verticale și orizontale
care acționează asupra stâlpului deteriorat.
- Zona de stâlp deteriorată se îndepărtează prin tăiere cu flacăra oxiacetilenică.
Marginile tăieturii se prelucrează prin polizare, dându-li-se forma necesară
executării sudurii în adâncime.
- Pentru înlocuirea porțiunii de stâlp ruptă se fabrică un element nou similar cu
cel inițial.
- Se amplasează la poziție elementul nou și se execută sudura în adâncime,
resudată și polizată, precum și sudurile în relief dintre tălpi și inimă.

Figura F.4.14. Refacerea stâlpilor cu secțiune dublu T

O soluție pentru înlocuirea porțiunilor deteriorate ale stâlpilor cu secțiune


chesonată este prezentată în Figura F.4.15. Soluția este recomandată în cazul rupturilor
cauzate de seism, motiv pentru care se recomandă ca porțiunea nouă să fie executată
cu grosime mai mare față de cea inițială. Elementul nou poate fi fabricat cu sau fără
rigidizări transversale. Sudurile se execută pe plăcuțe suport, din cauza imposibilității

221
accesului în interiorul chesonului, iar ca măsură suplimentară se recomandă injectarea
sub presiune a betonului în interiorul stâlpilor, pe la partea inferioară a acestuia.

Figura F.4.15. Refacerea stâlpilor chesonați fisurați în urma seismului.

F.4.3.4.1.4. Repararea stâlpilor cu pereți voalați


Soluțiile de reparare a stâlpilor cu pereți voalați constau fie în rigidizarea lor
pe porțiunea afectată, fie în înlocuirea zonei afectate. Soluțiile de înlocuire a zonelor
afectate sunt similare cu cele descrise la repararea stâlpilor rupti, astfel că în
continuare se vor descrie numai soluțiile de remediere prin rigidizare. Soluțiile de
reparatii diferă în funcție de secțiunea stâlpului și de gravitatea defectului.
(a) Pentru stâlpii cu secțiune dublu T (Figura F.4.16), soluția recomandată constă
în:
- Introducerea unei rigidizări orizontale pe inima stâlpului în dreptul deformației
maxime. În cazul unor deformații accentuate se recomanda introducerea câte
unei rigidizări în dreptul fiecărui punct de inflexiune al barei deformate.
- Prelucrarea marginilor tălpilor deformate astfel încât să permită așezarea unei
eclise verticale.
- Confecționarea și sudarea în relief a câte unei eclise paralele cu inima de
ambele părți ale stâlpului, peste zona deformată. Se recomandă ca grosimea
acestor eclise să fie mai mare decât grosimea inimii stâlpului. Lungimea eclisei

222
va depăși cu cel puțin 500 mm zona afectata. Se recomanda amplasarea eclisei
pe toata lungimea stâlpului.

Figura F.4.16. Repararea stâlpilor voalați

(b) În cazul stâlpilor chesonați, soluțiile de reparare depind de mărimea


deformațiilor produse prin voalare și de eforturile pe care stâlpul trebuie să le
transmită. ( )
În cazul în care secțiunea stâlpului este o țeava rectangulară soluția este cea din
Figura F.4.17 și constă în:
- Îndreptarea la cald a peretelui voalat (unde este posibil);
- Confecționarea și sudarea unor eclise executate dintr-un material similar cu cel
al stâlpului, cu dimensiunile alese astfel încât să depășească zona voalată cu
minimum 200 mm pe contur și grosimea mai mare decât cea a peretelui.

Figura F.4.17. Soluție de reparatie recomandată în cazul pereților voalați

O variantă a soluției anteriore, aplicabilă în cazul în care stâlpul trebuie să


transmită eforturi mari, constă (Figura F.4.18) în aplicarea peste zona voalată a unei

223
eclise de rigidizare verticala. Grosimea eclisei este mai mare decât grosimea peretelui
voalat.

F.4.3.4.2. Repararea grinzilor cu inima plină

F.4.3.4.2.1. Repararea grinzilor fisurate


Dacă fisura este extinsă atât în inima cât și într-una din tălpile grinzii, repararea
se poate face printr-una din următoarele metode:
- sudarea fisurii, urmată de eclisare;
- înlocuirea materialului afectat.
(a) Reparare prin sudarea fisurii urmată de eclisare. ( )
Soluția de reparare recomandata pentru grinzile fisurate folosește ca metodă de
reparare sudura. La elaborarea detaliului s-a procedat astfel încât să se evite
intersectarea cordoanelor de sudură pe trei direcții.
Pentru aceasta, după ce se execută gaura de stopare a fisurii din inimă (singura
care poate progresa), se îndepărtează sudura dintre talpă și inimă, pe o zonă ceva mai
extinsă, astfel încât să se formeze o gaură cu margini prelucrate (Figura F.4.18(a)).
Apoi, se prelucrează marginile fisurii inimii, prin crăițuire, astfel încât să se
poată realiza sudarea ei în V. Sudura se polizează pe ambele părți, după care se
eclisează inima, prin aplicarea pe o singură parte a acesteia a unei eclise cu aceeași
grosime ca a inimii, sudată pe trei laturi cu sudură de colț. Dimensiunile în plan ale
eclisei trebuie să depășească cu cca 100 mm pe contur dimensiunile fisurii (Figura
F.4.18(b))
Apoi, se sudeaza în adâncime fisura de pe talpă, care se execută pe plăcuță
suport, după prelucrarea marginilor fisurii, după care se polizează în vederea aplicării
eclisei (Figura F.4.18(c)).

a) gaura de stopare b) sudare, eclisare inima c) sudarea fisurii tălpii

d) eclisarea tălpii după sudură


Figura F.4.18. Repararea grinzilor fisurate prin metoda sudării și eclisării de siguranță

224
Eclisarea tălpii se realizează prin sudarea cu sudură de colț a unei eclise cu aria
cel puțin egală cu aria tălpii grinzii, având o lungime totală cel puțin egală cu lățimea
tălpii (Figura F.4.18(d)).

F.4.3.4.2.2. Repararea grinzilor cu talpa voalată


În cazul tălpilor comprimate este posibilă apariția fenomenului de pierderea
stabilității locale, fapt ce reduce capacitatea de rezistență a grinzii în secțiunile afectate.
Pentru repararea grinzilor aflate în această situație se pot aplica mai multe
soluții, în funcție de gradul în care s-a produs voalarea.
În cazul în care deformația tălpii este mică este suficientă introducerea a două
perechi de rigidizări verticale, de grosime medie ( 12 mm), sudate la marginile zonei
voalate de talpă (Figura F.4.19(a)) şi a doua eclise verticale pe talpa voalată.
Dacă talpa este puternic deformată, după aplicarea rigidizărilor la marginile
zonei deformate, talpa se poate bloca între două eclise laterale sudate de rigidizări și
de tălpile grinzii (Figura F.4.19(b)). În cazul în care este necesar, se poate consolida
grinda la încovoiere, prin adăugarea unui subansamblu format din talpă și inimă, care
va fi sudat în prelungirea inimii grinzii, pe zona afectată de voalarea tălpii (Figura
F.4.19(c))

a) soluție de reparare în
cazul deformațiilor
mici

b) soluție de reparare în
cazul deformațiilor
mari

c) soluție de consolidare
în cazul deformațiilor
mari

Figura F.4.19. Soluții de reparare a grinzilor cu tălpi voalate

225
F.4.3.4.2.3. Repararea grinzilor cu inima voalată
Repararea grinzilor cu inimă voalată se poate realiza fie numai prin rigidizarea
inimii voalate, fie prin rigidizare și placare laterală a zonei afectate.
(a) Repararea inimii voalate prin rigidizare.
Îmbunătățirea comportării la voalare a inimilor grinzilor se poate realiza prin
soluții diferite în funcție de caracterul permanent sau temporar al deformațiilor
produse.
Dacă deformațiile inimilor sunt temporare, cea mai simplă soluție constă în
adăugarea unor rigidizări suplimentare, care pot fi transversale scurte sau
longitudinale și transversale scurte. O soluție de reparare posibilă, aplicabilă mai ales
dacă inimile grinzilor sunt rigidizate numai transversal, constă în adăugarea unor
nervuri de rigidizare diagonale, solicitate la compresiune (Figura F.4.20).
Se recomandă legarea prin gusee a acestor diagonale atât de tălpi, cât și de
rigidizările transversale.

Figura F.4.20. Soluție de reparare cu rigidizări diagonale a inimilor voalate

O variantă a acestei soluții pentru situația în care deformațiile inimilor grinzilor


sunt permanente constă în utilizarea rigidizărilor diagonale, necesare pentru
consolidarea inimii, drept pârghii pentru aparatul de îndreptare al inimii (Figura
F.4.21).

1- inima deformată; 2- rigidizare înclinată; 3- bridă; 4- pană metalică.


Figura F.4.21. Detalii de îndreptare a deformațiilor permanente ale inimii

226
După aducerea inimii în poziția nedeformată, rigidizările se prind de aceasta cu
sudură.
O altă soluție (Figura F.4.22(a)), constă în aplicarea prin sudare a mai multor
rigidizări dispuse pe ambele părți ale zonei voalate a inimii. Rigidizările se decupează
după forma voalată a inimii, astfel încât să poată fi sudate atât de tălpile grinzii, cât și
de inima voalată, împiedicând astfel dezvoltarea deformațiilor.
(b) Repararea inimii voalate prin rigidizare și placare laterală. ( )
Soluția (Figura F.4.22(b)) reprezintă o variantă a celei precedente. Pe lângă
rigidizările inimii secțiunea este întărită prin aplicarea unor eclise laterale, cu aceeași
grosime ca a inimii, sudate pe rigidizări și pe tălpile grinzii. În acest fel, secțiunea
devine chesonată, comportându-se mai bine în cazul eforturilor de torsiune, rigidizările
sunt asigurate împotriva voalării, iar forțele tăietoare din grindă se vor transmite prin
eclise. Etapele realizării consolidării sunt următoarele: se sudează rigidizările centrale,
eclisele laterale se sudează de tălpile grinzii și de rigidizările centrale, apoi se introduc
și se sudează de la centru către exterior restul rigidizărilor.

a) rigidizarea inimii voalate b) rigidizarea și placarea inimii voalate


Figura F.4.22. Soluție de reparare a inimilor voalate

F.4.3.4.2.4. Repararea grinzilor cu talpa și inima voalate


(a) Reparare prin placare laterală.
Soluția de reparare reprezentată în Figura F.4.23, utilizează metodele eclisării și
adăugării de material, iar realizarea ei se efectuează prin parcurgerea următoarelor
etape:
- se prelucrează prin polizare marginile tălpii în zona deformată pentru a ușura
aplicarea ecliselor;
- pe ambele părți ale tălpii grinzii se sudează câte o eclisă cu grosime mai mare
decât a inimii voalate;
- la extremitățile zonei afectate se amplasează câte o nouă rigidizare verticală,
sudată atât de inima și tălpile grinzii, cât și de eclise;
- dacă deformațiile tălpii sunt importante, se consolidează secțiunea grinzii prin
sudarea sub aceasta a unui element care să contribuie la mărirea capacității de
rezistență la încovoiere.

227
Figura F.4.23. Soluție de reparare prin placare laterală

(b) Reparare prin înlocuirea zonei afectate. ( )


Utilizarea acestei soluții prezintă dezavantajul că înaintea aplicării sale grinda
trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii, ceea ce conduce la
creșterea costului intervenției. Cu toate acestea, soluția este recomandată atunci când
deformațiile produse prin voalare au valori foarte mari și aplicarea soluției anterioare
nu este posibilă.
Soluția de înlocuire a zonei afectate a grinzilor (Figura F.4.24) se aplică astfel:
- grinda se descarcă prin sprijiniri aplicate de ambele părți ale zonei defecte;
- se marchează liniile de tăiere de jur împrejurul zonei voalate;
- la intersecția liniilor se execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul de
minim 20 mm;
- se taie și se îndepărtează zona avariată;
- se prelucrează marginile tăiate prin polizare și se aplică plăcuțe suport pe tot
conturul ce urmează a fi sudat;
- se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă și inimă, cu
aceleași dimensiuni și din același material ca și porțiunea îndepărtată;
- se amplasează acesta la poziție și se sudează pe contur cu sudură în adâncime,
executată în straturi succesive, funcție de grosimea elementelor;
- pentru grinzi solicitate dinamic, sudura de joantare se polizează.

Figura F.4.24. Reparare prin înlocuirea zonei afectate

228
F.4.3.4.3. Repararea nodurilor de cadru
Defectele curent întâlnite la nodurile de cadru sunt arătate în Figura F.4.25,
adică:
- fisuri în sudura dintre talpa grinzii și stâlp (Figura F.4.25(a));
- fisuri în ZIT în talpa grinzii, de obicei la baza decupajului inimii grinzii în
rigidizarea orizontală a stâlpului, în afara acestuia (în cazul stâlpilor cu
secțiune chesonată) (Figura F.4.25(a));
- fisuri care afectează atât talpa cât și inima grinzii (Figura F.4.25(b));
- voalarea inimii nodului de cadru (Figura F.4.25(c)).

a) fisuri în tălpile grinzii b) fisuri în tălpi și inima c) voalare inima


Figura F.4.25. Defecte ale nodurilor de cadru

F.4.3.4.3.2. Repararea nodului cu fisuri pătrunse în talpa și inima grinzii


Soluțiile de reparare se aleg în funcție de dimensiunea fisurii, de gradul de
distrugere al tălpii, de apariția sau nu a fenomenului de voalare etc.
(a) Reparare prin înlocuirea zonei afectate.
Soluția constă în înlocuirea unei porțiuni relativ reduse din grindă, ceea ce
implică costuri mai mici la materialele utilizate. În schimb, înaintea aplicării soluției,
grinda trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii. Execuția
soluției cuprinde următoarele etape (Figura F.4.26):
- Se marchează liniile de tăiere împrejurul zonei afectate și la intersecția lor se
execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul minim de 20 mm;
- Se taie și se îndepărtează zona avariată, după care marginile se prelucrează prin
polizare;
- Pe tot conturul ce urmează a fi sudat se aplică plăcuțe suport pentru sudură;
- Se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă și inimă, cu
aceleași dimensiuni și din același material ca și porțiunea îndepărtată;
- Se amplasează la poziție subansamblul și se sudează pe contur cu sudură în
adâncime executată în straturi succesive, funcție de grosimea elementelor.
Inima subansamblului se sudează de talpa stâlpului cu sudură în relief.

229
Figura F.4.26. Etapele de realizare a soluției de reparare prin înlocuirea zonei afectate

(b) Reparare prin înlocuirea ramurii stâlpului.


Soluția este recomandată numai în cazul în care ramura stâlpului este foarte
afectată și nu poate fi reparată prin înlocuire parțială sau eclisare. Execuția soluției
cuprinde următoarele etape (Figura F.4.27):
- Se execută sprijiniri pentru grindă;
- Se îndepărtează platelajul metalic, sau placa de beton armat pe o lungime de
cel puțin 0,2l;
- Se suflă sudurile grinzii de pe stâlp prin procedeul arc-aer sau se desfac
șuruburile, dupa caz;
- Se taie prin procedee mecanice grinda la distanta de 0,2l de fața stâlpului;
- Se execută în atelier zona de grinda ce urmează a fi înlocuită;
- Se așează la poziție și se refac sudurile de prindere de stâlp;
- Se reface prinderea de grindă.

Figura F.4.27. Soluție de reparare a nodului prin înlocuirea în întregime a ramurii

(c) Repararea nodului prin eclisare. ( )


În cazul în care ramura stâlpului este numai fisurată și nu a suferit deformații
plastice, repararea acesteia se poate realiza numai prin sudarea fisurilor și aplicarea
unor eclise peste zonele reparate (Figura F.4.28). Eclisele trebuie să depășească zona
avariată cu minim 300 mm de fiecare parte.

230
Figura F.4.28. Reparare prin sudură și eclisare

F.4.3.4.3.3. Repararea nodului de cadru cu inima voalată


Soluțiile de reparare constau fie în rigidizarea nodurilor, fie în înlocuirea zonei
afectate similar celor prezentate la pct. F.4.3.4.1.4. O soluție de prevenire/consolidare
a nodului constă în aplicarea pe inima nodului a unor rigidizări diagonale (Figura
F.4.29).

1- rigidizare suplimentară; 2-rigidizare existentă


Figura F.4.29. Rigidizarea nodurilor de cadru împotriva voalării

F.4.3.4.4. Repararea contravântuirilor

F.4.3.4.4.1. Repararea barelor


Defectele sau avariile întâlnite în mod uzual la barele contravantuirii, în care
eforturile sunt predominant axiale, sunt fie pierderea stabilității generale a barelor
solicitate la compresiune, fie plastificarea secțiunilor barelor întinse (Figura F.4.30).
De asemenea, independent de starea de eforturi din barele contravântuirilor,
pot fi constatate ocazional defecte produse acestora în timpul montajului sau
exploatării. Acestea sunt îndoiri pronunțate, în unghi, ale barelor, cauzate de loviri
accidentale sau de folosirea lor ca reazem pentru ridicarea unor greutăți, sau lipsa unor
bare din ansamblul structural al contravântuirii provocată prin tăierea acestora pentru
trecerea unor utilaje sau conducte amplasate ulterior proiectării.
În cazul barelor flambate, nu este permisă îndreptarea la rece sau la cald, pe de
o parte din cauza eforturilor remanente introduse în secțiuni și pe de altă parte din
cauză că nu se poate reveni la forma inițială a barei. Barele întinse cu secțiuni

231
plastificate, apar la elementele slăbite prin fabricație, montaj sau din solicitări
seismice majore.
Întotdeauna barele ce și-au pierdut stabilitatea generală sau a avut incursiuni în
domeniul elasto - plastic trebuie înlocuite.

Figura F.4.30. Avarii produse la barele contravântuirilor

Mărirea capacității de rezistenta a barelor comprimate ale contravântuirilor se


poate realiza prin micșorarea lungimi de flambaj introducând o diagonala suplimentara
(Figura F.4.31).

Figura F.4.31. Introducerea unor bare suplimentare, pentru micșorarea lungimii de flambaj

F.4.3.4.4.2. Repararea prinderilor barelor la noduri


Defectele prinderilor barelor contravântuirilor, pot fi localizate în șuruburile
sau sudurile de prindere (Figura F.4.32), sau pot afecta guseele aferente acestora
(Figura F.4.33).
Defectele apărute la guseele de prindere ale barelor constau în ruperea guseului,
ruperea sudurii de prindere a acestuia, sau voalarea guseului.

232
Figura F.4.32. Defecte ale elementelor de prindere

Figura F.4.33. Defecte ale guseelor

În cazul în care șuruburile de prindere sunt rupte sau lipsesc, soluția de


intervenție constă în înlocuirea acestora cu șuruburi noi, strânse corespunzător. În
cazul în care defectul s-a produs sub încărcări care au fost considerate la proiectare
este necesară fie mărirea diametrelor șuruburilor, dacă distanțele dintre ele permit
acest lucru, fie în caz contrar, întărirea prinderii cu sudură (Figura F.4.34).

Figura F.4.34. Soluție de consolidare în cazul ruperii prinderii

În cazul ruperii guseului, soluția de reparare constă în înlocuirea acestuia cu


unul nou, realizat dintr-un material cu caracteristici superioare. Dacă defectul constă în
ruperea sudurii, acestea se repara prin crăițuire și resudare. Ca măsură suplimentară
de siguranță se poate întări guseul prin aplicarea pe ambele părți ale guseului a câte
unei rigidizări sudate, perpendicular pe sudură. Guseele voalate se consolidează prin
aplicarea unor rigidizări capabile să asigure rigiditatea laterala a acestuia.

233
F.4.4. Consolidări

F.4.4.1. Aspecte generale


Consolidările sunt intervenții care se aplică elementelor, prinderilor acestora și
structurilor de rezistență, care necesită sporirea capacității de rezistență, cerute în
general de condiții noi, de exploatare mai severe decât cele avute în vedere la
proiectarea și executarea structurii, dar și din motive de întreținere defectuoasă care au
condus la pierderi de material (ex. ruginire).
Tipul de reparație este funcție de natura solicitării din bare sau îmbinări sau de
natura defectului depistat.
La alegerea soluției de intervenție se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parțială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenția
(îndepărtarea încărcărilor variabile și cvasipermanente, introducerea de
reazeme intermediare active);
- menținerea poziției centrului de greutate și a axialității barei;
- stabilirea proprietăților fizico-mecanice și sudabilității oțelului (materialului de
bază).

F.4.4.2. Mijloace de consolidare a elementelor


Consolidarea elementelor din oțel și a prinderilor acestora se poate efectua prin
sudare (a se vedea F.4.3.2.1) sau prinderea cu șuruburi (a se vedea F.4.3.2.2), potrivit
celor prezentate la F.4.3.2.

F.4.4.3. Metode de consolidare a elementelor

F.4.4.3.1. Consolidarea secțiunilor prin adăugare de material


Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble aplicate pe
toată lungimea sau pe o porțiune a elementului care trebuie consolidat.
Mărirea secțiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă, care poate fi
aplicată majorității elementelor structurale, însă din considerente economice este
recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe porțiuni restrânse, la un număr
redus de elemente.
La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiții tehnice generale:
(a) Distribuirea materialului adăugat secțiunii originare se face în funcție de natura
și mărimea eforturilor, astfel încât elementul consolidat să se comporte optim
sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al tensiunilor, cât și al
stabilității generale și locale:
- la elementele încovoiate, materialul se adaugă la tălpi pentru a crește momentul
de inerție al secțiunii;
- la elementele comprimate, materialul trebuie adăugat cât mai departe de centrul
de greutate, astfel încât să se mărească raza de inerție a secțiunii consolidate;
- în cazul secțiunilor supuse la forță tăietoare mare, materialul se orientează în
direcția acesteia.

