Să vedem contextul: supărat pe popoarele care nu l-au ajutat într-un război important pentru

el, printre care se numără și iudeii, Nabucodonosor, „regele asirienilor”, îl trimite pe Olofern,
„căpetenia oştirii sale, care era al doilea în cârmuire după el”, să-l răzbune și să nimicească tot
ce îi va sta în cale. Așa ajung armatele asiriene în apropierea cetății Betulia. Situată la intrarea
într-o trecătoare care deschidea drumul spre Iudeea, cetatea era un obiectiv strategic foarte
important în campania lui Olofern. În loc să orchestreze un atac armat împotriva așezării,
căpitanul asirian decide să se folosească de un vicleșug și ocupă sursa de apă de la care se
aprovizionau locuitorii cetății, așteptând, cu răbdare, ca aceștia să moară de sete.

Aici intervine Iudita. Rămasă văduvă după ce bărbatul ei, Manase, „murise pe vremea
seceratului orzului”, Iudita e o femeie serioasă și cuminte, care „umbla încinsă cu sac
împrejurul coapselor sale şi purta hainele văduviei sale” și care respectă toate canoanele
specifice statutului ei. E „frumoasă la stat şi fermecătoare la chip”, dar e și independentă,
pentru că „Manase îi lăsase aur şi argint, robi şi roabe, vite şi ţarini”. Mai mult, e deșteaptă și
e un foarte bun orator. În momentul în care conducătorii Betuliei sunt pe punctul de a decide
să le predea cetatea asirienilor, Iudita ține un discurs bine argumentat, prin care îi convinge să
mai aștepte și să o lase pe ea să acționeze după un plan știut doar de ea.

Vădana își pune în cap să se folosească de tot arsenalul cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu
pentru a-și salva cetatea de la pierire. Să cităm din Biblie: „s-a dezbrăcat de veşmintele ei de
văduvie, s-a îmbăiat şi s-a uns cu miresme, şi-a pieptănat părul, şi-a pus turban în cap şi s-a
îmbrăcat cu hainele ei de veselie” (…), „s-a încălţat cu sandale, şi-a pus colierele, brăţările,
inelele, cerceii şi toate podoabele ei” și „s-a înfrumuseţat atât cât să poată cuceri privirile
tuturor bărbaţilor care ar vedea-o”.

Cu toate acestea, arma cea mai de preț a Iuditei nu e frumusețea, care, desigur, îi face viața
mai ușoară, ci inteligența. Vădana reușește să își pună planul în aplicare tocmai pentru că este
deșteaptă și știe cum să se folosească de cuvinte. După ce se gătește, părăsește Betulia însoțită
doar de o slujnică și, dând dovadă de un curaj nebun, se duce taman în tabăra lui Olofern.
Aici, inventează o poveste cusută cu ață albă, dar o spune atât de bine încât soldații și
căpetenia lor o primesc imediat în rândurile lor, afirmând, de altfel: „o astfel de femeie
frumoasă la chip şi înţeleaptă la vorbe nu se află nicăieri, de la un capăt şi până la celălalt al
pământului”.
 Dar inteligența Iuditei nu e nicăieri mai vizibilă decât în felul
în care îl cucerește pe Olofern. Știe că niciun bărbat nu rezistă în fața laudelor unei femei
frumoase. Așa că atacul ei verbal e cât se poate de concentrat: „am auzit de înţelepciunea ta şi
de iscusinţa duhului tău, şi toată lumea ştie că tu nu numai că eşti bun în tot regatul şi tare
priceput, ci eşti şi neîntrecut în meşteşugul războiului”. Olofern e o victimă sigură și, după
două nopți în care o lasă în pace, se simte aproape obligat să o seducă: „ar fi o ruşine pentru
noi să lăsăm să ne scape o astfel de femeie fără a trăi cu ea”. Așa că o cheamă la el în miezul
nopții, ca să bea vin împreună. Înțelegeți voi.

În timpul întâlnirii, Iudita se ține tare, dar Olofern, care avea inima „cu totul răpită şi mintea
tulburată, căci el dorea mult să fie împreună cu ea”, bea „cât nu băuse niciodată în vreo zi de
la naşterea lui”. Și, după cum era de așteptat, adoarme. Iudita, dând din nou dovadă de o forță
ieșită din comun, „îl lovi peste gât de două ori din toate puterile şi-i reteză capul”. Da, l-a
făcut să își piardă capul la propriu.

