BĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, Bucureşti – 29.XI.

1852, Palermo, Italia), istoric şi

prozator. Părinţii lui Bălcescu erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca
Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl
lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după
bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în
1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la
Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu
îşi însuşeşte primele elemente de filosofie. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de
iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată
ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine
preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea
naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Condamnat

În 1840 participă la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie

Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J. A. Vaillant, C. Telegescu). Mişcarea fiind
descoperită de autorităţi, iar complotiştii arestaţi, Bălcescu, socotit minor, este condamnat
numai la trei ani de recluziune la mănăstirea Mărgineni. După o detenţie grea, care i-a şubrezit
sănătatea,
este graţiat în aprilie 1842.

„Dreptate, Frăţie”

Din 1843, se află printre membrii de bază ai unei societăţi literare; împreună cu I. Ghica şi
Chr. Tell, întemeiază societatea secretă „Frăţia”, având ca deviză „Dreptate, Frăţie”.
Călătoreşte prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi leagă prietenii cu
moldovenii V. Alecsandri, C. Negri, M. Kogălniceanu şi cu ardeleanul G. Bariţiu. Cu studiul
Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844),
prima sa colaborare la revista ieşeană „Propăşirea”, se afirmă ca unul dintre cei mai
competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, I. Heliade-
Rădulescu. În 1845, în Asociaţia literară, este ales secretar, împreună cu I. Voinescu II. În
acelaşi an, în colaborare cu Aug. T. Laurian, el scoate „Magazin istoric pentru Dacia”.

Călătoriile de studii

Îşi continuă călătoriile de studii prin ţară, dar, în 1846, şi pentru a evita noi represiuni din
partea stăpânirii, pleacă în Apus. La Paris, se reîntâlneşte cu M. Kogălniceanu (cu care
proiectează alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor), C. A.
Rosetti, I. Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. Ia parte la şedinţele Societăţii studenţilor români
din Paris, precizându-şi orientarea şi programul politic. Atmosfera revoluţionară din rândurile
studenţilor români este întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam
Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu. În bibliotecile
pariziene, cum va face şi în oraşele Italiei, el adună documente privitoare la epoca lui Mihai
Viteazul.

Primele semne ale bolii

După şapte luni de la sosirea în Franţa, apar primele semne ale bolii de plămâni care îl va
doborî peste câţiva ani. Pleacă în Italia, unde se întâlneşte cu V. Alecsandri. În vara anului
1847, e din nou la Paris, unde face propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor
Române şi pentru reforme sociale democratice.

Revoluționarul

În februarie 1848, izbucneşte revoluţia în Franţa. Bălcescu, om cu o rară vocaţie de

revoluţionar, trăieşte intens evenimentele şi e fericit că poate trimite în ţară prietenului
Alecsandri o bucată de catifea smulsă din tronul regelui Louis-Philippe. Se întoarce în ţară în
aprilie 1848. Împreună cu I. Ghica şi Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă), face parte dintr-o
comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. Colaborează la redactarea
proiectului de constituţie şi a Proclamaţiei, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi
dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor. După izbânda revoluţiei, la 11 iunie 1848, este numit în fruntea
Departamentului relaţiilor externe, dar renunţă repede şi preferă funcţia de secretar al
Guvernului provizoriu.

În tot timpul evenimentelor din 1848, el a reprezentat, în opoziţie cu majoritatea noilor

miniştri, atitudinea cea mai intransigentă, atât în relaţiile cu puterile străine care ameninţau cu
invazia (Rusia şi Turcia), cât şi în aplicarea reformelor sociale anunţate în Proclamaţia de la
Islaz. Este adeptul rezistenţei armate în cazul unui atac străin, cere în şedinţele Guvernului
provizoriu împroprietărirea ţăranilor prin despăgubiri, eliberarea ţiganilor robi, votul universal
şi direct. În acelaşi scop, colaborează la redactarea ziarelor „Învăţătorul satului” şi „Popolul
suveran”.

După înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească, Bălcescu este propus în

deputăţia care va pleca la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme.
Misiunea eşuează, ca şi întreaga mişcare, şi apelurile sale pentru o mobilizare armată rămân
zadarnice. Întors în ţară la 13 septembrie, este arestat de turci şi îmbarcat într-o ghimie, pe
Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. Refugiat
în Transilvania, urmăreşte acţiunile revoluţionare ale maghiarilor şi românilor, aflaţi, spre
marele său regret, în conflict.

Alături de Avram Iancu

În februarie 1849, ajunge la Constantinopol. Este secretar al emigraţiei române şi participă la

unele acţiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o tardivă salvare a revoluţiei din
Muntenia. Decepţionat de nesfârşitele rivalităţi şi conflicte dintre emigranţi, pe care nu
reuşeşte să le potolească, se îndreaptă din nou spre Ardeal, atras de posibilitatea de a orienta
mişcarea condusă de Avram Iancu, în vederea reactivării revoluţionare şi a celorlalte provincii
româneşti. În numeroasele întâlniri cu conducătorii revoluţiei ungare (L. Kossuth, generalii
Bem şi Perczel), încearcă să obţină din partea acestora recunoaşterea drepturilor românilor din
Transilvania. Propunerile lui, în numele revoluţionarilor români, sunt acceptate doar când
armata revoluţionară ungară este înfrântă. Mereu în primejdie de a fi arestat, Bălcescu se
refugiază pentru o lună în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni.

În octombrie 1849, este din nou la Paris, făcând mari eforturi de a organiza emigraţia pentru
pregătirea unei noi revoluţii. La începutul anului următor, călătoreşte la Londra pentru o
întrevedere cu lordul Palmerston şi încearcă, printr-o perseverentă activitate diplomatică, să
câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. Întors la Paris, publică Question
economique des Principautes Danubiennes (1850). În noiembrie 1850, Bălcescu scoate
revista „România viitoare” (număr unic).