234
(b) Materialul adăugat se dispune în mod simetric față de secțiunea existentă
pentru a se evita apariția eforturilor suplimentare datorate excentricităților.
(c) Între materialul adăugat și cel existent trebuie asigurată o conlucrare perfectă
prin utilizarea sudurii sau șuruburilor. Prinderea cu sudură este preferabilă,
întrucât nu micșorează secțiunea elementului.
(d) Distribuirea materialului nu trebuie să creeze variații bruște de secțiune sau o
schimbare a raportului de rigidități între elementele componentele ale structurii.
(e) La confecționarea și punerea în operă a materialului de adaos, se respectă
aceleași reguli ca și pentru construcțiile noi. Elementele de adaos trebuie ca să
fie confecționate în ateliere, în strânsă concordanță cu releveele efectuate la
fața locului, astfel încât să se obțină un contact perfect al pieselor de adaos pe
conturul elementelor existente.
(f) Înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curățarea suprafețelor
pana la luciu metalic, în special a elementelor existente, care sunt acoperite cu
straturi succesive de vopsea sau pot fi corodate.
(g) După consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie refăcută
protecția anticorozivă. ( )
Dimensionarea secțiunii de material adaugat capata forme specifice, dupa cum
secțiunea consolidată urmează să lucreze în funcție de domeniul elastic sau plastic.
Pentru elementele consolidate sub sarcină și la care se urmareste ca secțiunea
consolidată să lucreaze în domeniul elastic, se vor lua masuri ca elementul structural la
care se intervine să fie descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai
mare posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o fractiune cât mai mare din
încărcările aferente elementului.

F.4.4.3.1.1. Consolidarea stâlpilor


Dacă este depășită capacitatea de rezistență a stâlpilor, metoda utilizată de
regulă, este mărirea secțiunii acestora prin adăugare de material. De obicei această
soluție se aplică stâlpilor aflați sub sarcină, din cauza dificultăților de a realiza
descărcarea lor. Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este
recomandabila descărcarea parțială a acestora, prin indepartarea unor incarcari de
exploatare.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă distribuția
tensiunilor remanente de la extremitățile tălpilor din compresiune în întindere, sporind
capacitate portantă superioară a secțiunii comprimate a stâlpului astfel consolidat.
În Figura F.4.35 sunt arătate soluții de consolidare prin adaos de material a
stâlpilor din profile laminate. Aceste soluții se pot utiliza și pentru consolidarea
stâlpilor realizați din table tăiate cu flacără și sudate.
Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranță pe
timpul consolidării. Din acest motiv se interzice realizarea sudurilor transversale pe
talpa stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de sudare
capacitatea portantă a tălpii respective se diminuează semnificativ.

235
a) Soluții recomandate b) Soluții nerecomandate
Figura F.4.35. Soluții pentru consolidarea stâlpilor realizați din laminate

În cazul stâlpilor cu tălpi voalate se poate utiliza soluția de consolidare care


constă în aplicarea pe tălpi a unor table sudate în relief (fig. F.4.36), aplicate simetric
pe toate tălpile. Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel puțin la 500
mm deasupra defectului, după care secțiunea tablelor de consolidare se va micșora
treptat astfel încât să se realizeze o trecere lina de la secțiunea consolidată la secțiunea
inițială.

Figura F.4.36. Soluție pentru repararea tălpilor voalate ale stâlpilor

F.4.4.3.1.2. Consolidarea grinzilor cu zabrele


Defectele grinzilor cu zabrele constau, de regulă, în deformații plastice ale
barelor, produse în timpul montajului, mișcării seismice sau în corodarea elementelor
componente și îmbinărilor. Comportarea fermelor poate fi influentata de incararea
suplimentară prin agățarea de acestea a unor echipamente tehnologice, care nu au fost
considerate la proiectare.
Consolidarea barelor fermelor trebuie realizată după descărcarea acestora în
cea mai mare măsură posibilă, pentru a da posibilitatea materialului de adaos să preia
o parte mai mare din efortul total aferent barei.
Alegerea soluției de consolidare în cazul fermelor trebuie să se facă diferențiat
în funcție de efortul existent în bara asupra căreia se intervine.
(a) Consolidarea barelor întinse
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime a
acestora prevazand lungimea necesară de sudura pentru a transmite la nod efortul din
secțiunile de adaos.

236
Soluția de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor consta în aplicarea
simetrică față de inima tălpii a unor profile laminate (Figura F.4.37).

a) cu bare pătrate b) cu bare rotunde c) cu platbande


Figura F.4.37. Soluții de consolidare pentru talpa întinsă a grinzilor cu zăbrele

Consolidarea acestor secțiuni se poate realiza prin atașarea prin sudură în relief
a unor bare cu secțiune pătrată ori circulară sau a unor platbande.
În cazul în care diagonalele sau montanții sunt apropiați de talpa grinzii, încât
nu este posibilă aplicarea uneia dintre soluțiile descrise, se poate atașa la partea
inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată. Dezavantajul față de folosirea profilelor
este, în acest caz, imposibilitatea menținerii axei neutre a tălpii la poziția inițială sau
cât mai aproape de aceasta.
Pentru diagonalele întinse, executate de regulă, din câte două corniere, soluțiile
prezentate nu permit sudarea profilelor de adaos de gusee, astfel încât este
recomandabilă rezolvarea din Figura F.4.38, care permite echilibrarea secțiunii, astfel
încât poziția axei neutre să rămână neschimbată. Platbandele adăugate se pot introduce
în „furculiță” pe guseu și suda, transmițându-și direct eforturile la acesta.

Figura F.4.38. Soluție de consolidare a diagonalelor întinse

(b) Consolidarea barelor comprimate


În cazul barelor comprimate cedarea poate intervenii prin pierderea stabilității
generale. Consolidarea se aplică în zona centrală a barei pe cca. 75% din lungimea sa,
urmărindu-se ca, prin modul de amplasare a noilor elemente în secțiune, să se
mărească raza de girație a secțiunii, fără modificarea pozitiei axei neutre.
În cazul tălpilor comprimate ale grinzilor cu zăbrele, soluțiile de consolidare
recomandate sunt arătate în Figura F.4.39, iar în cazul diagonalelor și montanților
comprimați în Figura F.4.40.

237
a) cu profile b) cu platbande
Figura F.4.39. Soluții pentru consolidarea tălpilor comprimate

Zona consolidată a) cu profile b) cu platbande


Figura F.4.40. Soluții pentru consolidarea diagonalelor și montanților comprimați

(c) Consolidarea prinderilor la noduri( )


Necesitatea consolidării prinderilor la noduri apare, de obicei, la barele întinse
consolidate. Soluția constă în completări ale guseelor din nodurile adiacente barei și
sudarea barei de acestea (Figura F.4.41).

1-plăci suplimentare 2-suduri în adâncime 3-suduri în relief


Figura F.4.41. Soluții pentru consolidarea prinderilor la noduri

F.4.4.3.2. Schimbarea schemei statice (de lucru) a elementelor


Prin schimbarea schemei statice se urmărește redistribuirea favorabile a
eforturilor în elementele structurale existente.
Aplicarea metodei poate consta în schimbarea gradului de nedeterminare al
structurilor existente, prin transformarea celor static determinate în structuri static
nedeterminate sau prin mărirea gradului de nedeterminare a structurilor static
nedeterminate prin introducerea unor reazeme suplimentare, crearea de legături
suplimentare, (de exemplu introducerea unor bare noi în structurile triangulate).

238
Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra elementelor
aflate sub sarcină, la executia metodei trebuie respectate câteva condiții care să-i
asigure calitatea și eficiența:
- Structura sau elementul structural supuse schimbării schemei statice trebuie să
fie descărcate în cea mai mare măsură posibilă, pentru ca elementele nou
introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare;
- Calculul static se efectuează în două etape: în etapa 1, pe schema initiala se
calculează eforturile în elementele existente din încărcările aplicate la
momentul interventiei, iar în etapa a II-a, pe schema statică modificate se
calculează, pe de o parte, suplimentul de efort în barele existente, iar pe de altă
parte, efortul din barele noi, ambele provenind din încărcările suplimentare
celor existente în momentul aplicării consolidării;
- Detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou adoptate;
- Prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un element
structural, în nici o fază a procesului de consolidare, tensiuni pe care acestea să
nu le poată prelua;
- Se vor luate toate masurile pentru împiedicarea pierderii stabilității în timpul
consolidării sau al exploatării.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează grinzilor
indiferent de alcătuire.
Procedeele uzuale de consolidare a grinzilor cu secțiune dublu T prin
modificarea schemei statice sunt:
- introducerea unor reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor;
- tasarea controlată a reazemelor, pentru uniformizarea eforturilor;
- transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continui;
- introducerea unor tiranți nepretensionați în schema statică a elementelor;
- introducerea unor tiranți pretensionați în schema statică a elementelor.

F.4.4.3.2.1. Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor


Metoda constă în utilizarea unor contrafise sau stâlpi, amplasați sub grinda
care trebuie consolidată astfel încât să-i micșoreze acesteia deschiderea de calcul.
Prin micsorarea deschiderii de calcul, eforturile în elementul astfel consolidat
se reduce substantial astfel încât pot fi preluate de element fără alte intervenții. Un alt
avantaj constă în mărirea gradului de nedeterminare al grinzilor, ceea ce oferă rezerve
superioare de rezistență în cazul solicitării acestora în domeniul elasto - plastic.
Dezavantajele metodei constau în condițiile pe care structura trebuie să le
îndeplinească:
- metoda se poate aplica numai atunci când elementele suplimentare de reazem
nu stânjenesc activitatea;
- este necesar să se asigure intrarea în lucru a reazemelor noi pentru a controla
cu certitudine starea de eforturi din grindă (Figura F.4.42);

239
- trebuie asigurată descarcarea noilor reazeme la teren sau elemente ale
structurii.

Figura F.4.42. Elemente de rezemare

F.4.4.3.2.2. Transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continue


Metoda se poate aplica numai grinzilor simplu rezemate solicitate static. Prin
aplicarea acestei metode se obține atât micșorarea eforturilor din câmpul grinzilor cât
și mărirea rezervelor de rezistență consecință a creșterii gradului de nedeterminare
statică al acestor grinzi.
Pentru realizarea continuității grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise
aplicate secțiunilor de reazem. Pentru grinzile cu zăbrele este necesară pe lângă
eclisarea tălpii superioare și introducerea unor bare pentru asigurarea continuității
tălpii inferioare (Figura F.4.43).

a) Grinzi cu
zăbrele

b) Grinzi cu
macaz

Figura F.4.43. Soluții pentru realizarea continuității grinzilor

240
F.4.4.3.2.3. Introducerea unor tiranți nepretensionați pe deschiderea grinzilor
Micșorarea eforturilor în grinzile existente prin introducerea unor tiranți se
poate realiza prin transformarea grinzilor în grinzi cu macaz. Prin introducerea
tiranților se schimbă în sens favorabil și schema statică a elementului la care se
intervine, prin creșterea gradului de nedeterminare.
În cazul grinzilor cu zăbrele (Figura F.4.44), schimbarea schemei statice în
grindă cu macaz introduce în toate barele grinzii existente un efort de compresiune,
astfel încât barele solicitate la întindere se descarcă, în funcție de valorile inițiale ale
eforturilor existente. Dacă barele initial întinse ale grinzii se transformă în bare
comprimate este obligatorie asigurarea lor împotriva pierderii stabilității generale. De
aceea, pe cât posibil tirantul va fi astfel dimensionat încât să nu modifice sensul
eforturilor din barele grinzii cu zăbrele.
La aplicarea acestei metode se va actiona impotriva tendinței macazului de a-și
pierde stabilitatea în sens perpendicular axului său, prin contravântuiri verticale
amplasate în dreptul montanților grinzii macaz.

a) grinda simplu rezemată

b) grinda continuă
Figura F.4.44. Transformarea grinzilor cu zăbrele în grinzi cu macaz

F.4.4.3.2.4. Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele


Sistemele cu zăbrele sunt des întâlnite în alcătuirea elementelor clădirilor, în
special sub formă de ferme, contravântuiri orizontale și verticale. Metoda de
consolidare prin suplimentarea barelor se poate realiza în două moduri:
- suplimentarea barelor se realizează păstrând gabaritul inițial al grinzii (Figura
F.4.45(a));
- grinda se consolidează prin mărirea înălțimii sale, realizată prin adăugarea unor
tălpi noi și prelungirea sistemului de zăbrele până la acestea (Figura F.4.45(b)).

241
a) consolidare păstrând gabaritul grinzii inițiale

b) consolidare cu mărirea gabaritului inițial


Figura F.4.45. Suplimentarea barelor ce alcătuiesc sisteme triangulate

F.4.4.3.3. Consolidarea elementelor metalice cu beton


Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton a
elementelor verticale sau ușor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor (Figura
F.4.46).
Prin aplicarea metodei se obține mărirea capacității de rezistență și rigidității
elementului consolidat.

a) stâlpi înglobați în beton b) stâlpi umpluți cu beton


Figura F.4.46. Protejarea și consolidarea stâlpilor metalici

Cămășuirea stâlpilor metalici se realizează prin îmbrăcarea acestora în beton


armat.
Dacă între metal și beton se realizează conlucrarea prin intermediul
conectorilor, atunci sistemul constructiv devine de tip B.A.R. În cazul în care
consolidarea stâlpului se realizează sub sarcină, secțiunea elementului consolidat va
prelua doar incarcarile care intervin după intrarea în lucru a betonului, adică încărcări
suplimentare celor existente în momentul consolidării. Un dezavantaj al metodei îl
reprezintă greutatea foarte mare adusă de beton ceea ce conduce la creșterea acțiunii
seismice.
Dacă grosimea stratului de beton armat este mică în raport cu secțiunea
stâlpului se poate conta numai pe îmbunătățirea comportării la stabilitate locala a
elementelor componente a secțiuni stâlpului.

242
Consolidarea prin umplerea cu beton a elementelor metalice se folosește numai
pentru secțiuni închise, pentru secțiuni alcătuite din elemente depărtate la care
solidarizarea ramurilor este făcută cu plăcuțe sau zabrele și pentru secțiuni „Cruce de
Malta”.

F.4.4.3.4. Îmbunătățirea comportării elementelor la pierderea stabilității generale


Metoda constă fie în prevederea de legături care reduc lungimile de flambaj
ale elementelor, fie prin modificarea secțiunii elementelor comprimate, încovoiate sau
comprimate și încovoiate.
Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiții: pe de o parte
elementele care și-au pierdut stabilitatea trebuie să fie solicitate în domeniul elastic, iar
pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secțiunilor trebuie să se
realizeze după descărcarea elementului afectat de pierderea stabilității și revenirea lui
la poziția inițială. Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se
înlocuiesc.
În Figura F.4.47 este arătat modul în care pot fi consolidați stâlpii unei hale
industriale, care aveau tendința de flambaj, prin introducerea de legături suplimentare.

Figura F.4.47. Consolidarea stâlpilor unei hale prin introducerea de legaturi suplimentare

F.4.4.3.5. Îmbunătățirea comportării elementelor la pierderea stabilității locale


prin rigidizarea pereților sectiunilor
Metoda este utilizată pentru îmbunătățirea comportării la stabilitate locală a
pereților elementelor metalice.
Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea nu este periculoasă,
însă afectează capacitatea de rezistență a elementului. Pentru consolidarea acestor
elemente se rigidizează pereții voalați.
Dacă după descărcare se constată că deformația nu este permanentă, tablele
voalate se pot consolida fie prin prevederea unor rigidizări care reprezintă reazeme
pentru tabla respectivă, fie prin adăugare de material în zona centrală a panoului de
tablă (Figura F.4.48).

243
Dacă deformația este permanentă, se va aplica refacerea geometriei
elementelor deformate în domeniul plastic prin prevederea de rigidizării.
Aceasta constă în îndreptarea deformațiilor pereților prin intermediul unor
rigidizări diagonale prevăzute cu șuruburi sau cu bride în care se introduc pene. După
îndreptarea pereților rigidizările diagonale se sudează pe perete pe întreaga lungime,
devenind astfel reazem pentru acesta și prevenind o voalare ulterioară (vezi cap
F.4.3.4.2.3).

Figura F.4.48. Rigidizarea inimii unui cadru

F.4.4.4. F.4.4.4 Metode de consolidare a ansamblurilor structurale


Structurile clădirilor necesită consolidări în următoarele situații:
- au apărut avarii în urma unui seism;
- s-au schimbat condițiile de solicitare avute în vedere la proiectare;
- construcția nu îndeplinește condițiile de exploatare.

F.4.4.4.1. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice

F.4.4.4.1.1. Avarii frecvente


Avariile frecvente sunt:
(a) Ruperea îmbinărilor grindă – stâlp realizate cu sudură;
(b) Ruperea îmbinărilor de continuitate a grinzilor de cadru realizate cu eclise și
șuruburi de înaltă rezistență;
(c) Pierderea stabilității locale a tălpilor și/sau a inimii grinzilor în vecinătatea
îmbinării grindă – stâlp;
(d) Pierderea stabilității locale a elementelor componente ale secțiunii stâlpilor în
vecinătatea prinderii în infrastructură a acestora;
(e) Pierderea stabilității locale a inimii nodului de cadru;
(f) Pierderea stabilității generale a diagonalelor contravântuirilor verticale;
(g) Ruperea diagonalelor întinse ale contravântuirilor verticale și/sau a prinderii
acestora de cadru;
(h) Pierderea stabilității generale a grinzilor cadrelor;
(i) Deformarea remanentă a structurii. ( )

244
F.4.4.4.1.2. Soluții de consolidare
Pentru avariile enumerate mai sus sunt propuse următoarele soluţii de
consolidare:
(a) Refacerea continuității îmbinării grindă – stâlp și mărirea capacității de
rezistență a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa inferioară a
grinzii și a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii la talpa
superioară (Figura F.4.49). Se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp,
sudate în adâncime de tălpi, la nivelul vutei. De asemenea, se vor prevedea
rigidizări transversale pe stâlp, în zona nodului de cadru, mărindu-se rigiditatea
acestuia.

Figura F.4.49. Fisuri în îmbinarea grindă – stâlp

(b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potențial plastice,


realizate cu eclise și șuruburi se consolidează prin:
- Înlocuirea ecliselor și a șuruburilor de prindere.
- Îndepărtarea zonelor cu deformații plastice și înlocuirea acestora cu elemente
noi care au caracteristici mecanice superioare, astfel încât fenomenul să nu se
mai repete.
- Adăugarea la partea inferioară a unei secțiuni „T” (cu talpa în jos) pe o
lungime care să depășească îmbinarea deteriorată cu cel puțin jumătate din
înălțimea grinzii. Eclisele existente se vor suda de grindă cu cordoane de
sudură în relief. Se va mări capacitatea de rezistență a stâlpului funcție de noua

245
capacitate plastică de rezistență a grinzii consolidate pe înălțimea etajelor
adiacente grinzii consolidate. Consolidarea stâlpului se face prin mărirea
secțiunii tălpilor prin adaos de material sudat (Figura F.4.50).

a) îmbinare cu șuruburi fisurată

b) consolidare prin adăugarea unei secțiuni T

c) consolidare stâlpi

Figura F.4.50. Sisteme de consolidare a stâlpilor de la etajul superior/inferior îmbinării


consolidate

(c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilității locale a tălpilor
și/sau inimii vor fi consolidate în conformitate cu soluțiile din Figura F.4.19 și
Figura F.4.22.
(d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se vor
consolida conform principiilor prezentate în Figura F.4.16 și Figura F.4.17.

246
(e) Nodurile de cadru care au inima voalată se consolidează prin prevederea a
două plăci de dublare a inimii, sudate de tălpile stâlpului, care să depășească
înălțimea nodului sus și jos pe o distanță egală cu cel puțin lățimea tălpii
stâlpului (Figura F.4.51).

a) nod de cadru cu inima voalată

b) consolidare cu inimi de dublare

Figura F.4.51. Consolidarea nodului de cadru prin plăci de dublare a inimii

(f) Diagonalele contravântuirilor verticale care și-au pierdut stabilitatea generală


prezentând deformații remanente precum și diagonalele care prezintă fisuri /
ruperi se consolidează prin înlocuirea acestora cu altele care au o capacitate de
rezistență mai mare. Prinderile vor fi redimensionate la noua capacitate de
rezistență a diagonalei (Figura F.4.30).
(g) Grinzile cadrelor care și-au pierdut stabilitatea generală în zona îmbinării
grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată) se consolidează prin
transformarea secțiunii dublu T a grinzii într-o secțiune cheson, prin sudarea a
două inimi laterale și o talpă inferioară suplimentară, care să depășească cu cel
puțin hgrindă/2 zona afectată. Lungimea efectivă a consolidării va fi stabilită
astfel încât cordoanele de sudura a inimilor suplimentare de talpa inferioară a

247
grinzii existente nedeformată să aibă capacitatea de rezistență necesară
transmiterii forței tăietoare. Se va mări capacitatea de rezistență a stâlpului
funcție de noua capacitate plastică de rezistență a grinzii consolidate pe
înălțimea etajului inferior și superior față de grinda consolidată. Consolidarea
stâlpului se face prin mărirea secțiunii tălpilor prin adaos de material sudat (fig.
F.4.52).

a) grinda ce și-a pierdut stabilitatea generală

b) consolidare prin transformarea în secțiune cheson

Figura F.4.52. Consolidarea grinzilor ce și-au pierdut stabilitatea generală

(h) Structurile cu elemente care au avut incursiuni în domeniul elasto – plastic în


urma acțiunii seismice prezintă o deformație remanentă. Consolidarea acestor
structuri nu își propune anularea acestei deformații, ci mărirea ductilității și a
capacității de rezistență a elementelor în această poziție deformată a structurii.