Iudita se întoarce în Betulia cu capul lui Olofern într-o bocceluță. Cetatea e salvată. Vădana e
tratată ca un erou, dar, până la moartea ei, la vârsta de 105 ani, nu renunță la independența ei,
chiar dacă „mulți au cerut-o în căsătorie”. Mai mult, își eliberează slujnica din robie, un gest
excepțional în contextul vremurilor în care trăia.

Desigur, povestea Iuditei are multe tâlcuri și ar putea fi interpretată în multe feluri. Mie mi-a
plăcut pentru că personajul e un fel de feministă avant la lettre. Un model de femeie frumoasă
și deșteaptă, serioasă și independentă, curajoasă și capabilă să își ia destinul în propriile mâini.
Poate că nu ar fi rău să mai uităm de „sensuale”, „bianci” și alte creaturi de genul ăstora și să
vorbim mai mult despre urmașele Iuditei din zilele noastre.

Simbolul oglinzii în pictură

Prima postare după lunga pauză pe care am luat-o pe blog ar fi trebuit sa fie scurtă și ușoară,
de încălzire, cel puțin așa plănuiam eu. Lucrurile au ieșit puțin altfel, căci am ales un subiect
vast, dar foarte interesant, care m-a făcut să rătăcesc ore în șir pe internet și prin cărți, puțin
depășită de situație: simbolul oglinzii în pictură. Ador simbolurile, îmi place să le descopăr
semnificația, le-am găsit fascinante încă de pe vremea când învățam basmul la liceu.

Se pare că în antichitate oglinzile erau la fel de populare ca și în zilele noastre. Primele oglinzi
au apărut cu 5000 de ani în urmă, centrul lor de expansiune fiind Egiptul și China, cultul
oglinzii fiind însă cunoscut și de azteci și incași. La început oglinda era făurită din piatră,
bronz sau argint cu suprafața foarte bine șlefuită, având un rol predominant ritualic.
Denumirea acestui obiect în diferite limbi amplifică ideea de cercetare, mister, reflecție:
speculum în latină (de unde provine speculația, însemnând inițial observarea aștrilor cerești cu
ajutorul unei oglinzi), mirror în engleză și miroir în franceză (derivate de la o rădăcină
verbală care înseamnă „a se mira”), oglinda având rolul de cercetare, cunoaștere și
autocunoaștere.

Pe lângă aceste roluri, oglinda este instrumentul care i-a creat omului cele mai mari deziluzii,
temeri, angoase. În oglindă omul își caută mereu chipul adevărat, constatând mereu deosebiri
între „sinele” său și imaginea din oglindă: tainică, mută, inversată.

Hai să vedem care sunt însușirile reale ale oglinzii: oglinda redă copia fidelă a obiectului
oglindit. mișcarea obiectului e sincronă copiei, reflectarea este inversată, oglinda este
impenetrabilă, imaginea e impalpabilă, oglinda reflectă și obiecte ce nu intră în raza noastră
vizuală (în basme eroii văd în oglindă lucruri petrecute la mare distanță), oglinda poate
deforma imaginea (saloanele oglinzilor strâmbe). În cultura populară, oglinda este simbolul
unei „alte realități”, devenind hotarul dintre lumea de aici și lumea de dincolo.

În urma căutărilor mele, atât cât mi-a permis timpul, am observat că simbolul oglinzii a fost
des utilizat în pictură, începând cu perioada renașterii (apare însă și în antichitate, în frescele
din Pompei) și culminând cu barocul, reluat apoi în arta modernă (impresionism, cubism). Am
organizat imaginile în funcție de anumite teme și reprezentări specifice care cuprind simbolul
oglinzii: Venus în fața oglinzii, mitul lui Narcis, tema bătrâneții și a morții, alegoria
Prudenței, introducerea în pictură a unor persoane importante din afara ariei vizuale a
privitorului, tema vanității (femeie în fața oglinzii).

***
Venus în fața oglinzii:

Înainte să citesc mai multe despre această temă, am tradus titlul lucrărilor ca Venus privindu-
se în oglindă. Nu e corect, pentru că, analizând atent picturile de mai jos, observăm că, în
realitate, poziția în care e ținută oglinda nu i-ar permite zeiței să-și admire chipul. De fapt,
privitorul îi vede chipul în oglindă, iar ceea ce vede ea este imaginea privitorului privind-o.
Această percepție greșită la prima vedere a reflecției în oglindă a căpătat și un nume: efectul
Venus.
 Venus cu oglinda
Titian, 1555

De ce au ales artiștii să o reprezinte pe zeița dragostei și a frumuseții în fața oglinzii? Primul

răspuns care ne vine în minte e mândria și vanitatea, oglinda permițându-i lui Venus să își
admire și să își confirme frumusețea. Dar se pare că oglinda ascunde și alte semnificații mai
profunde.