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

Mâhnit de conflictele dintre exilaţii români, bolnav, renunţă în mare măsură la activitatea
politică şi se consacră redactării monografiei istorice Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. În
primăvara anului 1851, slăbit de boală, se stabileşte lângă Paris, la Ville d’Avray. Spre
sfârşitul anului, în căutarea unei clime mai favorabile, se mută la Hyeres, însoţit de Sevastiţa,
sora lui, şi de Maria Cantacuzino. La sfârşitul lunii aprilie 1852, porneşte spre Constantinopol,
cu gândul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc şi,
pentru câteva ore, la pichetul din Turnu Măgurele, se întâlneşte cu mama lui. În octombrie, se
îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole şi se opreşte la Palermo, unde moare după
scurtă vreme. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Revoluţia română din 1848-1849. Premisele

şi începuturile stării revoluţionare

Revoluţia de la 1848 a început pe fondul unor puternice tensiuni sociale şi politice agravate de
acţiunea unor calamităţi naturale (secetă, lăcuste, epidemie de holeră), care au afectat puternic
pături largi ale populaţiei. Mişcarea pentru reforme, în fruntea căreia se afla boierimea
liberală, începută de mai multă vreme, s-a desfăşurat şi s-a intensificat pe acest fond de
puternică frământare, la care participa societatea în întregul ei. Apăsătorul regim agrar
instituit prin Regulamentul organic a motivat starea de agitaţie a ţărănimii din Principate.

În Transilvania, reglementarea urbarială inclusă în legea din 1847 (care a consacrat

deposedarea ţăranilor de importante suprafeţe de pământ) a desăvârşit crearea unei stări de
spirit revoluţionare. Avram Iancu, martor al intransigenţei nobililor în Dieta de la Cluj, a rostit
memorabilele cuvinte: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare veţi putea convinge acei
tirani, ci doar cu lancea lui Horea”. G. Bariţiu, referindu-se la agitaţia care domnea în rândul
ţăranilor români, semnala perspectiva unei noi „Horiade”.

Dimensiunilor sociale li s-au adăugat, tot în Transilvania, cele de ordin naţional, cu care
făceau corp comun. Românii, populaţia majoritară a Transilvaniei, se pronunţau pentru
apărarea limbii şi păstrarea specificului naţional şi, mai cu seamă, pentru recunoaşterea
politică a naţiunii lor. Salutând Revoluţia generală, foile lui G. Baritiu din Braşov („Gazeta de
Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”) au exprimat năzuinţele şi opţiunile
politice ale românilor. Publicaţia „Satellit”, organ al saşilor liberali, şi-a manifestat încrederea
că „zidurile artificiale ce au despărţit până acum pe germani, unguri şi români vor fi
dărâmate“, că aceste naţionalităţi, „într-o alianţă frăţească”, vor trăi paşnic, afirmându-şi
valorile.

Ştirile cu privire la evenimentele revoluţionare din Europa au ajuns deci în spaţiul românesc
în momente de tensiune socială şi febrile acţiuni politice naţionale. Revoluţia din februarie de
la Paris, ca şi izbucnirea Revoluţiei la Viena şi Pesta au avut un puternic ecou în rândul
românilor, ca şi a altor naţiuni din zonă. În consecinţă, încă de la începutul lunii martie, valul
agitaţiei revoluţionare a cuprins ţările române, atât Transilvania, cât şi Principatele. În cele
două state autonome se urmărea, potrivit lui Nion, consulul general al Franţei la Bucureşti,
„emanciparea sau cel puţin o reformă radicală a instituţiilor”.

Când Revoluţia a început în capitala Franţei, membrii Societăţii studenţilor români aflaţi aici
au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important fenomen istoric. Pentru
ca evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, N. Bălcescu, unul dintre
conducătorii societăţii şi membru Fondator al Frăţiei, a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie
1848, pe toţi „moldo-românii“. La întrunire au participat Al.G. Golescu (Negru), Dimitrie
Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi moldovenii Iancu Alecsandri, Vasile Mălinescu, I.
Lecca, Teodor Răşcanu şi I.T. Curius. Căzându-se de acord asupra iminenţei Revoluţiei, s-a
considerat necesară redactarea unui program, în cuprinsul căruia figurau şi eliberarea şi
împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire. Important de notat este faptul că nu a fost
acceptată propunerea potrivit careia moldovenii şi muntenii, adunaţi în Ţara Românească, să
proclame începerea Revoluţiei, care urma să se extindă, apoi, în Moldova. Moldovenii au
cerut ca „mişcarea să fie simultană şi ca fiecare să meargă în Principatul lui“. Soluţia, care a
întrunit acordul celor prezenţi, avea în vedere tocmai observarea acelor îm prejurări
particulare, proprii. Numai depăşirea acestora putea îngădui dezvoltarea Revoluţiei pe făgaşul
general, naţional românesc.

Valurile Revoluţiei începeau să cuprindă pe români, iar acţiunile revoluţionare nu puteau să

întârzie, atât în Transilvania şi Banat, cât şi în Ţara Românească şi Moidova.

Revoluţia română din 1848-1849.