248
Se recomandă ca starea de eforturi și deformații în elementele structurale să se
calculeze pe structura deformată. ( )

F.4.4.4.2. Măsuri pentru ridicarea siguranței seismice a structurilor


(a) Introducerea de elemente structurale noi pentru mărirea ductilității de
ansamblu a structurii și a rigidității locale:
- Contravântuiri verticale pe toată înălțimea structurii, dispuse în plan astfel încât
să fie evitată nesimetria geometrică și torsiunea de ansamblu a structurii. Este
eficient ca aceste contravântuiri să fie amplasate pe axele perimetrale ale
construcției.
- Panouri de forfecare metalice amplasate perimetral nodurilor de circulație pe
verticală.
- Elementele structurale existente (grinzi și stâlpi) care vor face parte din noile
subansambluri de preluare a forțelor seismice vor fi recalculate în conformitate
cu starea de eforturi corespunzătoare noii scheme statice. De regulă apare
necesitatea măririi capacității de rezistență a stâlpilor la eforturi axiale.
(b) Asigurarea conlucrării spațiale a cadrelor prin planșee. Planșeele trebuie să
aibă rigiditatea și capacitatea de rezistență în planul lor pentru a asigura
efectul de diafragmă rigidă și rezistentă la nivelul fiecărui etaj. Prin mărirea
grosimii planșeului (suprabetonarea) se poate obține sporirea rezistenței la
forță tăietoare în planul planșeului și micșorarea perioadei proprii de vibrații
pentru asigurarea confortului ocupanților (a se vedea cap. F.3.7). ( )

F.5. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura din zidărie

F.5.1. Obiect și domeniu de aplicare


Obiectul prezentului capitol este stabilirea cerințelor și a principiilor generale
pentru proiectarea lucrărilor de intervenție pentru reducerea riscului seismic al
construcțiilor din zidărie existente.
Lucrările de reducere a riscului seismic, prevăzute în acest capitol se aplică
următoarelor categorii de clădiri existente din zidărie:
- clădiri care au suferit avarii cu diferite niveluri de severitate din acțiunea
cutremurului;
- clădiri care nu satisfac nivelurile de performanță corespunzătoare obiectivelor
de performanță stabilite de investitor / utilizator.
Măsura în care sunt satisfăcute nivelurile de performanță corespunzătoare
diferitelor obiective de performanță se determină prin evaluarea seismică conform P
100-3, anexa D.
Soluțiile de principiu și rezolvările constructive de reducere a riscului seismic
pentru clădirile din zidărie date în acest capitol nu pot fi aplicate pentru clădirile
monument istoric fără acordul autorităților competente.

249
F.5.2. Categoriile și scopul lucrărilor de intervenție pentru reducerea riscului
seismic al clădirilor din zidărie

F.5.2.1. Categorii de lucrări pentru reducerea riscului seismic


Lucrările pentru reducerea riscului seismic al clădirilor din zidărie se grupează
în două categorii, conceptual diferite:
(a) Lucrări de reparație;
(b) Lucrări de consolidare. ( )
La rândul lor, în funcție de amploare și de complexitate, lucrările de
consolidare se clasifică după cum urmează:
(a) Consolidare individuală, care implică intervenții asupra unui număr redus de
elemente structurale care au avarii grave și foarte grave sau care au capacitate
de rezistență insuficientă în raport cu nivelul de performanță propus;
(b) Consolidare de ansamblu a structurii care implică intervenții asupra unui
număr mare/totalitatea elementelor structurale și poate fi făcută: ( )
- cu menținerea sistemului structural existent;
- cu modificarea sistemului structural existent.

F.5.2.2. Scopul lucrărilor pentru reducerea riscului seismic


Lucrările de intervenție asupra clădirilor din zidărie vulnerabile seismic au ca
scop reducerea următoarelor categorii de risc:
- afectarea siguranței vieții;
- pierderi importante, directe și indirecte, de valori materiale și culturale.
Amploarea și complexitatea lucrărilor necesare pentru reducerea riscului
seismic al clădirilor din zidărie depinde de:
- starea de deteriorare a structurii din cauze seismice și neseismice;
- nivelul de vulnerabilitate seismică al structurii (nivelul de siguranță disponibil
în momentul expertizării), identificat conform P 100-3, anexa D;
- obiectivele de performanță stabilite pentru clădire după reabilitare;
- severitatea acțiunii seismice de proiectare la amplasament.
Având în vedere variabilitatea aleatoare a caracteristicilor geometrice, ale
materialelor și a manoperei precum și efectele unor solicitări repetate dincolo de limita
elastică a materialului, lucrările de intervenție prevăzute în acest capitol nu pot evita,
în unele cazuri, producerea unor avarii majore sau ireparabile dar trebuie să elimine
situațiile de risc pentru siguranța vieții cum sunt cele generate de prăbușirea pereților
sau căderea de pe reazeme a planșeelor.

F.5.2.2.1. Scopul intervențiilor de reparație


Prin lucrările de reparații se urmărește ridicarea nivelului disponibil de
siguranță structurală al clădirii la acțiunea seismică, în raport cu un obiectiv/nivel de
performanță cerut de investitor/utilizator, fără ca prin aceasta să poată fi depășit
nivelul de siguranță inițial (NPI).

250
Pentru reducerea riscului seismic pot fi avute în vedere două niveluri de lucrări
de reparație:
(a) Pentru revenirea la nivelul de siguranță disponibil (NPD) în momentul
producerii ultimului cutremur (curba 1 din Figura F.5.1). Nivelul de siguranță
disponibil are în vedere și scăderea în timp a nivelului de siguranță din cauze
neseismice;
(b) Pentru realizarea unui nivel de siguranță apropiat sau egal cu cel inițial (NPI)
(curba 2 din Figura F.5.2). ( )
În cazul (b) se obține și prelungirea duratei de exploatare a clădirii peste
"durata proiectată, Tpr.

Figura F.5.1. Efectul lucrărilor de reparație

Lucrările de intervenție de reparație se recomandă, de regulă, pentru:


- clădirile din zidărie puțin afectate (cu degradări limitate la un număr redus de
elemente) și, mai ales, pentru afectări din cauze neseismice (acțiuni fizice,
chimice și biologice);
- structurile clădirilor situate în zone de seismicitate redusă - zonele cu ag 
0,12g.
Notă: Lucrările de reparații se recomandă și în cazul monumentelor istorice, pentru situațiile în care
intervenția de consolidare nu este posibilă fără alterarea/pierderea semnificativă a valorii
culturale.
Lucrări de reparație se execută și la clădirile cu avarii grave, ca măsuri
pregătitoare pentru lucrările de consolidare sau complementare acestora.

F.5.2.2.2. Scopul intervențiilor de consolidare


Lucrările de intervenție de consolidare urmăresc eliminarea totală sau, după
caz, parțială, a deficiențelor care conduc la un nivel de siguranță structurală insuficient
în raport cu obiectivele de performanță stabilite de investitor/utilizator.
Aceste deficiențe pot proveni din:
- defecte de alcătuire a ansamblului structurii;
- dimensionarea insuficientă și/sau alcătuirea necorespunzătoare a
subansamblurilor structurale/elementelor de structură;
- degradarea proprietăților de rezistență și deformabilitate ale materialelor de
construcție provocată de acțiunile agenților fizici, chimici și biologici;

251
- lipsa/insuficiența lucrărilor de întreținere, reparație și/sau consolidare.
Intervențiile de consolidare individuală au ca scop eliminarea uneia sau mai
multor dintre deficiențele de dimensionare/alcătuire identificate la F.5.3.1.2.3 pentru
un număr redus de ansambluri/elemente structurale. Intervenția de consolidare
individuală a unui element structural este precedată, în toate cazurile, de o intervenție
de tip reparație pentru restabilirea continuității aparente a zidăriei.
Intervențiile de consolidare de ansamblu au ca scop eliminarea uneia sau mai
multor deficiențe de alcătuire de ansamblu identificate conform F.5.3.1.2.2 și includ și
consolidarea individuală a unui număr important de elemente structurale.
Consolidarea clădirii la un nivel superior nivelului de performanță seismică
inițial (NPI) are, de regulă, următoarele efecte favorabile:
- eliminarea/reducerea probabilității producerii unor avarii semnificative la un
cutremur ulterior;
- prelungirea duratei de exploatare a clădirii până la atingerea nivelului minim
admisibil de siguranță.

Figura F.5.2. Efectul lucrărilor de consolidare

F.5.3. Alegerea categoriei lucrărilor de intervenție

F.5.3.1. Criterii pentru alegerea categoriei lucrărilor de intervenție

F.5.3.1.1. Starea de deteriorare a structurii


Starea de deteriorare a zidăriei din acțiunea seismică poate fi încadrată în
următoarele clase:
I. Deteriorare nesemnificativă;
II. Deteriorare moderată;
III. Deteriorare gravă;
IV. Deteriorare foarte gravă.
Descrierea stărilor de deteriorare este dată în continuare.
Deteriorarea zidăriei din cauza acțiunii seismice este favorizată, în foarte multe
cazuri de existența unor deteriorări preexistente provenite din acțiunea cutremurelor
anterioare după care nu s-au luat măsuri de remediere sau din acțiunea unor cauze
neseismice.

252
Starea de deteriorare nesemnificativă a zidăriei este descrisă, orientativ, după
cum urmează:
(a) Pereți structurali (Figura F.5.3(a)):
- fisuri orizontale foarte subțiri în rosturile de la bază (1);
- posibile fisuri diagonale și desprinderi minore la bază (2).
(b) Şpaleți între goluri (Figura F.5.3(b) și Figura F.5.3(c)): ( )
- fisuri foarte subțiri/mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități
(pentru efect dominant: încovoiere cu forță axială) (3);
- fisuri cu traseu discontinuu, foarte subțiri /mortar sfărâmat în rosturile
orizontale și verticale (fără deplasări); nu sunt fisuri în cărămizi (pentru efect
dominant: forță tăietoare-lunecare în rosturi) (4);
- fisuri diagonale subțiri în cărămizi în < 5% din asize (pentru efect dominant:
forță tăietoare-eforturi principale de întindere) (4).

a) b) c)
Figura F.5.3. Starea de deteriorare nesemnificativă a pereților și șpaleților

Starea de deteriorare moderată a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum


urmează:
(a) Pereți structurali (Figura F.5.4(a)):
- fisuri orizontale/mortar desprins la bază și în apropierea acesteia; deplasări <
56 mm în planul de fisurare (1);
- posibile fisuri înclinate care pornesc de la bază și se extind pe câteva rânduri de
cărămidă (2);
- posibile fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi) (3).
(b) Şpaleți între goluri (Figura F.5.4(b) și Figura F.5.4(c)): `( )
- fisuri foarte subțiri/mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități și,
uneori și în alte rosturi apropiate de extremități (pentru efect dominant:
încovoiere cu forță axială) (4);
- fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii
și deschiderea rosturilor verticale (< 56 mm); rupere în scară cu < 5% din
asize cu crăpături în cărămizi (pentru efect dominant forță tăietoare - lunecare
în rosturi) (5);

253
- fisuri diagonale (< 56 mm), cele mai multe prin cărămizi care ajung la colțuri
sau în apropierea acestora, dar fără să se producă zdrobirea zidăriei (pentru
efect dominant: forță tăietoare-eforturi principale de întindere) (6) (7).

a) b) c)
Figura F.5.4. Starea de deteriorare moderată a pereților şi şpaleților

Starea de deteriorare gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum


urmează:
- Capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii grave reprezintă mai
mult de 2025% din capacitatea de rezistență totală a structurii pe una dintre
direcțiile principale de la un etaj;
sau,
- Numărul şpaleților cu avarii grave reprezintă mai mult de 2025% din numărul
total al șpaleților pe una dintre direcțiile principale de la un etaj.
Avariile caracteristice pentru această starea de avariere/deteriorare sunt
următoarele:
(a) Pereți structurali (Figura F.5.5(a)):
- fisuri în rostul orizontal, la bază, < 1012 mm (1);
- fisuri înclinate extinse pe mai multe asize (2);
- posibile fisuri înclinate cu deschideri < 1012 mm în partea superioară (3);
(b) Şpaleți între goluri (Figura F.5.5(b) și Figura F.5.5(c)): ( )
- fisuri foarte subțiri/mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități (4),
plus una sau mai multe dintre:
 uneori fisuri foarte subțiri/mortar sfărâmat și în alte rosturi orizontale
apropiate de extremități;
 posibil, ieșirea din plan sau deplasări în plan (sus/jos);
 cărămizi zdrobite la colțuri (efect dominant: încovoiere cu forță axială);
- fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii
și deschiderea rosturilor verticale (< 1012 mm); rupere în scară cu > 5% din
asize cu crăpături în cărămizi (efect dominant forță tăietoare - lunecare în
rosturi) (5) (6);
- fisuri diagonale (> 6 mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la
colțuri și/sau deplasări mici în lungul sau perpendicular pe planul de fisurare
(efect dominant: forță tăietoare-eforturi principale de întindere) (7) (8).

254
a) b) c)
Figura F.5.5. Starea de deteriorare gravă a pereților și spaleților

Starea de deteriorare foarte gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum
urmează:
- Capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii foarte grave reprezintă
mai mult de 1015% din capacitatea de rezistență totală a structurii pe una
dintre direcțiile principale de la un etaj;
sau,
- Numărul șpaleților cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 1015% din
numărul total al șpaleților pe una dintre direcțiile principale de la un etaj.
Avariile caracteristice pentru această stare de deteriorare sunt următoarele:
(a) Pereți structurali:
- risc de pierdere a capacității portante pentru încărcări verticale;
- deplasări în scară importante, unele cărămizi au lunecat de pe cele pe care erau
zidite;
- secțiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremități;
- deplasări laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).
(b) Şpaleți între goluri: ( )
- risc de pierdere a capacității portante pentru încărcări verticale, plus una sau
mai multe dintre:
 deplasări semnificative în plan și/sau perpendicular pe plan;
 zdrobirea extinsă a cărămizilor la colțuri (efect dominant: încovoiere cu
forță axială);
 deplasări în scară mari (unele cărămizi au căzut de pe cele inferioare);
 ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;
 deplasări laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă;
(efect dominat forța tăietoare-lunecare în rosturi);
 deplasări și rotiri importante în lungul planului de fisurare.
 (efect dominat forța tăietoare-eforturi principale de întindere).
Deteriorarea buiandrugilor din zidărie, care este funcție de mecanismul de
cedare, se caracterizează prin următoarele niveluri de severitate:

255
(a) Buiandrugi ductili (Figura F.5.6):
- deteriorare nesemnificativă: cel mai adesea se produc fisuri verticale și
sfărâmarea mortarului dar este afectat cel mult un element de la fiecare
extremitate (1);
- deteriorare gravă: se produc fisuri verticale și sfărâmarea mortarului, pe toată
grosimea buiandrugului, la fiecare extremitate; în peste 1/3 din asize fisurile
străbat elementele pentru zidărie (2); sunt posibile deteriorări ale elementelor
pentru zidărie de la fața inferioară a buiandrugului dar nu se produc deplasări
pe verticală (3).

a) deteriorare nesemnificativă b) deteriorare gravă


Figura F.5.6. Starea de deteriorare a buiandrugilor ductili

(b) Buiandrugi fără ductilitate (Figura F.5.7): ( )


- deteriorare moderată: fisuri diagonale cu deschideri mai mici de 5÷6 mm;
fisurile pornesc de lângă colțuri și, în cele mai multe cazuri traversează și
elementele; nu se produce zdrobirea elementelor la colțuri (1);
- deteriorare gravă: fisuri diagonale cu deschideri peste 6 mm care pornesc de
lângă colțuri și traversează, de multe ori, și elementele (1); fisurile sunt însoțite
de zdrobirea locală a elementelor la colțuri (2) și de deplasări pe traseul fisurii
în lung sau transversal (3).

a) deteriorare nesemnificativă b) deteriorare gravă


Figura F.5.7. Starea de deteriorare a buiandrugilor fără ductilitate

Deteriorarea zidăriei, cu forme de manifestare specifice și cu niveluri de


severitate asemănătoare celor de mai sus, se poate produce și din cauze neseismice
prin:
- acțiuni mecanice (cedarea fundațiilor/terenului de fundare);

256
- acțiuni fizice, chimice și biologice asupra materialelor de construcție.
Identificarea acestor situații este absolut necesară pentru aplicarea unei soluții
de intervenție adecvate. În acest scop sunt necesare studii geotehnice dar și analize
fizice, chimice sau biologice întocmite de specialiști care sunt competenți să
recomande/aleagă cele mai bune soluții (expertul structurist nu se poate substitui
acestora).
La evaluarea siguranței seismice a clădirii conform procedurilor indicate în P
100-3 în vederea stabilirii deciziilor de intervenție, expertul trebuie să identifice în
detaliu cauzele principale ale deteriorării elementelor structurale (cauze seismice sau
neseismice).
Între cauzele neseismice posibile de avariere/deteriorare a clădirilor din zidărie
expertul trebuie să includă și cele provenite:
- din exploatare necorespunzătoare (încărcări de exploatare peste valorile
normale);
- din intervenții necontrolate (suprimarea unor elemente de structură);
- din evenimente cu caracter excepțional (explozii, impactul vehiculelor).
Avarierea/deteriorarea clădirilor din zidărie datorată acțiunilor mecanice
neseismice provine, în cele mai multe cazuri, din una sau din mai multe din
următoarele cauze:
(a) Cauze datorate naturii terenului de fundare:
- teren de fundare necorespunzător (teren macroporic sensibil la umezire, teren
cu umflări și contracții mari etc.);
- variația nivelului apelor subterane (inclusiv efectul apelor de infiltrație, sau al
pierderilor din rețele);
- modificări ale terenului în vecinătatea construcției.

a) Cedare în zona centrală b) Cedare în zona de capăt


Figura F.5.8. Alura fisurilor în fațadele de zidărie în cazul cedării terenului de fundare

(b) Cauze datorate interacțiunii sol-structură: ( )


- alcătuirea necorespunzătoare a fundațiilor;
- amenajarea necorespunzătoare a spațiului exterior care nu asigură îndepărtarea
apelor din precipitații de construcție;

257
- acțiuni dinamice asupra terenului de fundare.
Deteriorarea clădirilor din zidărie ca urmare a acțiunii seismice poate fi cauzată
nemijlocit sau facilitată și de acțiunile fizice, chimice și biologice asupra materialelor
care se manifestă prin:
- reducerea rezistenței și/sau proprietăților termotehnice ale zidăriei prin:
 ascensiunea capilară a apei (igrasie);
 cicluri repetate de îngheț-dezgheț.

Figura F.5.9. Zidărie cu elemente GVP expusă fără protecție la intemperii circa 20 de ani

- reducerea secțiunii elementelor metalice prin coroziune (de exemplu,


deteriorarea tiranților și a plăcilor de ancoraj);

Figura F.5.10. Elemente metalice de susținere a balcoanelor deteriorate prin coroziune

- reducerea rezistenței/secțiunii elementelor din lemn prin degradare biologică


(insecte, ciuperci etc.) sau prin efectul umidității (de exemplu, putrezirea
capetelor de grindă în pereții de fațadă).

258
Figura F.5.11. Planșee din lemn deteriorate prin de putrezire sau de ciuperci

F.5.3.1.2. Vulnerabilitatea seismică


Pentru stabilirea categoriei lucrărilor de intervenție, vulnerabilitatea seismică a
clădirii se determină ținând seama de:
- indicatorul de vulnerabilitate R3 sau Rconv determinat conform F.5.3.1.2.1;
- influențele deficiențelor de alcătuire ale ansamblului structurii, sau ale
elementelor structurale.

F.5.3.1.2.1. Stabilirea nivelului de vulnerabilitate prin coeficienții R3 și Rconv


Pentru stabilirea nivelului de vulnerabilitate al clădirilor din zidărie se
procedează astfel:
(a) Dacă evaluarea cantitativă se face cu procedeul evaluare preliminară de
ansamblu, conform P 100-3, pentru stabilirea nivelului de vulnerabilitate se
folosește indicatorul R3.
(b) Dacă evaluarea cantitativă se face cu procedeele de calcul static liniar elastic (P
100-3, Anexa D) sau static neliniar elastic (P 100-3, Anexa D), pentru
evaluarea nivelului de vulnerabilitate se utilizează indicatorul Rconv, definit
după cum urmează: ( )
- în cazul structurilor în care domină pereții cu comportare de tip ductil
indicatorul Rconv se determină împărțind capacitatea de deformare limită la
deplasarea calculată cu spectrul de proiectare;
- în cazul structurilor în care domină pereții cu comportare de tip fragil,
indicatorul Rconv se determină împărțind forța tăietoare de bază la suma forțelor
tăietoare capabile ale pereților structural.
Pentru stabilirea categoriei lucrărilor de intervenție nivelurile de vulnerabilitate
se clasifică conform tabelului F.5.1.

Tabelul F.5.1: Niveluri de vulnerabilitate


Indicatorul R3 sau Rconv <0,4 0,4 ....0,6 0,61....0,8 >0,8
Vulnerabilitate foarte ridicată moderată redusă
ridicată

259
F.5.3.1.2.2. Influența deficiențelor de alcătuire de ansamblu asupra nivelului de
vulnerabilitate determinat prin calcul conform F.5.3.1.2.1
Deficiențele de alcătuire de ansamblu ale structurilor cu pereți din zidărie se
referă, în principal, la lipsa de regularitate structurală în plan și/sau în elevație și, în
special, la:
- lipsa continuității traseului forțelor verticale/seismice;
- lipsa de redundanță.
Notă: Lipsa continuității pe verticală a traseului forțelor verticale conduce implicit și la formarea
etajelor slabe.
Deficiențele menționate mai sus pot proveni din:
- prevederile proiectului inițial al clădirii/structurii;
- intervențiile efectuate în timpul exploatării.
Influența acestor deficiențe asupra nivelului de vulnerabilitate seismică
determinat prin calcul poate fi apreciată după cum rezultă din tabelul F.5.2.

Tabelul F.5.2: Influenţa deficienţelor de


alcătuire de ansambru asupra nivelului de
vulnerabilitate seismică
Severitatea Discontinuitatea Lipsă de
efectelor traseului redundanță
forțelor
Influență majoră Da Da
Influență moderată Da Nu
Influență redusă Nu Da

F.5.3.1.2.3. Influența deficiențelor de dimensionare/alcătuire ale


subansamblurilor și/sau elementelor structurale asupra nivelului de
vulnerabilitate determinat prin calcul conform F.5.3.1.2.1
Principalele deficiențe de dimensionare/alcătuire constructivă ale elementelor
structurale verticale (pereți plini, pereți cu goluri, stâlpi) sunt următoarele:
- rezistență insuficientă;
- ductilitate insuficientă.
Notă: În cazul pereților cu secțiune compusă (T, L, I), lipsa conlucrării pereților structurali de pe cele
două direcții, contribuie la rezistență și ductilitate insuficiente.
Aceste deficiențe pot proveni de asemenea din:
- prevederile proiectului inițial al clădirii/structurii;
- intervențiile efectuate în timpul exploatării.
Influența deficiențelor de dimensionare/alcătuire constructivă ale elementelor
structurale verticale asupra nivelului de vulnerabilitate seismică determinat prin calcul
poate fi apreciată după cum rezultă din tabelul F.5.3.