Simbolul lui Venus este un cerc cu o cruce dedesubt, identic cu cel al feminității, care
amintește ca formă de o oglindă. În alchimie, Venus e simbolizată de cupru. Se creează astfel
o legătură între cupru, feminitate și oglindă, în antichitate oglinda fiind făurită din cupru sau
bronz bine șlefuit.

Oglinda ar putea avea legătură cu ascunderea sau revelarea secretelor, cât și cu lumina.
Planeta Venus e considerată aducătoare de lumină, guvernată de doi zei: Eosphoros (aducător
de asfințit) și Phosphoros (aducător de lumină). Oglinda simbolizează și adevărul, căci de cele
mai multe ori oglindește fața și ochii, aceștia din urmă fiind „fereastra sufletului” sau „oglinda
sufletului”.

În Italia renascentistă, simbolul oglinzii și al reflecției erau des întâlnite în poezie, oglinda
fiind un fel de adversar al bărbatului îndrăgostit, acuzată că ține fața femeii iubite.
 Venus în fața oglinzii
Peter Paul Rubens, 1608

Venus în fața oglinzii

Peter Paul Rubens, 1615
 Venus în fața oglinzii
Giorgio Vasari, 1511-1574
sursa

Venus în fața oglinzii

Simon Vouet, 1628
 Venus în fața oglinzii
Diego Velazquez, 1647-1651

Oglinda lui Venus

Eduard Burne-Jones, 1875
 Femeie cu oglindă
frescă din Pompeii, c.50-75 î.Hr.
sursa

Mai multe puteți găsi aici, iar aici e descris pe larg efectul Venus, plus o listă cu 38 de picturi
cu o persoană reflectată într-o oglindă.

Decedată în 1431, la vârsta de 19 ani

Cauza morţii: ardere pe rug

Locul de odihnă: rămăşiţele au fost aruncate în Sena

Ultimele cuvinte: în timp ce flăcările îi aprindeau roba: „Îmi este foarte teamă că veţi suferi
de pe urma morţii mele… Iisus! Isus!„
Ioana d’Arc, numită Jeannette în familie, era cea mai mică dintre cei cinci fraţi, fiica unor
ţărani prosperi din Domremy, în ducatul francez Bar. Ea nu fusese dată la şcoală, nu ştia nici
să scrie, nici să citească şi lucra ca slujnică şi ciobăniţă. Fiind extrem de credincioasă şi de
patriotă, se simţea chinuită de perpetuarea Războiului de 100 de ani dintre ţara sa şi Anglia.

Pe când avea 13 ani, i s-a întâmplat un fapt miraculos – sau cel puţin semnificativ din
perspectivă medicală. A început să audă voci şi să aibă viziuni cu Sf. Mihail, îmbrăcat în
armura de cavaler, secondat de Sf. Margareta şi de Sf. Caterina. Fiinţele divine i-au şoptit în
ureche vreme de trei ani.

În anul 1428, pe când Ioana avea 16 ani, vocile au rugat-o să meargă în audienţa la Delfin,
Carol al VII-lea, şi să-i dezvăluie acestuia că are o misiune divină: să-i alunge din ţară pe
englezi şi pe burgunzi, să dedice acest regat curăţat slăvirii Domnului şi să asiste la sfinţirea
încoronării Delfinului (încoronarea se petrecuse cu 11 ani inainte) – lucru ce fusese imposibil
până atunci, deoarece locul tradiţional al încoronărilor religioase, Reims, se afla în centrul
teritoriului ocupat de armatele engleze. Delfinului i-a plăcut ce a auzit, astfel că şi-a
încredinţat armatele pe mâna adolescentei.

În acest timp, Ioana îşi modificase semnificativ înfăţişarea. Lungul ei păr negru a fost tuns
până deasupra urechilor, iar trupul ei musculos şi îndesat a fost înfăşurat în haine bărbăteşti.

În numele Domnului, Ioana a regrupat forţele franceze, iar victoria sa de la Orleans a fost
interpretată ca o minune, dovada misiunii ei divine. Două luni mai târziu, regele a fost
încoronat religios la Reims.