Începuturile revoluţiei române. Mişcarea
revoluţionară din Moldova (prima parte)

Un raport al unui informator al guvernului ţarist semnala, la începutul primăverii 1848,

existenţa unui grup de „conspiratori” la Pesta, alcătuit din mai mulţi români banăţeni, printre
care şi doi nepoţi ai lui Damaschin Bojincă, în acel moment jurisconsult la Iaşi. O proclamaţie
a grupului de la Pesta fusese răspândită în Moldova. În drum spre Iaşi, Nicolae Ionescu,
reprezentând pe cei o sută de tineri români de la Paris, s-a oprit la Pesta, stabilind legătura cu
grupul de aici. Potrivit informatorului, cele două „bande” urmăreau „să introducă în Moldova
libertatea şi egalitatea printr-o revoluţie sângeroasă”, alungând sau ucigând pe domn. În
program se mai prevedea: desfiinţarea nobilimii, trecerea pământurilor în posesiunca ţăranilor
care le cultivau, acordarea slujbelor pe merit şi numai românilor, înfiinţarea unei armate
naţionale, alcătuită din „cetăţeni” şi apoi constituirea unei confederaţii, în componenţa căreia
ar fi urmat să intre Principatele, Transilvania, Banatul şi Ungaria. Grupul de la Paris –
Costache Negri, Teodor Răşcanu şi Vasile Mălinescu – urma să revină în Moldova, unde
trebuia să acţioneze împreună cu Mihail Kogălniceanu, fraţii Alecsandri şi mai vârstnicul
Grigore Cuza.

Desfăşurarea evenimentelor a făcut însă inoperante aceste planuri. În Moldova, Revoluţia a

început înainte ca tinerii cu orientare radicală din Paris, precum şi mesagerii grupului din
Pesta să aibă răgazul de a ajunge la Iaşi. Ei au fost opriţi la trecătoarea Oituz. Nu au izbutit
nici tentativele lui C. Negri, I. Alecsandri şi Al. Russo de a intra în Moldova de pe teritoriul
Ţării Româneşti şi a lui V. Mălinescu pe la Cornul Luncii, din Bucovina.

De la începutul lunii martie, în timpul nopţii, erau răspândite, la Iaşi, ca şi la Bucuresti,

manifeste şi apeluri, care se pronunţau pentru expulzarea beizadelei Gr. Sturdza, destituirea
membrilor tribunalului suprem şi desfiinţarea cenzurii. „Adunaţi-vă, sfătuiţi-vă cu
înţelepciune, fără tulburare şi cerând alegere de domn patriot… luaţi pildă de la neamurile
luminate că îşi rostesc cugetarea în slobozenie”, se nota într-un apel difuzat în capitala
Moldovei.

În pofida cenzurii severe, evenimentele în curs de desfăşurare în ţările Europei erau aduse la
cunoştinţa generală prin intermediul poştei, a celei austriece, mai ales. Ziarele franceze,
expediate în plicuri închise, erau traduse şi difuzate în mii de copii. Aşa au fost difuzate,
probabil, şi proclamaţiile redactate la Pesta.

Boierii din ţinuturi, în mare număr, s-au adunat la Iaşi pentru a se consulta cu privire la
măsurile care trebuiau întreprinse. Au avut loc numeroase întruniri şi dezbateri publice. De
asemenea, în organizarea mişcării protestatare, opoziţioniştii moldoveni au urmat modelul
francez, al banchetelor, iniţiind întruniri care aveau să culmineze cu cea din 27 martie/8
aprilie, de la Hotelul Petersburg. V. Alecsandri reconstituie în următorii termeni atmosfera
care domnea în Moldova, în Capitală mai cu seamă, în primele zile ale lunii martie: „… când
deodată soarele libertăţii, ce s-a ridicat asupra Europei, a aruncat o rază şi în părţile noastre.
La acea lumină mântuitoare, toate clasele societăţii s-au trezit ca dintr-un somn adânc.
Oamenii care sunt în stare de a-şi scăpa patria de sub asuprire au început a-şi aduce aminte că
sunt români şi mai ales tinerimea Moldovei, care vărsa lacrimi de sânge în preajma
suferinţelor obşteşti, s-a simţit deodată însufleţită ca de o falnică nădejde. Atunci, deodată, un
mare număr de persoane au alergat la Iaşi, de prin provinţii, spre a se uni cu fraţii lor din
Capitalie şi a căuta împreună lecuirea boalei ce muncea pe români de atâta amar de ani“.

G. Sion, în ale sale Suvenire contimpurane, oferă importante informaţii în acelaşi sens.
Participant el însuşi la Revoluţie, notează că a fost chemat urgent la Iaşi, printr-o scrisoare în
care se menţiona că în capitala Moldovei „lucrurile iau o faţă serioasă şi gravă. Este o mare
mişcare… De prin toate districtele au sosit mai mulţi oameni cugetători la binele ţării, ca să se
consulte la ceea ce s-ar cădea să facă în împrejurările actuale”. Curierul- relatează în
continuare Sion – i-a comunicat că la Iaşi s-au adunat „o mulţime din toate părţile şi se
vorbeşte de zaveră… este mare fierbere. În drumul meu, cât am venit – moşia sa se afla la
Hârsova, ţinutul Vaslui – am întâlnit o mulţime de boieri vasluieni şi bârlădeni, înarmaţi cu
puşti şi cu pistoale, ca cum s-ar duce la bătălie”.
La 5/17 martie 1848, consulul general al Prusiei, Richthofen, care-şi avea reşedinţa la Iaşi,
înregistrase „impresia extraordinară” produsă de evenimentele din Franţa. După ce a arborat
drapelul republican la sediul din capitala Moldovei, Guéroult, consulul Franţei, se prezenta la
palat pentru a notifica oficial schimbarea politică din ţara sa. La rândul său, Gardner, agentul
consular al Marii Britanii, nota că opiniile care nu puteau fi rostite mai înainte erau tolerate
acum. Entuziasmul şi încrederea în viitorul naţional, consemnează el, erau umbrite doar de
nesiguranţa că evenimentele în curs de desfăşurare ar fi putut oferi Rusiei pretextul unei
intervenţii armate. Opoziţia se manifesta deschis.