260
Tabelul F.5.3: Influenţa deficienţelor de
dimensionare/alcătuire constructivă asupra nivelului de
vulnerabilitate seismică
Severitatea Rezistență Ductilitate
efectelor
Influență majoră insuficientă insuficientă
Influență moderată suficientă insuficientă
Influență redusă insuficientă suficientă

Principalele deficiențe de alcătuire ale subansamblurilor/elementelor


structurale orizontale din punct de vedere al comportării ansamblului clădirii la
cutremur sunt:
- rigiditate și/sau rezistență insuficiente în plan orizontal;
- lipsa legăturii cu pereții structurali;
- existența elementelor care dau împingeri laterale.
NOTĂ: Lipsa legăturii subansamblurilor orizontale cu pereții structurali este, de regulă, cauza lipsei de
stabilitate a pereților sub efectul acțiunii seismice perpendiculară pe planul peretelui sau al
împingerilor laterale.
Deficiențele legate de rezistența și/sau rigiditatea insuficiente în plan vertical
(pentru efectul forțelor verticale) vor fi luate în considerare în cadrul proiectului
lucrărilor de intervenție în corelare cu lucrările pentru reducerea riscului seismic.

F.5.3.2. Categorii de lucrări de intervenție recomandate


Prevederile referitoare la alegerea categoriei de lucrări de intervenție în funcție
de criteriile descrise la F.5.3.1 au caracter de recomandare. Evident, în condițiile
concrete ale fiecărei clădiri expertul trebuie să aibă în vedere și oportunitatea adoptării
unor alte măsuri.
(a) Lucrările de intervenție asupra structurii nu sunt necesare, de regulă, dacă sunt
îndeplinite următoarele două condiții:
- deteriorarea zidăriei, determinată conform F.5.3.1.1 este nesemnificativă sau
vulnerabilitatea calculată conform F.5.3.1.2.1 este redusă;
- deficiențele de alcătuire de ansamblu și ale subansamblurilor/elementelor
structurale identificate conform F.5.3.1.2.2 și F.5.3.1.2.3 au efecte reduse.
De regulă, în aceste cazuri este necesară numai refacerea finisajelor.
(b) Pentru cazurile în care:
- deteriorarea pereților structurali determinată conform F.5.3.1.1 este moderată
sau vulnerabilitatea calculată conform F.5.3.1.2.1 este moderată
şi
- deficiențele de alcătuire de ansamblu și ale subansamblurilor/elementelor
structurale identificate conform F.5.3.1.2.2 și F.5.3.1.2.3 au efecte reduse

261
pentru satisfacerea obiectivelor de performanță de bază (OPB) sunt necesare, de regulă,
numai lucrări de intervenție de reparație.
(c) În condițiile de la (b), dacă efectele deficiențelor de alcătuire au efecte
moderate sau dacă investitorul/utilizatorul solicită ca prin efectuarea lucrărilor
de intervenție structura să satisfacă obiective de performanță superioare (OPS),
expertul va analiza și oportunitatea unor lucrări de intervenție de consolidare
individuală a unor elemente structurale.
(d) În cazurile în care zidăria este avariată grav, în condițiile descrise la F.5.3.1.1
sau dacă vulnerabilitatea este ridicată, pentru satisfacerea obiectivelor de
performanță de bază (OPB) pot fi necesare:
- lucrări de intervenție de consolidare de ansamblu a structurii dacă deficiențele
de alcătuire de ansamblu sunt moderate sau majore;
- numai lucrări de consolidare individuală a unor elemente, dacă deficiențele de
alcătuire de ansamblu sunt reduse.
(e) Pentru clădirile la care numărul elementelor cu avarii grave este mai mic,
aproximativ ⅓½ din cel menționat la F.5.3.1.1, expertul poate examina și
adoptarea unor lucrări de intervenție de consolidare/reparare numai pentru
elementele avariate cu obligația verificării prin calcul a eficienței acestora
pentru siguranța ansamblului structurii.
(f) În condițiile de la (d), dacă investitorul/utilizatorul solicită ca, prin efectuarea
lucrărilor de intervenție, structura să satisfacă obiective de performanță
superioare (OPS), expertul va analiza și eficiența economică a lucrărilor prin
care se asigură această cerință, în raport cu costurile înlocuirii clădirii. ( )
În cazurile în care zidăria este avariată foarte grav, în condițiile descrise la
F.5.3.1.1 sau dacă vulnerabilitatea calculată este foarte ridicată, indiferent de
severitatea deficiențelor de alcătuire, sunt necesare lucrări de consolidare de ansamblu.
Și în acest caz se recomandă compararea costurilor directe și indirecte ale lucrărilor de
intervenție cu costurile de înlocuire.

F.5.4. Calculul și verificarea lucrărilor pentru reducerea riscului seismic

F.5.4.1. Bazele calculului lucrărilor de intervenție


Calculul elementelor structurale consolidate cu măsuri individuale și al
structurilor consolidate cu măsuri de ansamblu se va baza pe următoarele principii:
(a) Elementele structurale noi, introduse pentru corectarea deficiențelor de
alcătuire de ansamblu (a se vedea F.5.6.3) se calculează conform prevederilor
din CR 6 pentru solicitările respective. În acest caz, legăturile dintre pereții
existenți și cei care se adaugă se dimensionează pentru preluarea eforturilor de
lunecare verticale astfel încât să fie asigurată conlucrarea lor în toate stadiile de
solicitare.
(b) În cazul zidăriilor placate cu tencuială armată sau cu beton armat (turnat sau
torcretat) determinarea eforturilor unitare în cele două materiale se face în
ipoteza conlucrării celor două materiale până în stadiul ultim de solicitare al
celui mai slab dintre ele; dincolo de această limită aportul materialului cel mai
slab se neglijează. În acest caz eforturile în zidărie și în materialul de placare
pot fi determinate: ( )

262
- considerând separat modulii de elasticitate ai zidăriei și betonului/mortarului de
placare;
- neglijând aportul zidăriei și dimensionând straturile de placare pentru a prelua
în totalitate eforturi secționale; soluția este recomandată în cazul zidăriilor din
materiale slabe (de exemplu, cu mortare de argilă sau cu mortare de var cu
conținut foarte mic de liant) sau în cazul zidăriilor cu elemente lipsite de
robustețe (orientativ, zidăriile care au deformația specifică ultimă mai mică de
2‰, astfel încât cedează înainte ca betonul să atingă rezistența maximă).
În cazul în care se ia în considerare aportul zidăriei existente, caracteristicile
mecanice de rezistență și de rigiditate ale acesteia se introduc în calcul cu valorile
determinate conform P 100-3, anexa D, ținând seama și de "factorii de încredere, CF"
stabiliți în funcție de "nivelul de cunoaștere". În toate cazurile caracteristicile
mecanice ale mortarului/betonului de placare și ale armăturilor se introduc cu valorile
corespunzătoare construcțiilor noi.
În cazul în care legătura/conlucrarea între zidăria existentă și elementele
existente sau noi se realizează prin ancore pentru zidărie, acestea se verifică pentru
rezistențele de proiectare la smulgere și la forfecare precum și pentru efectul combinat
al acestor solicitări. Rezistențele de proiectare ale zidăriei se determină prin împărțirea
rezistențelor medii ale zidăriei existente la coeficientul de siguranță pentru material
(γM) și la factorul de încredere (CF).

F.5.4.2. Modele și metode de calcul


Modelele și metodele de calcul pentru structurile din zidărie consolidate sunt
cele date în P 100-3.
Factorii de comportare, q, se iau în considerare în funcție de neregularitățile în
plan și în elevație, care rămân necorectate după efectuarea lucrărilor de consolidare,
conform prevederilor din P 100-1, cap. 8, considerând următoarele valori ale factorilor
de suprarezistență:
- u/1 = 1,0 dacă forțele seismice sunt preluate prin conlucrarea elementelor de
consolidare cu zidăria existentă;
- u/1 = 1,25 dacă forțele seismice sunt preluate numai prin elementele de
consolidare.
În cazul calculului liniar elastic, modelul și metoda de calcul se aleg conform
prevederilor din tabelul 4.1 din P 100-1, în funcție de neregularitățile în plan și în
elevație care rămân după efectuarea lucrărilor de consolidare.
Pentru verificarea pereților structurali la acțiunea seismică normală pe planul
peretelui, forța statică echivalentă se determină conform P 100-3, anexa D.

F.5.4.3. Criterii de verificare


Criteriile de verificare a siguranței seismice a elementelor din zidărie după
consolidare sunt cele date în P 100-3, anexa D.

F.5.5. Lucrări de reparație


Lucrările de reparații au ca scop principal refacerea continuității aparente a
zidăriei. Alegerea unuia dintre procedeele prezentate în continuare se face de către
expert în funcție de:

263
- tipul zidăriei (elemente/mortare/țesere);
- starea de degradare din cauze seismice și/sau neseismice;
- disponibilitatea procedeelor tehnologice.
Lucrările de reparație prezentate în continuare preced, după caz, toate
categoriile de lucrări de consolidare.

F.5.5.1. Refacerea mortarului din rosturi


Refacerea mortarului din rosturi este recomandată în cazul în care mortarul
este degradat din acțiunea unor factori de mediu (precipitații cu sau fără
îngheț/dezgheț, agenți agresivi din atmosferă etc.) și de asemenea, în cazul mortarelor
foarte slabe (mortare de argilă sau mortare cu dozaj de var mic - orientativ mai mic
decât 1:5). Înlocuirea mortarului are ca rezultat sporirea rezistenței la compresiune a
zidăriei în cazul pereților de grosimi moderate (până la două cărămizi). Pentru grosimi
mai mari, sporul de rezistență care rezultă nu mai este semnificativ deoarece
adâncimea zonei în care se poate interveni este limitată. Operația implică scoaterea
mortarului existent din rosturi pe o adâncime de 60÷80 mm și înlocuirea acestuia cu
un mortar cu proprietăți mecanice superioare. Orientativ, rezistența mortarului de
înlocuire va fi minimum M5 (5 N/mm2) și va fi de tip ciment - var pentru asigurarea
unei comportări mai puțin fragile decât cea a mortarelor care conțin numai ciment.). În
toate cazurile rezistența mortarului nou trebuie să fie inferioară rezistenței cărămizilor
existente pentru a se evita concentrarea eforturilor și ruperea zidăriei prin cedarea
cărămizilor în zona de parament unde s-a introdus mortarul nou.

a) Pregătirea rostului b) Rost curăţat c) Armarea rostului cu d) Armarea rostului cu


platbandă metalică bară din oțel rotund

e) Armarea rostului cu bară f) Produse FRP care se folosesc pentru armarea zidăriei în rosturi
rotundă din FRP
Figura F.5.12. Bare/platbande metalice și din FRP introduse în rosturile orizontale ale zidăriei

Compoziția mortarului, în volum, în ordinea descrescătoare a rezistenței, poate


fi aleasă dintre următoarele:
- 1 parte ciment Portland: 1 parte pastă de var: 6 părți nisip;

264
- 1 parte ciment Portland: 2 părți pastă de var: 9 părți nisip;
- 1 parte ciment Portland: 4 părți pastă de var: 15 părți nisip.
Dacă în rosturi se introduc bare rotunde/platbande din oțel sau din polimeri
armați cu fibre (FRP) se poate obține și creșterea rezistenței peretelui la forță tăietoare.
În cazul utilizării FRP acestea au forma unor fâșii plate cu grosime de 1,0 ÷ 2,0 mm și
lățimi între 4,0÷6,0 mm.

F.5.5.2. Rețeserea zidăriei


Rețeserea/rezidirea zonelor cu fisuri/crăpături constă în înlocuirea elementelor
pentru zidărie care prezintă fisuri cu deschideri mari/crăpături sau care sunt
rupte/zdrobite. Rețeserea se face utilizând elemente pentru zidărie și mortar cu
proprietăți cât mai apropiate de cele din zidăria originară din punct de vedere al formei,
al dimensiunilor și al proprietăților mecanice de rezistență și de deformabilitate. Se
obține astfel refacerea continuității zidăriei pe traseul fisurii/crăpăturii. Rețeserea
elementelor se face prin legături/ștrepi atât în planul peretelui cât și perpendicular pe
acesta în cazul pereților cu grosime mare (de exemplu în cazul zidurilor din
monumentele istorice). În unele cazuri în rosturile orizontale pot fi introduse și bare
din oțel (a se vedea F.5.1).

1- Traseul fisurii 2 - Cărămizi care se înlocuiesc


Figura F.5.13. Înlocuirea cărămizilor rupte

În mod analog trebuie făcută rețeserea zidăriei în cazul în care prin proiectul de
intervenție se prevede închiderea unor goluri existente (a se vedea F.6.3.1) sau
umplerea nișelor din zidăria pereților. În toate cazurile, este necesar ca eventualele
goluri închise fără țeserea zidăriei (așa cum este arătat în Figura F.5.14(a)) să fie
desfăcute și umplutura să fie refăcută cu legături corespunzătoare așa cum se arată în
acest articol.

265
a) Gol pentru care umplutura trebuie refăcută b) Umplerea golului cu beton c) Detaliu de ancorare
1 - Ancore montate în găuri forate umplute cu mortar epoxidic; 2 - Strat de mortar fără contracție (circa
50 mm); 3 - Beton de umplutură; 4 - Perete existent.
Figura F.5.14. Umplerea golurilor în pereți

Pentru asigurarea conlucrării cu elementele existente sunt necesare și măsuri


pentru punerea sub efort a elementelor nou introduse. În principal se recomandă:
- sprijinirea provizorie a planșeelor atunci când se desface zidăria existentă;
- transmiterea progresivă a eforturilor prin pene de lemn;
- utilizarea straturilor subțiri de mortar pentru evitarea contracției și a
deformațiilor verticale diferențiate.

F.5.5.3. Injectarea fisurilor/crăpăturilor


Scopul injectării fisurilor este "refacerea continuității aparente a zidăriei".
Totodată injectarea permite umplerea golurilor/fisurilor existente provocate de cauze
neseismice (fenomene fizice sau chimice). Deși în mod curent se vorbește despre
"refacerea integrității inițiale" a zidăriei, procedeul nu poate fi aplicat pentru toate
categoriile de fisuri și ca atare trebuie avut în vedere că integritatea inițială nu poate fi
complet refăcută. Ca atare procedeul trebuie încadrat în categoria "reparații" și nu în
grupa procedeelor de "consolidare" așa cum este considerat de multe ori. Menționăm
și faptul că această intervenție nu poate corecta degradarea rezistenței și a rigidității
zidăriei care rezultă din parcurgerea mai multor cicluri de deformații inelastice la
cutremurele puternice.
În cazul lucrărilor de consolidare de toate categoriile, injectarea fisurilor este o
etapă premergătoare, obligatorie chiar în cazul în care aportul zidăriei existente este
neglijat pentru evaluarea capacității clădirii după intervenție.

F.5.5.3.1. Injectarea cu amestecuri pe bază de ciment


Procedeul de injectare a amestecurilor pe bază de ciment se aplică diferențiat
pentru principalele tipuri de fisuri care pot să apară în pereții din zidărie nearmată
(ZNA) din cauze seismice sau neseismice.
Indicații privind folosirea injecțiilor, preluate din reglementările din California,
sunt date în fig. F.5.15.

266
Figura F.5.15. Fisuri caracteristice în pereți din ZNA care se tratează prin injectare

Pentru fiecare categorie de fisură dintre cele menționate în desen sunt stabilite
condițiile de reparare prin injectare și, după caz, unele măsuri suplimentare apreciate
ca folositoare:
- Fisurile 1 și 5 pot fi reparate prin injectare. În plus, se recomandă:
 verificarea condițiilor de rezemare pentru planșeele care descarcă pe
zidurile perpendiculare (la colțuri) care ar putea fi afectate prin deplasarea
acestora;
 prevederea unor legături pentru preluarea forței tăietoare adusă de planșee
(dacă aceste legături nu există sau sunt avariate).
- Fisura 2 poate fi reparată prin injectare. Dacă peste golul de ușă/fereastră există
un buiandrug de oțel sau de lemn injectarea trebuie făcută de pe ambele fețe
pentru a se asigura pătrunderea completă a mortarului.
- Fisurile 3, 4 și 6 sunt în general închise sub efectul încărcărilor verticale. Prin
injectare pot legate fragmentele de cărămidă și pot fi umplute numai rosturile
verticale longitudinale interioare.
- Fisura 7 nu poate fi reparată prin injectare. Arcele sunt, de regulă executate cu
îngrijire astfel încât nu există rosturi neumplute sau goluri interioare. Arcele în
care cărămizile sunt rupte sau deplasate trebuie rezidite.
- Fisura 8 nu poate fi reparată prin injectare. Această fisură este, de regulă,
înclinată și a rezultat din forfecarea cărămizilor; refacerea reazemului implică
rezidirea locală după eliminarea cărămizilor crăpate/rupte.
- Fisura 9, poate fi reparată prin injectare dacă deschiderea nu depășește 18÷20
mm (~3/4"). Reparația se poate executa în următoarele condiții:
 zonele cu fisuri analoage cu 8 se repară așa cum s-a arătat mai sus;
 dacă fisurile sunt într-un șpalet care face parte dintr-un perete solicitat în
planul său de forțe seismice, rosturile orizontale pe care s-a produs
lunecarea se desfac pe o adâncime de 35÷40 mm, pe ambele fețe și vor fi
reumplute cu mortar;
 este necesar ca structura să fie reevaluată având în vedere suprasolicitările
datorate fisurilor din forță tăietoare care s-au produs în șpaleți.

267
- Fisurile 10 pot fi reparate prin injectare. Aceste fisuri sunt datorate unor cauze
neseismice (de regulă, cedării fundațiilor) iar intervențiile se fac numai după
identificarea cauzelor.
Prin injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de ciment se asigură sporirea
rezistenței zidăriei la compresiune și la forfecare și a rigidității pereților avariați până
la valori apropiate de cele inițiale, sau chiar peste acestea:
- circa 80% din rezistența inițială la compresiune;
- între 0,8÷1,1 din rigiditatea peretelui în plan și 0,8÷1,4 din rezistența peretelui
în plan.
Amestecul care se injectează poate fi:
(a) grout cu următoarea compoziție (părțile măsurate în volum):
- 3 părți nisip fin;
- 1 parte nisip grosier;
- 1 parte ciment Portland;
- ½ parte var tip S;
- ½ parte cenușă tip F.
Se adaugă circa 2 ½ părți de apă astfel încât să fie asigurată fluiditatea necesară.
Pe parcursul execuției se poate adăuga apă pentru menținerea consistenței necesare.
Durata de folosire a amestecului este de 2 ½ ore din momentul adăugării apei în
amestecul uscat.
(b) mortar (tip "N"):( )
- 4,5÷6 părți de nisip pentru zidărie;
- 1 parte de ciment alcalin (tip I sau II);
- 1 parte var tip "S".
În Italia se recomandă folosirea unui amestec cu dozaj de 150 ÷ 200 kg
ciment/m3, cu raport apă/ciment cuprins între 1,0÷2,0 și cu adaosuri pentru sporirea
lucrabilității.

F.5.5.3.2. Injectarea cu amestecuri pe bază de rășini epoxidice


Injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de rășini epoxidice are ca efect
sporirea de 2÷4 ori a rezistenței la forțe laterale în planul peretelui dar creșteri mult
mai mici (10÷20%) ale rigidității. Din acest motiv, dacă se adoptă procedeul de
injectare cu rășini epoxidice este necesar să se verifice efectele asupra întregii structuri
a sporului deosebit de rezistență care ar putea fi obținut pe această cale.
Rășinile epoxidice expansive își măresc volumul de până la patru ori pe
parcursul perioadei de întărire de șapte zile. Comportarea sub sarcină a acestui produs
este de tip ductil ceea ce îmbunătățește răspunsul seismic al pereților din zidărie
nearmată. Utilizarea rășinilor expansive este eficientă, în raport cu alte tehnici de
reabilitare în special în cazul zidăriilor vechi, cu mortare slabe sau deteriorate.
Pentru adoptarea soluției de injectare a zidăriei cu rășini epoxidice se
recomandă să se țină seama de următoarele caracteristici:
(a) Avantaje:

268
- grosimi foarte subțiri;
- lipsa de contracție;
- rezistență ridicată (100 N/mm2);
- domeniul larg de folosire;
- ușurință de punere în operă;
- poate umple fisuri microscopice;
- întărire rapidă;
- aderența foarte bună la zidărie;
- rezistență la coroziune.
(b) Dezavantaje: ( )
- cost ridicat;
- deformație curgere vâscoasă ridicată, mai ales la rășinile pure;
- substanțe inflamabile, pierd rezistența la temperaturi ridicate;
- comportare fragilă;
- rezistență moderată când este folosită în combinație cu materiale inerte;
- modul de elasticitate scăzut (Er  1/10 Ec);
- necesită manoperă specializată.
Așa cum s-a arătat mai sus, injectarea nu poate fi realizată pentru toate tipurile
de fisuri. Trebuie să se țină seama de faptul că eficiența procedeului depinde de mai
mulți factori dintre care cei mai importanți sunt:
- alcătuirea zidăriei;
- compoziția amestecului care se injectează (compatibilitatea acestuia cu zidăria
existentă din punct de vedere fizico-chimic și al proprietăților mecanice -
rezistența și aderența);
- tehnologia de execuție: numărul și dispunerea găurilor de injectare, presiunea
și viteza de injectare;
- eficiența controlului de calitate asupra materialelor și a tehnologiei de execuție.
De regulă, în fisuri cu deschiderea mai mică de 2 mm se injectează rășină
epoxidică iar pentru deschideri mai mari se injectează amestecuri pe bază de ciment.
În condiții de laborator s-a realizat și injectarea cu amestecuri pe bază de
ciment a unor fisuri cu deschideri chiar sub 1 mm dar, în mod curent, procedeul
utilizat nu este aplicabil pe scară largă în șantiere.
Principalele etape ale operației de injectare sunt următoarele:
- forarea golurilor cu diametre 30÷50 mm la distanțe de 300÷500 mm; se
recomandă ca găurile să fie înclinate față de corpul zidăriei;
- montarea tuburilor de injectare cu diametrul de circa 20 mm și lungime de
circa 100 mm;

269
- închiderea fisurilor și a spațiilor din jurul tuburilor de injectare (se folosește, de
regulă, pastă de ipsos);
- curățarea cu apă a fisurilor și a golurilor prin introducerea apei în tuburi de jos
în sus;
- injectarea amestecului cu o presiune între 0,1÷0,5 MPa în funcție de starea și
de tipul zidăriei, succesiv în fiecare tub începând cu cel situat la partea
inferioară;
- operația se repetă, cu un amestec mai fin, pentru fisurile cu deschideri mici
(eventual cu rășină epoxidică).
Injectarea zidăriilor mixte alcătuite din două straturi exterioare de cărămizi sau
blocuri de piatră și un strat interior din cloțuri/moloz (întâlnite, în special, la
monumentele istorice) se va face cu deosebită grijă pentru a se evita căderea pereților
exteriori sub presiunea mortarului injectat.
Eficiența injectării cu amestecuri pe bază de ciment a fost verificată
experimental. Încercările au arătat că injectarea fisurilor cu mortar (grout) de ciment
are următoarele efecte:
- asigură refacerea rezistenței zidăriei de calitate curentă;
- sporește rezistența zidăriei de calitate slabă;
- în cele mai multe cazuri nu influențează rigiditatea zidăriei.
Din acest motiv injectarea trebuie considerată numai ca o operație pregătitoare
pentru alte tipuri de intervenții (placarea cu tencuieli/betoane armate sau cu FRP).