Factorii ce au condus la sfârşitul tragic al Ioanei au fost atât victoria ei, cât şi vocile pe
care le auzea. Pe data de 22 mai 1430, Ioana, pe atunci în vârstă de 18 ani, a fost luată
prizonieră şi închisă de englezi la înfrângerea cărora participase. Împotriva ei s-au formulat 12
acuze grave, printre care şi „oroarea” purtării de veşminte bărbăteşti, vărsarea de sânge
britanic şi refuzul de a tăgădui că aude vocile sfinte.

Însă aceste voci erau reale sau imaginare? Acum câteva secole, o fată ce mărturisea că
aude voci şi are viziuni era considerată posedată de un sfânt sau de un demon. În prezent, ea
ar fi internată într-un spital de psihiatrie pentru a fi investigată. De fapt, mulţi istorici ai
medicinei au cercetat-o pe Ioana d’Arc şi au emis diagnostice.
Dar să începem cu faptele. La procesul ei din 1431, Ioana a oferit judecătorilor mai multe
detalii intrigante referitoare la voci. Iniţial, ea le auzea doar când era cuprinsă de teamă. Nu
le-a putut distinge mesajele abia şoptite decât cu a treia ocazie, când sfinţii s-au şi materializat
vizual pentru prima dată. Şi nu putea înţelege vocile dacă în casă sau în curte era zgomot. Ea a
spus că aceste apariţii erau însoţite de un „miros plăcut”, iar teama pe care i-o inspirau o făcea
să cadă în genunchi.

Iată şi părerea medicală modernă. Este foarte probabil ca, încă din pubertate, Ioana să fi
suferit de atacuri intermitente de acufenă în formă agravată, acel ţiuit iritant din urechi pe care
mulţi din cei care suferă de această afecţiune îl traduc într-o voce care le vorbeşte. Acufena se
manifesta în cazul ei unilateral, pe partea dreaptă, şi era însoţită de tulburări vizuale sub forma
de lumini intense, un fenomen frecvent. O altă opinie medicală este că Ioana suferea de un
anumit tip de tumoare cerebrală, un tuberculom. Apărând în regiunea temporo-sfenoidă a
creierului, tumoarea poate produce simptome de voci şi viziuni.

Indiferent de diagnostic, Ioana ar fi fost internată. Însă anchetatorii ei au poruncit: „Moarte,

prin ardere pe rug”. Ioana, în vârstă de numai 19 ani, era îngrozită de ideea de a arde de vie,
însă nu a tăgăduit natura divină a apariţiilor sale.

Moartea Ioanei d’Arc

La ora nouă, în dimineaţa zilei de 30 mai 1431, Ioana a urcat în căruţa închisorii şi a fost
trasportată în piaţa centrală din Rouen. Aceasta era plină de soldaţi, oficiali ai bisericii, nobili
şi orăşeni. În timp ce era târâtă către rug, Ioana s-a rugat să i se aducă o cruce de la biserică
pentru a-şi putea aţinti privirea asupra ei până la sfârşit. Dorinţa i-a fost îndeplinită, iar ea a
fost legată de stâlpul din mijlocul rugului, pe cap aşezâdu-i-se mitra Inchiziţiei – o bentiţă pe
care era înscris sloganul „Eretică, Recidivistă, Apostată, Idolatră”.

Călăii au aprins lemnele în puncte strategice, iar flăcările au început să pâlpâie şi să se ridice
în jurul picioarelor ei. Un călugăr ţinea crucea cerută de ea la înălţime, fortând-o să privească
în sus, nu către flăcările ce se amplificau. Fumul a făcut-o să tuşească, iar atingerea primelor
flăcări i-au produs un ţipăt. Mulţimea gălăgioasă a îngheţat. Din acel moment, deasupra pieţei
s-a aşternut o linişte mormântală, tulburată doar de trosniturile lemnului ce ardea. În
momentul în care hainele i-au fost cuprinse de flăcări, Ioana a privit către cer şi, pe jumătate
implorând şi pe jumătate plângând, a ţipat: „Iisus! Iisus!”

După ce hainele i-au fost carbonizate integral – deşi carnea nu-i fusese atinsă – lemnele
aprinse au fost trase deoparte pentru ca spectatorii să vadă că sentinţa fusese îndeplinită. „Au
văzut-o complet goală, aflăm dintr-o sursă, dezvăluind toate secretele unei femei, iar când
această imagine a fost privită suficient de mult, călăii au reaprins focul în jurul bietului
cadavru.” Călăii ştiau cum să ofere mulţimii contravaloarea preţului pentru spectacol.

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor, Traducător: Octav Ciuca, Ed. Orizonturi