În această situaţie, consulii puterilor străine acreditaţi la Iaşi (Guéroult, Gardner, Richthofen),
au întreprins demersuri repetate, comune, pe lângă domn (în preajma căruia s-a aflat mereu
consulul Rusiei, Tumanski), sfătuindu-l să convoace o adunare naţională extraordinară şi să
facă concesiile solicitate de împrejurări. Domnul le-a replicat că, în calitatea sa de domn
regulamentar, nu avea latitudinea să aprobe convocarea unei asemenea adunări şi să adopte
hotărâri care contraveneau spiritului Regulamentului organic, asigurându-i, totodată, că avea
situaţia sub control. Şeful statului şi-a exprimat hotărârea de a împărtăşi mai bine soarta
regelui Ludovic-Filip decât să cedeze presiunilor exercitate de opoziţie. Consulul Franţei –
considerând că pericolul real venea din partea ţăranilor – i-a răspuns că era de preferat să
piardă tronul riscând o mişcare populară, decât să fie alungat în urma unei insurecţii. Consulii
erau convinşi că atitudinea provocatoare a lui Mihail Sturdza se întemeia pe încrederea sa
într-o intervenţie armată a Rusiei. Observaţiile consulului Rusiei la Iaşi, Tumanski, formulate
în rapoartele adresate superiorilor săi, reliefează, şi ele, adevăratele dimensiuni ale
frământărilor politice din Iaşi, în raport cu normele de comportament politic impuse
Principatelor de protectorarul Rusiei.

Consemnând dorinţa tinerilor de a imita întru totul evenimentele petrecute în Franţa şi

tendinta boierilor „parveniţi” de „a câştiga o poziţie independentă pentru Moldova”, consulul
nota că, în condiţiile agitaţiei care domnea în Iaşi, a intensei circulaţii de idei şi proiecte, chiar
cei mai raţionali dintre boierii care mai păstrau recunoştinţă faţă de Rusia erau înspăimântaţi,
considerând necesară schimbarea sistemului administrativ. Neputând fi de acord cu cererea
formulată de domn de a se concentra trupe ruseşti la punctele de trecere ale frontierei, cu
scopul de a-i intimida pe opozanţi, consulul s-a străduit să-i convingă pe reprezentanţii
opoziţiei să intre în legalitate, recomandând, totodată, măsuri poliţieneşti pentru
supravegherea claselor de jos şi prevenirea abuzurilor administraţiei.

Câteva zile, aşa cum se părea, agitaţia s-a mai potolit, o parte dintre boierii veniţi la Iaşi
întorcându-se la moşii. Liniştea, însă, a durat puţin, fiind aparentă. Manolachi Draghici –
ultimul dintre cronicarii Moldovei, spirit conservator prin excelenţă – descrie treptata creştere
a atmosferei revoluţionare: „au început a face mitinguri întâi prin case particulare, 15-20
boieri. Apoi, prin locuri publice, precum oteluri… strângându-se buni şi răi la un loc, subt
cuvânt de egalitate, ca să puie ţara la cale, emancipând-o prin o constituţie fără a se sfii de
guvern”. „Trei seanţe deci de aşa fire zgomotoasă – observa ceva mai departe cronicarul – s-
au ţinut în coastele Curţei domnesti, la otelul Petersburgului”.

După 24 martie/5 aprilie, exodul boierilor din provincie spre Capitală s-a intensificat. Deşi
consulul Rusiei a primit asigurări că „oamenii serioşi” nu sunt amestecaţi în proiecte
revoluţionare, Emil Richthofen consemnează faptul că „toţi boierii, oameni respectabili,
împreună cu familiile lor“, s-au întors în oraş, „umplând casele particulare şi hotelurile”.
Potrivit unei marturii mai târzii, formulată de M. Kogălniceanu, în aceste zile se ajunsese la o
înţelegere în sânul opoziţiei de diverse categorii.
Pentru a minimaliza amploarea şi semnificaţia mişcării în curs de desfăşurare, într-un
memoriu adresat lui Nesselrode, cancelarul Rusiei, M. Sturdza relata că, beneficiind de
sprijinul consulatelor Franţei şi Prusiei, opoziţia a încercat să organizeze un banchet reformist,
în ziua de 27 martie/8 aprilie. Ideile subversive şi aberaţiile radicalismului, continua el, au fost
îmbrăţişate doar de cîţiva din boieri şi de fiii acestora. Prin intermediul mişcării, aceştia
urmăreau să câştige puterea, unii dintre ei manifestând intenţia de a institui un regim
republican. Asociindu-şi tinerii care îşi făcuseră studiile în Germania şi în Franţa – puţini la
număr şi lipsiţi de importanţă -, tulburătorii au iniţiat şi organizat manifestaţii, cu scopul de a
intimida, a produce şi întreţine dezordine. Pentru a-şi realiza obiectivele, au răspândit zvonul
cu privire la izbucnirea unei răscoale în Polonia şi la incendierea Varşoviei, încercând să
acrediteze aserţiunea în conformitate cu care Puterea protectoare – pierzându-şi influenţa în
Principate şi fiind ocupată cu menţinerea ordinei în propriul imperiu – nu va interveni. În
aceste împrejurări, continua domnul, la Iaşi şi în Moldova s-au conturat trei partide (coterii):
unul, cel mai important, care-l dorea domn al Moldovei pe Costache Sturdza, altul, care se
considera drept moderat, şi al treilea – cel mai revoluţionar -, care urmărea cucerirea libertăţii,
cu scopul de a institui un regim republican, comunist!