F.5.5.3.3. Injecții armate


Injecțiile însoțite de introducerea unor elemente metalice (platbande, bare
rotunde), denumite în mod curent în practica din România injecții armate, sporesc
rezistența la întindere și forfecare în zonele importante pentru realizarea conlucrării
spațiale a pereților de pe direcțiile principale ale clădirii (colțuri, ramificații,
intersecții).
Efectul injecțiilor armate este bazat pe confinarea laterală a zidăriei datorată
barelor metalice. Intervenția poate fi asociată cu placarea cu beton armat pe ambele
fețe ale peretelui în scopul de a îmbunătăți confinarea laterală și de a mări secțiunea
rezistentă. În felul acesta, sporesc:
- aderența între straturile zidăriei;
- rezistența la forfecare a zidăriei;
- ductilitatea zidăriei.
Intervenția presupune o zidărie cu proprietăți mecanice bune; în caz contrar se
recomandă o consolidare prealabilă.

270
F- fisura sau zona nețesută care se tratează
Figura F.5.16. Injecții armate la colțuri, ramificații și intersecții

În practica curentă din România repararea zidăriilor prin injectarea fisurilor se


face în următoarele condiții:
- fisurile mici (cu deschideri < 2 mm) nu se pot injecta sau injectarea lor implică,
în general, materiale, dispozitive și utilaje care nu se găsesc în dotarea curentă
a întreprinderilor din România;
- fisurile mari (cu deschideri între 210 mm) pot fi injectate cu procedee
manuale sau mecanice;
- pentru fisurile foarte mari (cu deschideri > 10 mm) injectarea nu este eficientă.

F.5.5.4. Alte procedee

F.5.5.4.1. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie


Eliminarea cărămizilor rupte și înlocuirea lor cu beton este o soluție mai ușor
de executat decât rețeserea cu cărămidă.
Desfacerea zidăriei deteriorate se face cu grijă pentru a nu se afecta zonele
adiacente. Fețele cărămizilor care vor veni în contact cu betonul de umplutură se
curăță de resturile de mortar prin frecare energică cu peria de sârmă. Înainte de
turnarea betonului pe aceste fețe se aplică un strat de lapte de ciment cu adaos de
aracet sau de rășini epoxidice pentru facilitarea aderenței. Betonul turnat va avea
rezistență comparabilă cu a cărămizilor înlocuite (orientativ clasa C8/10) și o
lucrabilitate adecvată pentru a pătrunde în spațiile dintre cărămizi.
Introducerea plaselor de armare cu bare ancorate în rosturile zidăriei existente
contribuie și la preluarea eforturilor din contracție din beton. Și în această soluție se
recomandă ca la partea superioara a plombei să se introducă un strat de mortar cu
ciment fără contracție.

271
Figura F.5.17. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie

F.5.5.4.2. Montarea scoabelor în zonele cu crăpături/fracturi extinse


Procedeul a fost folosit în România după cutremurul din 1977 dar nu este
întâlnit în literatura de specialitate din alte țări. Scoabele se montează pe traseul fisurii
(după injectare) în goluri forate în zidăria neafectată. Câmpul de scoabe se acoperă
apoi cu tencuială cu mortar de ciment. Folosirea "coaserii" fisurii cu scoabe fără
injectare/matare prealabilă cu mortar de ciment are o eficiență îndoielnică și nu este
recomandabilă.

Figura F.5.18. Repararea fisurilor prin "coasere" cu scoabe

F.5.5.4.3. Placarea locală, pe traseul fisurii/crăpăturii, cu tencuială armată


Procedeul se aplică pentru repararea elementelor de zidărie în cazul existenței
unor fisuri cu deschideri mici sau moderate. Este aplicat de asemenea pe plinurile
orizontale de zidărie în cazul în care se urmărește sporirea capacității de rezistență la
forfecare (în special șpaleții și buiandrugii de zidărie - a se vedea și F.5.6.1.2).

272
Figura F.5.19. Placarea locală, pe traseul fisurii, cu tencuiala armată

F.5.5.4.4. Repararea panourilor de zidărie de umplutură


Panourile de umplutură din zidărie pot fi afectate atât de acțiunea seismică
perpendiculară pe plan peretelui cât și de acțiune seismică în planul peretelui.

F.5.5.4.4.1. Repararea deteriorărilor datorate acțiunii seismice în planul peretelui


Deteriorarea panourilor de zidărie înrămate în cadre de beton armat sau din oțel
se datorează în principal incompatibilității între deformațiile impuse de structură și
capacitatea de deformare laterală a zidăriei. În funcție de nivelul/amploarea
deteriorării în continuare sunt recomandate soluțiile de intervenție.
Desprinderea mortarului pe conturul panoului și zdrobirea izolată la colțuri
(Figura F.5.20(a)) este o deteriorare nesemnificativă care se poate remedia prin
injectarea fisurilor și refacerea rostului de mortar așa cum se arată la F.5.5.1.
Deteriorarea moderată (Figura F.5.20(b)) constă în zdrobirea mortarului și
producerea fisurilor/crăpăturilor în element (uneori cu desprinderea feței exterioare la
elementele cu goluri). Pentru remediere se iau următoarele măsuri:
- se înlătură elementele deteriorate și se înlocuiesc cu elemente de aceleași
dimensiuni (pentru a se asigura țeserea);
- se injectează fisurile formate pe perimetrul panoului;
- se aplică un strat de FRP pe zona afectată (eventual).
Deteriorarea gravă constă în zdrobirea completă a elementelor din zona
colțului, care se manifestă prin expulzarea fețelor laterale la elementele cu goluri,
precum și fisurarea la 45o și/sau lunecarea în rostul orizontal (Figura F.5.20(c)).

273
a) b) c)
Figura F.5.20. Deteriorarea panourilor de umplutură la colțuri

În acest caz dacă aportul zidăriei nu influențează siguranța seismică a clădirii


se recomandă ca măsură de intervenție înlocuirea peretelui din cărămidă cu un perete
ușor, cu schelet din lemn sau metalic, montat astfel încât să nu fie afectat de
deformațiile impuse de structură.
Dacă peretele de umplutură contribuie la preluarea forței seismice sunt
necesare măsuri pentru sporirea rezistenței sale la deformațiile impuse de structură:
- În cazul panourilor executate cu elemente cu ruperi fragile (cărămizi, blocuri
ceramice cu pereți subțiri, blocuri din BCA) se procedează la refacerea
peretelui cu cărămizi pline sau cu procent redus de goluri și eventual la
consolidarea structurii de beton pentru a prelua diferența de greutate. La
refacerea panoului se recomandă și armarea acestuia în rosturile orizontale.
- Placarea peretelui cu tencuieli armate cu oțel sau FRP.
În toate cazurile se va verifica rigiditatea panoului consolidat astfel încât să nu
se producă deteriorarea stâlpilor cadrului prin interacțiunea cu acesta.

F.5.5.4.4.2. Repararea deteriorărilor datorate acțiunii seismice perpendiculare pe


planul peretelui
Panourile de umplutură amplasate în cadre de beton sau de oțel sunt expuse
riscului de fisurare, rupere sau răsturnare sub acțiunea forței seismice care acționează
perpendicular pe planul peretelui. În cele mai multe cazuri acțiunea seismică
perpendiculară pe planul peretelui se produce simultan cu acțiunea în planul peretelui
ceea ce dă naștere unei stări de eforturi care, practic, nu poate fi evaluată analitic.
Deteriorarea moderată este caracterizată prin zdrobirea mortarului și ieșirea
acestuia din rosturi în unul sau mai multe rosturi orizontale (la bază, la mijlocul
înălțimii, sub grindă) și uneori fisuri foarte fine în "X" în zona centrală a panoului
(Figura F.5.21(a)). Pentru remediere se recomandă refacerea
mortarului în rosturile orizontale și placarea peretelui cu beton/mortar/FRP.
Deteriorarea arătată în Figura F.5.21(b) este considerată gravă. Aceasta constă
în fisurare diagonală extinsă (din colț în colț) completată cu zdrobirea mortarului în
rosturile orizontale de la bază, de la mijlocul înălțimii și de sub grindă. Panoul prezintă
deplanare vizibilă.
În acest caz remedierea constă în desfacerea și refacerea zidăriei cu eventuale
măsuri asigurare a stabilității împotriva răsturnării.

274
a) b)
Figura F.5.21. Deteriorarea panourilor de umplutură sub efectul combinat al acțiunii seismice

În cazul pereților de umplutură alcătuiți dintr-un singur strat trebuie luate, în


primul rând, măsuri pentru împiedicarea deplasării perpendicular pe plan. În acest
scop se montează la partea superioară, pe fiecare față a peretelui, corniere fixate de
grinda de beton (cu ancore mecanice sau chimice) sau sudate de grinzile cadrelor
metalice.
Cutremurele recente au arătat că, în cazul pereților alcătuiți din două straturi de
cărămizi cu gol de aer la interior, stratul exterior are riscul cel mai ridicat de răsturnare
dacă nu sunt prevăzute legături transversale sau acestea sunt insuficiente.

Figura F.5.22. Căderea stratului exterior al panoului de zidărie de umplutură în lipsa legăturilor
transversale

O astfel de avariere este posibilă la multe clădiri interbelice din România la


care panourile exterioare de închidere sunt de acest tip (zidăria "americană").
O soluție acceptabilă pentru asigurarea stabilității este în această situație
placarea stratului exterior cu plase din FRP ancorate la nivelul planșeului și refacerea
tencuielii. Montarea în pereții existenți a ancorelor de legătură prevăzute de standardul
SR EN 845-1 pentru acest tip de alcătuire este deosebit de dificilă și implică durate
lungi de execuție.
În cazul panourilor care nu sunt în contact nemijlocit cu cadrul este necesară
asigurarea împotriva răsturnării prin profile metalice dispuse de fiecare parte a
peretelui și fixate de cadru (de exemplu, prin ancore chimice/mecanice - în cazul
cadrelor din beton armat sau prin sudură - în cazul cadrelor din oțel) așa cum se
procedează cu pereții nestructurali.

275
F.5.5.4.5. Repararea intervențiilor necontrolate asupra pereților din zidărie
În multe clădiri se constată că rezistența pereților din zidărie, structurali și/sau
nestructurali, a fost slăbită prin practicarea de goluri și/sau șlițuri pentru trecerea
instalațiilor.
În aceste cazuri se recomandă ca măsurile de intervenție stipulate în proiecte să
se refere și la remedierea acestor defecte.
În această categorie se înscriu:
- șlițurile orizontale sau oblice executate prin spargere sau zidire, indiferent de
lățime și de adâncime, pentru clădirile situate în zone cu accelerația seismică
de calcul ≥ 0,16g;
- șlițurile orizontale sau oblice executate prin spargere sau zidire, cu lungime
mai mare de 1500 mm și adâncime mai mare de 25 mm în pereți structurali cu
grosime ≥ 240 mm pentru clădirile situate în zone cu accelerația seismică de
calcul ≤ 0,12g;
- șlițurile verticale cu adâncime mai mare de 30 mm și lățime mai mare de 200
mm în pereți structurali cu grosime ≥ 240 m pentru clădirile situate în zone cu
accelerația seismică de calcul ≥ 0,16g;
- toate șlițurile orizontale și înclinate în pereți nestructurali cu grosimea ≤ 150
mm cu excepția șlițurilor cu adâncimea maximă de 20 mm executate prin
frezare, pentru montarea instalațiilor electrice.
În cazul în care, în urma verificărilor prin calcul rezultă că rezistența secțiunii
reduse este insuficientă se procedează la consolidarea locală prin:
- plombarea golurilor sau șlițurilor cu beton;
- umplerea nișelor cu zidărie țesută sau cu beton;
- înlocuirea zidăriei degradate;
- placarea cu tencuială armată a zonei slăbite sau a întregului perete;
- consolidarea cu procedee specifice a elementelor din beton armat.
În cazul buiandrugilor sau arcelor din zidărie perforate pentru trecerea
instalațiilor ca în Figura F.5.23(a) se modifică instalația (schimbarea traseului și/sau a
punctelor de traversare) și apoi se reface elementul deteriorat sau se consolidează
elementul pentru compensarea reducerii de rezistență. Aceleași măsuri se aplică și în
cazul în care instalațiile perforează elementele planșeelor (Figura F.5.23(b)).

276
a) b)
Figura F.5.23. Perforarea arcelor de zidărie și a grinzilor de beton armat pentru trecerea
instalațiilor

F.5.6. Lucrări de consolidare

F.5.6.1. Intervenții de consolidare individuală a elementelor structurale

F.5.6.1.1. Consolidarea zidăriei prin placare cu materiale cu proprietăți


superioare
Consolidarea pereților structurali din zidărie pentru sporirea rezistenței se face,
de regulă, prin placarea peretelui pe una sau pe ambele fețe cu tencuiala armată cu
plasă din oțel, grile polimerice de înaltă rezistență și rigiditate.
Placarea se poate aplica și parțial, numai pe unele părți ale peretelui pentru
remedierea unor deficiențe locale, de exemplu, dacă se constată rezistența insuficientă
la forță tăietoare a unora dintre șpaleții între uși/ferestre.

F.5.6.1.1.1. Placare cu beton/mortar armat cu plase legate/sudate din oțel beton


Placarea zidăriilor existente cu mortar de ciment sau cu beton este un procedeu
de consolidare folosit pe scară largă în România dar și în multe alte țări.
Placarea se aplică pe una sau pe ambele fețe după pregătirea corespunzătoare a
zidăriei asupra căreia se intervine.
Pregătirea suprafeței zidăriei constă în:
- desfacerea tencuielilor și curățarea cărămizilor de resturile de mortar (la roșu);
- desfacerea rosturilor de mortar pe o adâncime de circa 10÷15 mm;
- injectarea fisurilor cu pastă/mortar de ciment sau cu rășini epoxidice;
- curățirea suprafeței de resturi de praf și umezirea cărămizilor prin spălare cu jet
de apă sub presiune;
- aplicarea unui strat subțire de mortar (tinci) pentru amorsarea tencuielii;
- aplicarea unui prim strat de mortar cu grosimea de circa 10÷15 mm;
- montarea armăturii și fixarea acesteia de ancorele montate în găuri forate în
perete (circa 4÷6 ancore/m2, cu diametre 6÷8 pe fiecare față);

277
- aplicarea celui de al doilea strat de mortar în grosime de circa 15÷20 mm astfel
încât grosimea totală a placării să fie de minimum 30 mm.

1 - Zidăria existentă; 2 - Traseul fisurii; 3 - Ștuț pentru injectare;


4 - Închiderea spațiului de lângă ștuț cu ipsos; 5 - Tencuiala armată.
Figura F.5.24. Injectarea și placarea cu tencuială armată a pereților fisurați

Materialele folosite sunt, de regulă, următoarele:


- Mortar de ciment cu rezistența la compresiune de circa 20÷30 N/mm2;
- Plasă din bare de oțel OB 37 sau PC 52 cu diametrul între 6÷10 mm dispuse la
circa 100÷150 mm pe orizontală și pe verticală; în jurul golurilor se pot monta
bare mai groase. Barele vor fi legate cu sârmă neagră iar pentru asigurarea
ancorajului la margini se recomandă ca barele orizontale să fie sudate de două
bare verticale cu grosimea de 10 mm dispuse la circa 100 mm distanță una de
alta. Folosirea plaselor sudate din oțel STNB trebuie evitată având în vedere
lipsa de ductilitate a acestui material. În mod excepțional, folosirea plaselor
sudate se poate face numai în condițiile prevăzute de CR 6 (și de P 100-1,
pentru clădirile noi din zidărie cu inimă armată (ZIA)). În plus dificultățile de
introducere a plaselor în interiorul clădirilor existente prin golurile de uși și
ferestre implică tăierea acestora în fâșii și, în consecință, prevederea unui
număr mare de suprapuneri.
Placarea cu beton se face cu grosimi mai mari care pot ajunge la 75÷100 mm
în cazul turnării în cofraje și la 50÷60 mm în cazul aplicării prin torcretare.
Eficiența conlucrării între straturile de placare și zidărie existentă depinde de
aderența mortarului/betonului la suprafața zidăriei și de condițiile de ancorare a
plaselor de zid. În mai multe lucrări se subliniază că încercările efectuate pe zidării
placate cu tencuieli armate cu grosimea de circa 30 mm au arătat că, în cazul unui
număr insuficient de ancore (în medie, mai puțin de 6 ancore/m2 de perete), cedarea s-
a produs prin desprinderea stratului de placare.
Aceleași încercări au arătat că în cazul placării pe ambele fețe rezistența la
forță tăietoare a pereților a fost sporită semnificativ. Efectele placării sunt însă diferite

278
în funcție de geometria elementului. Mai mult decât atât, din încercări a rezultat că
pentru pereți cu raport înălțime/lungime mai mare decât unitatea, mecanismul de
cedare s-a modificat: în loc de cedare prin forfecare, elementele placate au cedat prin
încovoiere. Modificarea comportării impune ca efectul placării să nu poată fi exprimat
prin valoarea absolută a rezistenței la forță tăietoare ci numai prin raportul între
rezistența la forțe laterale a peretelui înainte și după placare (a se vedea și F.5.6.1.1.2).
În mod evident placarea are un efect relativ mai important asupra pereților cu
zidărie de proastă calitate (de exemplu pentru zidăriile cu rezistență la forfecare de
circa 0,05 N/mm2) pentru care sporul de rezistență este foarte important, între
300÷400%, în timp ce pentru pereții din zidărie de bună calitate sporul care se obține
este numai de circa 30%.

a) Detaliu în câmp curent b) Detaliu la intersecții

c) Detaliu în zona de d) Detaliu montare e) Detaliu montare ancore la colțuri-plan


modificare a grosimii peretelui ancore la colțuri-vedere
Figura F.5.25. Detalii de placare a zidăriei cu tencuieli armate/beton armat utilizate în România

Pentru creșterea capacității de rezistență la încovoiere a peretelui armăturile din


straturile de placare trebuie să aibă continuitate la toate nivelurile placate și să fie
ancorate la fundație (a se vedea F.5.6.2.2).
Continuitatea armăturilor de la un nivel la altul se realizează prin traversarea
planșeelor cu grupuri de bare la interax de 50÷60 cm care se suprapun pe lungimi de
cel puțin 50 diametre cu barele din straturile de placare. Aria barelor din grup este cel
puțin egală cu aria armăturilor din stratul de placare pe zona respectivă.

279
Figura F.5.26. Continuitatea barelor din straturile de placare

F.5.6.1.1.2. Calculul rezistenței pereților placați cu tencuială armată sau cu beton


armat
Calculul rezistenței pereților placați cu tencuială armată, cu grosimea ≤ 50 mm,
se face considerând că rezistența inițială a peretelui crește proporțional cu raportul
dintre rigiditatea peretelui placat (Rzid, placat) și rigiditatea peretelui existent (Rzid, existent).
Rigiditatea laterală a peretelui placat se determină prin însumarea rigidității
peretelui de zidărie și a rigidității straturilor de placare:
Rzid, placat = Rzid,existent + Rplacare
Prin urmare dacă rezistența de proiectare la forfecare a peretelui existent este
Vcap,existent, rezistența de proiectare la forfecare a peretelui placat cu tencuială armată
este:
Rzid , placat
Vcap, placat  Vcap,existent
Rzid ,existent
Pentru cazul pereților placați cu beton armat, se neglijează capacitatea de
rezistență a zidăriei existente și a betonului de placare și, prin urmare rezistența de
proiectare la forța tăietoare a peretelui placat se determină numai în funcție de
rezistența la întindere a armăturilor orizontale și de rezistența armăturilor verticale,
prin efectul de dorn, cu relația:
Vcap,placat = (0,8Ash + 0,2Asv)fyd
unde :
Ash aria totală a armăturilor orizontale intersectate de o fisură la 45o;
Asv aria totală a armăturilor verticale intersectate de o fisură la 45o;
fyd rezistența de proiectare a oțelului din straturile de placare.
Pentru calculul forței tăietoare capabile a panoului placat (Vcap,placat) s-a luat
factorul de reducere a capacității armăturilor orizontale egal cu 0,8 și factorul de
reducere a capacității armăturilor verticale egal cu 0,2 (a se vedea CR 6).

280
F.5.6.1.1.3. Placare cu produse din polimeri armați cu fibre (FRP)
În prezent nu există în nici o țară reglementări tehnice detaliate privind
utilizarea polimerilor armați cu fibre pentru repararea/consolidarea pereților din
zidărie.
Standardul european SR EN 1998-3 prevede, în principiu, posibilitatea
consolidării pereților existenți prin placare cu rețele/plase de FRP aplicate pe una sau
pe ambele fețe. Standardul face precizarea că acestea trebuie să fie ancorate pe zidurile
transversale, dar nu furnizează reguli de aplicare în proiectare.
În aceste condiții majoritatea informațiilor privind utilizarea FRP (detalii de
montare și elemente de calcul) provin de la furnizori.
Placarea se realizează cu plase, benzi sau bare din fibre de sticlă sau de carbon
înglobate într-o rășină epoxidică.
Placarea cu benzi așezate numai pe o singură direcție se folosește dacă este
necesară sporirea rezistenței peretelui la acțiunea perpendiculară pe plan pe direcția
respectivă (numai benzi verticale/orizontale sau rețea de benzi).

