Adolescența

Nichita Stănescu

Tu eşti cântecul meu de izbândă.

Peste noapte când te înfăţişezi

în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogăţia ta
şi mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatră de zamfir.

Eu voi încăleca
pe-un armăsar alb
şi-mi voi agăţa ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.

Priveşte-mi ochii
cât de albaştri-mi sunt!
Mă gândesc la Comună,
la bolţile-i înalte cât privirea.

Şi când rostesc numele ei de purpură

şi buzele mi se roşesc,
ca de-un sărut,
atunci ştiu că s-a făcut dimineaţă
şi mă grăbesc în întâmpinarea
soarelui.