La 26 martie/7 aprilie, în pofida interdicţiei guvernului, la Hotel Petersburg a avut loc o

adunare care trebuia s-o pregătească pe cea principală, prevăzută pentru a doua zi, când, în
faţa unei mai mari mulţimi de oameni trebuiau să fie discutate şi adoptate măsurile necesare
pentru îndreptarea răului care „măcina ţara“. Prin oamenii rămaşi credincioşi Puterii
protectoare, consulul rus a avertizat pe conducătorii mişcării că adunările în care era criticată
ocârmuirea reprezentau acte de rebeliune deschisă, ei urmând să suporte consecinţele de
rigoare. La cererea de a fi decomandată adunarea organizată pentru cea de-a doua zi (27
martie/8 aprilie) i s-a răspuns că nu este cu putinţă, opoziţia declarându-se hotărâtă să obţină
garanţii cu privire la observarea, cu stricteţe, a Regulamentului organic.

În aceste împrejurări, când o mare parte a populaţiei Iasilor îşi dăduse adeziunea la obiectivele
mişcării, consulul rus l-a convins pe domn să renunţe la hotărârea de a o împrăştia prin
intervenţie armată şi să accepte o întrevedere cu conducătorii mişcării. De asemenea, l-a
convins pe Mihail Sturdza să trimită la locul adunării pe ministrul de Interne şi pe şeful
poliţiei „pentru a cere participanţilor să se împraştie“. Astfel, a doua zi, la 27 martie/8 aprilie,
tot la Hotelul Petersburg, a avut loc marea adunare a opoziţiei moldovene, pe care Emil
Richthofen o apreciaza drept „un fel de adunare constituantă”, care a marcat, practic,
începutul Revoluţiei române de la 1848.

Numărul exact al participanţilor la adunarea din 27 martie/8 aprilie nu ne este cunoscut. Unele
izvoare indică „mai mult decât una mie bărbaţi“, altele pomenesc chiar de 2000, recrutaţi „din
toate clasele, de toate opiniunile, de toate naţiile, din toate provinciile Moldovei” sau, aşa cum
se notează în preambulul Petiţiunii-proclamaţiune „din toate stările din ţară precum şi din
străini, de toate naţiile ce locuiesc în Moldova“. Tumanski evaluează la o mie numărul
participanţilor, „adunaţi în salon şi pe coridoare”. Diplomatul remarca spiritul de ordine şi
moderaţie care a domnit, spirit recomandat de principalii membri ai opoziţiei, în rândul carora
se distinge spătarul Gr. Cuza – care a prezidat adunarea – Moruzi (Alexandru), Nicolae şi
Vasile Ghica.

Participanţii au discutat despre starea ţării, înfierând abuzurile administraţiei şi pronunţându-

se asupra măsurilor capabile să reinstaureze „ordinea regulamentară“. O delegaţie a
negustorilor străini, alcătuită din 150 oamenii, prezentă la Adunare, s-a declarat satisfăcută în
urma declaraţiilor făcute de membrii opoziţiei, în legătură cu ordinea publică şi garantarea
averilor supuşilor străini, a negustorilor în general.

Somaţiilor formulate de reprezentanţii ocârmuirii li s-a răspuns că scopul Adunării este binele
public şi aplicarea prescripţiilor Regulamentului organic; acestea nu pot fi lăsate la discreţia
unui regim care a violat toate instituţiile ţării. În documentele interne se notează că, în urma
discuţiilor, a fost aleasă o comisie cu sarcina de a redacta programul general de revendicări.
Din această comisie făceau parte fraţii Rosetti, C. Rolla. V. Alecsandri, V. Ghica, Al.I. Cuza
şi fraţii Moruzi.

În tot cursul nopţii de 27 spre 28 martie/8 spre 9 aprilie, Tumanski a fost alături de domnul
Mihail Sturdza, urmărind mersul evenimentelor. După propria-i mărturisire, el s-a străduit să
prevină o explozie neaşteptată, pe punctul de a se produce, în condiţiile în care străzile
oraşului erau pline de lume, în aşteptarea deznodământului frământării. După risipirea
adunării, Tumanski s-a retras, nu înainte de a promite domnului că a doua zi va discuta cu
iniţiatorii mişcării, somându-i să intre în legalitate.

A doua zi (28 martie/9 aprilie), consulul Rusiei s-a întâlnit şi a discutat cu un mare număr
dintre cei care participaseră la adunarea din seara precedentă. S-a străduit, din nou, să
combată „ideile sediţioase” profesate de aceştia şi să-i convingă că adunarea la care au luat
parte a reprezentat manifestarea unei revolte deschise, pe care puterea protectoare o va
sancţiona.

Potrivit celor relatate de E. Richthofen, în dimineaţa zilei de 28 martie/9 aprilie, opoziţioniştii

s-au adunat din nou la Hotelul Petersburg. Toţi miniştrii, cu excepţia celui de Interne – numit
doar cu câteva zile în urmă – şi-au prezentat demisiile. La fel au procedat şi preşedinţii
instanţelor mai importante ale ţării. Referindu-se la acest gest de solidaritate, pe care mulţi
dintre demnitari l-au făcut pentru a nu se compromite în ochii compatrioţilor lor, Tumanski
constata că mişcarea a câştigat toate spiritele. Nicolae Suţu însuşi, mare postelnic, s-a aflat în
rândul demisionarilor.