Figura F.5.27. Placarea pereților de zidărie cu benzi din FRP

În mod analog se dispun în perete barele din FRP.

Figura F.5.28. Dispunerea pe perete a barelor din FRP

281
Figura F.5.29. Montarea barelor din FRP în perete

Placarea se aplică pe pereții din zidărie după pregătirea corespunzătoare a


acestora. Peretele se curăță de resturile de finisaje/tencuială prin frecare cu peria de
sârmă fără a fi necesare metode mai puternice (sablare, de exemplu).
Placarea zidăriilor cu FRP are următoarele efecte principale:
- sporirea rezistenței pereților la forțele seismice în plan și perpendiculare pe
plan; sporirea rezistenței la forfecare este în funcție de eficiența legăturii dintre
panoul de zidărie și fibre; în cazul mortarelor pe bază de ciment cedarea se
produce prin desprinderea stratului de fibre;
- sporirea ductilității zidăriei.
În ceea ce privește efectele placării pereților de zidărie cu FPR subliniem că
acestea trebuie examinate cu atenție deoarece pot fi diferite în funcție de modul de
aplicare pe ansamblul peretelui, de exemplu:
- în cazul în care folia/plasa se aplică pe șpaleți ductili (care cedează din
compresiune excentrică - rocking critical wall), fără a fi legată cu plinurile
orizontale de zidărie, capacitatea de rezistență și modul de rupere nu se
modifică, dar scade degradarea ciclică;
- dacă placarea leagă șpaletul de plinurile orizontale de zidărie (parapet și
buiandrug), capacitatea de rezistență la compresiune excentrică sporește ceea
ce poate modifica modul de rupere, favorizând ruperea fragilă prin forță
tăietoare.
Placarea pe ambele fețe este indicată în special pentru a spori rezistența la
acțiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui.
Eficiența placării pereților cu FRP depinde și de:
- asigurarea conlucrării cu zidăria existentă;
- ancorarea plaselor /benzilor la capete.
În general ancorarea plaselor de FRP este dificilă deoarece acestea nu pot fi
îndoite la unghi drept pe pereții transversali. În aceste condiții ancorarea trebuie să se
realizeze cu dispozitive speciale capabile să transmită eforturile ridicate din fibre la
masa zidăriei. De exemplu se poate folosi un profil "U" din FRP montat într-un șanț
creat prin frezare în zidărie. Țesătura de FRP se suprapune peste profilul "U" iar
legătura dintre acesta și zidărie se realizează cu rășini compatibile cu matricea
armăturii.

282
a) în câmp curent b) la colțuri
Figura F.5.30. Ancorarea țesăturii FRP la capete.

Dacă placarea urmărește sporirea rezistenței la încovoiere perpendicular pe


plan este necesar ca plasa/banda sau barele să fie ancorate corespunzător în planșeu. Și
în acest caz sunt necesare detalii speciale din cauza dificultăților de a realiza îndoirea
la unghi drept fără a se asigura o anumită rază de curbură. În cazul în care placarea
urmărește sporirea rezistenței peretelui pentru acțiunea seismică în plan este necesar să
se asigure continuitatea placării de la un nivel la altul și la bază, prin legare cu
fundațiile.
Rezultate similare se obțin și prin placarea zidăriei cu grile polimerice.

a) Forarea găurilor și montarea b) Montarea și fixarea plasei c) Aplicarea tencuielii


ancorelor
Figura F.5.31. Placarea pereților de zidărie cu grile polimerice

Principalele avantaje ale placării cu tencuieli armate cu grile polimerice sunt


următoarele:

283
- grosimea stratului de tencuială poate fi mai mică decât în cazul folosirii
plaselor sudate din oțel;
- tencuiala se poate executa folosind mortar de var (sau cu foarte puțin adaos de
ciment);
- nu există riscul apariției petelor de rugină dacă acoperirea este redusă.

F.5.6.1.2. Consolidarea locală a plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri


Consolidarea plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri (uși/ferestre) are
următoarele efecte:
(a) Sporirea rezistenței la încovoiere, prin introducerea imediat deasupra golului a
unor profile laminate asociate cu zidăria și ancorate în pereții alăturați;
(b) Sporirea rezistenței la forță tăietoare prin placare cu tencuială armată cu plase
de oțel sau cu alte materiale cu rezistență ridicată la întindere;

Figura F.5.32. Placarea parțială pentru consolidarea buiandrugilor și a șpaleților între ferestre

(c) Sporirea simultană a rezistenței la încovoiere și la forță tăietoare prin


următoarele elemente: ( )
- buiandrug metalic peste gol, prins în zidărie cu șuruburi/ancore sau înglobat în
beton; buiandrugul plasat peste arc elimină încărcarea verticală a acestuia;
- centură tirant la planșeu din oțel rotund/ profile sau beton armat;
- injecții armate în zidărie și placare cu tencuială armată.

Figura F.5.33. Buiandrug metalic peste gol

284
F.5.6.1.3. Consolidarea zidăriei cu centuri și stâlpișori din beton armat
Consolidarea zidăriei prin introducerea de centuri și stâlpișori din beton armat
aduce următoarele avantaje:
- crearea unei stări de eforturi multiaxiale prin introducerea unei forțe de
compresiune în direcție perpendiculară pe sarcina aplicată;
- sporește rezistența în faza elastică;
- sporește capacitatea portantă ultimă la compresiune excentrică;
- sporește ductilitatea la rupere.
Totodată introducerea centurilor și stâlpișorilor din beton armat contribuie la
asigurarea conlucrării pereților de pe cele două direcții ale clădirii pentru preluarea
forțelor date de cutremur.

Figura F.5.34. Amplasarea stâlpișorilor în pereții clădirilor existente

La alegerea acestei soluții trebuie să se țină seama și de următoarele implicații:


- prin creșterea capacității de rezistență la compresiune excentrică sporește forța
tăietoare asociată astfel încât, de cele mai multe ori, sunt necesare și măsuri
pentru sporirea capacității de rezistență la forță tăietoare pentru evitarea
ruperilor fragile;
- sunt necesare intervenții la fundații pentru ancorarea armăturilor sau pentru
asigurarea capacității de rezistență corespunzătoare sporului de moment
capabil ultim obținut prin confinare.
Din punct de vedere al execuției soluția este relativ dificilă deoarece pentru
introducerea stâlpișorilor este necesar să se spargă un volum important de zidărie;
spargerea trebuie efectuată cu grijă pentru a nu se afecta zidăria adiacentă ceea ce
implică o cantitate mare de manoperă.
În situațiile în care nu există condiții speciale din punct de vedere al
funcțiunilor și al aspectului, stâlpișorul poate fi turnat la fața zidăriei (Figura
F.5.35(a)). În pereții groși stâlpișorii. ca și centurile, pot fi turnați în șanțuri săpate
numai pe o parte din grosimea peretelui (Figura F.5.35(b)).

285
a) Stâlpișor exterior b) Stâlpișor cu grosime mai mică decât cea a peretelui
Figura F.5.35. Posibilități de introducere a stâlpișorilor în pereții de zidărie

O altă variantă este amplasarea unor lamele din beton armat (stâlpi lamelari) la
colțuri, intersecții și ramificații legate între ele cu centuri din beton armat. Grosimea
lamelelor variază între 12÷15 cm fiind determinată în primul rând de necesitatea
turnării corecte a betonului. Pentru asigurarea conlucrării cu peretele se prevăd ancore
de legătură între lamele care străpung zidul iar suprafețele de contact se pregătesc așa
cum s-a arătat în cazul placării cu beton armat. Aplicarea acestui procedeu implică
intervenții corespunzătoare la nivelul fundațiilor.

Figura F.5.36. Consolidarea zidăriei cu stâlpi lamelari

F.5.6.1.4. Consolidarea pereților cu profile metalice aparente


Consolidarea pereților cu profile metalice aparente poate fi aplicată în
încăperile sau în spațiile în care această rezolvare este acceptabilă din punct de vedere
funcțional și al aspectului (de exemplu în spații de producție sau de depozitare).
Montarea profilelor la exterior implică asigurarea unei protecții anticorozive eficiente
(sau întreținerea frecventă).
Intervenția are ca scop consolidarea pereților cu înălțime mare (orientativ cu
raport h/t ≥ 20) care nu pot prelua în siguranță acțiunea seismică perpendiculară pe
planul peretelui. Distanțele între profile și dimensiunile acestora se stabilesc, de regulă,
prin calcul în funcție de dimensiunile peretelui și de accelerația seismică de proiectare.
Profilele se aplică, ori de câte ori este posibil pe ambele fețe ale peretelui și se
solidarizează cu buloane strânse la un efort inițial de circa 0,5 limita de elasticitate a
oțelului. Montarea profilelor se face după curățirea peretelui de tencuială și asigurarea
unei suprafețe plane care să permită contactul între perete și profil pe toată lungimea
acestuia.

286
a) Elevaţie b) Secţiune verticală c) Secţiune orizontală
Figura F.5.37. Consolidarea pereților cu profile metalice

F.5.6.1.5. Consolidarea elementelor nestructurale majore de zidărie ale fațadelor


Calcanele și frontoanele înalte prezintă risc de răsturnare sub efectul acțiunii
seismice perpendiculare pe plan.
Reducerea riscului seismic al acestor elemente se poate obține pe una din
următoarele căi:
(a) Modificarea formei acoperișului astfel încât să se reducă înălțimea calcanelor
și frontoanelor. Soluția poate fi aplicată numai clădirilor pentru care se poate
accepta modificarea formei/volumului (în nici un caz nu se aplică la
monumente istorice) sau pentru care proprietarul poate renunța la folosirea
unei părți din spațiul din pod.

Figura F.5.38. Reducerea înălțimii calcanelor prin modificarea formei acoperișului

(b) Refacerea calcanelor și frontoanelor cu zidărie consolidată cu pilaștri;


(c) Refacerea calcanelor și frontoanelor din materiale ușoare (schelet metalic,
placat cu cărămidă sau tencuit);
(d) Ancorarea calcanelor și frontoanelor de șarpanta existentă. Această soluție este
cea mai des folosită dar implică, aproape în toate cazurile, consolidarea

287
șarpantei existente iar uneori și consolidarea zidăriei (de exemplu prin placare).
Măsurile pentru consolidarea șarpantei depind de alcătuirea acesteia și de
starea de conservare în care se află și constau, de regulă, în: ( )
- eliminarea elementelor deteriorate (cu crăpături puternice, afectate de
microorganisme etc.);
- introducerea unor elemente suplimentare pentru sporirea rigidității (diagonale,
clești etc.);
- refacerea/consolidarea prinderilor între elementele șarpantei (se recomandă
introducerea plăcilor metalice în locul prinderilor cu cuie sau scoabe);
- ancorarea zidăriei cu ancore metalice prevăzute cu placă de ancorare
dimensionată ca în cazul tiranților (a se vedea Figura F.5.43); eforturilor de
proiectare pentru dimensionarea ancorelor se face pe o schemă analoagă cu cea
din Figura F.5.41.

Calcan/fronton triunghiular

Calcan/fronton dreptunghiular
1 - Ancore metalice; 2 - Calcanul existent; 3 - Element suplimentar pentru sporirea rezistenței/rigidității
șarpantei; 4 - Elementele șarpantei existente; 5 - Pilaștri din zidărie (în cazul refacerii
calcanului/frontonului existent).
Figura F.5.39. Ancorarea calcanelor/frontoanelor

F.5.6.2. Intervenții de consolidare de ansamblu fără modificarea alcătuirii


structurale existente

F.5.6.2.1. Realizarea conlucrării subansamblurilor structurale verticale și


orizontale
Comportarea spațială a clădirii se realizează prin:

288
- conlucrarea pereților de pe direcțiile principale ale clădirii, ceea ce implică
existența unor legături sigure între aceștia la colțuri, ramificații și intersecții;
- conlucrarea pereților de pe direcțiile principale cu planșeele intermediare și cu
structura acoperișului ceea ce implică existența unor legături capabile să
transmită forțele tăietoare produse de acțiunea seismică de la planșee la pereții
structurali.
În condițiile în care prin măsuri adecvate se realizează aceste legături se poate
efectua un calcul de ansamblu al clădiri, de exemplu cu modele plane care introduc și
efectul torsiunii de ansamblu.
Asigurarea legăturilor pereților în plan și pe verticală elimină sau reduce la
minimum efectele acțiunii seismice perpendiculare pe planul peretelui solicitarea
dominantă rămânând compresiunea excentrică cu forță tăietoare în planul pereților

F.5.6.2.1.1. Lucrări pentru realizarea conlucrării între pereții de pe direcțiile


principale ale structurii
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care legăturile între
pereți, la colțuri, ramificații și intersecții lipsesc sau sunt insuficiente pentru a asigura
transmiterea forței de lunecare verticală corespunzătoare comportării ca secțiune
compusă (cu forma în plan I, L, T).
Situația menționată mai sus poate proveni din:
- deficiențe de execuție: de exemplu, ziduri nețesute ca urmare a folosirii
elementelor pentru zidărie cu înălțimi diferite în pereții respectivi;
- intervenții ulterioare: de exemplu, pereți structurali adăugați fără țesere cu cei
existenți.
În continuare sunt prezentate unele lucrări pentru realizarea conlucrării între
pereţii de pe direcţiile principale ale structurii:
(a) Inserția barelor/platbandelor în rosturile zidăriei
Pentru realizarea/refacerea/consolidarea legăturilor se utilizează de regulă
următoarele procedee:
- inserția de bare de oțel rotund în găuri forate înclinat în zidărie și umplute
ulterior cu mortar (injecții armate, a se vedea F.5.5.3.3);
- inserția de bare de oțel rotund/platbande în rosturile de așezare ale elementelor;
- inserția profilelor metalice la colțuri, ramificații și intersecții.

289
a) Inserția platbandelor în rosturile
orizontale b) Inserția profilelor laminate
Figura F.5.40. Legarea pereților perpendiculari la colțuri și intersecții

(b) Introducerea tiranților


Introducerea tiranților metalici are ca rezultat, în primul rând, asigurarea
stabilității pereților structurali sub efectul acțiunii seismice perpendiculare pe plan, în
cazurile în care aceștia nu sunt legați eficient cu pereți transversali sau la nivelul
planșeelor. Totodată introducerea tiranților îmbunătățește conlucrarea pereților cu cei
ortogonali asigurând astfel formarea unor profile compuse (cu secțiune I, L sau T) care
au rezistență și rigiditate sporite pentru acțiunea seismică în planul lor.
Tiranții se montează la nivelul planșeelor intermediare și la nivelul ultimului
planșeu în dreptul colțurilor, ramificațiilor și intersecțiilor de ziduri. La extremități
tiranții se fixează cu plăci sau profile. Întinderea tiranților se face prin strângerea
piulițelor la capete sau, în cazul unor tiranți mai lungi cu dispozitive de întindere cu
șuruburi inverse.
Deoarece eforturilor de întindere din tirant le corespund eforturi de
compresiune locală importante asupra zidăriei este necesar să se verifice starea zidăriei
din zona în care se montează plăcile de ancorare. Dacă se constată deficiențe de
alcătuire (țesere, de exemplu) sau existența unor materiale slabe (de exemplu mortar
cu liant puțin/cu argilă) este necesar ca înainte de montarea tirantului să se facă o
reparație/consolidare locală a zidăriei (refacerea mortarului din rosturi, înlocuirea
cărămizilor rupte, injecții etc.).
Prin utilizarea tiranților se obține și:
- îmbunătățirea legăturii între structura orizontală (planșee sau bolți) și structura
verticală;
- reducerea sau eliminarea împingerilor arcelor și bolților;
- sporirea forțelor de compresiune în zidărie pentru creșterea rezistenței la forță
tăietoare.
Pentru proiectarea tiranților se parcurg următoarele etape:

290
(i) Determinarea forței seismice de proiectare;
(ii) Dimensionarea tirantului: stabilirea diametrului și calității oțelului;
(iii) Dimensionarea piesei de ancoraj: ( )
- Alegerea formei: placă sau profil laminat;
- Stabilirea dimensiunilor (lungime/lățime) în funcție de rezistența
zidăriei la compresiune locală şi la forfecare;
- Stabilirea grosimii plăcii sau alegerea profilului laminat din condiția
de rezistență la încovoiere și forfecare.
Dimensionarea tiranților se face astfel încât aceștia să aibă rezistența necesară
pentru a împiedica răsturnarea pereților de zidărie datorită acțiunii seismice
perpendiculară pe planul acestora.
Forța seismică perpendiculară pe planul peretelui (fperete) se determină conform
P 100-1, cap. 10, cu parametrii de calcul βCNS și qCNS, stabiliți conform P 100-3, anexa
D.

Figura F.5.41. Schema mecanismului de răsturnare

În Figura F.5.41 notațiile sunt următoarele:


Hacop împingerea dată de șarpantă (dacă există);
Ssup forța seismică aferentă planșeului superior (dacă acesta reazemă pe
perete);
Gacop greutatea acoperișului (dacă reazemă pe perete);
Gsup greutatea planșeului superior (dacă reazemă pe perete);
fperete forța seismică aferentă peretelui
Forța (T) pentru care se dimensionează tirantul rezultă din condiția:
T htirant ≥ Mrăsturnare
în care htirant este cota tirantului în raport cu axul de rotire.
Secțiunea tirantului rezultă din relația:
T = Atir fyd

291
unde:
Atir aria secțiunii transversale a tirantului;
fyd limita de curgere de calcul a oțelului.
Dimensionarea piesei de ancoraj implică, în primul rând, alegerea formei
pentru se ține seama de următoarele considerente:
- aspectul exterior (în cazul plăcilor montate pe fațade);
- condițiile de expunere și de întreținere: se evită formele care pot favoriza
acumularea apei din precipitații;
- intensitatea forțelor din tiranții care se ancorează: pentru forțe ridicate sunt mai
indicate profilele laminate deoarece au rigiditate mai mare și asigura astfel
distribuția uniformă a eforturilor de compresiune pe zidărie.
Există o mare diversitate de forme ale pieselor de ancoraj din clădirile existente.
În cazul clădirilor care se supun lucrărilor de intervenție se recomandă adoptarea unor
soluții/forme similare celor existente (dacă este cazul).

Figura F.5.42. Piese de ancorare cu caracter decorativ pe fațade

La clădirile la care exigențele arhitecturale nu sunt importante și de asemenea


în cazul tiranților cu capetele acoperite se folosesc profile laminate din sortimentul
curent (de regulă profile tip "U").
Dimensiunile piesei de ancorare se stabilesc în funcție de rezistența zidăriei pe
"zona angajată" de efectul tirantului, definită ca în Figura F.5.43.

Vedere laterală Secțiune


Figura F.5.43. Zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant

292
Se consideră că zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant
depășește laturile l1 și l2 ale plăcii de ancorare cu jumătate din grosimea peretelui (0,5tz)
de fiecare parte, astfel încât avem : L1 = l1 + tz și L2 = l2 + tz.
Verificarea zidăriei la compresiune locală sub placa de ancorare se face
considerând o presiune convențională egală cu:
fk L1 L2 f
 loc  2 k
CF l1l2 CF
unde:
fk rezistența caracteristică a zidăriei la compresiune;
CF factorul de încredere care depinde de nivelul de cunoaștere a
proprietăților mecanice ale zidăriei existente.
În cazurile în care tirantul/tiranții se montează în câmpul peretelui (la o distanță
mai mare de 2tz de un perete transversal suficient de rezistent pentru a prelua
compresiunile), zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor tiranților se
verifică la străpungere (forfecare pe conturul zonei angajate).
(c) Inserția stâlpișorilor din beton armat la intersecția pereților( )
Introducerea stâlpișorilor și centurilor din beton armat pentru confinarea
zidăriei contribuie și la realizarea unor legături eficiente între pereții de pe cele două
direcții ale clădirii. Soluția este indicată mai ales în cazurile în care pereții sunt
executați în etape diferite, fără țesere și cu cărămizi cu dimensiuni diferite.

F.5.6.2.1.2. Lucrări pentru realizarea legăturilor între pereți și planșee/șarpantă


Lucrările pentru legarea pereților de planșee sunt necesare, în primul rând, în
cazul clădirilor cu planșee alcătuite din elemente care descarcă pe o singură direcție
(cu grinzi din lemn sau metalice) astfel încât pereții paraleli cu grinzile rămân, de
regulă, fără legături laterale pe mai multe niveluri, fiind expuși astfel unui risc ridicat
de răsturnare (a se vedea și Figura F.5.41).
Legarea pereților de planșeele cu grinzi din lemn sau profile din oțel se face, de
regulă, prin ancore metalice fixate la exteriorul peretelui și de mai multe grinzi ale
planșeului.
În toate situațiile în care se procedează la consolidarea planșeelor pentru
sporirea rezistenței și a rigidității în plan orizontal se introduc în pereții existenți
ancore capabile să preia forțele tăietoare corespunzătoare conlucrării spațiale a
pereților (inclusiv cele rezultate din efectul de răsucire de ansamblu a clădirii).
În unele cazuri pentru a nu modifica aspectul exterior al clădirii (în special în
cazul monumentelor istorice) piesele de ancorare se montează în interiorul peretelui
(Figura F.5.44(b)). Această soluție se poate adopta numai dacă grosimea zidului este
mai mare sau cel puțin egală cu 1½ cărămizi. Se desface zidăria existentă pe zona
aferentă, se montează piesa de ancorare și apoi paramentul zidăriei se reface cu
cărămizile originare.

293
a) b)
Figura F.5.44. Legarea pereților cu planșeul cu ancore

În afara centurilor din beton armat, sporirea rigidității perpendiculare pe plan a


pereților cu deformabilitate mare (orientativ cu distanțe între pereții transversali ≥ 2h)
se pot folosi centuri metalice amplasate la mijlocul înălțimii nivelului realizate din
platbande sau profile laminate montate pe ambele fețe ale peretelui și legate între ele
prin conectori care traversează peretele. Această soluție poate fi folosită și pentru
bordarea golurilor de uși și ferestre. În cazul pereților de contur se evită montarea
profilului exterior și centura se realizează numai cu un profil așezat la interior și fixat
în zidărie cu ancore. Se preferă ancore blocate la exterior asemănător capetelor de
tirant care sunt mai sigure decât ancorele fixate prin aderență.
Forțele de calcul pentru dimensionarea legăturilor dintre planșeele fără
rigiditate (în particular planșeele din lemn) și pereții structurali trebuie să fie mai mari
cu circa 20÷25% decât forțele rezultate din calculul static cu forțe seismice echivalente.
Costurile acestei dimensionări suplimentare sunt reduse în comparație cu
costurile avariilor care sunt evitate/limitate prin aceste măsuri.