Conducătorii mişcării au promis consulului rus că nu se vor mai ţine întruniri în localuri
publice; nu i-au putut promite, însă, că se vor abate de la intenţiile şi programele afirmate
iniţial. În aceeaşi zi, consulatul Rusiei din Iaşi a primit depeşa Cabinetului imperial, prin care
ţarul îşi exprima hotărârea de a nu îngădui în Principate mişcări răsturnătoare, de natură să
pună în discuţie regimul politic existent, sancţionat de tratate şi recunoscut de puterile
europene. Demnitarul rus s-a grăbit să-l înştiinţeze pe domn şi să aducă conţinutul actului la
cunoştinţa unora dintre membrii opoziţiei aflaţi în preajmă. Dacă l-a întărit pe Mihail Sturdza
în hotărârea de a pune capăt mişcării prin utilizarea forţei, actul imperial nu a putut influenţa
evenimentele în desfăşurarea lor. Numărul celor prezenţi la casele logofătului C. Sturdza
(locuinţa marelui boier, care refuzase postul de ministru de Interne, loc de întâlnire al
opozanţilor, fusese acum aleasă pentru redactarea actului final) creştea, într-o „manieră
prodigioasă”, aprecia consulul rus.

Încheindu-şi raportul adresat contelui Nesselrode, sub impresia directă a evenimentelor în

mijlocul cărora s-a aflat mereu, de a cărui geneză şi semnificaţie nu se putea îndoi, Tumanski
constata că „Moldova nu a mai cunoscut o mişcare asemănătoare”. Deşi orientată, declarat,
spre înlăturarea abuzurilor şi instituirea legalităţii regulamentare, continuă el, „mişcarea de la
Iaşi urmăreşte răsturnarea ordinei sociale, realizarea obiectivelor naţionale şi a independenţei
politice”. Aceste aprecieri, confirmate şi de alţi reprezentanţi consulari acreditaţi la Iaşi,
interpretau corect evenimentele din Capitala ţării. „Furtuna care ameninţa Moldova, îşi
încheia Tumanski raportul, nu va putea fi evitată decât prin intervenţia promptă şi eficace a
guvernului imperial.”

Revoluţia română din 1848-1849.

Începuturile revoluţiei române. Mişcarea
revoluţionară din Moldova (ultima parte)
Programul moldovean, alcătuit din 35 de puncte, expresie a situaţiei interne şi a forţelor
politice antrenate în mişcare, urmărea trecerea către un regim reprezentativ mai larg. El
prevedea, printre altele, asigurarea persoanei, înfiinţarea unei bănci naţionale, responsabilitate
ministerială, îmbunătăţirea stării ţăranilor ş.a. Deşi primul articol proclama „sfânta păzire a
Regulamentului (organic) în toată litera lui, fără nici o răstălmăcire” – cu scopul de a sublinia
legalitatea mişcării -, trei dintre revendicările incluse în program – dizolvarea Adunării
obşteşti, aleasă prin abuz şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a
natiei”, desfiinţarea cenzurii şi constituirea gărzii naţionale -, depăşeau cadrul regulamentar.
Se urmărea ca, prin instaurarea legalităţii, în cadrul unui regim reprezentativ, să poată fi
adoptate măsurile necesare pentru liberalizarea şi modernizarea societăţii.

Referindu-se la conţinutul documentului programatic moldovean, consulul Franţei, Guéroult,

aprecia că el exprima nevoile reale de reformă pe care le resimţea societatea. Singurul reproş
care i se putea aduce, observa el, era redactarea, făcută în termeni prea generali şi vagi.
Cerinţele unei populaţii puţin sensibile, încă, la altceva decât la nevoile generale nu erau
rezumate într-o formă concisă, pe înţelesul tuturor. Unaniminatea manifestată de protestatari,
continua diplomatul, a produs însă o puternică impresie, consulul Rusiei însuşi s-a pronunţat,
spune el, în favoarea legitimităţii cererilor. Acesta i-a comunicat omologului său francez că
Mihail Sturdza nu avea alternativă. Rusia nu-l putea sprijini împotriva urii publice şi a voinţei
ţării, atât de limpede manifestate.

În redactarea programului, intitulat Petiţiunea-Proclamaţie a boierilor şi notabililor

moldoveni, un rol principal i-a revenit lui Vasile Alecsandri. În seara alcătuirii documentului,
în casele lui C. Sturdza, aşa cum remarcase consulul Rusiei, era un adevărat pelerinaj.
Documentul, în care erau înscrise „dorinţele naţionale”, semnat de oamenii „de toate
condiţiile” – potrivit informaţiilor interne – era copiat în numeroase exemplare, spre a fi
răspândit în ţară.

Împreună cu Petiţiunea-Proclamaţie sau Memoriul cum îl numeşte Tumanski, semnat de

„aproape toţi boierii, de mitropolit“, precum şi de „un însemnat număr de persoane aparţinând
claselor inferioare“, a fost alcătuită şi o listă de revendicări, prezentată domnului. O deputăţie,
alcătuită din V. Ghica, C. Rolla şi unul din fraţii Moruzi a primit sarcina de a remite
documentele lui Mihail Sturdza. Copii ale listei şi ale Memoriului au fost date şi consulatelor
din capitala Moldovei, cuprinsă, după expresia lui Tumanski, de „o puternică agitaţie”.
La Consulatul prusian, documentele, însoţite de o proclamaţie scrisă în limba germană şi
destinată presei, au fost remise de Panaiote Balş şi de Vasile Ghica. Cei doi boieri au declarat
consului prusian, Emil Richthofen, că, din cauza opunerii lui Mihail Sturdza, fusese adoptată
hotărârea ca acesta să fie constrâns prin intermediul forţei, iar ţara să fie declarată
independentă de legăturile care o unesc de Poartă şi de Rusia. Mişcarea din Moldova, au
adăugat cei doi, era pornită în acord cu Ţara Românească şi cu Serbia, unde erau pregătite
mişcări asemănătoare, cu obiectivul de a institui o guvernare naţională, în urma răsturnării
domnului, până la instaurarea unei asemenea guvernări urmând să se formeze o conducere
provizorie.

Tot pentru 29 martie/10 aprilie, Tumanski semnala în ultimatumul dat domnului alcătuirea
unui grup armat, format din 2 000 de oameni, gata să intre în acţiune, în cazul în care Mihail
Sturdza nu avea să sancţioneze cererile cuprinse în Petiţiunea-Proclamaţie. Demnitarul rus a
prezentat încă o dată conducătorilor opoziţiei circulara cu privire la decizia Rusiei de a nu
îngădui vreo schimbare a regimului celor două Principate. Exasperarea lor atinsese însă o
asemenea limită, remarca Tumanski, încât, cu toată declaraţia sa, potrivit căreia consulatul
imperial îi considera drept revoluţionari, ei au bravat, menţinându-şi hotărârea de a desăvârşi
„întreprinderea lor criminală, în care întrevedem, continua el, idei care aveau în vedere
răsturnarea completă a ocârmuirii actuale“.

Constatând că Rusia nu-l sprijinea cu fermitatea la care se aştepta, Mihail Sturdza nu a mai
afişat siguranţa dispreţuitoare iniţială. Sub influenţa terorii provocate de evenimentele în curs
de desfăşurare, cuprins de panică, şi-a exprimat intenţia de a abdica. A chemat la palat pe M.
Kogălniceanu şi pe C. Rolla, a căror influenţă moderatoare o cunoştea şi, în prezenţa
consulului rus, le-a confirmat acordul privind satisfacerea cererilor înscrise în prevederile
Regulamentului organic, pe care avea datoria să-l respecte şi să vegheze la întocmai aplicarea
dispoziţiilor sale. La rândul său, Tumanski s-a străduit să-i convingă pe cei doi emisari că
domnul nu avea competenţa de a accepta alte cereri. Cei doi s-au declarat satisfăcuţi şi au
plecat, scontând „pe ascendentul oamenilor rezonabili şi moderaţi“. În adevăr, potrivit celor
comunicate de consulul rus, M. Kogălniceanu şi Rolla au făcut tot ce le-a stat în putinţă
pentru a calma spiritele şi a-i convinge pe opozanţi de a accepta propunerile domnului,
deoarece acesta n-ar fi avut competenţa să desfiinţeze Adunarea obştească, să suprime
cenzura şi să constituie o gardă naţională. Neputându-i convinge, cei doi au declarat că nu se
vor mai amesteca în nici un fel de demonstraţii.

Peste câţiva anil, M. Kogălniceanu, referindu-se la „solia” sa şi a lui C. Rolla, notează că, în
timpul discuţiei, „spăriet“, Sturdza fusese înclinat „a da tot”, cu excepţia unui singur punct,
care solicita asentimentul Porţii. Soluţia propusă de domn nu a fost acceptată de reprezentanţii
partidei radicale. Din rândul acestora, de pildă, Vasile Ghica declara că „naţiunea voieşte ori
totul ori nimic şi va cuceri drepturile cu puterea”.

A prevalat ideea în conformitate cu care, in cazul în care Petiţia va fi respinsă, să fie

organizată – a doua zi, la 30 martie/11 aprilie – o manifestaţie de mari proporţii, după modelul
pe care Franţa îl oferise în februarie. Potrivit relatării lui G. Sion, s-a hotărât în acest sens, „a
merge cu toţii la Mitropolie, a pune în frunte pe mitropolitul şi, tragându-se clopotele, a merge
la palat şi a cere dorinţele naţionale“. Reprezentanţii opoziţiei – aceştia erau acum ai „partidei
naţionale“ – au decis să aştepte răspunsul domnului la casa logofătului Al. Mavrocordat,
situată pe dealul Copoului. Potrivit aprecierilor consulului rus, numărul celor adunaţi aici se
ridica la aproape 1200. În faţa unei mari mulţimi, câţiva din tinerii cu vederi radicale – V.
Ghica, C. Racliş, Al. I. Cuza – au rostit îndemnuri la rezistenţă armată, la răsturnarea
ocârmuirii prin violenţă: „Glasul norodului este glasul lui Dumnezeu”, declara V. Ghica,
cerând unirea tuturor, pentru a mântui „ţara de despotism“; „Mai bine să murim într-un ceas
trăind, decât să mai trăim aici murind”, se pronunţa C. Racliş, în timp ce Al. I. Cuza reliefa
sensul final al sacrificiului cu următoarele cuvinte: „cu moartea noastră trebuie să deschidem
un viitor naţiei noastre, vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri romani. Astăzi, toate
naţiile învie, trebuie să învie şi a noastrã”. La rândul său, Vasile Ghica înfăţişa în următorii
termeni maniera în care urma să fie dusă la îndeplinire (în dimineaţa zilei de 30 martie/11
aprilie) hotărârea adunării naţionale: „Noi, cu toţii, am hotărât, spunea el mulţimii… ca mâine
dimineaţă să mergem, cu mic cu mare, cu tânăr cu bătrân, cu orice arme vom avea prin casele
noastre, la Mitropolie; să luăm pe mitropolit înaintea noastră, cu icoanele şi cu praporele şi să
mergem la Palat. Soldaţii nu vor cuteza să dea cu armele lor în icoana Maicii Domnului, în
capul Bisericii, în floarea boierimii, în fruntea norodului. La arme, fraţilor, la arme!“.