F.5.6.2.1.3. Lucrări pentru sporirea rigidității în plan orizontal a planșeelor


În majoritatea clădirilor din zidărie nearmată planșeele sunt executate din
grinzi și podină din lemn și/sau din profile metalice laminate și boltișoare de cărămidă
astfel încât au rigiditate nesemnificativă în plan orizontal. În plus acest tip de planșee
nu asigură, de regulă, o rezemare laterală eficientă pentru pereții paraleli cu grinzile
astfel încât aceste clădiri sunt expuse, în foarte mare măsură riscului de prăbușire
totală sau cel puțin parțială prin răsturnarea pereților sub acțiunea forțelor seismice
perpendiculare pe plan.
În multe cazuri, clădirile relativ noi, din anii 1950÷1960, cu pereți din zidărie
confinată au, de asemenea, planșee cu rigiditate nesemnificativă executate din grinzi
din beton și corpuri de umplutură de beton sau din fâșii cu goluri cu lățimi mici (la
interax de 40÷60 cm), fără suprabetonare.

294
a) b)
Figura F.5.45. Planșee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal

Consolidarea planșeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal are ca


scop:
(i) sporirea rigidității și a rezistenței planșeului în plan orizontal pentru a
putea realiza:
- conlucrarea tuturor pereților de pe direcțiile principale ale clădirii pentru
preluarea forțelor seismice, inclusiv a celor rezultate din efectele de
torsiune, chiar în lipsa unor legături directe, prin țesere, între aceștia;
- compatibilizarea/egalizarea deplasărilor elementelor structurale verticale
la nivelul planșeului respectiv;
- transferul forțelor seismice între elementele verticale astfel încât forțele
aferente elementelor care au cedat să poată fi preluate de elementele care
au încă rezerve de rezistență.
(ii) asigurarea legăturilor necesare între pereții structurali și planșee pentru
realizarea efectului de "cutie spațială".( )
Sporirea rigidității planșeelor impune totodată verificarea de ansamblu a
structurii clădirii pentru a ține seama de efectele distribuției forțelor laterale care
rezultă din compatibilizarea deplasărilor de nivel. În particular, este necesară
verificarea siguranței pereților de contur, mai ales în clădirile cu neregularități
semnificative în plan.
În continuare sunt prezentate unele lucrări pentru sporirea rigidității în plan
orizontal a diferitelor tipuri de planșee:
(a) Planșee din lemn
Planșeele din lemn calculate și detaliate numai pentru a prelua încărcările
verticale se întâlnesc în majoritatea clădirilor vechi din zidărie nearmată.
La adoptarea soluțiilor de intervenție asupra planșeelor din lemn se va urmări
în primul rând menținea acestora. Înlocuirea planșeelor din lemn cu planșee din beton
armat trebuie să reprezinte o soluție limită atunci când diferitele variante de
îmbunătățire a comportării planșeelor existente nu sunt aplicabile. Un prim argument
care trebuie avut în vedere este legat de sporul important de încărcare permanentă care
rezultă prin această înlocuire.
Pentru planșeele din lemn, procedeele pentru sporirea rigidității în plan
orizontal sunt, în principal, următoarele:

295
- realizarea unei suprabetonări armate, legată corespunzător cu grinzile din lemn
și cu pereții de contur;
- prinderea de grinzile de lemn, sus și jos sau numai pe o singură parte, a unui
sistem de zăbrele din platbande din oțel care se ancorează în pereții de contur;
- prinderea la fața inferioară a grinzilor a unui sistem de tiranți din oțel;
- adăugarea, pe grinzile existente, sus și jos sau numai pe o singură parte, a unui
strat de scânduri/dulapi (perpendicular sau înclinat la 45o față de direcția
grinzilor).
(i) Consolidarea prin suprabetonare
Consolidarea planșeelor din lemn prin suprabetonare armată este o soluție care
poate fi folosită pentru:
- sporirea capacității portante a planșeului pentru încărcări verticale de
exploatare;
- sporirea rigidității planșeului în plan vertical (reducerea deformațiilor și a
vibrațiilor);
- sporirea rigidității planșeului în plan orizontal și legarea acestuia cu pereții
structurali.
În structura mixtă betonul preia eforturile de compresiune iar lemnul grinzilor
originare preia eforturile de întindere. Pentru asigurarea conlucrării între cele două
componente este necesară prevederea unor conectori capabili să preia eforturile de
lunecare.
Suprabetonarea va fi prevăzută cu o armătură minimă (de exemplu, rețea 56)
pentru preluarea eforturilor din contracția betonului. Pentru legarea suprabetonării de
pereții de contur se folosesc ancore montate în zidărie așa cum se arată în Figura
F.5.52. Betonul se toarnă pe un strat impermeabil (folie) pentru a se evita pierderea
apei și umezirea scândurilor. Pentru reducerea greutății proprii suprabetonarea poate fi
turnată pe un strat de termoizolație rigidă, ca în Figura F.5.46(c).

a) Secțiune prin planșeu b) Suprabetonarea turnată direct c) Suprabetonarea turnată pe un strat de


pe podină izolație termică)
Figura F.5.46. Suprabetonarea planșeelor din lemn

(ii) Consolidare cu platbande metalice


Sporirea rigidității planșeelor din grinzi și podină de lemn se poate obține și
prin aplicarea unor platbande de oțel fixate cu cuie/șuruburi de elementele podinei
(scânduri/dulapi). În acest fel se blochează în parte deplasările diferite ale

296
componentelor planșeului în timpul mișcării seismice. În prealabil este necesar să se
verifice legătura dintre podină și grinzi; dacă prinderile respective sunt insuficiente se
va suplimenta numărul cuielor sau se vor introduce șuruburi capabile să preia
lunecările în plan orizontal. Pentru preluarea diferenței de nivel care se creează în
acest mod între platbande se așează un material ușor (tip polistiren rigid).

Figura F.5.47. Consolidarea planșeelor din lemn cu platbande metalice

(iii) Consolidarea cu tiranți metalici dispuși la intrados


Indeformabilitatea în plan orizontal a planșeelor din lemn se poate obține prin
crearea unei grinzi cu zăbrele având diagonale din metalici dispuși în "X". Tiranții, de
regulă bare din oțel rotund, se fixează de grinzile planșeului, la partea inferioară, cu
piese metalice (platbande sau profile) și cu șuruburi. Elementele comprimate sunt
grinzile planșeului existent.

Figura F.5.48. Consolidarea planșeelor din grinzi și podină de lemn cu tiranți de oțel

(iv) Consolidarea prin adăugarea de dulapi/panouri din lemn la una sau la


ambele fețe( )
Procedeul este recomandat în special de experiența practică și ce cercetările
efectuate în USA.
În varianta clasică sporirea rigidității și a rezistenței la forță tăietoare în planul
planșeului se realizează prin adăugarea de scânduri/dulapi din lemn la una sau la
ambele fețe ale grinzilor planșeului. Experiențele au arătat că efectul cel mai important
se obține prin fixarea scândurilor/dulapilor înclinat față de direcția grinzilor (de regulă
la 45o) deoarece în acest fel se creează un sistem de zăbrelire cu deformabilitate redusă.
Aplicarea a două straturi de scânduri/dulapi mărește rigiditatea planșeului și valoarea

297
forței tăietoare capabile astfel încât, în cele mai multe cazuri se poate conta pe
conlucrarea spațială completă a pereților de pe cele două direcții. Secțiunea compusă
are și rigiditate mai mare în plan vertical și din acest motiv procedeul poate fi aplicat și
în cazul planșeelor cu flexibilitate ridicată (mai ales atunci când se manifestă vibrații
supărătoare din încărcările de exploatare).
Scândurile/dulapii se prind de grinzi cu un număr suficient de cuie pentru
preluarea lunecărilor.

1 - Grinzile existente; 2 - Primul strat de scânduri/dulapi așezat la 45o față de direcția grinzilor;
3 - Al doilea strat de scânduri/dulapi (dacă este cazul) așezat perpendicular pe primul strat; 4 –
Pardoseala.
Figura F.5.49. Consolidarea planșeelor din lemn prin scânduri/dulapi așezați la 45 o față de
grinzile existente

Sporirea rigidității planșeelor se poate face și prin fixarea pe grinzi a panourilor


din lemn de tip OSB, soluție care reduce considerabil manopera. În general sporul de
rezistență și de rigiditate obținut prin adăugarea unui panou de 20÷25 mm grosime
este satisfăcător.
În comparație cu soluțiile de suprabetonare/înlocuire cu planșeu de beton armat
monolit, placarea cu lemn a grinzilor are două avantaje majore:
- sporul de greutate este nesemnificativ, raportat la greutatea proprie a pereților;
- întervenția este mai simplă și durate de execuție este mai scurtă (în cazul fixării
scândurilor/panourilor numai pe o față a grinzilor activitatea poate continua în
încăperile celelalte).
(b) Planșee din profile metalice laminate și bolțișoare de cărămidă
Planșeele alcătuite din profile metalice laminate și bolțișoare de cărămidă sunt
considerate conform CR 6 ca "planșee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal".
În construcțiile existente din România au fost utilizate la sfârșitul secolului XIX și
începutul secolului XX pentru planșeele peste subsol (de regulă) dar pot fi întâlnite și
la planșeele etajelor supraterane în clădiri cu 4÷5 niveluri cu structural din zidărie.
În varianta inițială folosită, de exemplu, în Germania, profilele erau
solidarizate cu tiranți dispuși la talpa inferioară, care aveau și rolul de a împiedica
deplasările laterale date de împingerile bolților plate de zidărie.

298
Figura F.5.50. Planșeu din profile laminate și bolți plate de cărămidă cu tiranți din oțel rotund

Acest tip de planșeu aduce încărcări verticale cu valori mari din cauza
umpluturii așezată la extradosul bolțișoarelor, și pe această cale, conduce la forțe
seismice ridicate.
În cadrul lucrărilor de intervenție pentru reducerea riscului seismic se au în
vedere următoarele măsuri:
- sporirea rigidității în plan orizontal prin legarea profilelor cu platbande / bare
rotunde din oțel sudate la talpa inferioară (soluția curentă, care nu necesită
desfacerea pardoselii) sau la talpa superioară; pentru clădirile din secolul XIX
se recomandă verificarea sudabilității oțelului din grinzi;
- introducerea tiranților transversali pentru a evita ruperile locale ale
bolțișoarelor;
- introducerea tiranților longitudinali pentru a prelua eforturile de întindere din
încovoierea diafragmei orizontale;
- legarea diafragmei de pereții de zidărie prin ancore montate în găuri forate;
- în cazul planșeelor cu deschidere mare se recomandă ancorarea suplimentară a
pereților cu profile (corniere) de margine;
- eliminarea umpluturii (de regulă, moloz/cloțuri) de sub pardoseală sau
înlocuirea acesteia cu materiale mai ușoare.

1 - Perete de zidărie; 2 - Grinzi metalice (de regulă profile I); 3 - Bolțișoare de cărămidă;
4 - Platbande de oțel sudate la talpa inferioară a grinzilor; 5 - Tirant longitudinal; 6 - Tirant transversal;
7 - Ancore montate în găuri forate în zidărie.
Figura F.5.51. Consolidarea planșeelor cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă (după FEMA
547)

299
În unele cazuri se poate realiza sporirea rigidității în plan orizontal prin
turnarea unei plăci din beton armat monolit cu grosimea de 5÷6 cm peste stratul de
umplutură; soluția este posibilă numai dacă profilele pot prelua încărcarea
suplimentară și, evident sporește greutatea supusă acțiunii seismice. Legătura între
stratul de beton și grinzile metalice se asigură prin conectori sudați. Legătura dintre
stratul de suprabetonare și pereții de zidărie se realizează cu ancore înglobate în perete
ca în Figura F.5.52.

a) Grinzile metalice paralele cu peretele b) Grinzile metalice perpendiculare pe perete


Figura F.5.52. Legarea planșeului cu pereții

Figura F.5.53. Suprabetonarea planșeelor cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă

(c) Planșee din elemente prefabricate din beton armat fără suprabetonare( )
Pentru planșeele din elemente prefabricate de tip "fâșie" cu bucle sau cu bare
de legătură la extremități, fără suprabetonare armată se adaugă o suprabetonare cu
grosime  60 mm armată cu plasă de oțel beton cu aria  250 mm2/m. Dacă planșeul
are numai șapă nearmată aceasta se îndepărtează (pentru a evita supraîncărcarea) și se
adaugă șapa armată menționată.
Realizarea conlucrării dintre prefabricatele existente și stratul de suprabetonare
este favorizată dacă se montează conectori între acestea.

300
Figura F.5.54. Suprabetonarea fâșiilor cu goluri

F.5.6.2.1.4. Eliminarea/preluarea împingerilor orizontale


O primă cale pentru reducerea mărimii împingerilor date de arce și bolți este
reducerea încărcărilor aplicate la extradosul acestora. În cazul planșeelor realizate din
bolți de zidărie reducerea se poate obține prin eliminarea umpluturilor grele așezate la
extrados (de regulă moloz/cloțuri de cărămidă) și înlocuirea lor cu materiale ușoare.
Această operație reduce și masa totală a construcției și, prin urmare forța seismică.
Pentru eliminarea împingerilor orizontale date de arce/bolți sau de unele tipuri
de șarpante, soluția cea mai des folosită este introducerea tiranților metalici la nivelul
reazemelor.
Dimensionarea tiranților se face astfel încât aceștia să preia împingerile date de
arc/boltă împiedicând astfel transmiterea acestora la zidăriile de sprijin. De regulă, la
montarea tiranților se introduce și un efort de preîntindere calibrat pentru a compensa
o parte din împingeri. Calculul trebuie să țină seama de caracteristicile de deformație
ale zidăriei și ale tirantului, de efortul inițial de preîntindere, precum și de condițiile în
care se realizează ancorarea tirantului în zidărie.
Un efect asemănător se obține prin introducerea unui sistem de centuri din
beton armat în zona de rezemare a șarpantei. Centurile se ancorează în zidul existent
cu ancore din oțel rotund care trebuie să fie dimensionate la întindere (smulgere) și la
forfecare. La rândul său șarpanta se leagă cu piese metalice și ancore de centura de
beton armat.

Figura F.5.55. Centură la nivelul de rezemare a șarpantei

În cazuri mai rare, pentru preluarea împingerilor se prevăd pilaștri (contraforți)


din zidărie sau pereți interiori suplimentari pentru consolidarea zidurilor respective.
Eficiența pilaștrilor depinde de rezistența legăturilor dintre zidăria acestora și zidăria

301
existentă. Legăturile se realizează prin țesere (operație mai dificilă) sau prin turnarea
unui stâlpișor de beton armat. În ambele cazuri se prevăd și ancore metalice. Este
necesar ca fundația contrafortului să fie legată cu fundația peretelui existent și
dimensionată pentru întreaga forță orizontală (care include și forța aferentă masei
peretelui).

F1 - fundația zidului (existentă); F2 - fundația pilastrului.


Figura F.5.56. Contraforți pentru preluarea împingerilor acoperișului

În toate cazurile, arcele și bolțile avariate se repară prin injectare sau prin
placare la extrados cu tencuieli armate cu plase din oțel sau din polimeri armați cu
fibre.
În cazul șarpantelor care dau împingeri asupra pereților de la ultimul nivel
intervenția poate consta în:
- modificarea schemei statice a șarpantei prin introducerea unor elemente
suplimentare din lemn sau din oțel, recomandabil la nivelul tălpilor inferioare,
destinate să preia împingerile;
- refacerea șarpantei după o schemă statică fără împingeri.
Totodată se recomandă examinarea îmbinărilor între elementele șarpantei
pentru a se limita deformabilitatea acestora. În acest scop, la noduri se pot introduce
platbande metalice sau buloane suplimentare

F.5.6.2.2. Lucrări pentru consolidarea fundațiilor


Lucrările pentru consolidarea fundațiilor pot fi necesare în următoarele situații:
- pentru fundațiile din materiale slabe: piatră, cărămidă sau beton simplu;
- pentru fundațiile care nu pot prelua solicitările capabile (N, M, V) ale pereților
structurali din secțiunea de la bază;

302
- pentru clădirile la care soluția de intervenție implică adăugarea unor încărcări
permanente importante prin: placarea cu beton armat a pereților, înlocuirea
planșeelor din lemn cu planșee din beton armat, supraetajarea clădirii;
- clădirea a suferit avarii din cauze neseismice legate de natura terenului și/sau
interacțiunea sol/structură.
Procedeele de consolidare a fundațiilor pentru eliminarea acestor deficiențe
sunt următoarele:
(a) Pentru sporirea reducerea presiunii pe teren:
- lărgirea fundațiilor prin placare cu beton armat turnat sau torcretat;
- subzidirea fundațiilor existente pentru atingerea adâncimii de îngheț sau a
straturilor cu rezistență suficientă;
- introducerea micropiloților.

Figura F.5.57. Fundație pentru stratul de placare

(b) Pentru sporirea capacității de rezistență: ( )


- injectarea mortarului în fundațiile de zidărie din piatră fără mortar;
- armarea în rosturi a fundațiilor din zidărie nearmată;
- placarea cu beton armat; în acest caz se recomandă ca placarea să fie realizată
ca grindă Vierendel pentru a nu favoriza ascensiunea umidității în zidăria
parterului.

F.5.6.3. Intervenții de consolidare de ansamblu cu modificarea alcătuirii


structurale existente

F.5.6.3.1. Eliminarea excentricității centrului de rigiditate față de centrul de


masă
Această categorie de lucrări este necesară în cazul structurilor cu planșee rigide
în plan orizontal dacă dispunerea pereților cu rigiditate mare este nesimetrică, sau a
devenit nesimetrică prin intervenții în timpul exploatării (prin suprimarea
totală/parțială a unor pereți), astfel încât rezultă efecte de răsucire de ansamblu
importante.

303
Pentru remedierea acestei deficiențe se adaugă pereți structurali cu rigiditate
suficientă pentru a se reduce torsiunea de ansamblu. Pentru sporirea eficienței acestei
intervenții se recomandă:
- introducerea pereților noi în poziții cât mai depărtate de centrul de rigiditate al
planșeului;
- examinarea posibilităților de creștere a rigidității pereților de contur prin
închiderea unor goluri; soluția este recomandată în special în cazul în care
golurile au fost create prin intervenții ulterioare.
În cazurile în care măsurile preconizate mai sus nu pot fi realizate din diferite
considerente, expertul va examina, printr-o metodă de calcul spațial, care ia în
considerare toate neregularităților structurale, starea de eforturi din structură și va
stabili soluțiile necesare de consolidare locală a elementelor ale căror solicitări totale
depășesc capacitățile de rezistență respective cu mai mult de 1015%. Consolidarea
locală are în vedere sporirea rezistenței și a ductilității elementelor respective.
Eficiența acestor intervenții este condiționată de:
- gradul de afectare a funcțiunilor clădirii (adăugarea unor pereți structurali
poate modifica defavorabil distribuția funcțiunilor în clădire, iar închiderea
golurilor de pe fațade modifică aspectul clădirii);
- asigurarea conlucrării cu elementele și ansamblul structurii existente pentru
toate tipurile de încărcări și pentru toate nivelurile de solicitare (până în stadiul
ultim);
- integrarea fundațiilor elementelor noi în ansamblul fundațiilor clădirii, luând
măsuri pentru evitarea tasărilor diferențiate.
Lucrările constau, de regulă, în:
- adăugarea unor elemente structurale noi (pereți, stâlpi din zidărie) având
caracteristicile geometrice și pozițiile stabilite în funcție de categoria
deficiențelor pe care trebuie să le corecteze;
- închiderea unor goluri în pereții interiori sau în cei de fațadă; pentru pereții
respectivi este necesară verificarea fundațiilor și eventual consolidarea acestora.

Figura F.5.58. Corectarea deficiențelor de alcătuire de ansamblu prin închiderea golurilor în


pereţi

304
În cazul clădirilor cu planșee rigide care au forme complexe în plan astfel încât
acțiunea seismică poate genera efecte de torsiune importante se poate examina și
oportunitatea introducerii rosturilor de separație. Operația este complicată și constă în:
- separarea completă a pereților și planșeelor pentru realizarea unui rost de circa
20÷30 mm; se atrage atenția că prin această operație se întrerupe continuitatea
armăturilor din planșeu în zona rostului astfel încât rezistența acestuia poate
diminuată;
- introducerea unor pereți structurali suplimentari, legați cu cei existenți (prin
țesere sau cu stâlpișori din beton armat) pentru închiderea "cutiei spațiale";
pentru pereții suplimentari sunt necesare și lucrări de intervenție la fundații.
Pentru clădirile cu planșee flexibile colțurile intrânde constituie zone de
concentrare pentru eforturile din forța tăietoare. Transferul forțelor se face cu ajutorul
elementelor capabile să antreneze pereți cu rigiditate și rezistență suficiente pentru a
echilibra forța seismică.

C - colector

Rost de separaţie în C
Pereţi
pereţi şi în planşeu structurali noi
C

a) Introducerea unui rost de separaţie b) Introducerea colectorilor

Figura F.5.59. Corectarea deficiențelor de alcătuire de ansamblu

F.5.6.3.2. Asigurarea continuității traseului forțelor verticale și seismice până la


fundații
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care:
- unii pereți structurali nu continuă până la fundații;
- legătura între planșeu și unii pereți este întreruptă pe lungimi mari (de exemplu,
golul scării lângă perete);
- centurile perimetrale nu sunt continue (de exemplu, lipsește centura de la
nivelul planșeului la casa scării).
Pentru corectarea acestei deficiențe se poate proceda după cum urmează:
- Se adaugă pereți structurali, pentru completarea discontinuităților din sistemul
inițial de scurgere a eforturilor sau pentru refacerea sistemului structural inițial
dacă discontinuitatea se datorează unei intervenții ulterioare;

305
- Se adăugă elemente verticale noi, eventual numai stâlpi, pentru preluarea
directă a forțelor verticale în cazul planșeelor cu rezemări de ordin superior;
- Se completează sistemul de centuri.