Deputaţii au fost trimişi din nou la domn, însoţiţi, de această dată, şi de ministrul de Interne,
pentru a cere dizolvarea Adunării obşteşti. Dacă, potrivit celor declarate, acesta nu avea
căderea de a o dizolva, trebuia să i se sugereze să ceară majorităţii deputaţilor să-şi prezinte
demisia. Acest expedient, notează Tumanski, părea uşor de realizat, în condiţiile în care
Adunarea era alcătuită clin partizani ai lui Mihail Sturdza.

Martor al acestei ultime întrevederi între domn şi delegaţia opoziţiei, consulul rus nota că i-a
înştiinţat pe agitatori – pentru ultima oară, sublinia el, să se împrăştie pentru a evita
consecinţele grave la care se expuneau. Exaltarea mulţimii însă n-a putut să fie potolită. Ora
fixată pentru răspunsul aşteptat de la domn apropiindu-se, acesta a decis să actioneze, el
punându-se însă la adăpost în cazarma Miliţiei. După o jumătate de oră, trupele se îndreptau
deja spre Copou, pentru a-i ataca pe cei aflaţi la casa Mavrocordat.

Avertizat de iminenta sosire a forţei armatei, grupul aflat aici s-a împrăştiat, după ce şi-a
reafirmat hotărârea de a se reîntâlni a doua zi. La casa Mavrocordat au fost găsiţi doar câţiva
oameni, neînarmaţi, care au fost repede făcuţi inofensivi. Represiunea, deosebit de violentă,
începută prin arestarea şi maltratarea celor aflaţi la Copou, s-a desfăşurat în noaptea de 29
spre 30 martie/10-11 aprilie şi în zilele care au urmat. Ea s-a abătut, în mod egal, asupra
tuturor categoriilor sociale care, sub o formă sau alta, îşi manifestaseră nemulţumirea în
perioada anterioară. După aprecierea lui V. Alecsandri, „târgul întreg este luat cu asalt de
bande de slujitori beţi şi de arnăuţi aprinşi de dorul prădăciunii”. Cei consideraţi a fi iniţiatorii
acţiunii revoluţionare, „13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova” sunt expediaţi în mare
grabă la Galaţi şi de aici spre Măcin, pentru a fi predaţi turcilor. Parte din ei însă avea să
izbutească să se refugieze la Brăila şi, de aici, cu sprijinul consului austriac din Galaţi şi a
celui englez din Brăila, să ajungă în Transilvania cu paşapoarte austriece.

La Iaşi s-a instalat teroarea. Consulul Rusiei însuşi subliniază spiritul vindicativ în care a fost
realizată represiuuea. „Suplu şi plecat în împrejurări dificile”, domnul devenise arogant,
impunându-şi voinţa atunci când s-a crezut puternic. Constantin Moruzi, el însuşi victimă a
represiunii, notează că aceasta s-a exercitat asupra tuturor acelora care şi-au pus semnătura pe
actul revoluţionar. Boierii cei mari au fost arestaţi, iar celor de ranguri inferioare li s-au
aplicat între 50 şi 250 lovituri. Intervenţiile moderatoare ale consulului rus nu au avut efect.
Domnul intenţiona să-i trimită pe cei arestaţi peste Prut, pentru a fi închişi într-o fortăreaţă din
Rusia. Aceasta însă nu putea să-şi asume o asemenea responsabilitate. La refuzul consulului
rus, Mihail Sturdza s-a adresat aianului de Macin, făcând Porţii cuvenita notificare.
Deşi după plecarea precipitată a boierilor, ca urmare a represiunii, în Iaşi domnea o „tăcere
absolută”, Tumanski îşi exprima convingerea că liniştea nu va putea fi restabilită. Pentru a
evita tulburările din ţinuturi, apreciate drept iminente, Mihail Sturdza a solicitat sprijinul
consulului rus pentru constituirea unei comisii militare, cu putere discreţionară şi cu dreptul
de a pronunţa pedeapsa capitală. Consulul nu a putut să nu observe că o asemenea putere
conferită domnului putea constitui o armă periculoasă. Nu era mai puţin adevărat, nota el, că
dacă statea de lucruri avea să continue, exasperatea de care erau cuprinse spiritele nu ar fi
putut fi calmată decât prin intervenţia imediată a guvernului imperial.

Denunţând atitudinea conciliantă a consului rus, manifestată în împrejurările represiunii, M.

Sturdza a solicitat Curţii de la Sankt-Petersburg adoptarea următoarelor măsuri pentru
menţinerea ordinei în Principate: trimiterea peste Dunăre a „delincvenţilor” care jucaseră un
rol important în mişcarea revoluţionară, cu interdicţia de a mai reveni, firman care să prevadă
închisoarea în fortăreţele Rumeliei pentru orice conspirator, concentrarea de trupe la graniţa
Principatelor pentru a interveni în caz de necesitate, instituirea, la Iaşi, a unei curţi marţiale,
cu misiunea de a judeca repede cazurile de rebeliune deschisă şi de a executa imediat
hotărârile şi acelea care prevedeau pedeapsa capitală.

Coroborarea acestor informaţii oferă o imagine mai apropiată asupra evenimentelor care au
marcat începutul Revoluţiei române de la 1848. Chiar înfrântă la începuturile sale, fără glorie,
mişcarea opoziţionistă, prin amploarea şi consecinţele sale, a produs o schimbare radicală în
spiritele contemporanilor, o transformare ireversibilă. Reîntoarcerea la punctul de plecare nu
mai era posibilă. Elita nobiliară şi intelectuală, o însemnată parte a populaţiei orăşeneşti din
Capitală, mai cu seamă, a fost cuprinsă de febra prefacerii. Ţărănimea, şi ea, nu a rămas în
afara acestui curent înnoitor.