Perete Perete
demolat refăcut

a) b) c)
a) Discontinuitate rezultată prin desființarea șpaletului central la parter pentru realizarea unei vitrine;
b) Asigurarea continuității prin refacerea peretelui demolat;
c) Asigurarea continuității prin introducerea unor stâlpi de beton armat.

Figura F.5.60. Asigurarea continuității traseului forțelor verticale

În cazurile în care măsurile preconizate nu pot fi realizate din diferite


considerente, este necesar ca expertul să examineze traseele "deviate" pe care se scurg
forțele, pentru a identifica punctele slabe susceptibile de avariere/deteriorare
prematură și a stabili soluțiile necesare de consolidare locală.

F.5.6.3.3. Sporirea redundanței


Aceste lucrări sunt necesare când structura existentă nu îndeplinește cerințele
de redundanță structurală precizate în P 100-1.
Sporirea redundanței se realizează prin:
- adăugarea unor elemente structurale noi, pereți sau stâlpi din zidărie/din beton
sau metalici în zonele în care ruperea unui singur element poate provoca
pierderea stabilității întregii clădiri (de exemplu, în cazul șpaleților/stâlpilor cu
dimensiuni mici de la colțurile clădirilor sau când zidăria este rezemată numai
pe rama ferestrei, Figura F.5.61);
- înzestrarea altor elemente structurale cu ductilitate sporită prin lucrări adecvate
de consolidare prin care se realizează sporirea capacității de rezistență la forță
tăietoare fără a spori capacitatea de rezistență la compresiune excentrică.

306
Figura F.5.61. Consolidarea colțului dacă zidăria reazemă pe rama ferestrei

Elementele adăugate trebuie să aibă rezistența și rigiditatea de același ordin de


mărime cu cea a elementelor cu care vor conlucra la preluarea forțelor orizontale.
În cazul în care se recurge la consolidarea elementelor a căror rupere pune în
pericol stabilitatea clădirii, această opțiune poate fi acceptată numai dacă prin
procedeul folosit se asigură și o ductilitate finală suficientă.
Această soluție de intervenție poate fi aplicată numai dacă prin măsurile
preconizate nu sunt afectate funcțiunile clădirii sau aspectul exterior al acesteia în
cazul clădirilor protejate prin lege.

F.6. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura din lemn

F.6.1. Criterii pentru alegerea soluției de intervenție


Decizia de intervenție, strategia și tehnicile de intervenție se bazează pe
criteriile date la Error! Reference source not found..
Soluțiile de intervenție se bazează pe evaluarea efectuată în cadrul raportului
de expertiză și a propunerilor de consolidare din acest raport.

F.6.2. Principii de bază pentru stabilirea soluțiilor de intervenție


La stabilirea soluțiilor de intervenție în scopul asigurării unui răspuns seismic
favorabil se va avea în vedere că:
- Lemnul nu prezintă proprietăți de deformare plastică, astfel încât prin
proiectare trebuie să se asigure nedepășirea rezistenței materialului;
- Comportarea neliniară și disiparea de energie este realizată numai prin
deformarea îmbinărilor lemn-oțel, care permit curgerea oțelului și strivirea
lemnului.

F.6.3. Tipuri de intervenție


Intervențiile la construcțiilor de lemn se clasifică în:
- Reparații, care se aplică elementelor individual cu scopul refacerii
proprietăților inițiale ale acestora;

307
- Lucrări de consolidare, aplicate elementelor structurale individual sau structurii
în ansamblu constând în întărirea elementelor sau desfacerea și înlocuirea
părților avariate ale acestora. Prin acest tip de intervenție se sporesc
performanțele structurale (rezistență, rigiditate, deformabilitate) peste nivelul
inițial.
În cazul prezentului capitol se tratează succint conceperea și detalierea
intervențiilor asupra:
- planșeelor de lemn;
- șarpantelor de lemn;
- elementelor verticale, stâlpi și pereți de lemn.

F.6.4. Evaluarea degradărilor înregistrate pe durata exploatării


Exploatarea timp îndelungat a construcțiilor de lemn poate duce la degradări
ale elementelor structurale, care trebuie identificate înainte de efectuarea măsurilor de
consolidare. Odată cu aceste lucrări de intervenție se vor lua și măsuri pentru
eliminarea sau diminuarea în cât mai mare măsură a cauzelor care au produs aceste
degradări.
Degradările pot proveni ca efect al încărcărilor orizontale (vânt, cutremur), sau
verticale.
Degradările din ultima categorie se manifestă prin:
- deformații excesive, rezultat al subdimensionării sau unor supraîncărcări
neprevăzute;
- curgerii lente a materialului lemnos;
- slăbirea elementelor de îmbinare.
Comportarea elementelor planșeelor și șarpantelor de lemn este evidențiată de
deformațiile elastice sau remanente, sub încărcările verticale. Depășirea valorilor
admisibile ale săgeților relative (raportul între săgeți și deschideri) relevă dimensionări
insuficiente, care trebuie corectate prin măsurile de intervenție.
Degradările care nu sunt produse de acțiunea încărcărilor sunt:
- crăpăturile în elementele produse de contracția și umflarea lemnului, funcție de
umiditatea mediului;
- putrezirea lemnului produsă de câmpurile lignifore;
- îmbătrânirea materialului lemnos;
- consumul lemnului produs de insectele xilofage;
- degradările produse de temperaturile ridicate (de exemplu, la elementele
șarpantelor din vecinătatea coșurilor);
- degradările produse de eventualii agenți chimici din mediul ambiant.

308
F.6.5. Intervenții asupra planșeelor de lemn

F.6.5.1. Consolidarea elementelor degradate sau slabe ale planșeelor


Consolidarea grinzilor slabe sau degradate ale planșeelor de lemn se realizează
prin una sau mai multe din următoarele tipuri de intervenție:
- Desfacerea părților degradate și înlocuirea cu material sănătos conectat adecvat
la elementul structural, de regulă prin eclise de lemn sau oțel;
- Consolidarea elementelor prin adăugarea de piese de lemn, prinse cu cuie,
lipite, după caz, sau piese de oțel prinse cu buloane. Piesele suplimentare de
oțel vor fi suficient de lungi astfel încât găurile necesare montării buloanelor să
nu slăbească zonele cu eforturile cele mai mari. În Figura F.6.1 (a) și (b) se
prezintă exemplificativ două soluții de întărire a grinzilor de lemn cu piese
metalice;
- Modificarea mecanismului de preluare a încărcărilor a grinzilor (transformarea
în grinzi cu zăbrele, grinzi macaz etc.) prin introducerea unor bare din oțel
beton sau profil de oțel pentru preluarea întinderilor din sistemul astfel
constituit. Două soluții de acest tip sunt prezentate în Figura F.6.2 și Figura
F.6.3;
- Înlocuirea completă a elementelor degradate sau slabe și înlocuirea lor cu
elemente noi, suficient de rezistente și rigide. La limită, în cazul unor planșee
complet degradate sau foarte slabe în raport cu încărcările aferente, soluția
poate fi înlocuirea completă a planșeului.
Pentru asigurarea stabilității planșeului pe durata lucrărilor de consolidare se
vor prevedea sprijiniri adecvate.

a) b)
Figura F.6.1. Consolidarea grinzilor de lemn cu piese de oțel

309
Figura F.6.2. Consolidarea grinzilor planșeelor din lemn – soluţia 1

Figura F.6.3. Consolidarea grinzilor planșeelor din lemn – soluţia 2

F.6.5.2. Măsuri pentru îmbunătățirea legăturilor dintre planșeul de lemn și


pereții de zidărie
Alcătuirea planșeului trebuie să permită transmiterea încărcărilor masice
orizontale la structura verticală a construcției. Când acest rol nu poate fi îndeplinit în
condiții de siguranță (rezemări insuficiente ale grinzilor, forțe verticale insuficiente pe
zidărie care să asigure o frecare eficientă, mortarul zidăriei este degradat etc.) sunt

310
necesare măsuri speciale de legare a elementelor planșeului de pereții structurali de
zidărie.
În vederea realizării acestei cerințe se introduc dornuri de prindere care
lucrează la forfecare (Figura F.6.4) sau/și se montează tiranți de oțel, de preferat
pretensionați, prevăzuți cu ancoraje adecvate la legătura cu peretele. Tiranții care pot
îndeplini și suplimentar rolul de solidarizare a pereților de pe cele două direcții se vor
dispune cu precădere în lungul pereților paraleli cu direcția de atac seismic pentru care
se prevăd tiranții.

a) Transferul forței prin frecare b) Transferul forței prin frecare și conectori


Figura F.6.4. Legătura între grinzi și pereți

F.6.5.3. Măsuri pentru sporirea rigidității planșeelor în planul lor


Sporirea rigidității în planul planșeelor este necesară pentru multe din
construcțiile de zidărie cu planșee de lemn, la care aceste elemente nu au fost
concepute ca diafragme orizontale.
Cu caracter exemplificativ în Figura F.6.5, Figura F.6.6 și Figura F.6.7 se
prezintă câteva soluții de rigidizare a planșeelor de lemn.
(a) Soluția din Figura F.6.5 constă în introducerea unor tiranți de oțel, de o parte și
de alta a grinzilor secundare și a unei podine rigide din plăci de placaj gros de
lemn prinsă cu cuie de grinzile de pe cele două direcții.

Placaj fixat cu cuie


Grinzi principale
Antretoaze

Cuie Toroane de oţel


(cabluri, tiranţi)

Figura F.6.5. Planșeu de lemn alcătuit din grinzi (pe direcția y), antretoaze și toroane de oțel (pe
direcția x) și acoperite de elemente de placaj fixate cu cuie de grinzi și antretoaze

311
(b) Soluția prezentată principial în Figura F.6.6 constă în introducerea de
contravântuiri metalice, pentru a realiza împreună cu elementele de lemn ale
planșeului grinzi cu zăbrele pe ambele direcții. Aceste elemente rigide sunt în
măsură să transmită forțele de inerție orizontale la pereții structurali.

Figura F.6.6. Diafragma parțială. Cazul unui planșeu de lemn cu grinzi și antretoaze (fără
panouri fixate cu cuie), rigidizate prin contrafise de rigidizare alcătuite din elemente de lemn și
toroane de oțel

(c) Turnarea unui strat de beton (mortar) armat peste podina planșeului de lemn,
conectat de pereții de zidărie. Această soluție este aplicabilă dacă fundațiile și
terenul de fundare sunt în măsură să preia suplimentul de încărcare dat de
greutatea plăcii de beton. Dacă se contează pe grinzile de lemn ca grinzi de
planșeu (când placa de beton este subțire), trebuie realizată conectarea între
cele două elemente. Dacă grinzile de lemn nu au capacitatea de a susține placa
de beton armat pe durata turnării și întăririi betonului (în situația în care placa
de beton armată este concepută să preia singură încărcarea verticală a
planșeului) se vor prevedea susțineri provizorii pe durata execuției.
(d) În situația în care grinzile de lemn din panouri de planșeu situate de o prte și de
lta a pereților structurali au orientări diferite, pentru solidarizarea celor două
zone de planșeu și rigidizarea planșeului în ansamblu se pot aplica
contravântuiri locale în X, ca în Figura F.6.7. ( )

312
Figura F.6.7. Rigidizarea planșelor din lemn cu grinzi rezemate pe direcții diferite în cadrul
aceluiași nivel

F.6.6. Consolidarea șarpantelor


Măsurile de consolidare ale șarpantelor de lemn au în vedere de regulă, unul
sau mai multe din următoarele obiective:
- îmbunătățirea legăturii între baza șarpantei și pereții structurali de zidărie
pentru realizarea unui transfer eficient al forțelor orizontale de la nivelul
șarpantei la pereți;
- sporirea rigidității în planul acoperișului pentru realizarea în cât mai mare
măsură a unei acțiuni solidare a pereților de zidărie, în preluarea forțelor
orizontale;
- sporirea rigidității elementelor principale ale structurii acoperișului (arcelor,
fermelor) în planul acestora.
Legăturile dintre șarpanta de lemn și pereții structurali de zidărie se pot
îmbunătăți prin măsuri ca în Figura F.6.8, constând în introducerea unor conectori
metalici, piese cornier sau plăci de oțel sudate prinse ca buloane și pene de nodul
inferior al șarpantei și cosoroabă.

313
Figura F.6.8. Legătura între grinzile de acoperiș și perete

314
Rigidizarea șarpantei se poate realiza prin (Figura F.6.9):
- prevederea unor contravântuiri în planul căpriorilor;
- introducerea unor grinzi la nivelul tălpii (corzii) inferioare, perpendicular pe
aceasta, suspendată de căpriori, la coama șarpantei.

Figura F.6.9. Rigidizarea ansamblului acoperișului șarpantelor cu ferme

Creșeterea rigidității arcelor la acoperișuri cu deschidere mare se poate obține


prin introducerea unor zăbrele (montanți și diagonale, între arc și tirant) (Figura
F.6.10).

Figura F.6.10. Rigidizarea acoperișurilor din arce sau ferme cu deschideri mari – soluţia 1

În cazul fermelor de lemn, sporirea rigidității în planul lor se poate obține prin
îndesirea zăbrelelor (Figura F.6.11).

315
Figura F.6.11. Rigidizarea acoperișurilor din arce sau ferme cu deschideri mari – soluţia 2

F.6.7. Consolidarea elementelor structurii verticale a construcțiilor de lemn


(stâlpi, pereți)
Lucrările de reparații a elementelor degradate sau defomate se realizează prin
înlocuirea părților degradate sau/și întărirea lor cu piese de lemn sau oțel prinse cu
cuie sau buloane, direct sau prin intermediul ecliselor.
Îndepărtarea părților degradate se face prin tăieturi transversale la 90, care să
asigure un contact cât mai complet, pe toate suprafața între piesele înnădite.
Consolidarea pereților structurali de lemn are drept scop sporirea rigidității
și/sau rezistenței structurii la forțe orizontale şi se realizează prin măsuri cum sunt:
- pevederea unor montanți la distanțe mici cu legături transversale sau diagonale
de contravântuiri din lemn;
- aplicarea unei închideri din plăci de placaj, PAL (plăci aglomerate din lemn),
fixate cu cuie sau buloane de structura verticală (stâlpi și rigle);
- introducerea unor contravântuiri din oțel-beton sau din profile metalice.

a) Cu montanți amplasați la distanțe reduse continue pe un nivel b) Cu diagonale de contravântuire


Figura F.6.12. Structuri de rezistență cu schelet portant

F.7. Procedee de intervenție pentru componentele nestructurale din clădiri (CNS)

316
F.7.1. Obiect și domeniu de aplicare
În condițiile în care, până în prezent în România nu există documentația și
experiența necesară pentru proiectarea lucrărilor de reducere a riscului seismic pentru
componentele nestructurale (CNS) ale clădirilor, prezentul capitol are ca scop:
- stabilirea principiilor pentru fundamentarea lucrărilor de reducere a riscului
seismic al CNS din clădirile existente;
- formularea criteriilor generale pentru alegerea soluțiilor de intervenție;
- prezentarea unor soluții tehnice de intervenție utilizate curent în practică pe
plan mondial.
Ansamblul lucrărilor și procedurilor de intervenție folosite pentru reducerea
riscului seismic al CNS va fi denumit generic în cele ce urmează reabilitare seismică a
CNS.
Diferitele categorii de lucrări de intervenție prezentate în acest capitol au ca
scop general aducerea CNS din clădirile existente cât mai aproape de nivelul de
asigurare preconizat pentru CNS din clădirile noi. Este evident că, din cauza
diversității practic nelimitate a CNS și, în particular, a condițiilor în care acestea sunt
atașate de elementele de construcție structurale și/sau nestructurale procedeele de
reducere a riscului seismic date în continuare nu pot decât să rămână la nivelul
principiilor și al recomandărilor generale și nu pot fi aplicate în toate situațiile fără o
analiză inginerească prealabilă. În cele mai multe cazuri, în special în cazul
echipamentelor și mobilierului, dar și în cazul altor categorii de CNS (pereți
despărțitori ușori, de exemplu) măsurile de asigurare la acțiunea seismică a CNS
trebuie să fie stabilite de producător pe baza studiilor și experimentărilor proprii.
Acestea trebuie să se refere la definirea regimului seismic în care produsele respective
pot fi utilizate (prin studiile de calificare seismică) și la condițiile de prindere de
elementele de construcție.
Lucrările de intervenție pentru reabilitare seismică prezentate în acest capitol
se aplică tuturor CNS din clădiri definite în P 100-1, dacă acestea nu satisfac cerințele
fundamentale pentru Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
Pentru componentele care prezintă risc seismic redus, prevăzute în P 100-1,
lucrările de reabilitare se execută numai în situațiile în care s-a produs deteriorarea
componentei și/sau a prinderilor respective astfel încât aceasta prezintă pericol pentru
siguranța vieții sau nu își mai poate îndeplini funcțiunea în clădire.
În această categorie se încadrează:
I. Componentele arhitecturale, în afara celor din grupele A1 și A2, care sunt
așezate pe fațadele către spații publice sau cu aglomerări de persoane, pentru:
- clădirile din clasa de importanță II, pentru zona seismică cu ag < 0,20g;
- clădirile din clasa de importanță III, pentru zona seismică cu ag < 0,30g;
- clădirile din clasa de importanță IV, pentru toate zonele seismice.
II. Echipamentele electromecanice și mobilierul, pentru:
- clădirile din clasa de importanță II, pentru zona seismică cu ag < 0,20g;
- clădirile din clasa de importanță III, pentru zona seismică cu ag < 0,30g;
- clădirile din clasa de importanță IV, pentru toate zonele seismice.

317
III. Componentele de instalații, în afara celor din grupa B4, se exceptează de la
aplicarea măsurilor sistematice de reabilitare seismică pentru:
- clădirile din clasa de importanță II, pentru zona seismică cu ag < 0,20g;
Excepție fac și componentele din grupa B1, pentru instalațiile de stingere a
incendiilor.
- clădirile din clasa de importanță III, pentru zona seismică cu ag < 0,30g;
- clădirile din clasa de importanță IV, pentru toate zonele seismice.
IV. Componentele din categoriile B (cu excepția B4), C și D, din clădirile din
clasele de importanță II și III, indiferent de acelerația seismică de proiectare (ag)
dacă îndeplinesc următoarele două condiții:
- sunt montate la înălțime mai mică de 1,50 m peste nivelul planșeului;
- au greutate totală maximă în exploatare mai mică de 0,20 kN.
Soluțiile de reabilitare seismică a CNS date în acest capitol nu pot fi utilizate
pentru reabilitarea seismică a CNS din clădirile monument istoric fără acordul
autorităților competente.

F.7.2. Scopul reducerii riscului seismic al CNS


Lucrările de reabilitare seismică a CNS au ca scop reducerea următoarelor
categorii de risc seismic:
- afectarea siguranței vieții (SV);
- pierderi importante de valori materiale și culturale (PV);
- întreruperea funcționării normale a clădirii (IF).
Afectarea siguranței vieții se încadrează la Starea Limită Ultimă. Pierderile
importante de valori materiale și culturale respectiv întreruperea funcționării normale a
clădirii se încadrează la Starea Limită de Serviciu.

F.7.3. Criterii generale pentru alegerea și verificarea soluției de intervenție


Alegerea soluției de reducere a riscului seismic al CNS care determină, în cele
din urmă, amploarea și complexitatea lucrărilor necesare, se face având în vedere:
(a) Răspunsul seismic al structurii principale (ductil/fragil).
Structurile cu răspuns ductil impun deplasări relative de nivel mari
componentelor nestructurale pentru cerința de siguranța vieții. Există premizele ca
pentru acest nivel de solicitare deteriorarea CNS să fie mult mai extinsă și ca un număr
mare de CNS să se desprindă de structură.

Figura F.7.1. Curbele "Forță seismică - deplasare laterală" pentru structuri ductile/neductile

318
(b) Efectul dominant pentru răspunsul CNS: efectul seismic direct și/sau indirect
(conform P100-3, Anexa E).
Componentele sensibile la efectul indirect sunt mai vulnerabile în cazul
structurilor ductile. De asemenea trebuie remarcat și faptul că, în cazul unei grupe de
CNS, preponderența efectului direct/indirect se poate inversa. De exemplu, pentru
elementele atașate anvelopei, efectul direct poate deveni predominant sau cel puțin
echivalent cu efectul indirect atunci când greutatea proprie a CNS este excesivă
(elemente decorative cu dimensiuni/ grosimi mari din piatră sau din beton).
(c) Nivelul de vulnerabilitate seismică al CNS, identificat conform P 100-3, anexa
E.
(d) Categoria de risc seismic, dintre cele menționate mai sus, care decurge din
diferitele tipuri de deteriorare probabile.
(e) Cerințele de performanță stabilite pentru clădire după reabilitare.
(f) Severitatea acțiunii seismice de proiectare în amplasament.
Așa cum s-a arătat anterior, în zonele seismice cu intensitate scăzută/moderată
a acțiunii seismice preocupările privitoare la reducerea riscului seismic al CNS se
restrâng numai la acele componente care prezintă risc pentru siguranța vieții
persoanelor din exteriorul clădirii și la cele care asigură funcționarea clădirilor din
clasa de importanță I. Dimpotrivă, în zonele seismice cu accelerații așteptate
mari/foarte mari (orientativ ≥ 0,20g) reducerea riscului seismic al CNS poate fi
necesară și pentru satisfacerea cerinței de limitare a degradărilor (mai ales în clădirile
în care valoarea CNS reprezintă un procent ridicat din valoarea totală a clădirii).
(g) Costurile estimate. ( )
Acest parametru este adesea neglijat sau interpretat în mod eronat.
Pentru analiza oportunității lucrărilor de intervenție trebuie să se țină seama de
cele trei componente ale costului lucrărilor:
(i) Costul reabilitării structurale.
Depinde de nivelul de avarii produs de cutremur sau prognozat printr-o
expertiză tehnică și de nivelul de performanță seismică propus după intervenție;
(ii) Costurile reabilitării componentelor nestructurale.
Raportul între costurile reabilitării elementelor structurale și cele aferente
componentelor nestructurale este variabil în limite largi.
Acest raport depinde de:
- raportul valoric între subsistemul structură și subsistemul CNS al clădirii;
- nivelul de protecție seismică inițială al CNS;
- efecte conexe ale intervențiilor (de exemplu necesitatea modificării traseelor de
instalații ca urmare a consolidării unor elemente structurale/nestructurale).
(iii) Costurile refacerii finisajelor (care, în general depind indirect de
sever